Imaginea românilor în spațiul lingvistic german 1775-1918 (HEITMANN 1985)

Klaus Heitmann, Imaginea românilor în spațiul lingvistic german 1775-1918. Un studiu imagologic, trad. D. Hâncu, introd. D. Hîncu, Univers/Spectrum, București, 1985

 

Introducere

5 (...) Apoi poreclele pe care şi le dădeau unul altuia popoarele din zorii istoriei şi descripțiile altor popoare făcute de istoricii antici oferă şi alte abundente paradigme, la îndemâna oricui. Herodot, Xenofon sau Strabon — nume cu mare rezonanță în istoria veche — i-au înfățișat, se ştie, pe sciți, perși, sarmaţi sau alte seminţii ale răsăritului doar ca pe nişte barbari cruzi și sălbatici. Iar reprezentările lor s-au perpetuat în conștiința urmașilor până în Evul Mediu, ba chiar şi în timpul Renaşterii, al barocului şi al preiluminismului.

 

 

I.Despre „particularitățile naționale ale românilor”. Construcția și problematica unei imagini etnice

 

2. Lucrări premergătoare

17 (..) Alte materiale privitoare la secolul XVIII şi la prima jumătate a secolului XIX sunt incluse în lucrarea în patru volume a lui Fritz Valjavecl(11), Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Siidosteuropa.

11 = Valjavec, 1953/70.

 

3. În legătură cu restrângerea perioadei de investigare

18 (...) Profunda cezură pe care acest an [1918] o semnifică pentru datele fundamentale de utilizare a limbilor germană și română — destrămarea monarhiei dunărene, pierderea puternicei influențe germane în sud-estul Europei, unirea politică a tuturor românilor — marchează în mod firesc și sfârșitul unui lung capitol din istoria imago-ului german şi austriac despre români.

 

4. Despre concepția de spaţiu lingvistic german

19 (...)  Întrucât interesele Austro-Ungariei și ale Imperiului german (înainte de 1871 Prusia) în Balcani și la Dunărea de Jos n-au fost totdeauna identice, la prima vedere s-ar putea crede că, aprioric, au existat anumite divergențe și în judecăţile asupra naţiunilor și etniilor sud-est
europene, printre care şi românii, ceea ce ar părea că trebuie să contrazică o abordare unitară a respectivelor surse.

20 În realitate, însă, o asemenea situaţie nu poate fi defel atestată de izvoare. Dimpotrivă, în studiul ei Der Balkan in deutschen und &sterreichischen Reise- und Erlebnisberichten 1912-1918, Mechthild Golczewski16 ajunge la încheierea deloc subînțeleasă că pentru perioada războiului sud-est european din 1912-1913 „preferințele şi repulsiile exprimate în diverse lucrări [...] nu permit să se tragă concluzii asupra originii germane sau austriece a autorului“.

16 = Mechtild Golczewski, Der Balkan in deutschen und osterreichischen Reise- und Erlebnisberichten 1912-1918, Wiesbaden, 1981.

21 (...) Cum, însă, nu putem avansa nici măcar supoziții asupra măsurii în care acest lucru s-a petrecut în realitate, ne vom feri să facem acest lucru, chiar dacă înțelegem foarte bine că reprezentările națiunilor  de limbă germană despre sud-estul Europei nu pot fi privite, până la urmă, izolat de acela al altor poporare.

 

6. Reprezentarea poporului român ca entitate omogenă

26 (...) lar dacă până în anii cincizeci, cu alte cuvinte până la adoptarea denumirii(21) germane moderne a acestui popor din sud-estul Europei, se mai vorbea despre „moldovean“ (Zucker, 1834, p. 12, printre altele) şi respectiv „valah“ (Sulzer, 1781/82, II, p. 350; Quitzmann 1850, p. 254 etc.), aceste desemnări nu erau socotite, în ciuda aparenţelor, ca restrictive, ci desemnând doar o pars pro toto a etniei luate în întregul ei.

 

8. Problematica conceptului prin prisma literaturii de limbă germană despre România dintre 1775-1918. Necesitatea unor diferențieri diatopice şi diacronice

33 (...) Tot Diefenbach este și cel care, precedând actuala respingere a principiului romantic despre un spirit popular static, anticipează variabilitatea și istoricitatea caracterului naţional atunci când, în Die Volksstâmme der Europăischen Tiirkei (p. 69), apărută în 1877, scrie despre proaspătul stat „România“: „(...)”.

 

9. Țărănimea ca nucleu al poporului român

35 (...) În descrierea Basarabiei, Zucker (1834, p. 13) se exprimă astfel despre caracterul moldovenilor: „Dacă vrem să avansăm ceva asupră-i, trebuie să ţinem în mai mică măsură seama de caracterul claselor de sus din Moldova şi Valahia, unde el s-a schimbat în multe privințe din cauza legăturilor lor cu foştii domnitori greci şi cu Curțile lor, a repetatelor ocupaţii ruse a acestor țări şi a strădaniei multora de a dobândi o învăţătură străină, iar în Basarabia din cauza noilor împrejurări în care au fost puse. (...)”

36 (...) În cartea lui Hellwald/Beck, Die heutige Tiirkei. Bilder und Schilderungen aus allen Theilen des Osmanischen Reiches in Europa (1878, p. 123), țăranul român este considerat
„principalul reprezentant al poporului“.                                                                  

(...) Atunci când, afirmă el în eseul Rumănische Sprichwărter (Franzos, c. 1901, IV, 146) „noi europenii“ criticăm dezmăţul claselor de sus ale societăţii din România și „deplângem această semi-Asie pentru situaţia ei“, săvârșim o mare nedreptate „învinuind pentru acele împrejurări caracterul poporului“.

38 (...) Mechthild Golczewski — care în substanțialul ei studiu Der Balkan in deutschen und sterreichischen Reisen und Erlebnisberichten 1912-1918(31) a adunat multe mărturii despre asemenea disocieri întemeiate pe criterii sociale, de obicei aflate în legătură şi cu norme morale, deci judecăţi în care poporul e descris ca purtător și păstrător al autenticelor și bunelor însușiri naţionale, în timp ce „păturile conducătoare“ ar reprezenta dezrădăcinarea culturală, decadența, corupția şi exploatarea — considera cu siguranță exact că practica acestei disocieri din anii 1916-1918 era indubitabil o expresie a dorinței de afirmare a unei imagini a adversarului contrazisă de experienţa avută cu omul simplu din tabăra inamică.

31 = Golczewski, 1981, pp. 74, 93, 161.

 

10. Românii în contextul mai larg al Europei sud-estice

40 Dacă analizăm, însă, de pildă, afirmaţiile autorilor de limbă germană de la începutul secolului XX privitoare la imaginea românilor şi, respectiv, cele făcute de ei asupra altor
naţiuni din spaţiul carpatin și din Balcani, observăm că în puncte importante ca, de pildă, atitudinea faţă de muncă, presupusa redusă aplecare către curăţenie ori extraordinara ospitalitate a românilor, ele își pierd specificitatea, întrucât cu aceeași stăruință sunt afirmate în literatura despre Serbia ca fiind caracteristice sârbilor, în aceea despre Bulgaria ca fiind proprii bulgarilor, iar în aceea despre Grecia că ar fi particulare grecilor. Cât de puţin pot fi, însă, realmente considerate ca fiind caracteristice unui popor din sud-estul Europei particularităţile proclamate ca specifice, o dovedeşte din plin M. Golczewski pentru întreaga epocă, adică al doilea deceniu al veacului nostru, în analiza ei comparativă, deja citată, între descrierile de călătorii și cărţile de impresii ale autorilor germani şi austrieci din răstimpul cuprins între 1912 și 1918. (...)

Încât nu poate încăpea nici o îndoială că dacă pentru cercetarea noastră am fi avut la îndemână studii paralele asupra imaginii etnice a sârbilor ori bulgarilor din secolul XIX, fenomenul particularizării stereotipizate a unor caracteristici transnaţionale ar fi putut fi dovedit şi în acest caz; ne referim anume la combinaţia dintre generalizare și particularizare — sesizată de Golczewski — care face ca o observaţie particulară să fie extinsă asupra unui întreg popor şi, în același timp, restrânsă asupra acestei naţiuni.

(...) Pe de altă parte este firesc ca în perioada care ne interesează poporul român să fi fost considerat, ocazional, într-un spaţiu geografic, etnic și cultural mai întins. Sulzer, de pildă, constată atât de multe similitudini între valahi și vecinii lor slavi, încât îi socotește chiar și pe ei slavi: „Valahii seamănă atât de perfect cu slavii (prin care eu îi înțeleg nu numai pe slovaci, ci și pe croaţi, sloveni, sârbi şi chiar o parte a rușilor şi moscoviţilor, la port, hrană, religie şi obiceiuri profane, dansuri, muzică şi trăsături sufleteşti, ba până și în trei optimi din limbă, încât după aparențe sunt un neam slav” (1781/1782, IL, p. 428).

41 Wolf (1805, 1, p. 221; vezi şi I, p. 217) socotea, însă, că anumite însușiri ce le erau atribuite erau împrumuturi rezultate din contactele cu alte popoare; astfel „firea bănuitoare“ a moldovenilor trebuia, după părerea lui, „să fi fost preluată“ de la greci şi, prin intermediul acestora, de la turci. (...) Pe de altă parte, plecând de la un punct de vedere etnogenetic, ca acela întâlnit la von Angeli ($ 8), Heinrich Schurtz ajunge, în lucrarea lui Volkerkunde (1903, p. 141), la concluzia că aproape nu există un specific naţional românesc: „E greu de crezut că în vinele acestui popor curge mult sânge roman, dat fiind că el e constituit din componente tracice, slave şi poate şi ilirice, iar prin făptura şi firea lui se deosebește prea puţin de celelalte popoare est-europene“.

În practica descrierii ţării și locuitorilor ei, această lărgire a cadrului dincolo de aria de aşezare
a românilor se ivește atunci când situaţii și obiceiuri cunoscute din Muntenia, Moldova și Transilvania sunt prezentate ca fiind „balcanice“ sau „orientale“ şi deseori descrise pe un ton depreciativ. Mulțimea de exemple de acest fel, dintre care unelc vor fi citate în contexte ulterioare ($ 16, 40, 52, 57), oferă material pentru o cercetare separată(34). Pentru moment ne vom mulțumi, însă, doar cu o singură dovadă, foarte semnificativă, pentru această clasificare a felului de a fi și de a trăi al românilor în contexte geografice și cultural civilizatoare mai largi, şi anume capitolele privitoare la România din ultima ediţie a lucrării în şase volume a lui Karl Emil Franzos Halb-Asien, Land und Leute des ostlichen Europa, din care am mai citat de altfel ($ 9).
34 = De un important aspect parţial s-a ocupat Fassel, 1979. — În legătură cu actualul punct de vedere românesc asupra poziţiei culturii româneşti în raport cu Balcanii şi Orientul. Vezi Anastasiu-Popa, 1982.

42 (...) Otto von Dungern, autor al volumului Rumănien din colecția „Perthes` Kleine Volker- und Lănderkunde” (1916), scris înaintea izbucnirii războiului, constituie în acest sens un remarcabil caz particular, întrucât, deși, în capitolul Specificul poporului român, aminteşte de o aparentă înrudire între însușirile românilor și ale vecinilor lor, percepută de călătorii vestici pe baza existenţei unor apropieri între gradul de dezvoltare socio-economică a țărănimii la diversele popoare, o declară superficială și înșelătoare, recunoscând în concluzie o inconfundabilă specificitate românească: „Impresia de specificitate este numaidecât
evidentă când vii în România din Ungaria, Rusia, Bulgaria sau Serbia. O seamă de lucruri par, mai ales la ţară, la ţărani, familiare unui vest-european. Aceasta se explică prin faptul că formele de viaţă simplă ţărăneşti se deosebesc mai puţin unele de altele, decât de stările cultivate din Occident. Cine priveşte însă mai de aproape, află în România o riguroasă particularizare în stilul casei, îmbrăcămintei, gospodăriei, ca și în ţinuta şi firea românului”.

 

 

II. În legătură cu cauzele creării imaginii. Interesul spațiului lingvistic german față de români în dezvoltarea lui istorică

 

11.Cu privire la problematică

43 (...) În ce priveşte relaţia germanilor (înţeleși într-un sens mai larg, care-i include și pe austrieci) cu românii până la primul război mondial, se cuvine să precizăm dintru început că poporul din spaţiul carpato-dunărean nu s-a aflat niciodată în centrul interesului celui stabilit în centrul Europei şi că intensitatea preocupării faţă de aceşti romani din sud-estul Europei nu s-a comparat niciodată cu interesul arătat de germani faţă de polonezi35 de pildă, ori de austrieci faţă de unguri şi de slavii sudici.

 

12. Interesul german şi austriac față de Transilvania în secolele XVI-XVIII

44 (...) Inceputul interesului constant al unor cercuri relativ mai largi ale opiniei publice germane cultivate din Imperiu faţă de ținuturile locuite sau conlocuite de români în Europa trebuie datat în secolul XVI, epoca Reformei şi a defensivei împotriva atacurilor otomane. (...)

De mult mai mare însemnătate este, totuşi, faptul că — nu în ultimul rând datorită intercesiunii sașilor transilvăneni — în aceeași perioadă, ca urmare a războaielor împotriva turcilor, țările românești au început să intereseze un sector mai larg al opiniei publice cultivate din Germania.

45 Una din primele mărturii ale noului interes stârnit de ţinuturile europene locuite de români este descrierea geografică a Moldovei Moldaviae, quae olim Daciae pars, chorographia publicată în 1541 de umanistul sibian Georg Reicherstorffer, prin care acesta a atras atenţia prinților creştini asupra consecințelor pe care le putea avea pentru întreaga creştinătate ocuparea Moldovei de către turci. (...) Fapt dovedit, printre altele, de lucrarea lui Johann Gradelehn (1665) Hungarische/Siebenbiirgische/Moldau- Wallach-Tiirk-Tartar-Persian und Venetianische Chronica, oder AuBfiihrlich/Warhafftige Beschreibung/des Kânigreichs Hungarn/Siebenbiirgen/Moldau/Wallachey/Bulgarien und anderer angrăntzenden Landschafften [...], în care, în legătură cu scontatul interes al publicului, autorul observa în dedicaţia sa: „„Așa cum, în urmă cu câţiva ani, vrăjmașul de moarte al creştinătăţii / turcul / a năvălit în principatul Transilvaniei / spre a-l subjuga / el caută acum / cu arme vrăjmașe/ să supună şi regatul Ungariei /, iar dincolo de aceasta / ameninţă și Imperiul Roman. Despre toate acestea vor putea afla atât persoanele de rang înalt, cât și orășenii de rând / care dintr-o înțeleaptă curiozitate / vor să aibă socotință / despre ceea ce s-a întâmplat înainte şi până acum între împăratul roman și cel turc / ce s-a urmat cu armatele lor în Ungaria / şi de altminteri cu acest regat/ şi numitul principat Transilvania / ca și cu Imperiul turcesc / precum și cu țările şi provinciile învecinate“.

Când, începând cu anii optzeci ai secolului XVII, primejdia turcă a slăbit, iar la sfârșitul veacului Casa de Habsburg a dobândit Transilvania pentru ea însăși, interesul pentru acest

ținut românesc a făcut loc interesului pentru o nouă parte componentă a imperiului, ce trebuia apărată sub raport militar și asimilată și integrată sub raport politic. (...)

 

13. Contacte între lumea de limbă germană şi principatele dunărene până la întemeierea statului național român

46 Cele două principate Moldova și Muntenia, rămase sub suveranitate turcească, continuau însă să rămână în afara interesului german nu numai sub raport geografic. Exceptând un anume grad de atenţie acordat acestor două țări în secolul XVIII în calitatea lor de teatre de luptă în războaiele austro-turce și ruso-turce, Europa centrală lua act de ele doar în planul relaţiilor comerciale. (...) Cu toate acestea, contactele comerciale cu ţările româneşti nu însemnau și legături cu românii, întrucât ele se desfăşurau, până adânc în secolul XIX, prin negustori şi intermediari greci și armeni, în mai mică măsură în principate, cât mai cu seamă la Breslau şi Leipzig, orașe care, în a doua jumătate a secolului XVIII, dobândiseră pentru Moldova și Muntenia o mare însemnătate ca piețe de desfacere a produselor lor. (...)

47 (...) Dar nu interesele negustorilor şi imigranţilor au determinat cele două state germane mai importante, Austria și Prusia, să înfiinţeze în principatele române reprezentanţe diplomatice cu rang de consulate şi, în felul acesta, să stabilească relaţii oficiale cu aceste două țări încă vasale Turciei. (...) După cum nu se poate trece cu vederea că, multă vreme, majoritatea negustorilor „austrieci“, aflaţi sub protecţia consulatului austriac, au fost, de fapt, greci, armeni şi evrei(42).

42 = Valjavec (1953/1970; IV, 61).

48 De mare însemnătate pentru dezvoltarea contactelor germano-române a fost, în secolul XIX, îmbunătăţirea comunicaţiilor dintre centrul Europei și ţinuturile de la Dunărea de Jos.
Iar o dată cu întemeierea Societăţii austriece de navigaţie cu aburi pe Dunăre (Donau- Dampfschiffahrts--Gesellschaft), Bucureştiul, Muntenia și, în genere, întreg sud-estul Europei „s-au apropiat de centrul şi estul continentului într-o măsură de neconceput până atunci(43). Căci până la inaugurarea acestei linii de navigaţie comode, rapide şi relativ ieftine dintre Viena şi Galaţi, călătoria pe Marea Neagră fusese o întreprindere extrem de obositoare și de costisitoare, care dura tot atâtea săptămâni câte zile necesita acum.

43 = Idem, IV, 40 (a se compara și cu p. 37). Ca și cu Herlichy(1975, p. 263).

 

14. Germania și România în vremea lui Carol I

48 (...) E adevărat, atenția opiniei publice germane, ca și a restului opiniei publice europene, s-a concentrat la început mai ales asupra contextului politic mai larg în care se desfăşura acest proces, anume rivalitatea dintre marile puteri în cadrul așa-numitei „chestiuni orientale“(44).

44 = Pentru punctul de vedere românesc actual, Boicu, 1975 şi 1978 (critic asupra parţialităţii acestor poziţii vezi M. Stoy în „Sudostforschungen”, XLI, 1982, p. 251).

49 Dar el [interesul] a sporit ulterior, cel puţin în Prusia și în statele intrate mai târziu în componenţa Imperiului german, atunci când un prinț german a fost chemat, în 1866, la tronul noii Românii, când el şi-a purtat țara la izbândă asupra Turciei și la independență în 1877 și 1878, şi, în fine, în tot cursul domniei sale de peste trei decenii în calitate de rege (1881-1914). 

51 (...) Înclinaţia către Franţa existentă în România şi trăgându-și rădăcinile din latinitatea comună, va spori ulterior şi ca reacţie de apărare împotriva preponderenţei şi mereu nepopularei influenţe germane în politică, economie și în viaţa cotidiană.

 

5. Războiul din 1916-1918

53 (...) Dar o dată cu sfârșitul războiului, cu înfrângerea Puterilor Centrale și ca urmare directă a slăbirii fostei influenţe politice şi economice cu care republica de la Weimar și Austria micşorată s-au confruntat în anii douăzeci nu numai în România, ci în tot sud-estul Europei, interesul faţă de ţara şi poporul de la gurile Dunării a înregistrat o scădere manifestă faţă de perioada anterioară.

 

16. Privire recapitulativă

53 Din cele mai sus arătate în legătură cu evoluţia istorică a interesului lumii de limbă germană faţă de România, rezultă constatarea recapitulativă că, în epoca modernă, germanii şi austriecii au avut suficiente prilejuri istorice de a-şi face o imagine asupra etniei latine din spaţiul carpato-dunărean şi că, mai ales între 1866 și 1916, aceste prilejuri au fost cât se poate de favorabile.

