Bucuria lecturii (ARGATU-ARGEȘANU 1989)

 C. Argatu Argeșanu, Bucuria lecturii, Cartea Românească, București, 1989, 147 p.

 

N. Iorga și ideea unității românești

5 (...) Nu pagini scrise pentru a fi citite în fața unui public – cum sunt „lecțiile inaugurale” ale lui V. Pârvan – ci „pagini” gândite, zămislite acolo, dinaintea auditoriului, constituite socratic.

7 (...) Unitatea românilor apare ca un dat, un fapt de domeniul firescului și istoricul întreprinde o adevărată investigație „hermeneutică”, una care coboară la izvoare, sau, pentru a-i împrumuta o expresie predilectă de metodologie – până la „celula generatoare” a fenomenului.

Există, înainte de toate, unitatea geo-politică a vechii Dacii de care sunt conștienți nu numai locuitorii și conducătorii celor trei țări românești, dar și personaje politice din cele trei imperii limitrofe, care, pe la sfârșitul secolului XVIII ar fi fost dispuse să se realizeze un stat-tampon purtând titulatura „Regat al Daciei”.

8 (...) „(...); acolo [Biblia lui Șerban Cantacuzino, 1688] era migăloasa grijă a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul și cunoștințele de grecește și slavonește din vremea de bogăție și mândrie a Cantacuzinului”( N. Iorga, Conferințe, p. 186) [1920].

 

Viața lui N. Iorga povestită de el însuși

11 (...) E de ajuns să cunoști comentariile sale [Iorga] asupra lui Homer și Dante sau ipostaza de traducător din poezia modernă spre a înțelege asta [gustul literar].

12 (...) De aceea trebuie separat din opera lui Iorga compartimentul specialistului și ale cărui date sunt de altfel topite în sintezele savantului – de coloanele templului. (...)

(...) Se impunea cunoașterea constituirii fenomenelor, a izvoarelor și, cel puțin din acest pucnt de vedere, Iorga este avant la lettre, un fenomenolog, poate chiar un „hermeneut”.

16 (...) Că N. Iorga mergea totdeauna la izvoare, nu numai în cercetarea trecutului, ne-o dovedește – pentru a lua un singur exemplu – faptul că a cerut să participe la campania noastră din Războiul balcanic (1913)... Ca mai totdeauna, când cineva pledează pro domo și se obstinează să acrediteze ideea că punctul său de vedere, într-un domeniu sau altul este cel mai potrivit – atunci puterea expresivității artistice declină. (...)

 

N. Iorga – reflectând asupra unei posterități

21 (...) Am putea găsi în aceste realități o trăsătură spirituală răsăriteană, în sensul în care adevărul nu este o idee abstractă, o „noțiune” sau un concept pur logic, ci o persoană, iar aflarea lui, sau drumul care duce către el, presupune căldura consensului și a comuniunii.

22 (...) Or, pentru cine vrea să se apropie de stilul lui Iorga, de gândirea vie, constituită ad-hoc, frământată socratic dinaintea unui auditoriu care participă, care este implicat în problema dezbătută, trebuie cu necesitate să o caute la sursă: în prelegeri, în conferințe, în stenogramele discursurilor...

 

N. Iorga, călătorul

26 (...) Călătorul peste hotare N. Iorga oficiază însă în alt registru: vom vedea acest lucru dacă urmărim îndeaproape acea „temă” a Răsăritului, atât de dragă lui Iorga însuși, după cum o mărturisesc paginile sale despre Veneția, Ragusa și întreaga coastă dalmată, Genova, Belgrad, dar mai ales cele dedicate Constantinopolului.

27 (...) Palladio, Domul din Milano („o rugăciune zidită în granit”), marile edificii ale Florenței îl cuceresc fără rezerve, tot așa cum îl vor cuceri mai târziu și pe G. Călinescu în Italia: ambii iubesc proporțiile imperiale, romane, iar mai apoi, la Constantinopol. N. Iorga  le va regăsi cu bucurie transfigurate de data aceasta de spiritul bizantin. Spre deosebire de G. Călinescu, care nu și-a apropiat niciodată proporțiile și căldura răsăritene, N. Iorga participă efectiv, în egală măsură, la cele două tipuri de civilizație.

Din aceleași pagini de tinerețe consacrate Italiei, transpare deja în N. Iorga scriitorul care știe să se facă contemporan trecutului pentru a-l putea înțelege și tălmăci: e vorba de acea atitudine simpatetică pe care o considera sine qua non pentru istoric. Astfel, împăratul Tiberiu seamănă cu „Trântorul” fanariot din cunoscutul sonet al lui Mateiu I. Caragiale: „unul din acei ultimi coborâtori ai familiilor vechi, care se nasc cu disprețul pe buza, ducând pare că pe spatele lor gârbove de timpuriu povara traiului de sute de ani ai neamului întreg”(p. 67).     

28 (...) Și tot de pe acum [Italia 1890], la 19 ani, apare in nuce  acea înzestrare de a opera cu categorii și suprafețe mari – în timp și spațiu – și de a le corela.

(...) [Italia 1900] Ritmul e altul, ca și tonul/, frazele sunt mai scurte, exclamațiile – potolite, iar forma de poem în proză evocă „stilul” profesorului AL. Rosetti din Note din Grecia. 

29 (...) Există două orașe care se află într-un raport aparte cu Marea: Veneția și Constantinopol. Scriind despre ele, prin intuițiile, imaginile și sugestiile sale, N. Iorga atinge culmile cele mai înalte ale propriei măiestrii. Dacă Veneția, în viziunea lui Iorga, a orașului în care „se înfrățesc deplin aceste două elemente (...): apa vie și sufletul omenesc” (p. 573) este mai notorie cititorului, în schimb, paginile despre fosta capitală a Bizanțului, oraș așezat lângă trei mări, nu au fost până acum reeditate integral.

30 (...) Aici, în Bosfor, tonalitatea majoră, amplă, proprie lui N. Iorga, este în elementul ei. A doua Romă și mările sale simbolizează universalul.

Însă nu pe mare va ajunge N. Iorga la Constantinopol în vara lui 1906, în prima și ultima călătorie întreprinsă aici. (...) „(...) Legăturile cu lumea de peste Dunăre le începusem prin scurta vizită în Serbia; Bulgaria, Constantinopolul, de care așa de mult fuseserăm legați, mă atrăgeau”(1).

