Bucuria lecturii (ARGATU-ARGEȘANU 1989)

 C. Argatu Argeșanu, Bucuria lecturii, Cartea Românească, București, 1989, 147 p.

 

N. Iorga și ideea unității românești

5 (...) Nu pagini scrise pentru a fi citite în fața unui public – cum sunt „lecțiile inaugurale” ale lui V. Pârvan – ci „pagini” gândite, zămislite acolo, dinaintea auditoriului, constituite socratic.

7 (...) Unitatea românilor apare ca un dat, un fapt de domeniul firescului și istoricul întreprinde o adevărată investigație „hermeneutică”, una care coboară la izvoare, sau, pentru a-i împrumuta o expresie predilectă de metodologie – până la „celula generatoare” a fenomenului.

Există, înainte de toate, unitatea geo-politică a vechii Dacii de care sunt conștienți nu numai locuitorii și conducătorii celor trei țări românești, dar și personaje politice din cele trei imperii limitrofe, care, pe la sfârșitul secolului XVIII ar fi fost dispuse să se realizeze un stat-tampon purtând titulatura „Regat al Daciei”.

8 (...) „(...); acolo [Biblia lui Șerban Cantacuzino, 1688] era migăloasa grijă a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul și cunoștințele de grecește și slavonește din vremea de bogăție și mândrie a Cantacuzinului”( N. Iorga, Conferințe, p. 186) [1920].

 

Viața lui N. Iorga povestită de el însuși

11 (...) E de ajuns să cunoști comentariile sale [Iorga] asupra lui Homer și Dante sau ipostaza de traducător din poezia modernă spre a înțelege asta [gustul literar].

12 (...) De aceea trebuie separat din opera lui Iorga compartimentul specialistului și ale cărui date sunt de altfel topite în sintezele savantului – de coloanele templului. (...)

(...) Se impunea cunoașterea constituirii fenomenelor, a izvoarelor și, cel puțin din acest pucnt de vedere, Iorga este avant la lettre, un fenomenolog, poate chiar un „hermeneut”.

16 (...) Că N. Iorga mergea totdeauna la izvoare, nu numai în cercetarea trecutului, ne-o dovedește – pentru a lua un singur exemplu – faptul că a cerut să participe la campania noastră din Războiul balcanic (1913)... Ca mai totdeauna, când cineva pledează pro domo și se obstinează să acrediteze ideea că punctul său de vedere, într-un domeniu sau altul este cel mai potrivit – atunci puterea expresivității artistice declină. (...)

 

N. Iorga – reflectând asupra unei posterități

21 (...) Am putea găsi în aceste realități o trăsătură spirituală răsăriteană, în sensul în care adevărul nu este o idee abstractă, o „noțiune” sau un concept pur logic, ci o persoană, iar aflarea lui, sau drumul care duce către el, presupune căldura consensului și a comuniunii.

22 (...) Or, pentru cine vrea să se apropie de stilul lui Iorga, de gândirea vie, constituită ad-hoc, frământată socratic dinaintea unui auditoriu care participă, care este implicat în problema dezbătută, trebuie cu necesitate să o caute la sursă: în prelegeri, în conferințe, în stenogramele discursurilor...

 

N. Iorga, călătorul

26 (...) Călătorul peste hotare N. Iorga oficiază însă în alt registru: vom vedea acest lucru dacă urmărim îndeaproape acea „temă” a Răsăritului, atât de dragă lui Iorga însuși, după cum o mărturisesc paginile sale despre Veneția, Ragusa și întreaga coastă dalmată, Genova, Belgrad, dar mai ales cele dedicate Constantinopolului.