54 (...) Baza formării unei imagini germane asupra românilor a fost oferită, mai ales, de relaţii individuale cu sud-estul, de experienţe personale ale unor călători, etnografi, diplomaţi, publiciști etc.

 

17. România — o țară puțin cunoscută în spațiul lingvistic german

54 (...) În introducerea la Untersuchungen iiber die Geschichte der ostlichen europăischen Volker (p. 171), Johann Thunmann, profesor de filosofie şi retorică la Halle, numind, în 1774, întreaga Europă răsăriteană „un ogor necultivat, părăginit şi pustiu“ datorită „conjuncturilor“ în care popoarele de-acolo au trebuit să trăiască, adaugă că „fericitele popoare din vestul Europei“ n-au avut „prilejul sau dorința“ de a se interesa de soarta celor dintâi. Printre est-europenii ignoraţi în mod cu totul nejustificat în vest, Thunmann îi citează şi pe valahi: „Pentru noi, europenii occidentali nu există în partea din lume unde trăim popoare mai puțin cunoscute sub raportul originii, istoriei şi limbii lor decât albanezii şi valahii. Și totuşi, ele sunt popoare de seamă, popoare vechi, importante, pe care un cercetător al istoriei ar trebui să dorească a le cunoaşte [...]. Acum, însă, ele nu mai joacă un rol de seamă, sunt popoare subjugate, sunt nefericite, iar istoricul este adesea la fel de nedrept ca omul de rând; el îi disprețuiește pe cei ce nu sunt fericiţi“.

55 (...) Mai mult, fie și numai gândul de a trebui să viziteze țările sud-estice putea trezi imagini de coșmar, cum o atestă afirmaţia pe care Johann Lehmann o face, în 1785, la începutul cărții sale Reise von Pressburg nach Herrmanstadt in Siebenbiirgen (p. 2): „(...)”

Şi tot în această perioadă de la sfârşitul secolului XVIII a fost exprimată impresia că ţările din sud-estul Europei ar trezi într-o mai mică măsură interesul Occidentului decât cine ştie ce țară exotică de peste mări. „Valahia, Moldova, Iliria și chiar Rusia sunt mai puţin cunoscute decât America, deşi se află în Europa [...]“, scria astfel primul consul austriac la Bucureşti (Raicevich, 1790, p. 5)

56 (...) Întrucât îl privea, însă, pe dânsul, sublinia von Engel (1, III), el nu scria pentru inși cărora o comunicare istorică despre popoare aflate încă parte sub stăpânire turcească, parte sub dominație ungurească le poate părea plicticoasă şi seacă „și care mai degrabă ar citi o istorie a Japoniei ori Kamceatkăi. Problema gradului de cunoaştere a sud-estului european locuit nu numai de valahi, a fost cel mai amănunţit evocată de Andreas Wolf care, în cartea lui despre Moldova, apărută în anul următor celei mai sus amintite, remarca în legătură cu cercetarea geografică şi etnică a respectivei zone și ca o justificare a propriei intenții: „Dacă luăm [...] în considerare că, în ciuda străduințelor literare depuse de ştiinţa geografiei, în însuşi continentul nostru există mai multe ţări despre care avem infinit mai puţin informaţii decât despre America; că, bunăoară, Turcia, o mare parte a Rusiei, Croaţiei, Iliria, fostele insule venețiene, Valahia, Moldova ş.a. mai pot fi încă socotite aproape terra incognila, faptul că autorul paginilor ce urmează a înţeles să pună la îndemâna publicului cult observaţiile sale asupra principatului Moldovei poate constitui, într-o anumită măsură, o justificare a strădaniei sale“ (1805, 1, V).

57 (...) Este evident că prin „cultură“ și grad de civilizaţie, Wolf înţelegea, însă, împrejurările politice, încât pentru el adevăratul motiv al deturnării autorilor şi publicului de la o ţară ca
Moldova era aversiunea față de despotismul turc ce domnea acolo.

(...) Într-adevăr, ea îmbracă o formă lipsită de echivoc în schița geografică Neuestes Gemălde der europăischen Tiirkei und Griechenlands (p. 260) a lui G. A. Wimmer publicată în 1833 și în care, în legătură cu cele două principate, se poate citi: „(...)”.

Remarca lui Wimmer mai prilejuiește astfel și evocarea unei alte circumstanțe defavorizante, neamintite până acum, pentru contactele dintre Europa centrală şi sud-est, anume existența în Transilvania, între 1764 și 1851, a graniţei militare cezaro-crăiești instituită în vederea izolării monarhiei bicefale de provinciile turceşti, dar având şi un riguros rol de carantină(52).

52 = În legătură cu granița militară, a se vedea Găllner (1974);

58 De mare interes pentru cunoașterea piedicilor care se ridicau în calea călătoriilor şi a obiceiurilor legate de călătorii, ce au făcut ca principatele româneşti să suscite puţin interes sunt observaţiile preliminare ale lui J. F. Neigebaur (1854/56, II, V) în al doilea caiet al culegerii lui de schiţe asupra acestor ţări: „(...) În plus, prin aceste țări se trecea doar spre a merge mai departe în Turcia și, din cauza numărului mic de călători, ele erau lipsite de stabilimentele necesare confortului acestora. lar de la deschiderea navigaţiei pe Dunăre se putea călători circa 100 mile de-a lungul țărmurilor joase ale Valahiei şi Moldovei fără a fi defel ispitit a le cunoaşte şi interiorul.(...)”

(...)

Un pas mai departe decât toţi ceilalți autori citați până acum l-a făcut, în 1861, Richard Kunisch care, în Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungarn, Rumunien und der Tiirkei (p. 119) a solicitat pentru națiunea „moldo-valahilor“ ori „rumunilor“ nu numai „interes pentru poporul rumunilor, urmaş al anticelor modele ale culturii noastre de astăzi, dar rămas totuși în afara cercului culturii şi civilizaţiei moderne“, ci şi recunoştinţă a Occidentului faţă de acest popor, care a fost odinioară zidul său de apărare împotriva turcilor și care acum, în situaţia grea în care se afla, avea el însuşi nevoie de sprijinul Vestului. Întrucât, în epoca nimicirii revoluționare a vechii ordini din restul Europei, „rumunii“ simţiseră o nevoie aproape contrară, căci, spune Kunisch,

59 „de aici, din sud-estul uitat de istoria universală, răzbea atunci către puterile creștine, pentru care națiunea moldo-valahilor a constituit atâta vreme şi atât de des un bastion înaintat împotriva Semilunei victorioase, o stăruitoare implorare de restaurare şi consolidare a ordinii în vederea creării unei guvernări stabile. (...)”

(...) Explicând de ce-și alesese ca ţinte ale călătoriei sale Ungaria, Transilvania, Valahia, Turcia și Asia Mică, în prefața la cartea sa de impresii Aus dem Osten (IV), pastorul dr.
Bernhard Schwarz din Chemnitz a ținut să sublinieze că era vorba de ţări „despre care nici clasele cultivate nu știu mai nimic“. (...)

Mai mult, nu încape îndoială că, pentru învățatul saxon, mica „țărișoară“ marca începutul Orientului, iar noţiunea de „răsărit“ era destinată să creeze, în cartea lui, o punte de legătură geografică şi culturală între Transilvania şi Asia Mică, dar categoric situată în afara „culturii europene“. Aceeaşi subordonare faţă de Orient este oferită ca explicaţie pentru gradul redus de cunoaştere a României în Germania şi de către W. Thurn, în eseul lui despre Moldova (1876, p. 441). 

60 Şi astfel, cu numai un an înainte ca principatul unit să-şi scuture seculara sa dependență faţă de Turcia, el scria de pildă: „Deşi România nu se află prea departe, dar închisă atâta vreme în ea însăși, înclinată către Orient prin moravuri şi străină de vecinii slavi prin însăși obârşia ei, ea e încă pentru mulţi aproape o terra incognita“.

După toate acestea, s-ar putea eventual bănui că măcar către sfârşitul secolului XIX și începutul secolului XX, când România se depărtase mult de Orient şi intrase în concertul statelor și naţiunilor europene, iar cauzele ce împiedicaseră cunoașterea ei dispăruseră, atenţia germană s-a oprit, în fine, din plin asupră-i. (...)

Faptul că împrejurările politice schimbate și condiţiile de deplasare tot mai perfecţionate în comparaţie cu începutul secolului XIX au înrâurit doar în mică măsură imaginea germană
despre România, că această ţară din sud-estul Europei mai părea unora dintre germani, chiar şi după 1900, izolată, neprimitoare și greu de abordat, cam ca pe vremea unui Sulzer sau Raicevich ne este elocvent documentat de un manual de geografie (Itschner, 1908, p. 258) care, la tema „România“, avansa următoarele idei principale: „(...)”.

(...) Autorul [C. G. Rommenhăller, Gross-Rumânien, seine Slonomische, soziale, finanzielle und politische Struktur, speziell seine Reichtiimer, 1926] începe (p. 1) cu o retrospectivă a cunoștințelor germane despre România înainte de 1914, cu care prilej atinge, însă, tangenţial şi problema, instructivă pentru noi, a familiarizării altor naţiuni cu ţara de la Marea Neagră: „[...] (...) Până de curând în Germania nu se învăţa, de fapt, în şcoală despre România mai mult decât că e în Balcani — ceea ce e inexact sub raport geografic —, că numele capitalei este Bucureşti şi că regina Carmen Sylva ar fi o mare poetă. (...) Dar în comparaţie cu importanța economică și politică a altor state de pe continent, România se afla, de altfel ca şi celelalte mici state din sud-estul Europei, pe un plan cu totul secundar“(53).

53 = Scriitorul american citat de Rommenhăller a fost Clark, 1922. La echivalente engleze ale precedentelor noastre mărturii ne trimite, în legătură cu secolul XIX, Herlihy, 1975, nota 263.

 

 

III. ATESTĂRI ASUPRA IMAGINII ROMÂNILOR ÎNTRE FINELE SECOLULUI XVIII ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

 

18. Privire generală asupra izvoarelor tipărite ale cercetări

9). Lucrări de economie (în special de economie agrară) şi disertaţii pe teme de ştiinţe sociale şi politice

69 (...) Balkan Kompass 1915

13). Ghiduri de călătorie (19 titluri)

70 (...) Tiirkei, Rumânien, Serbien, Bulgarien 1902

Balkanstaaten und Konstantinopel 1914

 

20. Despre diferenţierea calitativă a izvoarelor

74 (...) Este apoi uşor de înţeles că substanța informaţională şi calitatea relatării sunt, într-o măsură decisivă, condiţionate de împrejurarea dacă ele se reazemă pe o experienţă directă sau pe una indirectă, cu alte cuvinte dacă rezultă din contactul direct şi îndelungat al autorului cu poporul străin sau dacă avem doar de a face cu lucrarea unui compilator lipsit de spirit critic şi care n-a fost niciodată în sud-estul Europei.

75 (...) Se poate astfel presupune că autorii de manuale de geografie și-au cules informaţiile despre țara aflată departe la Marea Neagră de la a doua sau chiar a treia mână. (...)

Aceste caracterizări ale valahilor se mai regăsesc apoi şi în două cărți despre Turcia din cei doi ani următori. În Beschreibung der Europăischen Tiirkei (1828, p. 19), ]. Hiitz atribuie poporului valah o „(...)”.

76 Iar din el pare să se fi inspirat, cum o denotă utilizarea adjectivului „destrăbălat“ și W. Kloss în Beschreibune der tiirkischen Volker (1829, p. 25), cu deosebirea că acesta din urmă mai comite în acelaşi context și un alt furt literar şi anume din Skizzen einer Reise nach Konstantinopel in den letzten Monathen des Jahres 1816 (1817, p. 49) de von Stiirmer. (...)

Iar ediţia din 1845 (XII, p. 645) reia toate acestea cuvânt cu cuvânt. (Această horă a plagiatorilor a fost încheiată în 1854 de E. H. Ungewitter (p. 16) care, în cartea lui Die Tiirkei in der Gegenwart, Zukunft und Vergangenheit face, totuşi, o mică restricție: „(...)”.

(...) Cum a făcut, de pildă, Maximilian Heine, fratele poetului, în relatarea călătoriei sale: Bilder aus der Tiirkei (1833, p. 176).

(...) Astfel, pentru von Jenny adevărata temă a fost Austria, pentru Hiitz, Kloss, Heine şi Ungewitter — Turcia: încât, pentru ceea ce depășea principalul lor obiect de interes, au utilizat, fără a mai face ei înșiși investigaţii, lucrările de referinţă pe care le aveau la îndemână.

77 (...) Un alt exemplu ne este oferit de dicţionarul de conversaţie Meyer din 1852 (XXVIII,
p. 114; XLIV, p. 648) care excerptează articolele despre Moldova și respectiv Valahia, — fără a cita sursele — din cartea lui G. A. Wimmer Neueste Gemâlde der europăischen Tiirkei und Griechenlands (p. 270) şi din aceea a lui Helmuth von Moltke Briefe iiber Zustănde und Begebenheiten in der Tiirkei aus den Jahren 1835 bis 1839 (p. 7).

 

21. Critica contemporană asupra literaturii despre România

79 (...) O astfel de excepție o constituie Paul Lindau, care-și însoţeşte titlul cărții sale Aus dem Orient: (1890) de subtitlul Fiichtige Aufzeichnungen (Observaţii fugare), și face despre România această declaraţie revelatoare a unei reale simpatii: „(...)”.

 

22. Câteva probleme de principiu în legătură cu ideile preconcepute şi cu caracterul selectiv al perceptiilor

81 (...) Această subiectivitate se poate exprima, cum subliniază M. Golczewski(56) pe baza cunoaşterii de către dânsa a rapoartelor balcanice dintre anii 1913-1918, sub forma unor percepții selective ce pun în evidenţă fie ceea ce corespunde intereselor sociale ale observatorilor, fie grupului de cititori cărora ele le sunt adresate.

56 = Golczewski, 1981, p. 81.

 

23. Influenţa conjuncturilor politice asupra imaginii despre români. Auto- şi heterostereotipuri

83 (...) El [R. Henke, 1877] avea în vedere imaginea negativă pe care, după părerea lui, Sulzer (1781/82) şi-o formase pe baza impresiilor culese de la ocupanţii ruși dintre 1769 și 1774 ai țărilor românești Moldova și Valahia, aflate sub suveranitate turcească.

85 (...) În Zwischen zwei Welten. Die Volkerbriicke des Balkan 1917, (p. 31), reflectând asupra modelului cultural al aliatului bulgar al Germaniei, Arttur Dix scrie: „De la Bucureşti, el nu putea căpăta decât un prost imitat model al superficialităţii pariziene, în timp ce firea sa este mult mai aproape de modelul temeiniciei germane“.

 

24. Relatări exprimând simpatie și antipatie

89 (...) Ambele extreme, verdictul ușuratec și încercarea de a câștiga favoarea cititorului pentru națiunea din sud-estul Europei, încercare determinată de înţelegere și căldură, pot fi lesne atestate în literatura adunată de noi. Modul în care aceste atitudini s-au combătut, confruntat, ne este relevat de o afirmaţie a lui von Kotzebue (1860, p. 139) din epoca Unirii celor două principate românești, act istoric pe care majoritatea presei germane l-a condamnat ca nociv pentru ordinea şi siguranța Dunării de Jos şi favorizând doar interesele Rusiei(60). Amintindu-și de îndelungata sa ședere pe meleagurile noului stat, von Kotzebue replică foarte ascuţit aprecierilor cuprinse în astfel de articole: „Răuvoitoarele atacuri pe care unele ziare germane şi le-au îngăduit la adresa Principatelor, iar printre ele şi unul din cele mai bine văzute ce pretinde chiar că nici nu există români şi că boierii n-ar fi decât niște fanarioți amestecați cu slavi, au făcut să reînvie în mine, cu imagini sugestive, tot ce am trăit şi văzut până acum în Moldova, şi mi-au trezit cea mai adâncă simpatie pentru ţară şi popor. (...)” 

 

 

IV. Tipul popular românesc

 

27. Farmecul tipului românesc

94 (...); von Moltke, viitorul comandant de oști prusian, afirmă în scrisorile sale din Turcia (1835/39, p. 7); (...). lar curând după aceea, valahii îi amintesc lui Karl Koch (1846, p. 95) „prin făptura lor“ de figurile în relief ale războinicilor egeeni din gliptoteca miincheneză.

97 (...) În cursul unei călătorii în Orient, medicul german C. W. Wutzer (1860, p. 162) face următoarele constatări: „(...)”.

98 (...) Dacă în cazul de mai sus prilejul a fost oferit de contrastul cu tipul uman cunoscut de acasă, românii se mai impun în avantajul lor şi cu altă ocazie, anume în cursul unei călătorii pe Dunăre şi dintr-o mulțime de pasageri de cele mai diverse naţionalităţi. Dintre toate grupurile de pe corabie, unul îl impresionează într-adevăr pe Kunisch mai mult decât toate celelalte: „(...); trăsăturile unuia dintre ei au o expresie de aspră bărbăţie ce aminteşte de strămoşii săi, vechii romani“ (p. 49)

100 (...) 2. Despre farmec. (...) De o deosebită însemnătate este faptul că această caracterizare revine vreme de mai bine de douăzeci de ani în manualele de geografie, utilizate în școli, datorate lui Alfred Kirchhoff: În afară de ochi și părul negru, în ediţiile din 1891 (p. 127), 1900 (p. 30) şi 1912 (p. 34) ca sud-est europeni românilor le este atribuită şi „graţia făpturii“.

 

28. Frumusețea româncelor

107 (...) Căci, deși el însuși se distanțează de o asemenea opinie, „de această accepţie simplistă“, Bergner scrie totuși: „Oriunde un român se întâlneşte cu elemente ale unor popoare străine, românul se dovedește mai puternic; nici sârbul, nici ruteanul, nici germanul nu pot modifica hotarul lingvistic în defavoarea românilor. (...)”

 

29. Tipul popular românesc continuator al celui dac

109 (...) Se pare că un autor englez, Thomas Thornton (The Present State of Turkey, 1807; în germană Das Tiirkische Reich in allen seinen Beziehungen, 1808, p. 542) a pus în circulaţie teza că între dacii antici şi valahii moderni există anumite asemănări exterioare. Nu avem cum şti dacă el, la rândul lui, a aflat-o din literatura anterioară, sigur este însă că la dânsul se referă L. von Stiirmer în Skizzen einer Reise nach Konstantinopel in den letzten Monathen des Jahres | 816 (1817, p. 49), prima descriere germană în care găsim exprimată amintita teză. Von Stiirmer relatează: „Actualii locuitori ai Valahiei aduc, prin portul lor de vară, cu strămoșii lor din vremea romanilor, așa cum sunt ei înfăţişaţi pe Columna lui Traian. Încât am găsit în totul confirmate Thornton în această privinţă”.

110 (...) În versiunea germană paralelă a lucrării bilingve a lui Guillaume Lejean Ethnographie de la Turquie (1861, p. 19) culoarea părului este aceea care ar denota descendenţa dacilor — prilej cu care etnologul francez îi amestecă pe aceştia cu galii, caracterizându-i atât pe unii, cât şi pe ceilalți drept barbari. Despre români, Lejean scrie: „Printre ei, blonzii sunt la fel de frecvenți ca bruneţii, ceea ce amintește de descendența barbară, dacică și celtică“.