1 = N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, Minerva, București, 1984, p. 243.

În mod simbolic, pelerinajul lui N. Iorga la Constantinopol începe cu ctitoria lui Iustinian, Sf. Sofia, „una din minunile lumii, cea mai întinsă și mai cu meșteșug potrivită din bisericile creștinătății”(p. 228) și în interiorul căreia „supt cupola cea mare ce se înfundă spre cel mai înalt punct al clădirii, e o pace nesfârșită, o imensă odihnă”(p. 292). Hieratismul august al edificiului este accentuat de „marea, tăcuta curte interioară” plină de porumbei și din acest cadru începe Iorga să evoce Bizanțul: în apropiere se află, de altfel, Hipodromul lui Iustinian, așezământ de asemenea grandios, care moștenea, prin rosturile sale, ca atâtea alte instituții și structuri bizantine, tradiția romană.

31 (...) Filosoficește, Iorga e român și răsăritean: pentru el, lumea, mereu împrospătată și înnoită, curge nesilit precum râul. (...) Tocmai această perspectivă unitară l-a determinat pe Iorga să urmărească locul românilor în istoria universală – este chiar titlul uneia din cărțile sale – respectiv unitatea noastră în universalitate („în context”), am spune; și astfel: istoria românilor trebuie bazată pe istoria Europei orientale și – întrucât asupra răsăritului s-a exercitat influența apusului – de asemenea pe istoria Europei occidentale.

Aceasta e perspectiva din care N. Iorga evoca, aflat la Constantinopol, imperiile Bizantin și, respectiv, Otoman; ambele continuatoare ale structurilor romane. Și din această perspectivă a istoriei organice trebuie să înțelegem și fenomenul „Bizanț după Bizanț sau asemănarea structurală dintre împărații bizantini și sultanii otomani.

32 Magnificiența unor moschei, arată Iorga, este rezultatul tot al unei adoptări, de către otomani a dimensiunilor și proporțiilor arhitecturale bizantine, Europa, „pământul crucii și al culturii”(p. 309), cum o numește Iorga, a fost apărată spiritual și material tocmai de acest fenomen, „Bizanț după Bizanț”. (...) Undeva pe malul Mării de Marmara – „cea mai albastră mare”, cum o numește – în apropierea celor șapte turnuri și ziduri bizantine, istoricul se reculege în apropiere de locul unde au primit moarte mucenicească Brâncoveanu și fiii săi. (...)

... Iar după scenele istorice epopeice, de frescă sau mozaic cărora le dă viață, urmează, ca la Veneția, acele interludii lirice, de „respiro”, precum acest pasaj de răgaz prin Marmaraua: „<Marea albă>, a bizantinilor, Propontida celor vechi, mare mică, senină și așa de liniștită, încât în cele mai multe zile e mai curând un lac de poezie din care te miri văzând că se înalță namilele pietroase, gârbove ale insulelor principilor…”(p. 343).

Ceremoniilor, alaiurilor, marilor desfășurări de fast bizantine sau otomane le corespund, ca un reflex simetric, forfota, animația Istanbulului, levantinizat în bună măsură, de început de secol. (…) Iorga e preocupat de rolul pe care România epocii de atunci trebuia să-l joace în sud-estul european de care este legată prin tradiție și chiar în acest colt unde se țes și se desfac multe urzeli. (…)

33 (…) Notele de drum ale lui N. Iorga ne arată, mai ales secvențele constantinopolitane, autenticitatea geniului său deopotrivă cu originalitatea și, într-un fel, unicitatea siatuației sale. (…) Și un aspect, sau o trăsătură, care merită să fie reținută din memorialul constantinopolitan: pentru a sugera mișcarea, treierul de epoci, succedarea atâtor personalități imperiale Iorga o face cu o detașare calmă, deplină și fără a recurge la megaloscopie lexicală – cum se întâmplă cu autorii de mâna a doau și a treia.  

35 (…) Deși N. Iorga nu a străbătut decât două continente (Europa și America), această operă

poate fi privită și ca o istorie universală sui-generis, căci în fostul Constantinopol pe care istoricul îl descria în primul volum, așa cum am văzut, există urmele a trei continente și tot atâtea imperii, iar în Peninsula Iberică sau în Lumea Nouă civilizațiile interferează.  

36 Este o trăsătură a lui Iorga aceea de a identifica pretutindeni sinteza. Astfel, Africa se face simțită nu numai în Bizanț, dar și în Portugalia, fie că e vorba de antropologie sau de stilul, sincretic prin excelență, manuelin. La fel, pe pământul Greciei, socotită de istoric „poarta Orientului”, iarăși fuzionează influențele mai multor lumi. (...) N. Iorga surprinde acea mișcare creatoare, organică, a națiunilor, a popoarelor, ecumenismul care ține de firea omului.

38 (...) Era o noutate, cel puțin în domeniul istoriei literare, să spui că un Costache Conachi poate fi socotit un Petrarca cu ișlic și șalvari.

40 (...) Și este foarte interesant cum oamenii care pregătesc o lume nouă – așa cum a pregătit Iorga intelectualitatea românească pentru Reîntregirea națională din 1918 – îndată ce această lume nouă este instaurată, nu o mai pot înțelege, nu mai pot stabili un dialog cu ea, sunt devorați de dânsa în felul în care Cronos își devora fiii.

(...) Un echivalent al grandioaselor pagini despre Constantinopol nu vom găsi în epoca 1927-1939 pe care o cuprinde, sub forma notelor de drum, opera sa. (...) Dar simpatia sa caldă pentru „tema” și pentru lumea Răsăritului o regăsim, poate mai melancolică, mai domoală. Dar chiar și în Spania, la Muzeul Osma din Madrid, privirea istoricului reține cu plăcere: „... bielșugul de stofe cu caracterul bizantin și copt, rămășițele unui lux medieval de care nu se apropie contrafacerile noastre...”(II, 209).