27 (...) Palladio, Domul din Milano („o rugăciune zidită în granit”), marile edificii ale Florenței îl cuceresc fără rezerve, tot așa cum îl vor cuceri mai târziu și pe G. Călinescu în Italia: ambii iubesc proporțiile imperiale, romane, iar mai apoi, la Constantinopol. N. Iorga  le va regăsi cu bucurie transfigurate de data aceasta de spiritul bizantin. Spre deosebire de G. Călinescu, care nu și-a apropiat niciodată proporțiile și căldura răsăritene, N. Iorga participă efectiv, în egală măsură, la cele două tipuri de civilizație.

Din aceleași pagini de tinerețe consacrate Italiei, transpare deja în N. Iorga scriitorul care știe să se facă contemporan trecutului pentru a-l putea înțelege și tălmăci: e vorba de acea atitudine simpatetică pe care o considera sine qua non pentru istoric. Astfel, împăratul Tiberiu seamănă cu „Trântorul” fanariot din cunoscutul sonet al lui Mateiu I. Caragiale: „unul din acei ultimi coborâtori ai familiilor vechi, care se nasc cu disprețul pe buza, ducând pare că pe spatele lor gârbove de timpuriu povara traiului de sute de ani ai neamului întreg”(p. 67).     

28 (...) Și tot de pe acum [Italia 1890], la 19 ani, apare in nuce  acea înzestrare de a opera cu categorii și suprafețe mari – în timp și spațiu – și de a le corela.

(...) [Italia 1900] Ritmul e altul, ca și tonul/, frazele sunt mai scurte, exclamațiile – potolite, iar forma de poem în proză evocă „stilul” profesorului AL. Rosetti din Note din Grecia. 

29 (...) Există două orașe care se află într-un raport aparte cu Marea: Veneția și Constantinopol. Scriind despre ele, prin intuițiile, imaginile și sugestiile sale, N. Iorga atinge culmile cele mai înalte ale propriei măiestrii. Dacă Veneția, în viziunea lui Iorga, a orașului în care „se înfrățesc deplin aceste două elemente (...): apa vie și sufletul omenesc” (p. 573) este mai notorie cititorului, în schimb, paginile despre fosta capitală a Bizanțului, oraș așezat lângă trei mări, nu au fost până acum reeditate integral.

30 (...) Aici, în Bosfor, tonalitatea majoră, amplă, proprie lui N. Iorga, este în elementul ei. A doua Romă și mările sale simbolizează universalul.

Însă nu pe mare va ajunge N. Iorga la Constantinopol în vara lui 1906, în prima și ultima călătorie întreprinsă aici. (...) „(...) Legăturile cu lumea de peste Dunăre le începusem prin scurta vizită în Serbia; Bulgaria, Constantinopolul, de care așa de mult fuseserăm legați, mă atrăgeau”(1).

1 = N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, Minerva, București, 1984, p. 243.

În mod simbolic, pelerinajul lui N. Iorga la Constantinopol începe cu ctitoria lui Iustinian, Sf. Sofia, „una din minunile lumii, cea mai întinsă și mai cu meșteșug potrivită din bisericile creștinătății”(p. 228) și în interiorul căreia „supt cupola cea mare ce se înfundă spre cel mai înalt punct al clădirii, e o pace nesfârșită, o imensă odihnă”(p. 292). Hieratismul august al edificiului este accentuat de „marea, tăcuta curte interioară” plină de porumbei și din acest cadru începe Iorga să evoce Bizanțul: în apropiere se află, de altfel, Hipodromul lui Iustinian, așezământ de asemenea grandios, care moștenea, prin rosturile sale, ca atâtea alte instituții și structuri bizantine, tradiția romană.

31 (...) Filosoficește, Iorga e român și răsăritean: pentru el, lumea, mereu împrospătată și înnoită, curge nesilit precum râul. (...) Tocmai această perspectivă unitară l-a determinat pe Iorga să urmărească locul românilor în istoria universală – este chiar titlul uneia din cărțile sale – respectiv unitatea noastră în universalitate („în context”), am spune; și astfel: istoria românilor trebuie bazată pe istoria Europei orientale și – întrucât asupra răsăritului s-a exercitat influența apusului – de asemenea pe istoria Europei occidentale.