111 (...) Spre deosebire de majoritatea autorilor citați mai sus, el [J. G. Kohl, 1872] găsește similitudini în aspectul şi în constituţia fizică a dacilor şi românilor: „(...) Cine a avut odată ocazia să vadă un păstor valah, înalt şi greoi, cu picioarele înfăşate în piele de capră, cu pantalonii ţinuţi de-o curea ce-i încinge mijlocul, pe cap cu o blană de oaie şi cu trăsături ale feţei nu urâte, dar neîmblânzite sub calpac şi a comparat această făptură cu prizonierii de război daci reprezentaţi pe sculpturile Columnei lui Traian din Roma, va fi cu siguranţă înclinat să împărtășească o asemenea părere“.

După părerea lui Kohl, comparaţia relevă o relaţie similară cu aceea dintre copie și model: „Figurile pe care anticul sculptor roman le-a dăltuit în piatră acum 2000 de ani cu se aseamănă cu făpturile vii pe care le vedem astăzi la Dunărea de Jos căţărându-se pe munţii vechii Dacii ca un bun portret cu originalul său.“

(...)

Dacă Kohl şi ceilalţi autori amintiți până acum dezvoltă deci comparaţia dintre cele două popoare plecând din epoca modernă „spre antichitate, o particularitate a lui H. Kiepert (Lehrbuch der alten Geographie, 1878, p. 334) este că, plasându-se pe punctul de vedere al științei antichităţii clasice, el pledează invers: „Înrudirea de sânge dintre românul de astăzi sau valah şi strămoșii săi daci de acum două milenii se dezvăluie izbitor în similitudinea aspectului lor, nu numai sub raportul trăsăturilor feţei şi al părului, ci şi în păstrarea neschimbată a portului, așa cum putem vedea la numeroasele figuri de războinici daci învinşi de pe anumite sculpturi închinate glorificării victoriilor lui Traian (în special de pe Columna şi de pe Arcul de triumf din Roma“(61).
61 = A se compara cu explicaţiile date de Hurdubeţiu 1977, pp. 86, 103).

112 (...) De aceea el [F. W. P. Lehmann, 1893] nu crede că se poate face vreo legătură între trăsăturile și expresia feţei moldovenilor și reprezentările dacilor de pe Columna lui Traian; dar recunoaşte o asemănare în port: „Costumele vechilor daci reproduse pe Columna lui Traian sunt interesante, întrucât amintesc de extraordinar de frumosul port naţional dispărut cu desăvârşire la orășeni în viaţa de fiecare zi“.
lar după Bergner 1892 (p. 362), doar zelul fără margini dovedit în lupta dintre naţionalităţile din Transilvania îndreptățea un apel la reprezentările de pe Columna din Roma pentru a pretinde că între daci și români ar exista o asemănare. „In perioada entuziasmului pentru eleni — comentează el — se spunea că fizionomia schipetarilor ar descinde din antichitatea greacă“.

 

30. Imaginea aspectului roman al românilor

113 Încă Martin Opitz Subliniase, în poemul Zlatna oder von Ruhe des Gemiites, 1623 (p. 4), romanitatea poporului pe care el îl cunoscuse în cursul şederii sale în Transilvania. Poetul silezian afirmase, de pildă, că pe cât de puţin „seamănă cu romanii“ spaniolii și galii, pe atât de înrudite sunt limbile valahă și latină. Această afinitate lingvistică era determinată, după el, de continuitatea înrudirii de sânge. Pe de altă parte, Opitz sublinia contrastul dintre modul de viaţă simplu, modest al țăranilor valahi şi acela al seniorilor ieşiţi din sânul lor: „În mici colibe ţărăneşti zace ades sânge nobil“, citând drept izbitoare dovadă a acestei origini dansurile și portul țăranilor valahi, a acestor „oameni/ care încă şi acum aproape ca romanii se îmbracă“, iar „vechile datini şi strămoșeştile obiceiuri/ Nici acum n-au lepădat“(62). După Opitz au mai trebuit să treacă totuși alţi circa 180 ani până la reluarea tezei romanităţii habitusului exterior al românilor. În literatura de limbă germană o putem întâlni din nou la von Hofmannsegg, 1800, pp. 179, 211 care, referindu-se la fizionomia valahilor, observă că „ici şi colo ei aduc în totul cu romanii“, iar acoperământul capului lor e „absolut roman“; apoi la Rumy 1826 (reprodus de Wolff, 1843, p. 226, după care valahii au „un aspect bărbătesc, cu trăsături romane“. (...) În capitolul despre Transilvania din Reise nach dem Orient (p. 36) [Hallberg-Broich, 1839] se poate astfel citi: „Din păcate valahul, cu chipul lui măreț de roman, umblă printre vii şi ogoare roditoare ca un animal mai prost ţinut decât boul de către seniorul lui. Fizionomia fostului cuceritor al lumii (sic) a fost înjosită până la starea de animal, încât acum eu îi contest orice forță şi vitejie, căci aduce numai cu omul dar nu mai este [...]*
În alt loc (p. 57) acest „chip măreț de roman“ ne este mai concret explicitat, călătorul observând că „la valahi se pot adesea regăsi chipurile împăraţilor romani“. Surugiul îi reamintește frapant de Dioclețian, aşa cum a văzut şi mulţi Nero, Marc Aureliu etc.

62 = În legătură cu interpretarea acestui pasaj, K. K. Klein 1927, p. 103.

114 O origine similară cu aceea a trăsăturilor feţei, ne mai spune Hallberg-Broich, o are și îmbrăcămintea valahului: „Ca şi romanii, ei poartă tunica sub forma frumoasei lor cămăși albe, cu mâneci foarte largi, care le cade peste pantaloni până după genunchi“. Un an mai târziu, Ami Boue (La Turquie d'Europe, 1840) constată şi el acelaşi lucru. (...) „(...) Când şi când eşti cu adevărat surprins dând peste nişte figuri maiestuoase realmente romane, aşa cum se pot vedea pe arcurile de triumf ale vechilor stăpânitori ai Europei“ (Bou6, 1899, 1, pp. 378).

În 1848 (p. 259) E. A. Quitzmann pomeneşte despre „tipul mediteranean al figurilor şi profilurilor romane ce mai pot fi întâlnite frecvent printre români“. Conform ediţiei germane a descrierii de călătorie a lui Demidoff apărută în 1854, p. 87, cine are în vedere „conformaţia bărbătească, viguroasă a fizionomiei poporului“ se convinge de „infinita asemănare cu transteverinii din zilele noastre“, aşa după cum și în limbă, jocuri şi sărbători găseşti „neîndoielnice urme ale măreței origini revendicate de valahi“. Săllner 1856, p. 405 remarcă și el că în sânul naţiunii valahe există „ca la nici una alta atât de multe capete cu forme clasice, frumoase de romani“, în timp ce von Kotzebue (1860, p. 82) apreciază în cuvinte ce amintesc iar de Opitz că: „Trăsăturile lor au o anume nobleţe, în vinele poporului român curge un sânge nobil“, ceea ce trimite, evident, la descendența romană a poporului. De atunci încolo pot fi frecvent întâlnite, de cele mai multe ori en passant, observaţii ca: „Forma autentic romană“ a nasului femeilor (von Berg, 1860, p. 97); Umlauft (1876, p. 427 şi 1897, p. 647) sau „expresia unei aspre bărbăţii care [...] aminteşte de vechii romani“ (Kunisch 1861, p. 51). lar anonimul autor al studiului apărut în 1875 în revista „Globus“ (Nr. 12, p. 185) sub titlul Von der untern Donau îi socotește ca „urmaşi ai coloniştilor romani (adesea cu ochi căprui închis și fețe cu contururi clasice)“ pe surugiii moldoveni pe care i-a văzut la livrarea grânelor.

115 Alte studii se referă şi ele amănunțit la romanitatea tipului popular român. Astfel, în cartea lui despre munţii Bihariei, reluând afirmaţia anterioară a lui Săllner despre formele clasice, frumoase și despre capetele romane care la națiunea valahă pot fi aflate mai frecvent decât la oricare alta, Schmidl (1863, p. 126), observă: „În ce mă priveşte, nu pot decât să confirm în totul această [...] aserțiune. Prea des am fost surprins de trăsăturile nobile, de ochii negri focoşi ai oamenilor; un pictor ar găsi în Biharia cu zecile modele pentru Hector, Ganymede etc.“.
La rândul lui, Schmid! e citat, în 1866, de J.L. Pic (p. 6), care, sprijinit pe propriile-i constatări, contrazice însă această diferenţiere după vârste, relevând în locul ei una regională; ca atare, el află „capete cu adevărat romane“ în Banat, comitatul Arad şi în câteva alte ţinuturi, dar tăgăduieşte existenţa unui „tip roman de bază“ în partea de nord și nord-est a Transilvaniei.

Cea mai circumstanţiată și în același timp cea mai vie şi mai pregnantă reprezentare despre continuitatea existenţei unui habitus roman la români ne-o oferă însă, în deceniul opt K. E. Franzos. EI are în primul rând în vedere femeile atunci când, în 1871, scrie (1876, p. 204): „[...] acolo pot fi deseori aflate făpturi frumoase, graţioase. Tipul roman, deşi deseori estompat din cauza căsătoriilor cu slavi, este evident în nasul frumos şi mândru, în gura fină şi precis desenată, în părul negru, lucitor, în culoarea particulară, dar nu urâtă, a feţei bronzate“.

116 El [K. E. Franzos, 1871/1786] scrie: „Dacă te uiţi la românca tânără în straiul ei de sărbătoare, cu cămaşa de in împodobită cu tot felul de broderii totuşi neartistice, cu fusta naţională din pânză croită dintr-o bucată, menţinută printr-o agrafă și care, strânsă pe talie, se mulează pe şolduri şi cade până la călcâie, cu manteluţa uşoară, în chip de tunică, de cele mai multe ori albastră, şi dacă o asculți cum vorbeşte şi cum aproape orice sunet amintește de limba vechii Rome — nu e nevoie, zău, de prea multă imaginaţie ca gândul să te ducă la ţărăncuţele din vremea lui Cicero, încât un glumeț ar putea fi ispitit să spună ca bătrânul Flaccus: Ne sit tibi pudori, amare ancillam...“

Într-o ediţie ulterioară a textului, de la începutul secolului XX (c. 1901, II, p. 11), Franzos renunţă la propoziţia subordonată despre „broderiile neartistice“ de pe cămășile femeilor, indiciu evident al adâncirii percepţiei sale estetice asupra originalităţii portului româno-roman. Cu un alt prilej, mai înainte (1876, p. 173) el se mai referise într-un rând la trăsăturile romane ale românilor, avându-i însă în vedere pe bărbaţi, „aceşti feciori zvelţi şi vioi ai Sudului, cu chipuri bronzate, precis conturate și ochi negri, scânteietori“. Iar cititorul înțelesese că şi ei îi plăcuseră. Dar și altminteri, el se simţea un nou Horaţiu: „În ce le priveşte, în fine, pe aceste fete, la vederea lor nu ţi-e defel greu să te visezi pe malurile Tibrului. Nici în Tusculum-ul lui Cicero nu se îmbrăcau altfel fetele latine: în in şi broderii multicolore, iar la straiul de sărbătoare în jurul umerilor o tunică albastră. Şi nu altfel i-au bucurat cu siguranță ochii lui Horaţiu: făpturi mlădii, mândre, voluptuos exuberante și totuși suple, cu ochi dulci, negri, pe jumătate ascunşi, dar arzând de patimă“.

Aura romană caracteristică, după Franzos, tinerelor fete din popor este, dimpotrivă, atribuită de un literat german de la începutul erei wilhelmiene, Reinhold Ortmann, bărbaţilor maturi din sânul boierimii. Un roman în două volume publicat de Ortmann în 1889 are ca eroi principali un bătrân boier român, pe nume Ioan Caragiali şi fiul lui; la ci se referă și sugestivul titlu al cărţii: Moderne Romer. () Romancierul german îl [I. C.] prezintă ca pe un caracter de pregnanţă tipic romană, ca pe un aristocrat în a cărui expresie, ţinută și tărie sufletească se străvede un vechi roman. De la care a și moştenit chipul (pp. 1, 3). 

117 (...) loan Caragiali știe să păstreze chiar în cele mai grele împrejurări mândria și demnitatea rasei sale, „alura şi impunătoarea ținută a unui roman“ (I, p. 50); ba până și când își vede fiul rănit de moarte, el redevine numaidecât „în înfăţişarea sa, din nou neînduplecatul roman antic care, cu un sublim stoicism, priveşte cum feciorii lui sunt scoşi pe scut din vâltoarea bătăliei“ (II, p. 74).
(...) Iar de la finele secolului XIX, tradiționala opinie cum că românii ar fi, chiar după aspectul exterior, nişte romani moderni nu mai are aceeaşi frecvenţă. (...) Naratorul [A. Meschendorfer, Transilvaniam 1906/1933] afirmă astfel (p. 14) despre „românii distinși“: „Printre ei sunt câte unii care au trăsături romane; la mine în casă este o slujnicuţă care şi pe Feuerbach l-ar fi entuziasmat“.

Iar în ultima ediţie din Meyer Lexikon care ne interesează, cea din 1909 (XVII, p. 249) se spune: „Este uimitor cum, în ciuda amestecului intens cu alte naţiuni, s-a menţinut totuşi un tip românesc ce poate fi uşor deosebit şi care cu siguranță nu este departe de cel roman, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla dacă națiunea română s-ar fi format din daci romanizați în Dacia părăsită de romani. Bruneţi, cu ochi negri, de statură sub-mijlocie, românii cu mersul lor elastic se deosebesc net de unguri, ruşi sau germani; e adevărat, și printre bulgari se poate întâlni frecvent acest tip, dar fața lor mai lătăreaţă şi trupul mai greoi, mai cu seamă la femei, oferă o modalitate de lesnicioasă demarcaţie“.

118 Probabil că au existat mai multe motive care au făcut ca teza amprentei romane a fenotipului românesc să fie până la urmă mai puţin invocată. Unul din ele trebuie să fi fost și teoria tot mai răspândită, sugerată în treacăt și în ultimul citat, că poporul român ar fi fost constituit dintr-un amestec de rase, ceea ce înlătura explicaţia categorică a etnogenezei din romani (şi daci). (...) În studiul său Die Herkunft der Rumănen (1877/79, LII, p. 226), Schwicker consideră de neconceput ca, având în vedere dezvoltarea genetică a poporului român, să fi putut rezulta „tipul autentic roman“ pe care „doresc să-l descopere pătimașii naționaliști români și cărturarii români preveniţi“. Un categoric adversar al teoriei continuității este şi Emil Fischer care, în cartea sa Die Herkunft der Rumânen (1904), afirmă polemic (p. 180): „Cine are ocazia să vadă, la o serbare populară (târg și alte asemenea), la manevre sau la o defilare de trupe un mare număr de români adunaţi la un loc şi își poate face, cu alte cuvinte, o impresie generală, observă mai întâi că ei nu aduc defel cu nişte “romani”, ci mai degrabă cu nişte bulgari ori slavi sudici. E adevărat, ici şi colo poți să dai peste un aşa-numit profil roman, aşa cum în Megara mai poţi întâlni câte un “Teseu” ori pe malul german al Rinului vreun coborâtor din Augusta Trevirorum“.

120 (...) Şi amintindu-și de întâlnirile sale din Moldova, von Angeli adaugă: „Splendoarea făpturilor de o desăvârşită eleganță şi cu forme clasice pe care le-am văzut la Iaşi, nu putea fi sporită decât de picanta diversitate a raselor, datorită căreia românca, armeanca, grecoaica, evreica se detaşau una de alta [...]“.

121 (..) Articolul la referim [Meyer Lexikon, 1852] afirmă astfel că: „Valahul poartă în fizionomia lui pecetea fidelă a originii sale amestecate. În conformaţia pură, exprimând nobleţe, a trăsăturilor caucaziene ale feţei s-a imprimat adânc cea slavă [...]”.
În aprecierea estetică a feţei valahilor, autorul amintitului articol nu şovăie să recurgă la formele artistice ale portretisticii antice. El pomeneşte astfel despre „capete clasice ce-ar putea fi utilizate ca modele pentru geme“. Asocierea cu produse ale artei sculpturale greco-romane, preluată foarte probabil din descrieri anterioare ale caracteristicilor valahe ce mai rămân de stabilit, revine în 1877 şi la Henke (p. 133), care se referă la un inexistent W. Hoffmann, pretins autor al unei lucrări intitulate Beschreibung der Erde, dar în realitate se sprijină tot pe numitul lexicon. (...)

 

 

V. Introducere la descrierile asupra vieții și felului de a fi al românilor: succesiuni de sloganuri, caracterizări sumare, aprecieri globale

 

32. Selecții de opinii caracteristice

123 (...) Wimmer 1833, p. 25: „Valahii sunt (sic) un popor romano-slav, un amestec de daci şi romani; un popor originar semi-civilizat cu alură superbă, cu moravuri robuste, cu un caracter mândru şi organizat în toate privinţele pentru un înalt grad de civilizaţie. Acum, însă, nenorocirea naţională sub care gem contribuie la a-i menţine într-o frustă primitivitate“ — [...] aşadar avem de-a face cu o stirpe romano-slavă, inteligenţii valahi (sic).”
Neigebaur 1854/56, 1, p. $: „Poporul valah, un neam de oameni foarte frumoşi, se deosebeşte prin obiceiurile sale simple, curăţenie şi sinceritate; dar cei din clasele de sus s-au molipsit ei în mare măsură de tarele Fanarului şi aproape că au devenit înşişi greci“.

125 Wechsler 1877, p. 958: „La caracterizarea generală a românilor, mai adaug că ei nu posedă nici spiritul de independenţă şi energia sârbilor şi muntenegrilor, nici spiritul de muncă și hărnicia proprie bulgarilor. De asemenea, firea lor se împotriveşte la simplitatea şi modestia vădite în obiceiurile și nevoile lor de toate popoarele sud-slave. (...)“

 

 

VI. Obiceiurile și modul de viață al românilor

 

33. Atitudinea faţă de curățenie

128 (...) După cum foarte sever, ba chiar necruţător, se exprimă în notele lui de călătorie în Orient (1856, p. 180) şi socialistul german Ferdinand Lassalle care, referindu-se la experienţele lui dintr-un sat valah şi, în genere, la murdăria orientală, afirmă că: „Tot potopul n-a fost, poate, decât o mare spălătură la care Iehova şi-a supus poporul ales“.

 

34. Un popor harnic?

140 (...) În alte cazuri, privirea observatorilor se oprește asupra bulgarilor care, în ochii germanilor, s-au bucurat totdeauna de imaginea unui popor foarte harnic. În acest context, Wimmer 1833 (p. 273) stabileşte o ierarhizare a modului în care naţiunile din sud-estul Europei luptă pentru existența lor: „În această luptă generală a elementelor populației pentru existenţa ei, grecul încearcă să depărteze sabia tiraniei de gâtul său prin viclenie, maleabilitate şi inteligență. Bulgarul i se împotriveşte prin activitate, industrie şi o neobosită răbdare; valahul trăieşte de pe o zi pe alta, nu se gândeşte nici la ziua de ieri, nici la cea de mâine şi, dacă am putea să ne autoamăgim, ar trebui să calificăm această nepăsare drept fericire“.
La începutul secolului XX, un glas ilustru scoate şi el aceleaşi sunete. Într-adevăr, plasând la rându-i în perspectiva mai largă a confruntării concepţiilor despre viaţă ale naţiunilor învecinate, punctul lor de vedere asupra muncii regina Elisabeta (Carmen Sylva 1904, p. 33) stabileşte următorul paralelism între poporul ei şi vecinii săi de la sud de Dunăre, în care poziţia faţă de muncă este considerată în perspectiva mai largă a unei confruntări cu poziţia faţă de viaţă a celor două popoare învecinate: „Bulgarii se dovedesc un popor puternic, plin de vitalitate, tânăr, care doreşte din toate puterile să se dezvolte şi posedă unele din calităţile care lipsesc românilor. Sunt economi, prudenţi, retrași, foarte hamici, dar nu atât de ageri, nu atât de generoşi şi de darnici ca românii, care dau totul, fără să şovăie. Românii vor mereu să aibă aripi ca vulturii; bulgarii îşi cultivă pământurile lor şi, la rigoare, şi pe ale altora, răbdători şi tăcuţi, şi nici prin gând nu le trece să zboare. De fapt, românul vrea să muncească numai cu mintea [...]“.