Urme adânci de civilizație răsăriteană găsește N/ Iorga în a doua sa călătorie în Iugoslavia. Fie că vede o lucrare de artă de „o arhaică formă aspră”(II, 176), „elemente de înnoire bizantină ca păunul”(II, 182) sau deslușește în portul femeilor un „răsfăț țărănesc și amintiri de veche splendoare bizantină”(II, 179).

l41 (...) În sud, la Priștina sau în apropiere, o imagine de prospețime sugestivă i-o lasă „mândria albelor moschei cu gâtul de lebădă” și tot acolo are prilej să regăsească „icoana simpatică a vieții orientale, cu meșteri lucrând în fața fereștii sau în golul ușii larg deschise...”(II; 184).  Măiestria plastică a scriitorului e evidentă și în acest cadru aspru ca un tablou de Băncilă: „Nemișcați stau în cafeneaua lor turcii bătrâni, care au văzut alte zile, dar cari știu că hotărârile norocului, grozave, nu se mai pot întoarce. Ca un sobor de senatori tăcuți, stau în jurul meselor de lemn slinos, și nu se clintesc măcar de la locul lor ca să vadă încă o zădărnicie care trece.”

(...) Deosebit de locurile cu viață patriarhală, pe străzile Belgradului, Iorga admiră „un popor cu credință în steaua lui”(II, 166). „Oameni din țara lor, legați prin toate fibrele de dânsa. Aceasta face tăria Iugoslaviei ieșite din mica Serbie de ieri”(II, 167).

Pentru a regăsi aproape toată strălucirea scriitorului Iorga și, în cadrul aceleiași teme a Răsăritului oarecum pandant al inegalabilelor pagini despre Constantinopole, este imperios să ne oprim asupra notelor de drum din Grecia – „țara unde totul este un dar al luminii”(III, 302). De când există specia memorialului de călătorie, Grecia rămâne o piatră de încercare și există imagini de mare rafinament stilistic sub acest aspect la Iorga cu nimic mai prejos decât acele chivoturi de fină poezie care sunt Athenes antique sau Le mirage d Orient, ale lui Charles Maurras. Fiindcă măslinii așa cum îi apar lui N. Iorga, într-un halou de taină și reculegere, te îndeamnă să murmuri versurile lui Moreas (Papadimantopulos), mult iubite de Ion Barbu: „Oliviers de Cephise, harmonieux feuillage / Que l esprit de Sophocle agite avec le vent”, iar „pinul maritim” – marea făclie funebră a pinului maritim – (III, 258), ca și chiparoșii ne amintesc de cele mai frumoase reprezentări ale Helladei în literatura noastră: în dialogul „Anaxandros” de Pârvan, în „Charmion sau despre muzică” al lui Dan Botta, în „Note din Grecia” cu care se înrudesc înseși unele „strigăte sugrumate de emoție” ale lui Iorga, note datorate profesorului Rosetti, în poemele de eleată inspirație semnate de Șt. Aug. Doinaș sau de Eta Boeriu...

42 (...) Partenonul era decupat cu grație din atmosfera Atenei contemporane: „Uneori Partenonul pare a se pierde în atmosfera vagă a mirajelor de zi, a scăpătărilor către noapte. Aripi nevăzute ai zice că-l acopăr, că-l ocrotesc de orice profanare a neștiinței și neînțelegerii, care cutează a avea și în acest domeniu o curiozitate. Chivotul frumuseții se apără de jignire fără voie.”(III, 257)  

În Grecia există treptele mării și treptele istoriei, mai cu seamă la Atena, unde: „E ceva încă din târgul oriental, străduțe turcești strâmbe, nepavate, ori pline de hopuri, grupuri de copii pe prăfoase praguri de marmoră, figuri din care scapără, și la bătrâneță, ochi luminoși în ușorul porților. Totul însă fără zgomot: o moștenire de nespusă delicatețăîl împiedică. Urlă numai pe străzile cele mari uneltele de circulație ale Apusului. Acest Orient se menține demn și mut.”(III, 258) La Sunion, marea îi apare istoricului „necrezut de albastră”(III, 264) și tot acolo „frageda foaie roză a ciclamenului” izbucnește din „pământul frământat cu țăndări de marmoră”, iar Eleusisul îi prilejuiește scriitorului o meditație care prin ton ne amintește iarăși de orașul de pe țărmul Propontidei: „Dacă ar fi să caute începutul adevărat al sintezei „bizantine”, ar trebui să plece cineva de aici, de la Atena. Căci, de fapt, aici era poarta Orientului…”(III, 265)    

43 La sfârșitul însemnărilor despre Grecia poți spune că și Iorga va fi ispitit să exclame, asemenea lui Dostoievski „Frumusețea va mântui lumea”, iar la sfârșitul celor trei volume ale memorialelor sale de călătorie în străinătate semnate de istoric, nu poți să nu dai dreptate unui contemporan al său, Hermann von Keyserling, care, încheind periplul său a spus: „Drumul cel mai scurt spre tine însuți este o călătorie în jurul lumii”.

Nicolae Iorga: „Locul românilor în istoria universală”

46 (...) și tot el publicase Istoria statelor balcanice. Analiza acestor teme era plasată de savant în zona întregului sud-est european asupra căruia dăduse două sinteze: celebra Istorie a Imperiului Otoman (5 volume în limba germană, 1908-1913) și nu mai puțin notoria The Byzantin Empire. Lor li se adăugau numeroase contribuții la aceeași temă, din care e suficient să cităm Istoria vieții bizantine și Bizanț după Bizanț.

Contribuția lui Iorga era, de asemenea, profundă și vastă și în privința celeilalte zone a Europei, desprinsă ca spiritualitate și civilizație tot de acest Răsărit pe care-l va minimaliza ulterior, dar cu care nu va rupe niciodată raporturile: Occidentul. (...) Ajunge să reamintim însă că scrisese Istoria literaturii romanice (3 volume, 1920) și (...). (...) Că unele din aceste lucrări au fost depășite sau că își au limitele lor, după cum altele – îndeosebi contribuția referitoare la Bizanț – se bucură de o vie actualitate – nu interesează aici.

47 (...) Așa se face că N. Iorga nu uită că – am spune – pe lângă râul heraclitian în care apa nu e niciodată aceeași sau în spatele lui există un absolut fix, există constantele unei istorii naționale – respectiv ale celei românești – care îl determină să fie încrezător în destinul poporului său.    