Aceasta e perspectiva din care N. Iorga evoca, aflat la Constantinopol, imperiile Bizantin și, respectiv, Otoman; ambele continuatoare ale structurilor romane. Și din această perspectivă a istoriei organice trebuie să înțelegem și fenomenul „Bizanț după Bizanț sau asemănarea structurală dintre împărații bizantini și sultanii otomani.

32 Magnificiența unor moschei, arată Iorga, este rezultatul tot al unei adoptări, de către otomani a dimensiunilor și proporțiilor arhitecturale bizantine, Europa, „pământul crucii și al culturii”(p. 309), cum o numește Iorga, a fost apărată spiritual și material tocmai de acest fenomen, „Bizanț după Bizanț”. (...) Undeva pe malul Mării de Marmara – „cea mai albastră mare”, cum o numește – în apropierea celor șapte turnuri și ziduri bizantine, istoricul se reculege în apropiere de locul unde au primit moarte mucenicească Brâncoveanu și fiii săi. (...)

... Iar după scenele istorice epopeice, de frescă sau mozaic cărora le dă viață, urmează, ca la Veneția, acele interludii lirice, de „respiro”, precum acest pasaj de răgaz prin Marmaraua: „<Marea albă>, a bizantinilor, Propontida celor vechi, mare mică, senină și așa de liniștită, încât în cele mai multe zile e mai curând un lac de poezie din care te miri văzând că se înalță namilele pietroase, gârbove ale insulelor principilor…”(p. 343).

Ceremoniilor, alaiurilor, marilor desfășurări de fast bizantine sau otomane le corespund, ca un reflex simetric, forfota, animația Istanbulului, levantinizat în bună măsură, de început de secol. (…) Iorga e preocupat de rolul pe care România epocii de atunci trebuia să-l joace în sud-estul european de care este legată prin tradiție și chiar în acest colt unde se țes și se desfac multe urzeli. (…)

33 (…) Notele de drum ale lui N. Iorga ne arată, mai ales secvențele constantinopolitane, autenticitatea geniului său deopotrivă cu originalitatea și, într-un fel, unicitatea siatuației sale. (…) Și un aspect, sau o trăsătură, care merită să fie reținută din memorialul constantinopolitan: pentru a sugera mișcarea, treierul de epoci, succedarea atâtor personalități imperiale Iorga o face cu o detașare calmă, deplină și fără a recurge la megaloscopie lexicală – cum se întâmplă cu autorii de mâna a doau și a treia.  

35 (…) Deși N. Iorga nu a străbătut decât două continente (Europa și America), această operă

poate fi privită și ca o istorie universală sui-generis, căci în fostul Constantinopol pe care istoricul îl descria în primul volum, așa cum am văzut, există urmele a trei continente și tot atâtea imperii, iar în Peninsula Iberică sau în Lumea Nouă civilizațiile interferează.  

36 Este o trăsătură a lui Iorga aceea de a identifica pretutindeni sinteza. Astfel, Africa se face simțită nu numai în Bizanț, dar și în Portugalia, fie că e vorba de antropologie sau de stilul, sincretic prin excelență, manuelin. La fel, pe pământul Greciei, socotită de istoric „poarta Orientului”, iarăși fuzionează influențele mai multor lumi. (...) N. Iorga surprinde acea mișcare creatoare, organică, a națiunilor, a popoarelor, ecumenismul care ține de firea omului.

38 (...) Era o noutate, cel puțin în domeniul istoriei literare, să spui că un Costache Conachi poate fi socotit un Petrarca cu ișlic și șalvari.

40 (...) Și este foarte interesant cum oamenii care pregătesc o lume nouă – așa cum a pregătit Iorga intelectualitatea românească pentru Reîntregirea națională din 1918 – îndată ce această lume nouă este instaurată, nu o mai pot înțelege, nu mai pot stabili un dialog cu ea, sunt devorați de dânsa în felul în care Cronos își devora fiii.