141 (...) Uneori, în materialele noastre răzbate ideea că poziţia faţă de muncă a românilor este identică cu aceea a celorlalte popoare romanice. Astfel, Steinhard 1860 (p. 330) afirmă că românii: „Fideli originii lor romanice văd în dolce farniente, ca şi rudele lor de sânge italienii, suprema plăcere a vieţii“, lucru pe care Zucker l-a afirmat de altfel încă în 1834(p. 16).

66 = Stanciu 1982, p. 98, citează proverbul: „Dacă vrei să vezi hărnicie, du-te la nemți în gospodărie“. În legătură cu aprecierea germanului din Banat ca foarte harnic, vezi Schenk/Weber-Kellermann 1973, p. 78. O apreciere similară a fost făcută şi despre sârbi şi croaţi (vezi Matl 1960, p. 36). Ca şi la popoarele slave (sârbi, polonezi) care au conlocuit cu germanii până adânc în secolul XX (Liick 1938 (p. 210)

142 (...) Și tot așa, când fraţii Schott 1845 (p. 78) relatează despre „marea comoditate“ cu care valahii „rezolvă problema hranei [...] ca și toate celelalte“, el își explicitează astfel afirmaţia într-o notă de subsol: „Această comoditate în toate constituie și în Elveţia caracteristica definitorie a etniilor romanice, contrapusă zdravenilor și energicilor germani“.

 

35. Simplitatea poporului

152 (...) Pe o poziţie aparte se situează Griselini în privinţa pâinii „pe care ei o numesc melau“. Preparată dintr-un amestec de făină de grâu și „grâu turcesc“, ea i se pare „foarte
prost pregătită şi încă și mai prost coaptă“. Ceea ce el numea „grâu turcesc“, cu alte cuvinte porumbul era, însă, principalul aliment al valahilor, cum se afirmă și în multe relatări ulterioare, din secolul XIX, care nu rareori adaugă — cum a observat și Griselini — că poporul se hrănea aproape exclusiv cu legume și doar rareori cu carne.

154 (...) În această ordine de idei, frații Schott 1845 (p. 78) observă, de pildă, despre valahi: „Ei sunt foarte chibzuiţi la mâncare, lucru la care contribuie şi grelele posturi prescrise de biserica lor grecească. Se pare că postesc jumătate din an. În timpul celor mai severe restricţii nu beau nici măcar vin, iar hrana lor e alcătuită din fasole, fără grăsime sau ulei, ci doar fiartă în apă“.

(...) Mite Kremnitz vorbeşte de mai bine de 200, pe când Wutzer 1860 (p. 193) le consideră ca fiind ceva mai puţine. „Religia greacă îl supune la 196 zile de post, la care trebuie adăugate, probabil, şi câteva posturi voluntare“, iar dacă Grothe 1907 p. 60, le socotește la 189, (...).

161 (...) În Die Besitzergreifung Siebenbiirgens durch die das Land jetzt bewohnenden Nationen, Maurer 1875 (p. 105) se plânge, de pildă, de faptul că „maghiarii și germanii din Transilvania sunt înotători disperaţi în marea romanică“ și pune această situaţie îngrijorătoare pentru dânsul pe seama deosebirilor genetice dintre naţiuni.

163 (...) Mai mult, scriitorul [I. Slavici, 1881, p. 41] oferă cititorilor de limbă germană o întreagă mostră de auto-comprehensiune românească: „Astfel, toată evoluţia poporului român îşi găsește explicaţia într-o unică însuşire generală a românilor: în mai marea dârzenie cu care ei rămân în viaţă, în călirea lor. Această însușire nu poate fi nici înnăscută, nici întâmplătoare. Romanii, care şi-au pus pecetea firii lor asupra atâtor popoare, n-au fost cu siguranţă nişte slăbănogi; dar cred că mâncând ca românii, ei n-ar fi putut prospera; puterea de a se dezvolta cu o asemenea hrană, a fost dobândită de urmașii romanilor numai printr-o necurmată luptă cu moartea. «Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate răbda», spune românul şi aceste cuvinte exprimă toată filosofia sa de viaţă şi explicaţia întregii sale istorii“.

(...)

În ediţia germană din lucrarea Hungary and Transylvania a lui Paget, se poate, de aceea, citi că: „Slăbiciunea trupului pricinuită de o hrană proastă și într-o şi mai mare măsură de posturile bisericii greceşti respectate cu o stricteţe de care catolicismul habar nu are şi care îi împinge adesea la cel mai înalt grad de debilitate este o [...] cauză reală (a indolenței). (...)”

 

36. Alcoolul la români și germani

170 (...) Caracteristică pentru un număr de relatări similare de la finele secolului XIX mai este și o însemnare despre români preluată din relatările lui von Hellwald și Beck despre Turcia europeană (1878, p. 124), (...).

172 (...) Acestea s-au dovedit defavorabile doar într-un singur caz, anume acela al Carmen Sylvei (1904, p. 23) care, referindu-se la Dobrogea, relevă influența binefăcătoare exercitată asupra românilor de turcii şi bulgarii „ce nu beau niciodată”. In general, însă, ca termen de comparație nu sunt luate popoarele sudice vecine, înrâurite de islamism, ci cele nordice şi vestice, ba chiar națiuni din centrul continentului.

174 (...) Într-adevăr, peste tot unde popoare romanice și-au făcut, prin contacte interetnice, o imagine despre cele germanice, se pomenește despre beţia tipic germană. Neînfrânata patimă pentru băutură a germanilor se numără, cel puţin din vremea Renașterii, între constantele imaginii germanilor printre francezi și în şi mai mare măsură printre italieni sau în genere — spre a mai reveni o dată la remarca Mitei Kremnitz — printre popoarele sudice, cultivatoare de viţă de vie74. Heterostereotipul romanic coincide, dealtfel, și cu un autostereotip german, cum rezultă dintr-o populară carte de cântece studenţeşti din secolul XIX, în care vechii germani erau înfățișaţi ca șezând pe blăni de urs „și mai trăgând o duşcă“, iar în ultimă instanță încă din remarca lui Tacitus (Germania, cap. 23) despre nemăsurata patimă a germanilor pentru băutură.

74 = Mărturii asupra acestei componente a imaginii germanilor la amintitele popoare, dar și la altele, aduc Steinhausen 1909, pp. 437, 446; Eder 1979, pp. 240, 243.

 

 

VII. MORALA SEXUALĂ, CĂSĂTORIA ȘI VIAȚA DE FAMILIE LA ROMÂNI

 

37. Predispoziţie către plăcerile simţurilor şi libertate sexuală

179 (...) Tot astfel descrie situaţia de la şes, patruzeci de ani mai târziu, medicul Wutzer (1860, p. 161) ce invocă mărturiile altor colegi, ca și teoria că sifilisul şi-ar avea originea în Dacia:
„unde Traian a trimis, în secolul II e.n., soldaţi desfrânaţi care, în climatul străin favorizat de împrejurări locale, ar fi dat naştere luesului ce până şi în ziua de astăzi se răspândește pe cale naturală în Turcia europeană“.

 

38. „Galanteria“ din păturile de sus ale orașelor

181 (...) Bucureşti = mic Paris sud-est european, această asociere, ce corespundea, de altminteri, cu propria conştiinţă de sine a românilor, se încetăţeneşte treptat, sub toate aspectele.

182 (...) Este vorba de W. von Kotzebue (1857, p. 155) care atrage atenţia că o căsătorie aranjată peste capul celor direct interesaţi nu poate fi o idilă, că o legătură socotită condamnabilă pare uneori doar la prima vedere astfel și că, în general, orice recriminări în această direcţie ar putea fi adresate doar generaţiilor mai vechi, în timp ce doamnele moldovence din lumea bună contemporană nu erau deloc mai prejos decât sexul feminin din alte ţări: „În Germania poate fi deseori auzită opinia că doamnele din Moldova nu privesc, în general, virtutea dintr-un unghi de vedere prea sever. Poate că înainte a şi fost aşa. Am văzut cum căsătoriile erau încheiate nu în cer, ci la ordinul părinţilor şi după o bună baie turcească; un asemenea sistem nu poate face, însă, ca în jurul mirilor să adie un parfum de roze [...]”

 

39. Comportamentul sexual românesc şi german

183 (...) Deși nu o afirmă explicit, nu e totuși mai puţin evident că Bergner — ca anterior Seipp 1793 (p. 428) care, în materie de „voluptate“, pusese sub semnul egalităţii pe româncă cu italianca „trăind sub aceeaşi fierbinte boltă cerească“ — pleacă de la schema unei polarizări între rasele nordice şi cele romanice, meridionale. Într-adevăr, ce altceva înseamnă când citim că: „În linii mari, despre orăşence se poate afirma ceea ce se spune, în genere, despre femeile de rasă romanică“.
În acest context, „romanică“ vrea să însemne, de fapt, „franceză“, întrucât la româncă „patima şi eleganța, totul amintește de franțuzoaică“. Dar principalul concept avut în vedere este „sudic“, care implică, alături de o componentă romanică, şi una orientală, îmbinând, cum afirmă el „pasiunea sudică şi cea orientală“. Încât, dacă interpretăm exact, patima romanică şi sudică se contopesc într-o teribilă văpaie, din care rezultă: „Făpturi cu un temperament ce se aprinde uşor [...], oscilând mereu între o capricioasă cochetărie şi o mistuitoare pasiune și care, alcătuite dintr-o trufaşă rezervă şi nestăpânite elanuri, sunt personificarea vieţii sudice, orientale“.

 

40. Poziţia femeii în România

186 (...) Întrucât din clipa încheierii căsătoriei: „ea şi-a luat definitiv adio de la bucuriile vieţii. Soţia româncă e sclava bărbatului. Nu numai pentru că el îşi exprimă foarte des dragostea prin dungi vărgate pe trup (asta n-ar fi o particularitate a românilor, ci se întâmplă la toate popoarele răsăritene), dar mai cu seamă pentru că de-acum înainte toată grija casei cade asupra ei. (...)” [Franzos, Rumănische Frauen,1871]

Într-un alt studiu, scris mai târziu, Frauenleben in Halb-Asien (circa 1901, VI, p. 230), Franzos mai revine la această temă: de astă dată pentru a spune că deși „nu este, evident, în
aceeași măsură ca albaneza animalul de ham al familiei, românca este totuși mai degrabă slujnica decât soaţa bărbatului ei“.

188 În a doua jumătate a secolului XIX, aserţiunile despre statutul de inferioritate al româncelor în căsătorie sunt de cele mai multe ori însoţite de consideraţii de natură culturală şi civilizator-geografice, prilej cu care, implicit sau explicit, este exprimată ideea că poziţia femeii într-o anume societate este unitatea de măsură a stării de civilizaţie a acesteia și că sub acest raport România — socotită a se afla în „Orient“ — este mai prejos decât Occidentul. În acest sens, avem de-a face cu un aspect bine determinat al literaturii germane consacrate sud-estului Europei, pe care H. Fassel (1979) l-a numit „toposul oriental“ şi la care și noi ne-am referit circumstanţiat ($ 10).
Este și contextul în care trebuie inclusă afirmaţia lui von Berg 1860 (p. 104) cum că: „Ca şi în Orient, femeile valahe sunt extrem de subordonate soţilor lor şi trăiesc, de fapt, exclusiv pentru ei şi copiii lor“. 

(...) Aruncând o privire asupra vieţii intime a societăţii, autorul [anonim, Land und Leute in Rumanien] consideră mai întâi ca „trăsătură tipic orientală“ împrejurarea că „lumea femeii se bucură de puţină atenţie“. 

 

41. Relația dintre părinți și copii

191 (...) Ei [frații Schott] mai revin la ideea de a-i considera pe români într-o perspectivă romanică mai largă și a-i compara şi interpreta în raport cu felul de a gândi şi cu situaţii caracteristic germane. (...) Textual, ei spuseseră: „(...) De aceea, printre ei nu pot fi aflaţi decât foarte rar vreunii care să fi fost îndobitociţi de solicitări exagerate ori de pedepse; dimpotrivă, ca şi italienii, ei au totdeauna răspunsuri rapide şi convingătoare la întrebările ce li se pun, potrivind vorbele simplu, sigur şi deseori cu concizie latină“.

 

VIII. COMPORTAMENTUL SOCIAL AL ROMANILOR

42. Teză: un popor violent şi răzbunător

194 (...) Iar în comparaţia făcută de Wolf 1805 (1, p. 223), între trei naţiuni se poate citi: „Oricât de grosolan ar fi jignit turcul, el poate fi uşor înduplecat la împăcare, dar mădularii celorlalte două naţiuni cu siguranță că nu. Grecul își hrăneşte în ascuns ura şi ştie să-şi aleagă cu abilitate momentul potrivit pentru răzbunare. Valahul spune pe faţă: Ține minte! şi înainte de a putea să te fereşti devii victima mâniei lui“.

 

43. Agresivitatea, consecință a oprimării sociale

199 (...) Fără a indica autorul unui alt „tablou“ al acestui popor, Wimmer 1833 (p. 260) citează afirmaţia sa cum că valahii și bulgarii sunt sclavi, turcii și grecii stăpâni; mai mult, valahul „care deseori capătă alt stăpân în fiecare an, nu-l cunoaşte pe acesta decât prin ciomagul slugilor sale“. „Înseamnă însă, oare, aceasta că e nesimţitor? — se întreabă el
în continuare. — Nu, ducându-se cu gândul înapoi la romani, mai întâi stăpînindu-se, se scoală apoi noaptea, se travesteşte şi intră brusc în cămara unde doarme arendaşul, vrăjmașul lui, îl prinde, îl pedepseşte şi pleacă de acolo nesupărat. Altădată îi ucide familia şi-i dă foc casei“.

201 (...) Şi tot ca pe un haiduc în stil mare îl descrie Bucura Dumbravă, în cel de-al doilea roman al ei, şi pe Tudor Vladimirescu, căpetenia pandurilor şi conducătorul răscoalei antiotomane și antifanariote din 1821.

 

44. Teză contrară: un popor paşnic

202 (...) Cititorii de limbă germană și-au putut da seama de acest lucru mai întâi din traducerea cărţilor lui Carra Histoire de la Moldavie et de la Valachie şi Raicevich Osservazioni... (...) Aceste precizări sunt coroborate de constatarea făcută, după câteva decenii, de călătorul englez Robert Walsh în lucrarea sa Narrative of a Journey from Constantinople to England (ediţia germană 1828, p. 82), care nu e, totuşi, elogioasă faţă de valahi: „(...)”.
203 (...) lar Zucker 1834 (p. 16) susţine că dacă uneori se mai întâmplă, totuși, tâlhării, rareori sunt de vină moldoveni sau valahi: „Bandele de tâlhari la drumul mare, câteodată destul de numeroase în Moldova și Valahia și tulburând, uneori, şi Basarabia, sunt alcătuite din arnăuţi, sârbi, ruși, greci, bulgari şi doar rareori din moldoveni și valahi“.

În 1848, în Deutsche Briefen iiber den Orient (p. 256), referindu-se la principatele dunărene, Quitzmann îşi asigură cititorii că „în toată ţara domnește cea mai mare siguranță“, întrucât
fiecare localitate răspunde de furturile săvârșite pe raza ei, iar valahul e „cinstit în afaceri şi purtări“.

45. Criminalitatea la români şi la germani

206 (...) [Kremnitz, 1890] În scena ce ne interesează, Lisa, crescută în România, dar aflată în vizită în Germania şi suferind de dorul de ţară, îi replică vărului Fritz, care nu cunoaște ţara străină decât din auzite şi este împovărat de aceleaşi stereotipuri de care am luat cunoștință anterior ($ 42): „«Eu găsesc că la Bucureşti e mai frumos ca oriunde altundeva pe lume!» îi zvârli ea în faţă şi izbucni în lacrimi. Inspăimântat, Fritz încercă s-o îmbuneze: „«Hai, te rog, nu te supăra, voiam doar să spun că de atâţia bandiți şi turci, străzile sunt nesigure...» — «Dar la noi, de cele mai multe ori nici nu se încuie ușile, aşa de rare sunt furturile!»*.

 

47. Pentru explicarea discrepanței din judecăţi

212 (...) Etnografii austrieci ori situaţi pe poziţii austriece care s-au ocupat cu populaţia romanică din Transilvania au susținut astfel că — spre a ne exprima foarte schematic — violenţa, ostilitatea şi spiritul răzbunător ar fi tot atâtea trăsături de caracter ale valahilor de acolo

 

48. Ospitalitatea românească

216 În Die Balkanhalbinsel 1887 (p. 59) a lui A. E. Lux, neîncrederea ospitalierilor români „în străini, deși izbitoare în unele regiuni“, i se pare, totuşi „întemeiată“.

 

49. Urbanitate şi toleranță

225 (...) De unde și comparaţia pe care [E. Fischer, 1911] o face: „Românii — ca de altfel şi ceilalți sud-europeni — suportă foarte greu imixtiunile ce vor să reglementeze viaţa privată. În domenii în care noi germanii vrem ca autorităţile să ne comande pas cu pas, ei lasă frâu liber arbitrariului indivizilor [..].

227 (...) Din acest enunţ, ca şi din sintagma „secta sive natio” rezultă evident că, pentru Reicherstorffer [1550], confesiune și naţiune erau concepte identice, idee perpetuată în Europa de răsărit şi sud-est până în epoca modernă și exprimată în cercetarea contemporană prin formula „naționalitate-confesională (E. Turczynski)(91), conform căreia toleranța religioasă coincide cu cea naţională.

91= Vezi Turczynski, 1976, p. 188.

228 (...) Dealtfel, „toleranța poporului“ nici nu-i [Ganz, 1903] pare de mirare, deoarece acesta este obișnuit cu conglomeratul de națiuni al orașului: „Acolo unde ţiganii, turcii, armenii și bulgarii îşi pot vedea nestingheriţi de ocupațiile lor, abordând o costumaţie bătătoare la ochi, nici evreul nu poate să pară izbitor de străin. Nu e băgat în seamă şi acesta-i cel mai bun lucru pe care și-l poate dori“.

 

50. Caritatea în România

233 (...) În fine, volumul Balkanstaaten und Konstantinopel (din colecţia „Meyers Reisebiicher“ 1914 (p. 163) comunică, mai prozaic dar nu mai puţin elocvent: „(...)”.

 

 

IX. CONCEPȚIA DESPRE VIAŢĂ ȘI LUME LA POPORUL ROMÂN

 

51. Popor vesel sau trist? 

235 În sfârşit, şi în literatura de război” poate fi găsită ideea că românii s-ar caracteriza printr-o înclinare către bucuriile vieţii, înclinare ce precumpăneşte asupra altora și-i deosebește de celelalte popoare balcanice.

(...); în timp ce necunoscutului autor al articolului Von der untern Donau 1875 (p. 185), țăranul român i-a lăsat „mereu impresia de melancolie şi disperare“.

236 (...) El [Bergner 1887] nu găseşte urmă de veselie nici în viaţa de fiecare zi, nici în dansurile populare: „De cele mai multe ori, acestea respiră o gravitate stăpânită. «Hora» este corul anticilor. Bărbaţi şi femei alcătuiesc un cerc, fac paşi înceţi înainte, înapoi şi în lături, pleacă capul și-și leagănă cu multă prestanță trupurile încoace şi încolo. Aceste mişcări, ce exprimă dansul unui popor apăsat, sunt deseori însoţite de domoale cântece de jale“.