48 (...) Elementul popular, țărănesc, contribuie la conferirea unei certe originalități și statului românesc, diferită de statul pe care-l întemeiaseră națiunile mediteraneene, stat „inspirat de elenism, având modelul lui Alexandru cel Mare și armătura juridică elaborată de Roma”(p. 153, 161) sau „România de la Argeș”(p. 154) și „Transilvania timpurie și Moldova lui Ștefan cel Mare. Acest stat, acest popor trăind în unitatea politică a vechii Dacii, neîncetat, reprezintă o sinteză originală, distinctă, cu o etnogeneză preponderent romană, care primește influențe din cele două lumi, retopindu-le însă, apropiindu-și-le organic. Aceste lumi – orient și occident – comunică neîncetat între ele, iar provinciile românești se află, cu drumurile și căile lor de comerț, asupra cărora insistă Iorga, la răscrucea dintre ele. 

49 (...) Și în acest sens Iorga disociază mentalitatea „cruciată” și „eroică” a occidentului, de mentalitatea realistă a poporului român și a sud-estului european. (...) De altfel, asupra acestui scop, și urmându-l în spirit, nicidecum în literă, pe N. Iorga, a insistat în ampla-i și valoroasa-i lucrare Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII (București, 1983), istoricul Andrei Pippidi.

Or, în acest Ev Mediu timpuriu și până la moartea Brâncoveanu, voievozii români – încă dinainte de Mihai Viteazul – devin conștienți de refacerea unității românești în teritoriul vechii Dacii, cu păstrarea unor forme, adesea până la mitizarea lor, de viață bizantină; cu echilibrul între atâtea tendințe și pasiuni, între îndemnuri insidioase care vin dintr-o parte și alta. Cu ele sosesc și influențele: bizantine, otomane, elene, rusești, dar și italiene, franceze (apusene). 

50 (...) Fiindcă o măreție bizantină există într-adevăr: o măreție recunoscută și cu prisos omagiată de cei cu care conglăsuim spiritual și față de care am jucat adesea rolul proteguitor de primus inter pares.

 

Vasile Pârvan

52 (...) Să amintim însă și o paralelă mai recentă, aceea pe care V. G. Paleolog o formula în termenii următori: „Din tâlcul „Mesei tăcerii” din Târgu-Jiu, paragonat cu substratul și subiectul „Memorialuli” ultim, „Laus Daedali”, reiese prezanța părelnică vie a unui dialog zeesc între aceste două afinități super subtile de gândiri strămoșești evocate de V. Pârvan și transpuse în piatră de C. Brâncuși. (...)”   

53 (...) Concluziile sale depășesc domeniul științei și Pârvan este și întemeietorul unei noi conștiințe a antichității românești pe care o mărturisesc cum nu se poate mai bine rândurile ce urmează: „(...) Războaiele împăratului Traian al romanilor cu regele Decebal al dacilor n-au fost începutul, ci încheierea întemeierea poporului nostru. Cele dintâi semănături de sământă romană la Dunărea noastră au fost cu două sute de ani mai vechi. Și atunci când Traian a supus și Dacia, tot malul drept al Dunării, de la izvoare și până la vărsarea în Marea Neagră, era plin de orașe și sate și cetăți romane.

54 (...) Dialogul său având ca temă „nașterea tragediei” (Anaxandros) este amplasat pe acest „pământ [Dobrogea] asediat de marmoră”. Spre deosebire de Nietzsche însă, pentru care substratul apariției gândului tragic era de natură estetică, potrivit lui Pârvan el este de natură etică.

(...) Or, este învederat și sub acest aspect ascendentul lui Pârvan asupra dialogului Charmion sau despre muzică al lui Dan Botta sau asupra câtorva poeme de Ion Vinea: unul dintre acestea evocă monumentul de la Adamclisi și „valul lui Traian”. Iar un frumos roman avându-l ca protagonist pe Ovidiu și desfășurându-și acțiunea în anticul Tomis, încununat în 1960 cu Premiul Goncourt era dedicat memoriei lui Pârvan...

55

56 (...) Acest curaj de a răscoli interogativ „problemele mari” ale lumii și ale existenței aparține categoriei gestului și este de natură dinamică: el ne trimite cu gândul la „soluția” pe care Alexandru cel Mare a dat-o desfacerii nodului gordian, iar cu acest dar al gestului numai puțini sunt investiți sau se ridică până la el.

57 (...) Iată ce scria el Pârvan în urmă cu 70 de ani: „Și alexandrinismul acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e în esența lui diferit de cel antic. Probleme de formă se nasc întotdeauna când ideile sunt puține și slabe, când omul se simt epigon al vremurilor superioare, când atitudinea lui în fața lumii și vieții e luată din cărți și tradiții, nu din propriul suflet luptător.”

(...) Un succint studiu, Probleme de arheologie în România, condensează toată magnificența spirituală și estetică a vestigiilor rămase de pe urma civilizațiilor care s-au succedat pe pământul dintre Dunăre și Mare: „Săpând Histria până la capăt – arăta Pârvan – vom avea Grecia, Italia și Africa romană la noi acasă”.

... Și tot întemeiat pe dovezi descoperite în Dobrogea a elaborat V. Pârvan, în anul 1911, lucrarea intitulată Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, deschizând astfel drum unor preocupări pe care o avea să le adâncească mai târziu, îndeosebi în prelegerile ținute după primul război la Universitatea București, despre Problema salvării și Drama antică.

55 (..) Iată ce spune biograful săi și editorul operei sale: „Făcând prelegeri de istoria religiilor, doctrinele salvării, originea dramei antice, evoluția gândului liric în spațiul mediteraneean, el aborda teme pentru care pentru care istoriografia apuseană nu era pregătită. Abia în ultimele decenii, noua istorie le-a consacrat, legitimând deplasarea interesului de la structurile economice, atât de căutate în secolul XIX și mai târziu, la idei, sentimente, mentalități.”(Al. Zub) 

(...) La Roma, sub îndrumarea sa, pe lângă o serie de arheologi, respectiv filologi clasici (D. M. Pippidi, Ștefan Bezdechi, C. Balmuș) s-au format câțiva italieniști de mare prestigiu ca Alexandru Marcu și Claudiu Iosipescu și sub aceleași auspicii s-a format însuși G. Călinescu.