238 (...) O concluzie similară despre structura sufletească a românilor, atât de deosebiți de italieni, este trasă de Carmen Sylva din destinul istoric, respectiv din nesiguranța vieţii în timpul dominaţiei turceşti și grecești. În prefața la romanul Pandurul al prietenei ei Bucura Dumbravă (Fanny Szekulisz), o frescă istorică a răscoalei populare din 1821, Carmen Sylva face o seamă de observaţii și elogiază felul de-a fi al ţăranului român: „limba este, probabil, cea mai caracteristică trăsătură a unui popor, iar ceea ce ea istoriseşte este adesea cât se poate de trist. Dacă-l întrebi pe un țăran: Unde te duci?, de cele mai multe ori el are să-ți răspundă: Voiam să mă duc acasă, am fost la câmp! Căci pe vremuri el n-a fost niciodată sigur că o să ajungă acolo unde dorea. Turcii îl puteau ucide, iar grecii să-l despoaie de tot ce avea. De aici, profunda gravitate a acestor oameni. (...)”(Bucura Dumbravă, 1908, X)

 

52. Impasibilitate şi fatalism

239 (...) O a treia grupă de observatori crede că modul de a gândi, de a simţi şi de a acţiona al românilor nu relevă nici o acceptare bucuros-veselă a destinului, nici o melancolică distanţare de el, ci o atitudine situată între ele, o atitudine de stoică indiferenţă.

240 (...) Această fermitate, acest sânge rece trimiteau la tăria de caracter pe care filosofii antichităţii o recomandau ca pe o nobilă virtute. Şi, într-adevăr, la stoici pare să se fi gândit şi Liittge 1904 (p. 503), când afirmă că întreaga atitudine a țăranilor români amintește „cumva de antica înțelepciune care ne înalță și ne umple de respect“. (...)

La cele de mai sus, trebuie să adăugăm, e adevărat, că la calmul care-i aminteşte de înţelepciunea antică, Liittge mai adaugă şi un alt atribut, pe care-l defineşte ca „absolut oriental“. (...) Quitzmann, de exemplu, constată în 1848 (p. 187) că în principatele dunărene „tendinţa către un fatalism apatic imprimat moravurilor poporului de cvadriseculara dominație și administraţie a orientalilor n-a dispărut încă“. 

96 = Vezi Grebing, 1976, p 170.

241 Scriitoarea [Mite Kremnizt, Radu, 1880] prezintă fatalismul ca o caracteristică a societăţii, explicabilă prin strânsa împletire a istoriei românești cu aceea a Orientului și-l exemplifică prin două personaje feminine din medii sociale diferite. Într-o discuţie cu stăpâna ei Olga, Florica, o slujnică, ne revelează propria-i filosofie: „«Florica, dacă turcii ar intra acum în frumoasa noastră ţară, ne-ar omori pe toți, nu ţi-e frică?» Fata ridică din umeri. «Jupâneasă, ce dacă murim mai devreme sau mai târziu, ce mare lucru!» Şi ridică iar din umeri. Olga o măsură din ochi. Da, de multe ori mai auzise asta, era felul de a fi resemnat al poporului.”

(...) Cum am spus, Mite Kremnitz stabileşte o corelaţie între fatalismul românesc și fosta legătură cu Orientul, dar nu-l consideră ca pe o consecință a unui temperament naţional „oriental“, ci ca fiind condiţionat de istorie.

243 (...) EI [von Dugern, 1916, p. 35] avea în vedere perioada dominaţiei greco-turco-ruse de la începutul secolului XIX și, concomitent, trezirea conştiinţei naţionale: „Concepții oriental-despotice ale stăpânitorilor, alături de un irepresibil dor de libertate al păstorilor de pe întinsele şesuri şi ale muntenilor din inaccesibilele păduri ale Carpaţilor. Bucurie de viaţă şi nevinovată veselie ţărănească pricinuită de adusul acasă al unei bune recolte; tristeţe înăbușită la ivirea soldatului turc sau strângătorului de biruri grec veniţi să adune totul pentru slujbaşi şi cămătari. Fatalism şi sărăcie fără seamăn ce-și caută consolarea doar în cufundarea în faptele de arme ale trecutului şi în visul unui viitor mai bun, alături de un secret și fanatic entuziam pentru renașterea naţională, pentru demnitatea umană și un trai mai bun pentru ţărani, pentru o mândră romanitate“.

 

53. Religiozitatea românilor

244 (...) Ceea ce unii interpretează ca filosofică tărie de suflet, alţii ca fatalism oriental și alţii ca ecou întârziat al unor amare experienţe istorice, poate fi înţeles și ca expresie a unei profunde credințe religioase.

 

54. Superstiţia la români

247 (...) „În această Biserică (de rit grec, nu unitarian, a românilor) serviciul divin rezidă doar în forme exterioare; predica şi cateheza constituie cea mai mică parte a ei [...]. Obiceiurile exterioare precum semnul crucii, invocarea Domnului, rostirea rugăciunilor învăţate pe de rost, participarea la liturghie, considerată drept cea mai importantă parte a slujbei religioase, constituie religia exterioară, singura pe care am văzut-o la mireni și la preoţii din clerul de rând“ (von Berg, 1860, p. 122)

248 „Întrucât [...] priveşte religia, clasele nobile sunt liber-cugetătoare, iar în popor ea se rezumă doar la respectarea exterioară a canoanelor bisericii greco-ortodoxe“ (Platz 1894, p. 630).

 

 

X. „PARTICULARITĂȚILE NAȚIONALE“ ALE ROMÂNILOR ȘI CONDIȚIONAREA LOR ISTORICĂ

 

56. România, teatru de luptă tradițional

256 (...) Afirmaţie [Hacquet 1790/1791, II, p. VI] care, în toiul războiului din 1787-1792 între Rusia și Austria de o parte şi Turcia de cealaltă, era o înțepătură şi la adresa „atât de lăudatei creştinătăţi politice“ şi părea să învinuiască puterile europene pentru turburarea păcii în acea zonă a continentului. Același război i-a prilejuit şi lui C. Gerhard o Beschreibung des Banats, der Walachey, Moldau und der Kânigreiche Servien und Bosnien (1789). În această disertaţie, cu subtitlul Fin Beitrag zur năhern Kenniniss des gegenwârtigen Kriegsschauplazzes, el precede o scurtă Schiţă a istoriei Valahiei și Molovei printr-o remarcă rezumativă asupra destinului istoric al acestor țări (p. 63): „Vecinătatea unor naţiuni războinice este cauza pentru care aceste două țări, şi în special Moldova, au fost fără încetare, de mai multe secole încoace, teatrul unor lupte sângeroase, mai cu seamă între poloni şi turci, din care pricină ele au trebuit să cunoască din când în când și toate tristele urmări aduse cu sine de aceste pustiitoare războaie“.

Cu toate acestea, glasurile ce atrag luarea-aminte asupra catastrofalelor consecinţe pe care războaiele purtate pe pământ românesc le-au avut asupra dezvoltării țării şi poporului par să se fi înmulțit abia din momentul când principatele au încetat să mai fie „teatrul de luptă şi mărul discordiei dintre vecinii lor“ (von Reimers, 1793, p. 113), adică după pacea de la Adrianopol (1829) care a înlocuit dominaţia turcă din Moldova şi Valahia cu una rusă.

În primii ani ai acestei noi perioade, F. ]. A. Schneidawind (1832, p. 479) face, în cartea sa Reisebildern aus Serbien, der Moldau und Wallachei, respectiv în capitolul Das Land Moldau und Walachei, und die Einwohner derselben, un sumbru tablou al schimbărilor în curs la Dunărea de Jos: „(...) Convingerea că țara lor e sortită să fie principalul teatru de luptă al tuturor războaielor cu turcii, paralizează orice efort de a acţiona împotriva climei nesănătoase. lar dacă vreo armată rusă cruță ţara, ca e pustiită de un paşă“.
Acest „dublu flagel“ se face totuşi simţit, după Schneidawind, mai mult la șes și mai puţin în zonele învecinate cu Carpaţii. Un an după Schneidawind, Wimmer schițează un tablou similar al condiţiilor de viaţă ale poporului valah în Neuestes Gemălde der europăischen Tiirkei und Griechenlands (1833, p. 291): „(...)”.

(...) Descripţia [Meyer Lexikon, 1852, Walachei,p. 648] merită citată în întregime: „(...) După ce împotrivirea se dovedise de atâtea ori zadarnică, după ce ea devenise de atâtea ori fatală, valahul nu mai găsise altă scăpare decât în fugă. Imediat ce un detaşament turc trecea Dunărea, toţi cei ce aveau de pierdut ceva fugeau în păduri, în Ungaria sau Transilvania. Cei care dădeau exemplu erau boierii şi astfel, în 40 ani, populaţia valahă s-a refugiat de 7 ori. (...)”

258 (...) Ediţia germană a reportajelor făcute de O'Brien în aceste ţări, în 1853, descrie astfel amănunţit (1854 b, p. 200) cum „în actualul conflict dintre Rusia şi Poartă [...], fără nici cea mai mică urmă de îndreptăţire, prima victimă sunt moldovenii și valahii“. (...)

(...) Ţara nu mai era la cheremul politicii internaţionale [Independența, 1877], ci se dezvolta ca o putere ce avea propriu-i cuvânt de spus în sud-estul Europei. 

259 (...) Toate neamurile ce s-au abătut asupra Europei din stepele Asiei, goți, huni, slavi, bulgari, pecenegi etc. s-au oprit în faţa zidului împădurit al Carpaţilor, prima stavilă în calea lor, iar de-acolo s-au îndreptat parte către Nord, dar mai ales spre sud, întrucât acolo erau „cele mai ispititoare ţinte“ [Th. Fischer, 1909]. (...) „În felul acesta, România a devenit o țară de trecere şi a suferit din această cauză cu atât mai mult, cu cât Dunărea însăşi era acolo o stavilă ce oprea o vreme aceste mase. Și tot din cauză că era o ţară de trecere între răsărit şi sud-estul Europei, ea a fost mereu pustiită şi depopulată, iar în ultimele secole, situată între ruși şi turci, ea nu şi-a putut dobândi nici independența statală, nici să-şi dezvolte cultura.“

(...) După războiul Crimeii, afirmă astfel el, în această ţară se dezvoltă un alt tip de stat, „atât de consolidat acum, încât poziţia-i intermediară apare ca un avantaj“.

 

57. Despotismul în Moldova şi Valahia

260 (...) Deosebirile existente în evoluţia istorică a teritoriilor româneşti aflate sub stăpânire turcă sau austro-ungară impun, totuși, un examen separat al afirmațiilor făcute de autorii noștri. Descrierile Moldovei şi Valahiei din ultimul pătrar al secolului XVIII fac, de obicei, o legătură între stările de lucruri locale şi oprimarea acestor țări de către turci. Mai mult, în anii şaptezeci şi optzeci ai secolului XVIII, compătimirea faţă de nefericitele urmări ale dominaţiei turcești devine, brusc, un soi de modă. Încât dacă în Untersuchungen iiber die Geschichte der stlichen europăischen Vălker, 1774 (p. 172), Johann Thunmann afirmă că valahii de dincoace de Dunăre nu sunt în aceeaşi măsură sclavi ai otomanilor ca fraţii lor de dincolo de fluviu, că soarta lor „nu e chiar atât de cumplită“, că n-ar fi supuși atât de direct la „inumana artă de a guverna“ a cuceritorilor şi că împilarea lor ar fi mai puţin crudă, pentru ceilalți autori de descrieri ai ţării şi locuitorilor ei, şi situaţia valahilor şi a moldovenilor, ce nu erau nemijlocit supuși ai sultanului era, totuşi, destul de grea. În lumina gândirii iluministe vest-europene, cele două ţări aflate în sfera de influenţă politică a Orientului erau prezentate ca nişte cumplite exemple ale demoralizatoarelor efecte generate de formele de guvernare despotice. Conceptul de „despotism“ se încetăţeneşte în descrierile de călătorii. El joacă un rol de seamă în special la Sulzer, 1781/82 (capitolul Betrachtungen iiber den walachischen Despotismus, Il, p. 684). În legătură cu condiţionarea caracterului naţional de către un sistem de guvernare ca acela din Imperiul otoman, acest căpitan austriac care se reclamă de la Montesquieu și Helvetius constată de pildă: „Când un prinţ îşi arogă o putere despotică asupra poporului său, el poate să fie sigur că-i modifică firea, îi vlăguieşte sufletul şi-l face să devină temător şi mişel“ (III, p. 690).

261 Ba aproape chiar ca niște inevitabile consecinţe ale regimului tiranic căruia îi sunt supuși componenţii acestui popor, în calitatea lor de „locuitori ai Orientului“: „Indolenţa, ignoranța, intrigile, frica, cruzimea şi tirania decurg una din alta, iar toate loalaltă sunt urmările unei puteri nelimitate, abuziv folosită [...] Cum i s-ar putea cere despotismului roade mai bune? (...)”(III, p. 684)

(...), în timp ce anonimul autor al studiului Einige Beobachtungen iiber die Walachey und Moldau, besonders den Schiffbau in Gallatsch 1784 (p. 545) se referă la „arbitrarul sultanului“ și la „înşelătoriile viclene“ ale emisarilor săi greci, din cauza cărora artele, negoțul şi comportamentul din cele două principate sunt în suferință. În anii următori, consideraţii amănunțite pot fi aflate în ediţiile germane a trei rapoarte străine despre aceste ținuturi ale Europei și anume în: Denkwiirdigkeiten und Nachrichten von Tiirken und Tataren a baronului ungur de Tott, care scria în franceză, în Briefen der Lady Elisabeth Craven iiber eine Reise durch die Krimm nach Konstantinopel (1789 b) şi în cartea lui Raicevich la care ne-am mai referit de câteva ori. Cu toţii oferă, în special, informaţii despre jefuirea celor două țări de către domnitorii fanarioți instalaţi de turci. Pe temeiul propriilor impresii culese în 1767, de Tot (1786/87, II, p. 12) explică astfel acest sistem de guvernare: „Neguţătorii au fost ridicaţi la rangul de prinți, orice pişicher crede chiar că are şi dreptul să devină, iar aceste nefericite provincii scoase astfel mereu la mezat au gemut curând sub cele mai cumplite apăsări“. (...)

262 Lady Craven, viitoarea soție a markgrafului de Ansbach, arată (p. 269) că împilările regimului tiranic îi împing pe „bieţii valahi“ să fugă în munţi, din cauza „poftei de jaf a prinților“ și a pretențiilor Porții. Raicevich, 1790, operează, ca și Sulzer, cu conceptul iluminist „despotism“. În capitolul Itziger Zustand des Handels in beyden Fiirstenthiimern (p. 82), el caracterizează „nenorocitul statut“ al Valahiei şi Moldovei prin afirmaţia că în amândouă țările toată lumea trăiește în sclavie, poporul e rob la prinţ, iar acesta, la rândul lui, rob al sultanului: „În Valahia şi Moldova [...] nu există decât călugări, boieri, care sunt mari moșieri şi țărani; ei sunt cu toţii sclavii unui despot, care e şi el sclavul unui tiran“.
Şi odată mai mult deopotrivă cu Sulzer, spre deosebire de care el are însă, în general, o atitudine mai prietenoasă faţă de valahi, Raicevich se simte îndatorat să acorde națiunii valahe o dispensă morală. Mai mult, el merge chiar mai departe, în sensul că nu numai că se distanțează de orice imputare, dar manifestă şi compasiune faţă de valahi, atitudine pe care, ulterior, o vom mai întâlni și la alți autori: „[...] un regim despotic, de multe ori chiar tiranic, face ca poporul să devină bănuitor şi deprimat; încât în ochii unui observator nepărtinitor, acesta merită mai degrabă compătimire decât reprobare“.

lar în alt loc (p. 26), gândul la „sărmanii valahi moldoveni“ îi inspiră lui Raicevich o chemare către Cer: „Milostive Doamne, îndură-te de ei şi sloboade odată aceste nefericite neamuri din barbara tiranie!”.
În acelaş an 1790, afirmaţiile lui Raicevich sunt utilizate în capitolul Handel und Despotische Landesverfassung din descrierea de călătorie a lui Jenne care nu-l citează, dar conferă în schimb o nuanţă mai sarcastică spuselor sale: „Dacă ne gândim că în aceste provincii toți moşierii sunt boieri sau popi ori colonişti ce sunt sclavi ai unui sclav despotic care, şi el, adoarme noaptea sub un șef tiranic, iar când se trezeşte îşi pipăie capul ca să vadă dacă mai e pe trunchi, nu trebuie să ne mirăm că industria şi comerţul sunt total uitate“ (p. 224).

263 (…) Abia în 1810 se mai pomenește iar despre „înfiorătorul despotism“ din care se trag „toate păcatele şi greșelile Daciei turceşti“ și despre „dominaţia noilor greci“, aceste „rafinate excremente turceşti“ ce doresc mai degrabă să „risipească și să înăbuşe sămânța vieţii şi învăţăturii decât s-o hrănească“ — anume în lucrarea, foarte dependentă de Raicevich, Topographisch-historische der beyden Beschreibung Fiirstenthiimer Moldau und Wallachey (pp. 121, 128). Doi ani după aceea, într-o scriere anonimă prilejuită de încheierea păcii ruso-turce de la Bucureşti, cu titlul Bemerkungen iiber Bessarabien und den 6stlichen Theil der Moldau, greaua situaţie a acestor ţări pustiite şi bântuite de boli este astfel explicată (p. 18): „Cauzele care au făcut ca provincii atât de mănoase să devină un pustiu izvorăsc toate din aceeaşi sursă, din despotism şi din ignoranta cârmuire căreia trebuie să i se impute că ciuma poate produce acolo dezastre atât de cumplite“

(…)

Von Moltke 1855/39 (p. 7) descoperă la valahi urmele unei lungi înrobiri de către turci. (...)

264 (...) într-adevăr, atât acesta, cât și lexiconul Meyer din 1852 (XXVIII, p. 1114) pe care l-a influenţat, arată cum valahul „la origine plin de viaţă şi de fantezie“ a fost împins în sclavie şi umilit din cauza opresiunii despoţilor săi turci și a arendașilor acestora, de cele mai multe ori greci. La rândul lui, Kohl, 1872 (p. 93) procedează la o comparaţie între soarta românilor împilaţi de turci şi fanarioți și aceea a autohtonilor din America subjugaţi de spanioli, după care, mai exact decât alţi autori, explică cum s-a manifestat despotismul în principate: „Continua schimbare a cârmuitorilor, nesiguranța prezentului şi incertitudinea viitorului din toată perioada dominaţiei greceşti instituită de turci a făcut cu neputinţă pentru valahi orice acţiune durabilă și orice reformă utilă. Începuturile de industrie ivite când şi când au fost permanent înăbuşite, comerțul şi toate mișcările naţional-patriotice paralizate şi reprimate. Şi la fel ca peruanii, şi poporul exploatat de greci precum Peru de spanioli, martirizat de un regim despotic şi copleșit de dări, a rămas pe loc, în timp ce toţi ceilalţi vecini au progresat“.

În momentul când autorul scria cele de mai sus, epoca arbitrarului turco-grec era, de câteva decenii, de domeniul trecutului. Dar supraviețuirea tezei despotismului, asociată cu consideraţii asupra caracterului naţional al românilor, mai poate fi, totuşi, constatată ici-colo, atunci când unii autori presupun că înrâurirea experienţelor istorice din timpuri revolute se perpetuează în conştiinţa colectivă a naţiunii.

 

58. Românii, iloți în imperiul habsburgic

265 Trăitori alături de unguri și germani, românii din Transilvania nu erau supuși — pentru a relua formulările autorilor noștri — la „arbitrarul sultanului“, la „arta politică“ orientală şi la dominaţia grecească.                                                     

(...)

Această situaţie de iloţi, pe care nici Trâster, nici alți reprezentanţi ai naţiunilor privilegiate n-au pus-o totuși nicicând sub semnul întrebării, nu s-a schimbat nici după 1699, adică odată cu instaurarea dominaţiei habsburgice. (...)

266 (...) Spiritul ei este revelat şi de tablourile zugrăvite la finele secolului despre românii transilvăneni de Raicevich și Seipp. Aprecierea făcută de Raicevich (1790, p. 155) asupra situaţiei în care se afla poporul român este astfel cât se poate de interesantă pentru noi, întrucât subliniază similitudinea dintre înjosirea practicată de dominaţia habsburgică şi de cea turcă: „Valahii transilvăneni [...] au fost la fel de înjosiţi de cuceritorii unguri, ca şi ceilalți de către turci şi greci, ba mai mult, în Transilvania ungurească există codice de legi în care valahii sunt puşi pe același picior cu animalele“.

268 (...) Von Berg (p. 129) încriminează fără menajamente politica ungară dinainte de 1848, iar acuzaţiile împotriva stăpânitorilor sunt însoţite de compătimirea filantropului faţă de dominați: „Dacă aruncăm o privire asupra situaţiei în care se află națiunea valahă, ce ne poate sluji, în orice caz, drept grad de comparaţie cu starea culturală a sârbilor şi slovacilor din Ungaria şi Banat, orice prieten al oamenilor va simţi cum inima îi devine grea din pricina unei atât de cumplite delăsări şi a unor stări de lucru semi-barbare, situaţii cu atât mai întristătoare
pentru cineva care, ca mine, este convins că e vorba de un popor nobil şi foarte capabil să înveţe, dar atât de aspru lovit prin încălcarea principiilor de bază ale oricărei guvernări raţionale. (...)”

 

59. Boieri şi țărani
Toate mărturiile din precedentul paragraf s-au referit la soarta vitregă pe care „politica“ (Thunmann) sau „măsurile economice“ (von Berg) ale puterilor sau păturilor dominante de origine străină — turcă sau fanariotă, maghiară, austriacă ori saxonă — au abătut-o asupra poporului român. Numitor comun al tuturor acestor afirmaţii poate fi socotit faptul că ele au interpretat particularităţile etnice ale valahilor ori românilor ca rezultate ale dominaţiei despotice străine sau, cum am spune noi astăzi, ale oprimării naţionale.

270 (...) Primul semnal este dat de Sulzer 1781/82 (III, 704), după care despotismul împotriva „omului de rând“ din Dacia Transalpină îmbracă „o formă mult mai înspăimântătoare“ decât în Turcia europeană propriu-zisă. Acolo, în Turcia, există un sultan și un pașă, pe când dincoace sunt „nouăzeci şi nouă de despoţi printre boieri și o sută cu prinţul“. În sprijinul afirmaţiei sale, Sulzer îi aminteşte pe „bulgarii refugiaţi din când în când aici care, în ciuda libertăţii religioase de care se bucură, preferă, totuşi, să treacă înapoi în Turcia, unde sunt persecutați pentru credința lor şi disprețuiţi“.
După câțiva ani, Raicevich (1790, p. 93) se arată foarte sceptic în legătură cu desfiinţarea iobăgiei din Valahia de către prințul Constantin Mavrocordat în 1746, afirmând că ea n-a schimbat defel soarta grea a ţăranilor. Întrucât -— spune Raicevich — proaspeţilor eliberaţi din șerbie nu li s-a dat şi o bucată de pământ în stăpânire, „libertatea acordată este imaginară, iar bietul țăran trebuie să muncească pe pământ străin şi să împartă roadele muncii cu proprietarul care, având astfel atât de uşor asigurată întreținerea sa, nu se îngrijește câtuşi de puţin să folosească mai bine pământul, ci se dedă doar trândăviei şi intrigilor de la Curte, unde deprinde lăcomia şi oprimarea și caută să dobândească cât mai multă putere pentru ca să-l poată obijdui şi mai tare pe nefericitul cultivator al pământurilor sale“.

271 (…) „Prin rezistenţa lui pasivă, țăranul a fost cel care a scăpat de o totală decădere naționalitatea romanică ameninţată de putregaiul moral venit din Bizanţ. [...]“ (Land und Leute..., 1866, p. 64).

 

60. De ce nu sunt românii harnici?

275 (...) Așadar, mai întâi, invadatorii străini. În cazul Moldovei şi al Valahiei, la care se fac îndeosebi referirile, ei sunt turcii și emisarii lor greci care i-au jefuit fără contenire pe țăranii români, încât aceștia nu puteau avea nici un interes să se obosească pentru ca mai apoi să fie deposedaţi de fructele muncii lor. (...) Aşa vedea lucrurile, încă în 1790, Jenne după care „permanenta teamă că turcul mereu la pândă pentru tribut îi va lua pâinea de la gură“ (p. 210) şi constatarea „că oricât ar munci, n-ar ajuta la nimic, ci şi-ar istovi doar trupul pentru alții și că dacă ar avea mai mult, i s-ar lua mai mult“ (p. 267) îl determină pe ţăran să cultive numai atât cât are el nevoie.

(...) „Dacă fiecare valah e, în felul lui, un Diogene“ total lipsit de nevoi — afirmă Chrismar
1834 (p. 102) — este pentru că el e mereu prădat de tirani mai mari sau mai mici, (...).”

276 (...) Pentru el [Zucker, 1834, p. 14] principala cauză care face ca şi în acest ţinut să existe „aversiune faţă de muncă şi câştig“ este tot arbitrarul sistemului practicat odinioară „sub prinții greci“, așadar într-o epocă când birnicul era supus la tot felul de măsuri de constrângere, ba chiar torturilor, iar bunăstarea ţăranului trezea doar lăcomia stăpânitorilor. 

(...)

Von Moltke (1835/39, p. 6) s-a întors din șederea în Turcia europeană cu constatarea că; „(...)“.

(...) Astfel, în Deutsche Briefe iiber den Orient, el [Quizmann, 1848, p. 323] află în capitala Valahiei anume aplecare către o viaţă de plăceri, pe care o prezintă ca pe un reflex mental al resemnării în faţa destinului moştenit dintr-o epocă anterioară, dar ale cărei ecouri încă n-au dispărut:

277 „Această bucurie de viaţă se trage încă din secolul trecut când, sub degetele lacome ale fanarioţilor şi ghearele rapace ale turcilor, nici un proprietar nu era sigur de ce-i va aduce a doua zi. (...)“.

Nu e mai puţin adevărat, totuși, că şi Quitzmann (p. 289) consideră că „sistemul de jaf și exploatare din perioada fanariotă lovea în primul rând şi cel mai greu în țărănime“, ceea ce îl face să afirme că „cel oprimat nu poate iubi munca, care nu-i aduce nici un fel de roade“. Cu cât sporea depărtarea în timp de epoca dominaţiei străine turco-fanariote, cu atât mai mult se convingeau, însă, observatorii de peste hotare de persistenţa nefastelor urmări ale acelei perioade asupra atitudinii poporului faţă de muncă, chiar în noile condiţii schimbate. (...) Însă poate că cel care a descris cel mai sugestiv această permanentizare a influenţei experienţelor istorice anterioare cu invadatorii străini, a fost Lindenberg în suita sa de tablouri de călătorie din Vom Donauquell zum Hellespont 1906 (p. 204). El începe cu o privire asupra pământului românesc de dinaintea stăpânirii turcești: „Altădată, la ţară se vedeau pretutindeni gospodării frumoase, ogoarele erau în cea mai bună stare, iar imașurile populate de nenumărate turme, apoi au venit, însă, veacurile de nesfârşite, sângeroase războaie și de proastă administraţie turcească; gospodăriile au fost arse, ogoarele pustiite, turmele jefuite şi dacă, cu toate acestea, se întâmpla ca vreun țăran sau altul să ajungă din nou la oarecare bunăstare, Domnitorul sau paşa îşi trimiteau numaidecât zbirii şi-i luau tot. (...)“. 

278 (...) Ca atare — pentru a recurge la o formulare a lui Raicevich (1790, p. 175) — locuitorii Valahiei și Moldovei „au devenit leneși din cauza împrejurărilor“. Împrejurări ce nu le puteau fi imputate lor, ci stăpânitorilor: căci la arbitrarul invadatorilor străini s-a adăugat și acela al boierilor autohtoni, la fel de vinovaţi, după autorii noștri, ca şi pașalele turcești sau hospodarii greci.

 

 

XI. ASPECTE ANTICIPATIVE ALE CARACTERULUI POPULAR ȘI PROGNOZE ASUPRA EVOLUȚIEI NAȚIUNII

 

61. Potenţialul latent de dezvoltare al românilor

280 (...) — Daruri naturale și talente ale românilor sau valahilor: Conform memoriului
alcătuit în 1772 de contele Leopold Clary(103) şi destinat lui Iosif al II-lea, faptul că valahul din Transilvania „are ceva remarcabil în perfecțiunea talentelor, cizelarea spiritului și temeritatea sa, însuşiri ce sunt deopotrivă o moștenire de la strămoşii săi (romani), poate fi considerat ca un loc comun“.
103 = Citat după Bernath 1972, p. 201.

 

62. Românii, un popor cu viitor

287 (...)  Lucru mai puţin de mirare desigur, Raicevich, 1790 (p. 184), plagiat de Topographisch-historischen Beschreibung... 1810, p. 128) se arată, la rândul lui, convins
„că dacă destinul îi va ajuta să devină supuşii unui domnitor drept, luminat şi uman, în scurt timp ei vor deveni cu totul altfel şi se vor lua la întrecere cu cele mai cultivate popoare“.

(...) Astfel, von HallbergBroich 1839 (p. 36), deşi în mai multe rânduri îi desconsideră
sau chiar îi disprețuieşte pe valahii din vremea lui, prezice totuşi că acest urmaș decăzut al fostului stăpânitor al lumii, „acest sărman valah cu pregnanta sa fizionomie romană“ va ajunge să apuce ziua mântuirii sale, „când va uimi lumea și pe sine însuși“. Adelbert Miiller 1841 (p. 260) adresează un mesaj de bun venit celor două principate româneşti care, după pacea de la Adrianopol din 1829 și edictarea Regulamentului Organic din 1831-32, se pregăteau să devină membre cu drepturi depline ale familiei statelor şi naţiunilor europene.  (...) Şi era incontestabil o certă dovadă de simpatie faţă de noua naţiune ce se constituia, atunci când el scria: „Toţi prietenii umanităţii privesc cu bucurie și însufleţire intrarea în familia popoarelor europene a noilor membri, care par să fie chemaţi mai ales a prelua o mediere a sudului Europei între răsăritul şi apusul acesteia. (...)”

288 (...) De aceea este uşor de înţeles de ce, pe fundalul evenimentelor din sud-estul Europei, la finele anului 1877 J. Wechsler afirmă, în ciclul lui de articole Rumânien und die Rumânen (p. 958) că, în ciuda laturilor întunecate ale realităţilor românești, „dintre toate popoarele răsăritene, românii sunt cei mai de seamă și chemaţi să preia conducerea operei civilizatoare a vecinilor lor“.

 

64. Sensibilitate, fantezie, poezie

293 (...) După ce, pe vremea lui Goethe, opinia publică instruită din Germania descoperise poezia populară a sârbilor şi grecilor, în a doua treime a secolului XIX începe a se răspândi, cu oarecare întârziere și în cercuri mai restrânse, și un anume interes pentru literatura și muzica populară românească. (...)

(...) Cea mai caracteristică şi mai evidentă afirmaţie în acest sens este aceea a lui F. J. A. Schneidawind — autor astăzi, după cât se pare, pe nedrept uitat — din Reisebildern aus Serbien, der Moldau und Wallachei(1831).

295 (...) [Wimmer, 1833] „(...) Ca slav, cl este un om căruia îi place să cânte, iar cântecele populare valahe nu sunt văduvite de nici unul din farmecele celei mai frumoase poezii a naturii”.

297 (...) Cum a procedat încă Griselini 1780 (p. 231) care, considerând-o ca o dovadă între altele a „capacităţii“ (ceea ce la el însemna mai degrabă „o bună însușire“) a valahilor, afirma „că în Transilvania şi, mai mult încă, în însăşi Valahia sunt destui cei care se îndeletnicesc nu numai cu artele mecanice, ci şi cu cele plastice. Ei pictează, e adevărat în maniera lor gre-
cească, cioplesc în lemn şi sculptează în piatră. [...]”.

 

65. Românii în plan militar

298 (...) În calitatea lor de apărători ai creștinătății împotriva turcilor, faptele lor de arme le aduseseră încă din prima jumătate a secolului XVI o bine meritată apreciere. 

299 (...) În Chorographia lui din 1550, Reicherstorffer (p. 24) elogiază Moldova ca pe o ţară înarmată, puternică și mândră în războaie, o „terra armis [...] potens, belloque superba“, ai cărei locuitori s-au priceput să-i înfrângă mai mult decât o dată pe turcii prădalnici şi să-și pedepsească vrăjmașii. n cele trei veacuri care au urmat, împrejurările istorice n-au mai îngăduit valahilor să-și dovedească aceste virtuţi militare. Doar celor aflaţi sub dominaţia habsburgică li s-a oferit acest prilej, o dată cu anexarea Transilvaniei și a Banatului la monarhia dunăreană. Regimentele grănicerești româneşti ce luptau pentru Austria s-au bucurat de o mare preţuire, mai ales în vremea Mariei-Tereza, pentru vitejia dovedită în cursul războaielor cu turcii.

300 (...) De altfel, anterior și Sulzer 1781/82 (II, p. 342) se ridicase chiar împotriva unei proprii afirmaţii întemeiată pe o opinie generală, atunci când, abordând tema iscusinţei militare, a utilizat-o spre a-şi exemplifica teza inconstanţei „în acţiune și gândire“ a valahilor și a dovedi cât de mult depinde „caracterul“* lor de împrejurările istorice şi de educaţie: „(...) De când, însă, numai grecii îi comandă [...] sunt lași, tânjesc după casă şi sunt inapți pentru război, dar după patru-cinci ani de militărie şi de obişnuinţă cu instrucţia şi disciplina uită de dorul de casă şi devin buni soldaţi“.
Ultima parte a citatului exprimă astfel, implicit, o contradicţie între virtuțile militare ale românilor de sub dominaţia habsburgică şi inaptitudinea lor pentru militărie sub stapânirea fanariotă.

301 (...) În cartea lui despre Basarabia, el [Zucker, 1834] constată că naţiunii valahe i s-a reproșat „o totală lipsă de curaj“ și admite, la rândul său, că cel puţin după propria-i ştiinţă „în ultima vreme ea n-a dat dovezi deosebite de destoinicie militară“, deși „înaintașii ei au luptat nu fără glorie împotriva turcilor, ungurilor și polonezilor“. După părerea lui Zucker, această stare de lucruri se explică prin îndelungata dominație a unor prinți străini care nu i-au înrolat în armată pe moldoveni, ci s-au sprijinit mai mult pe arnăuţi, încât cei dintâi s-au dezobișnuit să mai folosească armele.

302 (...) „(...) Situaţia politică a principatelor a potolit, însă, sângele fierbinte; la prima vedere, țăranul moldovean nu mai face impresia unui ins combativ, dar privindu-l de aproape ne mai putem limpede încredința că este un coborâtor al legiunilor lui Traian“ (von Kotzebue 1857 b, p. 507).

303 (...) Împrejurarea se explică printr-un eveniment istoric care i-a demonstrat caducitatea: şi anume războiul de Independenţă din 1877, în cursul căruia trupele române au luptat cu un eroism care a uimit opinia publică europeană — informată de reporterii şi corespondenţii de război — despre cele întâmplate în cursul bătăliilor din jurul Plevnei şi despre cucerirea Griviței(114).

(...) Scris înainte de sosirea ştirilor despre izbânzile românilor, articolul devenise inactual chiar în momentul apariţiei, iar supoziţia despre lipsa de curaj a românilor atât de cras contrazisă de evidențe, încât editorul s-a văzut silit să o corecteze prin intermediul unei note de subsol, în care arăta: „Având în vedere proaspetele fapte de arme ale vitezei armate române în actualul război împotriva Turciei, orice îndoială în curajul poporului român nu-şi mai are locul“.

O luare de poziţie a lui K. E. Franzos, probabil din anii optzeci (Franzos, c. 1901, IV,p. 145), ne îngăduie să înţelegem ce surpriză au însemnat pentru opinia europeană victoriile
românești în războiul din 1877 şi cât de mult au contrazis cele întâmplate o opinie extrem de răspândită: „Anul 1877 a adus pentru prima oară la cunoştinţa Europei o expresie a forței poporului român căruia nu i s-a putut refuza admiraţia: vitejia armatei sale. Zilele de la Plevna au fost zile de glorie ale acestui popor — şi pe cât de puţin fusese scontat acest lucru, pe atât de bucuros a fost el recunoscut“.

E drept, prejudecata despre lipsa de curaj şi despre inaptitudinea românilor pentru militărie n-a dispărut chiar instantaneu. Ea mai poate fi regăsită şi în lexiconul Meyer din 1890
(XIV, p. 25) şi 1897 (XIV, p. 1010), dar numaidecât amendată printr-o referire la ultimul război împotriva turcilor: „Românul trece drept [...] laş [...], dar în ultimul război oriental (1877) el s-a dovedit un ostaş viteaz“.

114 = Un număr de ecouri din presa germană au fost semnalate de Scheerer în 1978.

304 (...) În literatura de limbă germană de la sfârşitul secolului XIX, românilor le-a fost astfel din nou recunoscut prestigiul militar de care se bucuraseră înainte de dominaţia turcă și fanariotă.

 

 

XII. IMAGINEA ROMÂNILOR ÎN MOMENTUL ISTORIC 1866-1877

 

66. Încercare de a construi o imagine-fantomă

305 (...) Dacă facem abstracţie de opiniile minoritare și divergente şi înmănunchem într-o sinteză cele mai răspândite stereotipuri din epocă — deci sub forma unei construcții artificiale, inexistente la nici unul din autorii noștri — ajungem, pentru perioada amintită, la următoarea imagine medie:

— Valahii sau românii sunt oameni cu mult farmec în aspectul lor exterior. (...) În constituţia fizică, şi mai cu seamă în fizionomie, se vădește descendența romană a poporului.

(...)

306 (...) — Concepţia despre viaţă şi lume a românului este impregnată de o melancolie care se exprimă şi în muzica lui populară sau, în orice caz, de o anume nepăsare stoică. sau oriental-fatalistă faţă de viaţă. El are o puternică legătură cu transcendentul. Văzută prin această prismă, supunerea sa în fața destinului se înfăţişează într-o nouă lumină şi anume ca o necondiționată încredere în deciziile Providenţei. (...)

307 — Particularităţile naţionale ale românilor, defectele lor naţionale, ca şi rămânerea în urmă a ţărilor româneşti nu se întemeiază doar pe datele apriorice ale firii poporului, ci și pe dureroase experienţe istorice. (...). Dar anumite tipologii de gândire şi comportament se explică, mai ales, prin tradiţionalele structuri de putere din țările româneşti rezultate din îndelunga oprimare şi exploatare a naţiunii de către stăpânitori străini şi autohtoni. (...) . Hărnicia şi spiritul activ nu s-au putut dezvolta, întrucât ele nu ar fi dus la bunăstare, dat fiind că roadele lor ar fi devenit doar pradă de război pentru oști străine sau obiect de lăcomie al strângătorilor de biruri fanarioți ori motive de sporire a dijmei de către moșierii băştinaşi. 