(...)

Tot în capitala Italiei, Pârvan va edita anuarele „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatorium Italicum”, publicații de aleasă ținută științifică și precursoare ale unor reviste cu structură asemănătoare – cuprinzând colaborări prestigioase, redactate în mai multe limbi – cum ar fi „Logos”, „Studiile italiene” sau „Zalmoxis”.

 

O restituire

60 (...) O contribuție remarcabilă, bine cunoscută, este studiul Insula lui Euthanasius, publicat inițial în 1939 și integrat în 1943 de către Mircea Eliade în volumul omonim. (...) Insula lui Euthanasius e un demers de mare frumusețe, în care tânărul indianist îl comentează elogios, dar îl și completează printr-o erudiție bogată, atrăgătoare și deloc pedantă, pe G. Călinescu. Se insistă asupra „importanței mediului acvatic” și a „aspirației neptunice” a lui Eminescu. Investigația ne duce cu gândul nu numai la metoda bachelardiană („visruile materiei”!), dar și la critica psihanalizantă – pe care Eliade o respinge de plano, deopotrivă cu freudismul – elemente care, peste decenii, vor apărea ca o noutate criticilor și eseiștilor noștri.

61 (...) [conferința Eminescu, Lisabona] Se insistă asupra numeroaselor valențe ale tipului latin, tip spiritual, care, spune Eliade, nu trebuie redus la câteva trăsături romane, întrucât el este mult mai vast.

63 (...) Setea de „monumental”, setea de uriașă construcție, deopotrivă cu aceea de „originar” („nostalgia originilor”!) – emblematice la Hasdeu – îi sunt proprii lui Eliade, numai că spre deosebire de Hasdeu, el va evita haoticul și stufoșenia, corelându-și aspirațiile pomenite cu o „tectonică liniară, mediteraneeană”, respectiv – latină.

 

Atitudinea reflexivă

68 (...) La o scară mai mare, aceleași atribute sunt evidente în texte [M. Berza] precum cele intitulate Quelques remarques sur la culture roumaine du Moyen-Age. Autor d un „humanisme” sud-est europeenne sau Rapporti culturali italo-romeni nel Settecento... (...)< toate aceste atribute contracarau și un handicap, o limită a lui M. Berza pe care editorul său [A. Pippidi, 1985] nu o trece sub tăcere: „Pentru învățatul credincios, înainte de toate unui principiu de metodă, contactul direct cu izvoarele, necunoașterea limbilor balcanice erau un mare neajuns, deoarece îi interziceau să se apropie de orice alt sector al istoriei sud-est europene decât cel românesc. (...) Dar obiectul propus de M. Berza cercetărilor era cunoașterea Sud-Estului European ca ansamblu de civilizații și nu în frânturile sale.”(pp. XXII-XXIII)   

 

O cercetare asupra gândirii arhaice românești

73 (...) Dacă pentru omul de știință punctele cardinale sunt egale în însemnătate, țăranul român are o predilecție pe care Ernest Bernea [Cadre ale gândirii populare românești] o menționează: preponderența Răsăritului (p. 78)...

75 (...) Între mărturisirile culese de E. Bernea ne-a izbit asemănarea câtorva dintre ele cu celebra pericopă „Vremea tuturor lucrurilor”.

 

Un gânditor portretist

77 (...) Amândoi [E. Bernea și V. Băncilă] sunt intelectuali formați la școala filozofiei clasice și la școala filozofiei mai degrabă complicate decât complexe a secolului nostru;(...).

81 (...) Astfel, [V. Băncilă] a reușit să ne reamintească un Titu Maiorescu arhitect de cultură, personalitate atât formativă, cât și fondatoare, mai puțin „aulic și olimpian” decât a rămas consacrat în posteritate. (...) Acest fapt, ca și atitudinea sa filosofică așa cum o reperează Băncilă, și pe care o vom cita imediat, face din Maiorescu precursorul lui Iorga și al unui alt filozof român care a procedat socratic – și totodată foarte modern – evitând sistemul. (...)

(...) [V. Băncilă] Simțea, intuia și căuta să exprime fiorul originarului, al acelui genius loci – fie prin manifestările sale colective, fie în opera unor scriitori.

 

Adevărata bogăție

83 (...) La rândul său, clasicismul, imitând de asemenea antichitatea, exclusese satul din planul culturii și al civilizației; exclusese elementele sale predilecte (lemnul, pământul) și păstrase numai piatra.

84 Ca altădată în cetățile grecești sau romane, activitatea intelectuală și spirituală se desfășura intra muros, adică între zidurile orașului, respectiv între pereți de academie, universitate ori salon.

(...) E meritul lui Eminescu – merit cu adevărat mare – de a fi văzut altceva decât „folclor” în poezia noastră popular, după cum un merit substanțial a revenit lui Odobescu în privința legăturii indisolubile dintre arta și spiritualitatea românească și cea bizantină și, în fine – meritul lui Hasdeu de a fi sesizat că rădăcinile noastre etnice sunt mult mai vechi decât sinteza daco-romană...

85 (...) Realități învederate azi de același Apus confruntat cu deznădejdi manieriste și alexandrine și ai cărui exponenți (Keyserling, Heidegger, Pierre Emannnuel etc) și-au pus speranța în sud-estul Europei și Orient. Adică în acele zone spirituale în care arta, cultura și, în genere, mentalitatea omenească nu se constituiau după modelul secvenței care trebuie depășită și înlocuită cu alta, nouă, menită a satisface dorința de inedit.

S-a spus despre țăran că este „conservator” după cum s-a spus și despre răsăritean; în sensul că aceștia ar fi ostili „evoluției”.

86 (...) În urmă cu mai bine de un veac, ideile „moderne” veneau dinspre fostele leagăne ale Renașterii și Clasicismului, azi ele vin, tot mai persistent, dinspre sud-estul Europei...

87 (...) Iar un alt italian, scriitorul Giorgio Bassani, privind frescele Voronețului spunea, făcând o butadă, că pridvoarele bisericilor noastre, prin picturile lor (și se referea la sugestiile anti-otomane introduse de zugrav) jucau pentru români rolul pe care îl joacă în lumea modernă ziarele...