(...)

(...);  după cum ar fi important — în spiritul celor arătate în $ 10 — să știm și cum arăta imaginea pe care lumea germană din epoca de care ne-am ocupat o avea despre alte popoare din sud-estul Europei (de exemplu sârbii sau bulgarii). Cu toate acestea, există motive care ne fac să presupunem că în cazul ambelor trepte de comparaţie ar rezulta un mare grad de similitudine a imaginilor şi că imaginea germană și austriacă despre români s-ar dovedi o parte esenţială a unui tot mai cuprinzător, în speță a unui complex de reprezentări universal valabile în țările mult mai dezvoltate sub raport politic, industrializate şi urbanizate din vestul și centrul Europei despre societăţile încă arhaic-agrare din ţările în curs de dezvoltare ale răsăritului și sud-estului european.

 

 

INDICE BIBLIOGRAFIC

 

1.Literatură primară

309 (...)

Alexi (1869) — Alexi, Teohar: Im Halborient. Historische Novelle. (Kronstadt, 1869),

310 (...)

Baedeker (1910) — Baedeker, Karl: Handbuch fiir Reisende.Osterreich-Ungam, nebst Cetinje, Belgrad, Bukarest (Leipzig, 28-1910)

(...)

Balkan-KompaB (1915) — Balkan-Kompaf. Statistisch-finanzielles Jahrbuch fiir Rumănien und die Balkanstaaten (Wien, 1915).

Balkanstaaten und Konstantinopel (1914) — „Meyers Reisebiicher“. Balkanstaaten und Konstantinopel (Anatolische und Bagdadbahn) (Leipzig-Wien, 8-1914).

(...)

von Banenstein (1802) — Bartenstein, J. Chr. von: Kurzer Bericht von: der Beschaffenheit der zerstreuten zahlreichen Illyrischen Nation in Kaiserl. kânigl. Erblanden (Frankfurt-Leipzig, 1802).

311 (...)

Bemerkungen iiber Bessarabien... 1812 — Bemerkungen iiber Bessarabien und den ostlichen Theil der Moldau. Bei Gelegenheit des Russisch-Tiirkischen Friedens von Bucharest vom 14. Julius 1812. Aus den „Allg. Geogr. Ephem.“ XXXIX. Bds. 28. St. besonders abgedruckt (Wien, 1812).

(...)

312 (…) Bilder aus der Dobrudscha 1918 — Bilder aus der Dobrudscha. Herausgegeben von der Deutschen Etappen-Verwaltung in der Dobrudscha in eigenem Verlag. (Constanza, 1918).

(...)

Bohm (1861) — Bohm, Leonhard: Geschichte des Temeser Banats 2 Teile. (Leipzig 1861).

Boscovich (1772) — Boscovich, Ruggiero Giuseppe: Joumal d'un voyage de Constantinople en Pologne (Lausanne, 1772).

Boscovich (1779) — Boscovich, Joseph: Reise von Constantinopel durch Romanien, Bulgarien und die Moldau nach Lemberg iPohlen. Aus dem Franzăsichen iibersetzt und mit einigen Zusătzen begleitet nebst einer Karte (Leipzig, 1779).

Boscovich (1784) — Boscovich, Ruggiero Giuseppe: Giomale di un viag gio da Constantinopoli in Polonia (Bassano, 1784).

Boue (1840) — Boue, Ami: La Turquie d'Europe, 4 vol. (Paris, 1840).

Boue (1889) — Bou6, Ami: Die Europăische Tiirkei (La Turquie d'Europe par A. Bou€, Paris, 1840). Deutsch hrsg. von der Boue - Stiftungs-Commission der Kais. Akademie der Wissenschaften in Wien. 2 vol. (Wien, 1889).
313 (...)

Braun-Wiesbaden (1876) — Braun-Wiesbaden, Karl: Eine tiirkische Reise. vol. I: Die Donau — Serbien — Ruminien (Stuttgart, 1876).

Brennecke (1870) — Brennecke, Wilhelm: Die Lânder an der unteren Donau und Konstantinopel. Reise-Erinnerungen aus dem Herbst 1868 (Hannover, 1870).
(...)

Brinker (1916) -— Brinker, Heinrich: Abriss der Geschichie der Balkanstaaten (Berlin, 1916).

315 (...)

Craven (1789 a) — Craven, Elizabeth: A Journey through the Crimea to Constantinople. In a series of letters to his Serene Highness the Margrave of Brandebourg, Anspach, and Bareith, written in the year MDCCLXXXVI (London, 1789).
Craven (1789 b) — Elisabeth, Markgrăfin von Ansbach (Craven, Elizabeth): Briefe der Lady Elisabeth Craven iiber eine Reise durch die Krimm nach Konstantinopel. An Seine Durchlaucht den regicrenden Markgrafen von Brandenburg-Anspach (Leipzig, 1789).

(...)

Curiose Beschreibung,.. 1699 — Curiose Beschreibung von der Moldau und Wallachey/worinnen deroselben Zustand und Beschaffenheit/ [..]umbstândlich vorgestellet worden. (Der siegreich geendete Romisch-Kayserliche Tiirkenkrieg, vol. 2). (0.0. [Hamburg] 1699)

(...)

Dehn (1884) — Dehn, Paul: Deutschland und Orient in ihren wirtschafispolitischen Beziehungen. Theil II: Zwischen Orient und Occident (Miinchen-Leipzig, 1884).

Dehn (1886) — Dehn, Paul: Deutschland nach Osten! vol. I: Land und Leute der Balkanhalbinsel (Miinchen-Leipzig, 1886).

(...)

Dehn (1916) — Dehn, Paul: England und die Balkanstaaten. Griechenland, Rumănien, Bulgarien (Hamburg, 1916).

316 (...)

Dernschwam (1553/55) — Dernschwam, Hans: Tagebuch einer Reise nach Konstantinopel und Kleinasien (1553/55), Hrsg. v. Franz Babinger (Miinchen-Leipzig, 1923).

(...)

Diefenbach (1877) — Diefenbach, Lorenz: Die Volksstâmme der Europăischen Tiirkei (Frankfurt, 1877).
Diefenbach (1880) — Diefenbach, Lorenz: Volkerkunde Osteuropas, insbesondere der Haemoshalbinsel und der unteren Donaugebiete. Bd. I: Tiirkisches Reich. Albanesen. Illyrier. Thraken. Griechen. Rumănen (Darmstadt, 1880). 

(...)

Dieterich (1908) — Dieterich, Karl: Aus dem Balkanwinkel. Erzăhlungen aus dem griechischen, rumănischen und siidslavischen Volksleben, ausgewăhlt und iibertragen von K. D. in Verbindung mit O. Franz und A. Doric (Leipzig, 1908).
(...)

Dix (1917) — Dix, Arthur: Zwischen zwei Welten. Die Volkerbriicke des Balkan (Dresden, 1917).

(...)

317 von Dorner (1839) — Dorner, Joseph von: Das Banat in topographisch-naturhistorischer Beziehung, mit besonderer Beriicksichtigung der Herculesbăder năchst Mehadia und ihrer Umgebungen (Pressburg, 1839).

(...)

von Dungerm (1917) — Dungern, Otto Freiherr von: Balkan-Probleme (Miinchen, 1917).

(...)

von und zu Eisenstein 1912 — Eisenstein, Richard von und zu: Reise nach Konstantinopel, Kleinasien, Rumănien, Bulgarien und Serbien (Wien, 1912).

(...)

319 (...)

Fligier (1875) — Fligier: Beitrăge zur Ethnographie Kleinasiens und der Balkanhalbinsel. Eine ethnographische Studie (Breslau, 1875)

(...)

Franzos (c. 1901) — Franzos, Karl Emil: Halb-Asien. Land und Leute des ostlichen Europa. Bd. I: Aus Halb-Asien, |. — Bd. II: Aus Halbasien, Il. — Bd. III: Vom Don zur Donau, |. - Bd. IV: Vom Don zur Donau, Il. — Bd. V: Aus der groBen Ebene, |. — Bd. VI: Aus der groBen Ebene, II. (Stuttgart-Berlin o. ]. (c. 1901 ff).

(...) Friedrich (1916) — Friedrich, Fritz: Die christlichen Balkanstaaten in Vergangenheit und Gegenwart (Miinchen, 1916).

(...)

320 (...)

Gerhard (1789) — [Gerhard, C.:] Beschreibung des Banats, der Walachey, Moldau und der Konigreiche Servien und Bosnien, aus den besten Schriftstellern gezogen. Ein Beitrag zur nâhern KenntniB des gegenwârtigen Kriegsschauplazzes (Leipzig, 1789).

Gerstendorfer (1898) — Gerstendorfer, Joseph: Eine Reise auf der Donau (Wien, 2-1898).

(...)

Ghica (1852) — Ghica, Aurdlie: Lettres d'un penseur des bords du Danube (Paris, 1852

321

Goedicke (1821) — Goedicke, Friedrich Wilhelm: Die Europăische Tiirkei. Geographisch-statistisch-geschichilich dargestellt (Berlin, 1821).
Golesco/Wolf (1848) — Golesco, A. C.: Die politische Stellung der Roumainen (Moldo-Walachen) gegeniiber der Tiirkei. Nach dem Franzosischen von A. C. Golesco deutsch bearbeitet von Eduard Wolf (Wien, 1848).

Goos (1874) — Goos, Karl: Studien zur Geographie und Geschichte des trajanischen Daciens (Hermannstadt, 1874).

(...)

Gradelehn (1665) — Gradelehn, Johann: Hungarische/Sibenbiirgische / Moldau = Wallach = Tiirk = Tatar = Persian = und Venetianische Chronica, oder AuBfiihrlich / Warhafftige
Beschreibung / des Konigreichs Hungam / Sibenbiirgen / Moldau / Wallachey / Bulgarien und anderer angrantzenden Landschafften / sambt den vornembsten Stătten / Vestungen und wunderbaren Wassern [...] (Frankfurt, 1665). 

Griselini (1780) — Griselini, Franz: Versuch einer politischen und natiirlichen Geschichte des temeswarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte. Erster Theil. (Wien, 1780). — V. Krischan, 1943; Coșeriu, 1981, pp. 68 şi urm.

Gross-Hoffinger (1816) — Gross-Hoffinger, A. J: Die Donau vom Ursprung bis in das Schwarze Meer. Ein Handbuch fiir Donaureisende von Ulm, Linz, Wien, Pesth, Galatz iiber das Schwarze Meer nach Constantinopel (Breslau, 1816).

(...)

Griinberg (1909) — Griinberg, Karl: Die handelspolitischen Beziehungen Osterreich-Ungarns zu den Lândern an der unteren Donau (Leipzig, 1909).

322

Grunberg (1916) – Grunberg, Karl: Wirtschaftszustande Rumaniens vor dem Kriege. In: Balkan und Naher Orient. Vierzehn Vortrage, gehalten in Wien im Marz 1916. Hrsg. v. Ludwig Cwiklinski (Wien-Leipzig 1916).

von Gugomos (1812) – Gugomos, Gottlieb Franz von: Reise von Bucharest, der Hauptstadt in der Wallachei, uber Giurgewo, Rustschuk, durch Oberbulgarien, bis gegen die Granzen von Rumelien, und dann durch Unterbulgarien uber Silistra wieder zuruk, in Jahre 1789 (Landshut, 1812).  

(...)

Hager (1751) – Hager, Johann Georg: Ausfuhrliche Geographie, Dritter Theil, von Denmark, Norwegen, Schweden, Preussen, Pohlen, Ungarn, der europaischen Turkey, Russland, Asien, Afrika, Amerika und von den un bekannten Landern. Neue und durchhaus verbesserte Auflage. Tom III (Chemnitz, 1751)

(...)

Hahn-Hahn (1844) – Hahn-Hahn, Ida Grafin: Orientalische Briefe. Bd. I (Berlin, 1844).

(...)

von Hallberg-Broich (1839) – Hallberg-Broich, Theodor Hubert Freiher von (Pseud.: Eremit von Gauting): Reise nach dem Orient. 1836-1837. Erster Theil (Stuttgart, 1839) – V. Iorga, 1928/29, IV, p, 29.

Hamm (1862) – Hamm, Wilhelm: Sudostliche Steppen und Stadte. Nach eigener Anschauung geschildert (Frankfurt, 1862).

(...)

323 (...)

Hehl (1836) — Hehl, Johann: Der Begleiter auf der Donaufahrt von Wien bis zum Schwarzen Meer. Mit besonderer Riicksicht auf die bestehende Dampfschiff-Fahrt auf diesem Flusse (Wien, 1836).

Heine (1833) — Heine, Maximilian: Bilder aus der Tiirkei. Nach eigener Anschauung skizziert (St. Petersburg, 1833).

(1881) — Heksch, Alexander F.: Die Donau von ihrem Ursprung bis an die Miindung. Eine Schilderung von Land und Leuten des Donaugebietes (Wien-Pest-Leipzig, 1881).

(...)

von Hellwald/Beck (1878) — Hellwald, Friedrich Anton Heller von/ Beck, L. E.: Die heutige Tiirkei. Bilder und Schilderungen aus allen Theilen des Osmanischen Reiches in Europa (Leipzig, 1878).

(...)

Hentsch (1917) — Hentsch, Richard Camillo: Friedensziele — Kriegsziele. Was soll aus Rumănien, Polen, Serbien und Belgien werden? (Annaberg, 1917)

(...)

324 (...)

von Hesse-Wartegg (1917) — Hesse-Wartegg, Ernst von: Die Balkanstaaten und ihre Vălker. Reisen, Beobarchtungen und Erlebnisse (Regensburg, 1917).

(...)

Hiltebrandt (1656/58) -— Hiltebrandt, Conrad Jacob: Dreifache schwedische Gesandischafisreise nach Siebenbiirgen, der Ukraine und Constantinopel (1656-1658). Hrsg. und erlăutert von Franz Babinger (Leiden, 1937). 

(...)

von Hofmannsegg (1800) — Hofmannsegg, Johann Centurius von: Reise in einige Gegenden von Ungarn, bis an die Tiirkische Grânze. Ein Auszug aus einer Sammlung von Originalbriefen. Hrsg. von C. G. Jăhne (Gărlitz, 1800)

(...)

325 (...)

Hiibner (1753) — Hiibner, Johann: Vollstândige Geographie, Zweyter Theil, Von Dănemarck, Norwegen, Schweden, Preussen, Polen, RuBland, Ungar, Tiirckey, Asia, Africa, America, und von den unbekannten Lândern. Siebente und verbesserte Auflage (Frankfurt-Leipzig, 1753).

Hutz (1828) — Hiitz, J.: Beschreibung der Europăischen Tiirkei, nebst einer allgemeinen Ubersicht des ganzen Tiirkischen Reichs (Miinchen, 1828).

(...)

Jăckh (1913) — Jăckh, Ernst: Deurschland im Orient nach dem Balkankrieg (Miinchen-Strassburg, 1913).

(...)

Jenne (1790) — Jenne: Jenne's Reisen nach dem Archipelagus, der europăischen Tiirkey, Moldau, Walachey, Siebenbiirgen und Slavonien. Zweiter Theil. (Frankfurt-Leipzig, 1790).

(...)

326

Jericho-Polonius, S.: China auf der Balkanhalbinsel oder die rumânische Judenfrage (Lemberg, 1901).
(...)
Jung (1887) — Jung, Julius: Roemer und Romanen in den Donaualaendern. Historisch-ethnographische Studien (Innsbruck, 1887).

(...) Kanitz (1875) — Kanitz, Felix: Donau-Bulgarien und der Balkan. Historisch-geographisch-ethnographische Reisestudien aus den Jahren 1860-1875. Bd. 1. (Leipzig, 1875).

(...)

Kleemann (1771) — Kleemann, Nicolaus Ernst: Reisen von Wien iiber Belgrad bis Kilia-Nova, durch die Burschiak-Tartarey iiber Karschan, Bender, durch die Nogew-Tartarey in die Crimm, dann von Kaffa nach Konstantinopel, nach rnund durch den Archipelagum und Triest nach Wien, in den Jahren 1768, 1769 und 1770. (Wien, 1771).

327 (...)

Kloss (1829) — Kloss, Wilhelm: Beschreibung der tiirkischen Volker, ihrer Sitten und Gebrâuche ec. nebst der Kaiserstadt Konstantinopel, Schumia, Silistria, Varna, Bukarest, Adrianopel und Widdin (Magdeburg, 21829).
F. Koch (1845) — Koch, Friedrich: Der woblunterrichtete Begleiter auf der malerischen Donaureise mit dem Dampfschiffe von Ulm bis Konstantinopel (Wien, 1845).

K. Koch (1846) — Koch, Karl: Wanderungen im Oriente, wăhrend der Jahre 1843 und 1844. Bd. I: Reise lângs der Donau nach Konstantinopel und nach Trebisond (Weimar, 1846).

(...)

Kogălniceanu (1837 b) — Kogalnitchan, Michel de (Kogălniceanu, Mihail): Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. T. I: Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie (1241-1792) (Berlin, 1837). 

(...)

329 (...)

Krickel (1830) — Krickel, Adalbert Joseph: FuBreise durch den grâBten Theil der &sterreichischen Staaten in den Jahren 1827, 1828 bis Ende Mai 1829, und zwar: durch Ungam, Siebenbiirgen, die Militărgrânze fast in allen Theilen, sammt einem Ausfluge in die Walachei, dann durch Sirmien, Slavonien, Croatien, Krain, Friaul, das Kiistenland, ganz Oberitalien und Tirol, Salzburg und Oesterreich ob, und unter der Ens. Bd. Il. (Wien, 1830).
(...)

Kuch (1844) — Kuch, C. A.: Moldauisch-walachische Zustânde in den Jahren 1828 bis 1843 (Leipzig, 1844). — V. Papacostea, 1942.

Kunisch (1861) — Kunisch, Richard: Bukarest und Stambul. Skizzen aus Ungam, Rumunien und der Tiirkei (Berlin, 1861). - V. Iorga, 1926; Iorga, 1928/29, IV, 37; Mărieş, 1983, 222.

(...)

330 (...)

Lassalle (1856) — Lassalle, Ferdinand: Reiseberichte aus dem Orient. In: L.., Nachgelassene Briefe und Schriften. Hrsg. v. Gustav Mayer. Bd. VI. (Stuttgart-Berlin, 1925), 156 ff. — Enthălt Aufzeichnungen aus dem Jahre 1856.

(...)

F. W. P. Lehmann (1893) — Lehmann, F. W. Paul: Das Kânigreich Rumănien. In: Alfred Kirchhoff: Unser Wissen von der Erde. Allgemeine Erdkunde und Lănderkunde. Bd. UI: Lânderkunde von Europa. 2. Teil, 2. Hălfte: Rumânien. Die siidosteuropăischen Halbinseln (Wien-Prag-Leipzig, 1893).

(...)

Lejean (1861) — Lejean, Guillaume: Ethnographie de la Turquie d'Europe. Ethnographie der europăischen Tiirkei (Gotha, 1861).

Lessen (1914) — Lessen, Ludwig: Kreuz und Quer durch den Balkan. Reisebilder (Berlin, 1914).

P. Lindau (1890) — Lindau, Paul: Aus dem Orient. Fliichtige Aufzeichnungen (Breslau, 1890).

(...)

331

Lindenberg (1906) — Lindenberg, Paul: Vom Donauquell zum Hellespont. Reisebilder (Berlin, 1906). V. Iorga, 1933, p. 24 şi urm. 

(...)

Lindner (1813) — Lindner, Friedrich Ludwig: Gemălde Europăischen Tiirkei (Weimar, 1813). 

(...)

Lux (1887) — Lux, A. E.: Die Balkanhalbinsel (mit AusschluB von ethnographische und Physikalische Griechenland). Physikalische und etnographische Schilderungen und Stădtebilder (Freiburg, 1887).

(...)

333 (...)

Mikoscha (1793) — Mikoscha, Joseph: Reise eines Polen die Moldau nach der Tiirkey. Aus dem Polnischen iibersetzt von M. Samuel Gottlieb Linde. 2 Theile. (Leipzig, 1793)

(...)

von Moltke (1835/39) — Moltke, Helmuth von: Briefe iiber Zustânde und Begebenheiten in der Tiirkei aus den Jahren 1835 bis 1839. In: M., Gesammelte Schriften und Denlwiirdigkeiten, Bd. VIII. (Berlin, 1893).

335 (...)

Neuffer (1889) — Neuffer, Ernst: Neuester illustrirter Donau-Fiihrer von Passau bis Sulina. Ein Handbuch fiir Touristen nebst voll stândigem Fremdenfiihrer von Wien und Budapest sowie sechs Karten des Donau-Gebietes (Wien, 1889).

(...)

O'Brien (1854 b) — O'Brien, Patrick: Die Donaufiirstenthiimer im Herbst und Winter 1853. In: Siid-RuBland und die Tiirkischen Donaulânder in Reiseschilderungen von L.. Oliphant, Shirley Brooks, Patrick O'Brien und Warington W. Smyth (Leipzig, 1854, 167-212).

(...)

Ortmann (1889) — Ortmann, Reinhold: Moderne Romer. Roman. 2 Bde. (Dresden-Leipzig, 1889)

(...)

336 (...)

Perrot (1855 a) — Perrot, Aristide-Michel: Itineraire de la Turquie d'Europe et des provinces danubiennes. Description eco graphique et militaire de toutes les routes, villes, forteresses et ports de mer de cet Empire (Paris, 1855).

Perrot (1855 b) — Perrot, Aristide-Michel: Wegweiser durch die Europăische Tiirkei und die Donau-Fiirstenthiimer (Riga, 1855).

(...)

Pic (1886) — Pic, Josef Ladislaus: Zur Rumănisch-Ungarischen Streitfrage. Skizzen zur ăltesten Geschichte der Rumănen, Ungam und Slaven (Leipzig, 1886)

337

Quin (1835) — Quin, Michael J.: A Steam Voyage down the Danube with Sketches of Hungary, Wallachia, Servia, Turkey etc. 2 Bde. (London, 1835).

Quin (1836) — Quin, Michael J].: Dampfbootfahrt auf der Donau und Skizzen aus Oesterreich, Ungarn, Serbien, der Tiirkei, Griechenland (Leipzig, 1836).

Quitzmann (1848) — Quitzmann, Ernst Anton: Deutsche Briefe iiber den Orient (Stuttgart, 1848). — V. Iorga, 1927, p. 2; Mărieş, 1983, p. 221.
Quitzmann (1850) — Quitzmann, Ernst Anton: Reisebriefe aus Ungam, dem Banat, Siebenbiirgen, den Donaufiirstenthiimern, der Europiăischen Tiirkei und Griechenland. Neue Ausgabe (Stuttgart, 1850). — Textgleich mit Quitzmann, 1848.

(...)

Raicevich (1788) — Raicevich, Stefano: Osservazioni storiche, naturali, e politiche intomo la Valachia, e Moldavia (Napoli, 1788). Deutsch zuerst, Wien, 1789. — V. Iorga, 1928/29, II, p. 239 şi urm.; Halm, 1943, p. 167 şi urm.
Raicevich (1790) — Raicevich, Ignaz Stefan: Geschichte, natiirliche Beschaffenheit und Verfassung der Walachey und Moldau. Aus dem ltaliănischen iibersetzt von Herm Professor Piehl (StraBburg, 1790).

Rasch (1867) — Rasch, Gustav: Die Vălker der unteren Donau und die orientalische Frage (Breslau, 1867).
Rasch (1873) — Rasch, Gustav: Die Tiirken in Europa. Bd. 1. (Prag, 1873).
(...)

von Reichel (1917) — Reichel, Joachim von: Balkanerlebnisse eines deutschen Geheimkuriers (Berlin, 1917).

338 (...)

K. Roth (1907) — Roth, K.: Geschichte der christlichen Balkanstaaten (Bulgarien,
Serbien, Griechenland) (Leipzig, 1907).

339 (...)

Rumy (1826) — Rumy, Georg Carl Borromăus: Zwey hundert vier und sechzig Donau-Ansichten nach dem Laufe des Donaustromes von seinem Ursprunge bis zu seinem Ausflusse in das Schwarze Meer (Wien, 1826)

(...)

340 (...)

Schăff (1916) — Schăft, Heinrich: Eine Balkanfahrt. Bd. 1. (Konstanz, 1916).

(...)

Schmeidler, P. F. Carl: Geschichte des Osmanischen Reiches im letzten Jahrzehnt. Einigen Kapiteln aus der ălteren Geschichte zum VestăndniB der Gegenwart (Leipzig, 1875).

(...)

Schmidl (1859) — Schmidl, Adolf: Die Donau von Wien bis zur Miindung (Leipzig, 1859). (...)

Franz Schmidt (1915) — Schmidt, Franz: Die Balkanstaaten (Bulgarien, Griechenland, Montenegro, Rumânien, Serbien, Albanien). Vertassung, Verwaltung Volkswirtschaft. (M. Gladbach, 2-1915).

341 (...)

W. Schmidt (1917) — Austriacus Observator (= Schmidt, Wilhelm): Germanentum. Slaventum. Orientvolker und die Balkanereignisse. Kulturpolitische Erwăgungen von Austriacus Observator (Kempten-Miinchen, 1917).

(...)

Schneidawind (1832) — Schneidawind, F. ]. A.: Reisebilder aus Serbien, der Moldau und Wallachei. In: Jăck, Joachim Heinrich: Taschen = Bibliothek der wichtigsten und interessantesten Reisen durch Siebenbiirgen, Moldau, Wallachei, Bessarabien, Bulgarien, Servien, Bosnien und Romanien. VerfaBt von mehreren und herausgegeben von J. H. Jăck. I. Theil, 4. Băndchen. (Taschen = Bibliothek der wichtigsten und interessantesten See = und Land = Reisen von der Erfindung der Buchdruckerkunst bis auf unsere Zeiten, 85. Bândchen (Niimberg, 1832, 432-493)
342 (...)

Schwarz (1876) — Schwarz, Bernhard: Aus dem Osten. Reisebriefe aus Ungarn, Siebenbiirgen, der Walachei, Tiirkei und Kleinasien (Chemnitz, 1876).

(...)
von Schweiger-Lerchenfeld (1879) — Schweiger-Lerchenfeld, Amand Frhr. von: Zwischen Pontus und Adria. Skizzen von einer Tour um die Balkan-Halbinsel (Wien-Pest-Leipzig, 1879)

(...)

343 (...)

von Steinbiichel (1838) -— Steinbiichel, Anton von: Neueste Dampfschiffahrt von Wien nach Trapezunt, oder die groBe DonaustraBe zu einem der reichen Ursitze des asiatischen Welthandels (Wien, 1838).
(...)

Steube (1793) — Steube, Johann Caspar: Briefe iiber das Banat. Bd. I. (Eisenach, 1793).

344

(...)

Struve (1801) — Struve, Johann Christian: Reise eines jungen Russen von Wien iiber Jassy in die Crim und ausfiihrliches Tagebuch der im Jahre 1793 von St. Petersburg nach Constantinopel geschickten Russischkaiserlichen Gesandtschaft (Gotha, 1801).
von Stiirmer (1817) — Stiirmer, Freiherr L. von: Skizzen einer Reise nach Konstantinopel in den letzten Monathen des Jahres 1816. Hrsg. von Joseph Goluchowski (Pesth, 1817).
(...)

Sulzer (1782) — F. J. S. (Sulzer, Franz Joseph): Altes und neues oder dessen litteralische Reise durch Siebenbiirgen, den Temeswarer Banat, Ungam, Oesterreich, Bayem, Schwaben, Schweiz und ElsaB [...] (0. O. 1782).
(...)

Tamm (1891) — Tamm, Traugoit: Uber den Ursprung der Rumânen. Ein Beitrag zur Ethnographie Siidosteuropas (Bonn, 1891).

(...)

345

Thielen (1828) — Thielen, M. Fr.: Die Europăische Tirkei. Ein Handwărterbuch fiir Zeitungsleser, enthaltend die alphabetisch geordnete Beschreibung aller Tiirkischen Provinzen in Europa, ihrer Bewohner, der Gebirge und deren merkwiirdige Păsse etc. (Wien, 1828).

Thornton (1807) — Thornton, Thomas: The present State of Turkey [...], together with the Geographical, Political, and Civil State of the Principalities of Moldavia and Wallachia (London, 1807).

Thornton (1808) — Thornton, Thomas: Das Tiirkische Reich in allen seinen Beziehungen. Aus dem Englischen iiberseizi von Friedrich Herrmann (Hamburg, 1808).

(...)
Thunmann (1774) — Thunmann, Johann: Untersuchungen iiber die Geschichte der ostlichen europăischen Vălker. |. Theil. (Leipzig, 1774).

(...)

Tietz (1836) — Tietz, F.: Erinnerungs-Skizzen aus RuBland, der Tiirkey und Griechenland. Entworten wăhrend des Aufenthalts in jenen Lândemn in den Jahren 1833 und 1834. Theil |. (Coburg-Leipzig, 1836).

Tiktin (1914) — Tiktin, H.: Rumânien  und seine Ziele (Verăffentlichungen der Handelshochschule Miinchen, Heft III: Die Balkanfrage, 1914, 49 ff).

Tokăly (1825) — [Tâkăly, Sava]: Erweis, daB die Valachen nicht Rămischer Abkunft sind, und dies nicht aus ihrer Italienisch-Slavischen Sprache folgt. (Halle, 1825). — Vgl. hierzu Murgu, 1830.

(...)

de Tott (1785) - Me&moires du Baron de Tott sur les Turcs et les Tartares. Trois parties. (Amsterdam, 1785).
de Tott (1786/87) — Tott, Baron Frangois de: Denkwirdigkeiten und Nachrichten von Tiirken und Tataren. Teil I-II. (Elbing, 1787). 
(...)

Troster (1666) — Troster, Johann: Das Alt und Neu-Teutsche Dacia. Das ist: Neue Beschreibung des Landes Siebenbiirgen [...] (Niirnberg, 1666). Tiirkei, Rumănien, Serbien, Bulgarien 1902 „Meyers Reisebiicher“. Tiirkei, Rumânien, Serbien, Bulgarien. (Leipzig-Wien, 6-1902).
346 (...)

Ungewitter (1854) — Ungewitter, F. H.: Die Tiirkei in der Gegenwart, Zukunfi und Vergangenheit, oder ausfiihrliche geo graphisch-, ethnographisch-, statistisch-historische Darstellung des Tiirkischen Reiches, nebst einer vollstândigen und sorgfăltig ausgefiihrten Topographie der europiischen und asiatischen Tiirkei (Erlangen, 1854).

(...)

347 (...)

Von der untern Donau (1875) — Von der untern Donau. („Globus*.Illustrierte Zeitschrift fiir Lânder- und Vălkerkunde, XXVIII, 1875, Nr. 12, 183 ff).
von VoB (1826) — VoB, Julius von: Begebenheiten eines jungen Theologen in der Moldau und Griechenland (Berlin, 1826). 
(...)

Walsh (1828 a) — Walsh, Robert: Narrative of a Journey from Constantinople to England (London, 1828).

Walsh (1828 b) — Walsh, Robert: Reise von Konstantinopel durch Rumelien, das Balkangebirge, Bulgarien, die Walachei, Siebenbiirgen und Ungarn. Ein Beitrag zur neuesten Kunde des tiirkischen Reiches. Aus dem Englischen iibersetzt von Wilhelm Adolf Lindau. 2. Theil. (Dresden-Leipzig, 1828)
(...)

Die Wehrkrafi... 1871 — Die Webhrkraft der vereinigten Fiirstentiimer der Moldau und Walachei, dann Serbien's, Montenegro's und Griechenland's. Im Juli 1871. (Wien, 1871).

348 (...)

Wiesbach (1886) — Wiesbach, Fredo: Ein Rhomaiopheles. Culturbild. („Romănische Revue“, II, 1886, 311 ff).

(...)

Wimmer (1833) — Wimmer, G. A.: Neuestes Gemălde der europăischen Tiirkei und Griechenlands. (= „Schiitz's Allgemeine Erdkunde“, Bd. XXIX) (Wien, 1833)

(...)

Wirth (1914) — Wirth, Albrecht: Der Balkan. Seine Lânder und Vâlker in Geschichte, Kultur, Politik, Volkswirtschaft und Weltverkebhr. (Stuttgart-Berlin-Leipzig, 2-1914).

(...)

Wolff (1843) — Wolff, Oscar Ludwig Bernhard: Die Donau, ihre Anwobhner, Ufer, Stădte, Burgen und Schlăsser von ihrer Quelle bis zu ihrer Miindung (Leipzig, 1843).

349 (...)

Whutzer (1860) — Wutzer, C. W.: Reise in den Orient Europa's und einem Theil Westasiens zur Untersuchung des Bodens und seiner Producte, des Klimas, der Sanitătsverhăltnisse und vorherrschen den Krankheiten. Mit Beitrăgen zur Geschichte, Charakteristik und Politik der Bewohner. Bd. |. (Elberfeld, 1860)

 

2.Literatură secundară

349 (...)

Anastasiu-Popa (1982) — Anastasiu-Popa, Alexandra: „L'Esprit sud-est europeen“. L'Orient et les relations entre litteratures nationales. („Revue des etudes sud-est europeennes“, XX, 1982 p. 247 şi urm.).
Armbruster (1972 a) — Armbruster, Adolf: Romanitatea Românilor. Istoria unei idei (Bucureşti, 1972).

352

Cernovodeanu (1980) — Cernovodeanu, Paul: Image „de I'autre“: realites balkaniques et roumaines ă travers les recits de voyageurs etrangers („Revue des etudes sud-est europeennes“, XVIII, 1980, p. 584 şi urm.).

(...)

353 (...)

Duţu (1983) — Duţu, Alexandru: Das Bild der Osterreicher und der Tiirken in der rumănischen Literatur am Ende des 17. Jahrhunderts. („Wiener Beitrige zur Geschichte der Neuzeit“, X, 1983, 44 ff).

Ebel (1939) — Ebel, Ernst: Rumânien und die Mirtelmăchte von der russisch-tiirkischen Krise 1877/78 bis zum Bukarester Frieden vom 10, August 1913. (Berlin, 1939).

(...)

Fassel (1975/76) — Fassel, Horst: Die Dobrudscha und das Schwarze Meer in den Berichten deutscher Donaureisender des 19. Jahrhunderts. („„Dacoromania“, III, 1975/1976, 99 ff).

(...)

354

Fassel (1979) — Fassel, Horst: Siidosteuropa und der Orient-Topos der deutschen Literatur im 19. und 20. Jahrnundert. („Revue des etudes sud-est europeennes“, XVII, 1979, 345 ff). 

(...)

355

Golczewski (1981) — Golczewski, Mechthild: Der Balkan in deutschen und osterreichischen Reise- und Erlebnisberichten 1912-1918. (Wiesbaden, 1981)

(...)

Haupt (1976) — Haupt, Udo: Die Rumânienpolitik Deurschlands und Osterreich-Ungarns vom Riicktritt Bismarcks bis zum Ausbruch des ersten Balkankrieges (1890-1912). (Diss. Wiirzburg, 1976).

(...)

Herlihy (1975) — Herlihy, Patricia: Travel Accounts as a Historical Source for Nineteenth-Century Romania („Revue sud-est europeennes“, XIII, 1975, 261 ff).

358 (...)

Krausnecker (1951) — Krausnecker, Arthur: Kâlnokys Rumănienpolitik in den Jahren 1881-1895. Ein Beitrag zur Geschichte der Balkanpolitik Osterreich-Ungams auf Grund der Akten des Wiener Haus-, Hof- und Staatsarchivs (Diss. Graz, 1951).
Krischan (1943) — Krischan, Alexander: Franz Griselini — erster Historiograph des Banats („Deutsche Forschungen in Ungarn“, VII, 1943 [1980], 127 ff).

(...)

359 (...)

Matl, Josef: Deutschland (Osterreich) und die Deutschen (Osterreicher) im Geschichtsbild der Kroaten und Serben („Siidost deutsches Archiv“, III, 1960, 35 ff).

(...) Nastovici (1979) — Nastovici, Ema: România şi Puterile Centrale în anii 1914-1916 (Bucureşti, 1979).

(...)

360 (...)

Păunel (1937) — Păunel, Eugen I.: Călătoria pe Dunăre a prințului prusian Hermann Piickler-Muskau acum o sută de ani. În: Omagiu lui Ion 1. Nistor, 1912 - 1937 (Cernăuţi, 1937), vol. VI, p. 628 şi urm. 

(...)

Pippidi (1980) — Pippidi, D. M.: Hommes et idees du Sud-Est europeen ă l'aube de l'âge moderne (Bucureşti-Paris, 1980).

Plaschka/Mack (1983) — Plaschka, Richard Georg/Mack, Karl Heinz: Wegenetz europăischen Geistes. Wissenschafiszentren und geistige Wechselbeziehungen zwischen Mittel- und Siidosteuropa vom Ende des 18. Jahrhunderst bis zum 1. Weltkrieg (Wien, 1983). (...)

361 (...)

Rhode (1981) — Rhode, Gotthold (Hrsg.): Tausend Jahre Nachbarschaft. Deutsche in Siidosteuropa. Herausgegeben von der Stiftung Ostdeuischer Kulturrat, Bonn. Zusammengestellt und eingefiihrt von G. R. (Miinchen, 1981).

România în relaţiile internaţionale (1980) — România în relațiile internaţionale 1699-1939. Coordonatori: L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon (laşi, 1980).

(...)

Ronneberger, (1941) - Ronneberger, Franz: Bismarck und Siidosteuropa (Berlin, 1941).

(...)

Rusu-Rudneanu (1970) — Rusu, Alexandru/Rudneanu, Constantin: Călători străini despre Banat și Timişoara (sec. XVIII-XIX) („Studii de istorie a Banatului“, II, 1970, p. 141 şi urm.). Rutkowski (1966) — Rutkowski, Emst R. von: Osterreich-Ungam und Rumănien 1880-1883, die Proklamierung des Koânigreichs und die rumiinische Irredenta („Siidost-Forschungen'“, XXV, 1966, 233 ff).

364 (...)

Valjavec (1953/70) — Valjavec, Fritz: Geschichte der deutschen Kulturbeziehungen zu Siidosteuropa. 5 Bde. (Miinchen, 1953-1970),

Verzeichnis von Schriften... 1917 — Verzeichnis von Schriften zur Landes- und Volkskunde der Balkanstaaten, insbesondere von Rumănien. Hrsg. v. d. Buchhandels-Abteilung der Druck- und Biichereistelle der Milităr-Verwaltung in Rumănien (Bukarest, 1917).

Wagner (1893) — Wagner, Reinhold: Moltke und Miihlbach zusammen unter dem Halbmonde 1837-1839. Geschichte der Sendung preuBischer Offiziere nach der Tiirkei 1837, des Kurdenfeldzuges 1838 und des Syrischen Krieges 1839. (Berlin, 1893).
Warnier (1954) — Warnier, Raymond: La Decouverte des pays balkaniques par I'Europe occidentale de 1550 â 1815. („Cahiers d'histoire mondiale“, II, 1, 1954, 915 ft.).

Weber (1968) — Weber, Georg: Die Mentalităt der Deutschen Siidosteuropa (NeuB, 1968).

(...)