 

Învățăturile lui Neagoe Basarab

88 (...) De numele lui Radu cel Mare se leagă, pe lângă începuturile tiparului românesc (Liturghierul, editat de Macarie în 1508) și inițiativa de a acorda sprijin și adăpost fostului patriarh ecumenic Nifon II.

89 Începe de pe acum să se prefigureze rolul pe care țările române îl vor juca cu strălucire timp de mai multe secole, de proteguitoare ale spiritualității sud-est europene și ale celei din Orient. Neagoe însuși va primi epitetul de „ctitor a toată Sfetagora(Athos)”. Este vorba de acel uimitor de viguros proces istoric atestând robustețea civilizației și politicii românești, pe care N. Iorga l-a caracterizat în formula „Bizanț după Bizanț”.

În vremea în care se afla în Țara Românească (1503-1505), Nifon devine dascălul lui Neagoe și chiar un mai vârstnic prieten al său, după cum povestește Gavriil Protul, biograful înaltului ierarh. (...) Apoi, anii de pribegie (1509-1511) petrecuți la Constantinopol de tânărul principe au fost probabil și un prilej de meditație asupra măreției spirituale și materiale a fostului imperiu, însușire de care nu vor rămâne străine multe din faptele și atitudinile sale ulterioare.

90 (...) Se poate observa ușor similitudinea între atitudinea adoptată de Mircea în fața lui Baiazid în celebrul pasaj eminescian din Scrisoarea III și sfaturile pe care le dă Neagoe în rândurile următoare: „(...)”.

91 (...) Umanismul unui Lorenzo de Medici are o notă declarată de egoism spre „trăirea clipei”, în vreme ce umanismul lui Neagoe este înainte de toate o expresie a omeniei caracterizată prin cuviință și măsură, trăsături proprii poporului nostru, deprins de veacuri cu exigențele etice și morale ale Răsăritului.

 

Alexandru Pelimon: „Impresiuni de călătorie în România”

94 (...) Totodată, se cuvine să reproducem și următoarea observație din același Cuvânt înainte [acad. Ș. Cioculescu, 1982]: „Ceea ce ni-l ridică însă, etic vorbind, pe Alexandru Pelimon, este conștiința sa istorică, rezemată pe trecutul strămoșesc glorios și privirea încrezătoare în virtuțile neamului nostru, care avea să se releve lumii pe câmpurile de luptă din dreapta Dunării și prin înfăptuirile generației sale, care a fost aceea a lui Bălcescu, Alecsandri, Russo, Negri și Alexandru Ioan Cuza.”

95 (...) Cugetul său [D. Golescu, 1826], tipic românesc, ține cumpăna dreaptă între tradiție și modernitate, răsfrânge echilibrul sufletului românesc care a asimilat atât influențe răsăritene cât și apusene, contopite însă într-o sinteză – sufletească și culturală – originală, proprie. (...) Paralela între călătoriile lui Odobescu [1857, 1860] și călătoria lui Pelimon [1859] se impune prin faptul că Alexandru Odobescu rămâne socotit la noi primul redescoperitor al valorilor de artă bizantină; realitate subliniată de N. Iorga: „Acest închinător al idealului elin (odobescu, n. n.) – scria Iorga -, care nu vede sufletul decât prin trup, era totuși un înțelegător până la înduioșare al idealului artei creștine, care urmărește ținta imposibilă de a găsi o frumusețe nouă, numai (s. n.) sufletească. (...)”(N. Iorga, Oameni cari au fost, Vălenii de Munte, 1911, p. 52).   

96 Același merit i-l recunoaște lui Odobescu și istoricul Andrei Pippidi, într-o recentă și valoroasă lucrare, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII (București, 1983), unde se spune că scriitorul a fost „între învățații români au timpului, primul care s-a apropiat cu înțelegere de Bizanț...”(op. cit., p. 11).

(...) Intuiția lui Pelimon, coincizând cu cercetările lui Odobescu, pleacă, socotim noi, de la tradiție și de la datină: iubirea de artă bizantină românească se împletește cu aceea pentru portul popular și pentru obiceiurile populare.

97 (...) În multe locuri din text, ca în pasajul citat, sub cele câteva neologisme, simți topica de Minei sau Pateric.”

 

Al. Mateevici, poetul „Limbii Române”

103 (...) Dar în via și nesecata tradiție de lirism răsăritean, emblematic pentru Mateevici, trebuie pomenit și Dosoftei: „Glasuri de bucurie / Laude și rugăciuni / Din cântarea gurii vie / Și-a chimvalurilor struni”(p. 61).

 

Muzica românească de expresie bizantină

106 Volumul Prolegomene bizantine, subintitulat Muzica bizantină în manuscrise și carte veche românească, publicat de muzicologul Titus Moisescu (Ed. Muzicală, 1985), încununează 15 ani de studii și cercetări ale autorului în acest domeniu. (...) O carte care slujește unei mai bune cunoașteri a muzicii românești, evidențiind rolul și ponderea acesteia atât în cadrul culturii noastre, cât și în acela al culturii răsăritene.

Într-o Precuvântare care deschide volumul, Titus Moisescu se oprește asupra conceptului de muzică bizantină, spulberând cu acest prilej unele confuzii terminologice introduse de cercetători și istorici apuseni ai culturii. Unii dintre aceștia, îndeosebi în secolul trecut, s-au grăbit să identifice anul căderii Constantinopolului (1453) cu sfârșitul ciclului de muzică bizantină. Potrivit acestei periodizări eronate, contrazisă însă de fapte, ceea ce s-a compus ulterior anului 1453 ar fi muzică „post-bizantină”. Titus Moisescu insistă asupra adevărului că muzica bizantină anterioară și posterioară anului căderii Constantinopolului formează un tot organic, unitar, chiar dacă de-a lungul vremii, au apărut unele inovații în materie de notație.

107 Adevăratul an de răscruce în muzica bizantină este 1814, dată la care se renunță la complicata notație neumatică, pentru a se introduce sistema „chrisantică”, desemnată astfel de după numele lui Hrisant, unul din cei trei reformatori. Însă și adoptarea notației „chrisantice” privește mai mult litera și mai puțin duhul acestei muzici.

Vechea sistemă de notație, ne spune autorul cărții, nu a cunoscut niciodată tiparul, circulând exclusiv în manuscrise și în cărți vechi. Există în țara noastră, la ora actuală, un bogat depozit de manuscrise românești de muzică bizantină în notație neumatică al căror număr e de peste 250. Manuscrise românești de muzică bizantină se găsesc însă și în străinătate. „Cine crede, de pildă, - se întreabă Titus Moisescu – că în insula Lesbos din Grecia, în biblioteca Mănăstirii Leimonos, se află unul dintre manuscrisele Școlii muzicale de la Putna, datat 1527 și scris de diaconul Macarie de la Dobrovăț, fiind chiar unul dintre cele mai importante manuscrise putnene?”(p. 6).

(...) Într-unul din capitolele lucrării sale, intitulat „Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în România”, Titus Moisescu schițează un judicios și binevenit program de editare, în ordinea urgenței și a însemnătății, a unei părți din aceste manuscrise conținând muzică și texte care ar fi astfel salvate de degradare și totodată puse la îndemâna specialiștilor români și străini (sunt numeroși cei care se interesează de ele), a compozitorilor, a lingviștilor, a oamenilor de cultură. Fiindcă muzica bizantină nu este o creație împietrită, aparținând unui timp revolut și unui auditoriu restrâns. Dimitrie Cuclin însuși, într-o lucrare, vorbea de actualitatea acestei muzici.

108  Pe lângă programul de editare menționat, Titus Moisescu include în lucrarea sa și un capitol ce se adresează anume specialiștilor, intitulat Preliminarii la o codigologie specifică manuscriselor muzicale bizantine.  

(...) Autorul, care, după cum se știe, a studiat cu atenție și cu rezultate remarcabile Școala muzicală de la Putna, arată că, în cadrul acesteia, proporția lingvistică a textelor era de 91,55 la sută limba greacă și numai 8,45 la sută limba slavonă (p. 42). În cadrul aceluiași capitol se insistă asupra legăturilor Școlii putnene cu Athosul (p. 39).

A doua secțiune a cărții lui Titus Moisescu se oprește asupra câtorva contribuții românești în domeniul muzicii bizantine în primele decenii ale secolului XIX, deci după adoptarea notației „chrisantice”.  (...) Prima carte de muzică bizantină s-a tipărit în anul 1820, la București, datorită strădaniilor lui Petre Efesiul. O mare parte din cuprinsul lucrării sale, muzicologul o consacră unui prețios documentar legat de figura lui Macarie, „dascălul de cântări” mult prețuit de N. Iorga. El va fi cea mai proeminente personalitate a componisticii românești de expresie bizantină din secolul XIX, omul care și-a închinat existența unui țel suprem: „românirea cântărilor”.

Lui Macarie i-a consacrat două cărți profesorul Niculae M. Popescu, în anul 1909 și, respectiv, 1936. Pe drumul deschis de acesta și din perspectiva bibliografiei ulterioare, titus Moisescu aduce o remarcabilă contribuție documentară. Sunt publicate, astfel, pentru prima oară laolaltă, „69 de scrisori și documente referitoare la activitatea de muzician și tipograf a lui Macarie Ieromonahul” (p. 14), dintre care 12 au fost până în prezent redate doar „fragmentar sau în rezumat” (p. 115), iar 43 au fost identificate, transcrise și comunicate de însuși autorul Prolegomenelor, care are toată îndreptățirea să afirme că „O biografie a lui Macarie Ieromonahul nu se va putea scrie decât ținându-se seama de aceste texte, pe care le socotesc a fi dintre primele acte compacte și solidare cu un conținut artistic-muzical de mare importanță pentru istoria muzicii românești.” (p. 115).

109 (...) Zelul și osârdia luminată depusă de Macarie pentru tipărirea și răspândirea „cântărilor” pe întreg cuprinsul teritoriului locuit de români capătă o dimensiune epică, așa cum reflectă acest testimoniu, plin de episoade dureroase sau tragice, dar și de impedimente învinse.   

110 Iată cum își începe Macarie această vibrantă Înștiințare din 1821: „ (...) Tuturor de obște prea bine este cunoscut că biserica noastră, pentru care cu smerenie vă și punem această înștiințare, este cu totul lipsită de bună așezare, a cântărilor bisericești, neavând cărți alcătuire cu graiurile limbii noastre, sunt siliți să ca să cânte cele mai multe cântări grecește, neînțelegând ce cântă, nici el, nici aceia carii ascultă la dânșii.” (p. 123-124)

Gestul lui Macarie, primul editor de cărți românești de muzică bizantină, este comparabil cu cel acela al diaconului Coresi. Cine compară Înștiințarea lui Macarie cu epilogul Psaltirii românești din 1570 poate reține și tonul de „proclamație” comun acestor texte memorabile.

Continuatorul operei de pionierat a lui Macarie va fi Anton Pann, care, cum bine spune Titus Moisescu, își așteaptă încă „biograful laturii muzicale” (p. 96) a personalității sale. (...)

111 Revenind la figura lui Macarie (1770-1836), pe care ne-o restituie mult îmbogățită documentarul tipărit în Prolegomene bizantine, să reamintim că acesta a îmbrăcat rasa la Căldărușani, în vremea când starețul Gheorghe de la Cernica era la cârma ambelor mănăstiri (1794-1806). Adică, în vremea lui se pune în practică o operă e „românire” a monahismului nostru și a culturii noastre bisericești, anterioară și de aceeași natură cu „românirea cântărilor” întreprinsă nu multă vreme mai târziu de Macarie. (...) Iată de ce, putem spune că lucrarea muzicologului Titu Moisescu, Prolegomene bizantine este importantă atât în sine – fiind de o bogăție evidentă – cât și prin îndemnurile pe care le formulează, prin sugestiile pe care le trezește, prin perspectivele pe care le deschide.

 

Dintr-o arhivă inedită

113 (...) Vor mai trece alți mulți ani până la marea faptă restauratoare întreprinsă de Perspessicius, numit pe drept cuvânt „Homer al operei lui Eminescu”.

 

Mateiu I. Caragiale și Italia

119 (...) În dimineața zilei de 18 ianuarie 1928, după ce trenul în care se afla Mateiu I. Caragiale trecuse frontiera iugoslavo-italiană, scriitorul are revelația Adriaticei: „(...)”.

121 (...) (...) Pentru un răsăritean, piatra lipsită de vegetație pare taciturnă și, ca unul care iubește florile, scriitorul e dezamăgit că nu le poate vedea din cauza „asprimii anotimpului”. (...)

(...) Asemeni părintelui său, dar mai ales asemeni unuia din personajele sale, Pașadia, Mateiu I. Caragiale are suflet răsăritean, înclinat spre meditație și contemplare, însă și nostalgia vieții apusene, marcată prin amestecul de discreție, precizie și confort.  

122 (...) Numai că autorul magnificei cărți [Craii de Curtea-Veche, 1929] la data când străbate Italia de Nord, nu are nimic dintr-un Odiseu sau dintr-un „cetățean al Universului” de felul celui întruchipat de Pantazi.

 

Inscripție argheziană

124 (...) Pioasa însemnare a lui Tudor Arghezi se cuvine pusă în legătură cu alta, datată 16 iunie 1934 – deci la o diferență de 8 zile – aparținând marelui poet iugoslav Vasko Popa: „Venisem aici cu câțiva prieteni pe urmele tânărului Poet care prin Poezie își răscumpărase păcatele // Vasko Popa // din cetatea Belgradului”.

125 (...) Din nefericire, presupunerea noastră e sortită să rămână sub pecetea tainei, prietenii poetului Vasko Popa, semnați pe aceeași pagină a Cărții de aur de la [mănăstire]a Cernica fiind, în ordinea autografelor, Veronica Porumbacu, A. E. Baconsky și C(lara) Baconsky.

 

Însemnare autografă a lui Pierre Emmanuel [1916-1984]

133 (...) Amintim dintre ele, volumele [de poezii] Tombeau d Orphee [1941], (...).

134 (...); dar și o incontestabilă influență orientală, care ar putea să i se datoreze, și ea, autorului [Paul Claudel, 1900] cărții Connaissance de l Est. (...)

(...)

Pierre Emmanuel, ca altădată Keyserling sau Martin Heidegger, a fost unul dintre intelectualii care s-au apropiat cu încredere și căldură de valorile spirituale și de ceea ce am putea numi – î acest domeniu – soluții răsăritene.

135 (...) Iată textul acestei însemnări: „Pour que le Saint Esprit reunisse tous les coeurs dans l ospitalite oecumenique de la priere chretienne // le 1er juin 1973 // Pierre Emmanuel”.

Încredințând tiparului această însemnare, aflată într-o Carte de onoare [a Mănăstirii Cernica] în care se găsesc, de asemenea, texte autografe aparținând lui Tudor Arghezi, A. E. Baconsky, Vasko Popa, înțelegem să restituim un document semnificativ, o urmă lăsată de un mare scriitor contemporan, care a fost, totodată, un prieten al țării și al culturii noastre, al valorilor spirituale răsăritene.

 

La centenarul unei cărți consacrate României

136 (...) Uneori, cercetători sau istorici care se ocupă de trecutul Dobrogei trimit la broșura Ovidiu în exil, adică la ultimele capitole ale cărții, traduse și intitulate astfel de Cecilia Bruzetti în 1898.

(..., Roma, Istituto per l Europa orientale, 1936, ...).

137 Un alt binecunoscut italienist, Ștefan Delureanu, într-un articol consacrat centenarului statuii lui Ovidiu din Constanța, trimitea pe larg și el la numele „ferventului filoromân”. (...)

Ceea ce vrem să subliniem este că lucrarea lui Amante e închinată României și nu unei părți a ei, în care fusese exilat Ovidiu, vechea Sciție Mică – Dobrogei. (...) Scopul mărturisit al publicării acestei cărți [La Romania illustrata, 1888] de către autorul ei este acela de a atrage atenția asupra unei țări latine, ca origini, și neolatine, ca limbă, ce se afla în plin având după Unirea din 1859 și Războiul de Independență din 1877-1878.

138 (...) Sunt cunoscute teoriile lui Engel și Sulzer, continuate în zilele noastre de Hunfalvy și Roesler, care-i consideră pe români ca urmași ai tracilor și-ai misianilor latinizați mai târziu de romani.

139 (...) Autorul e însă preocupat de să releve în primul rând romanitatea poporului și a limbii noastre, ale căror reflexe le regăsește în viața concretă, le corelează cu informațiile din lecturile sale și le imprimă suflul unei sincere simpatii pline de încredere în viitorul națiunii cărei îi consacră cartea sa. De aceea ne putem da seama fie și reproducând numai acest fragment din primul capitol: „Românul are spiritul inițiativei și colonizării asemeni vechiului roman. Și asemeni strămoșilor noștri, românii străbat lumea; (...). Pe chipul lui regăsești pecetea bărbătească a strămoșilor noștri, în limbă – urmele semantice cele mai proprii ale latinei, în tradiție – obiceiurile sale cele mai autentice, iar în cutumele familiale – tot ceea ce știm sub acest aspect despre mândra stăpânitoare a lumii. Mai romană decât Italia însăși, România a știut mai bine decât cea dintâi să își continue tradițiile, să întâmpine loviturile cotropitorilor fără a pierde mult în materie de limbă și obiceiuri și, mai ales, fără a pierde dintr-acel spirit care a constituit caracteristica Romei antice: conștiința unei misiuni civilizatoare! (...)

140 [Dobrogea] (...); arta, istoria, cultura înalță un monument amintirii marelui sulmonez (Ovidiu, n. n.); sunt încurajate săpăturile arheologice, prețioase vestigii fiind expuse de Kogălniceanu, la reședința sa; și fostul ministru al instrucțiunii publice, Tocilescu, a făcut și continuă să facă unele călătorii de documentare, întreprinde cercetări importante, adună și clasifică aceste descoperiri în muzeul din București, le interpretează și atrage asupra lor atenția prin excelente reproduceri.”

(...) Cu atât mai mult cât, încrederea învestită de Bruto Amante avea să fie cu prisos confirmată de viitor: „(...)

141 De-a lungul Dunării, se poate spune cu legitimă ambiție, romanus sum, tot așa cum din aeterna Roma poeții de aici și-au extras credința de a repeta acel motto, confirmat de istorie: românul nu piere!”