(...) Un echivalent al grandioaselor pagini despre Constantinopol nu vom găsi în epoca 1927-1939 pe care o cuprinde, sub forma notelor de drum, opera sa. (...) Dar simpatia sa caldă pentru „tema” și pentru lumea Răsăritului o regăsim, poate mai melancolică, mai domoală. Dar chiar și în Spania, la Muzeul Osma din Madrid, privirea istoricului reține cu plăcere: „... bielșugul de stofe cu caracterul bizantin și copt, rămășițele unui lux medieval de care nu se apropie contrafacerile noastre...”(II, 209).

Urme adânci de civilizație răsăriteană găsește N/ Iorga în a doua sa călătorie în Iugoslavia. Fie că vede o lucrare de artă de „o arhaică formă aspră”(II, 176), „elemente de înnoire bizantină ca păunul”(II, 182) sau deslușește în portul femeilor un „răsfăț țărănesc și amintiri de veche splendoare bizantină”(II, 179).

l41 (...) În sud, la Priștina sau în apropiere, o imagine de prospețime sugestivă i-o lasă „mândria albelor moschei cu gâtul de lebădă” și tot acolo are prilej să regăsească „icoana simpatică a vieții orientale, cu meșteri lucrând în fața fereștii sau în golul ușii larg deschise...”(II; 184).  Măiestria plastică a scriitorului e evidentă și în acest cadru aspru ca un tablou de Băncilă: „Nemișcați stau în cafeneaua lor turcii bătrâni, care au văzut alte zile, dar cari știu că hotărârile norocului, grozave, nu se mai pot întoarce. Ca un sobor de senatori tăcuți, stau în jurul meselor de lemn slinos, și nu se clintesc măcar de la locul lor ca să vadă încă o zădărnicie care trece.”

(...) Deosebit de locurile cu viață patriarhală, pe străzile Belgradului, Iorga admiră „un popor cu credință în steaua lui”(II, 166). „Oameni din țara lor, legați prin toate fibrele de dânsa. Aceasta face tăria Iugoslaviei ieșite din mica Serbie de ieri”(II, 167).

Pentru a regăsi aproape toată strălucirea scriitorului Iorga și, în cadrul aceleiași teme a Răsăritului oarecum pandant al inegalabilelor pagini despre Constantinopole, este imperios să ne oprim asupra notelor de drum din Grecia – „țara unde totul este un dar al luminii”(III, 302). De când există specia memorialului de călătorie, Grecia rămâne o piatră de încercare și există imagini de mare rafinament stilistic sub acest aspect la Iorga cu nimic mai prejos decât acele chivoturi de fină poezie care sunt Athenes antique sau Le mirage d Orient, ale lui Charles Maurras. Fiindcă măslinii așa cum îi apar lui N. Iorga, într-un halou de taină și reculegere, te îndeamnă să murmuri versurile lui Moreas (Papadimantopulos), mult iubite de Ion Barbu: „Oliviers de Cephise, harmonieux feuillage / Que l esprit de Sophocle agite avec le vent”, iar „pinul maritim” – marea făclie funebră a pinului maritim – (III, 258), ca și chiparoșii ne amintesc de cele mai frumoase reprezentări ale Helladei în literatura noastră: în dialogul „Anaxandros” de Pârvan, în „Charmion sau despre muzică” al lui Dan Botta, în „Note din Grecia” cu care se înrudesc înseși unele „strigăte sugrumate de emoție” ale lui Iorga, note datorate profesorului Rosetti, în poemele de eleată inspirație semnate de Șt. Aug. Doinaș sau de Eta Boeriu...

42 (...) Partenonul era decupat cu grație din atmosfera Atenei contemporane: „Uneori Partenonul pare a se pierde în atmosfera vagă a mirajelor de zi, a scăpătărilor către noapte. Aripi nevăzute ai zice că-l acopăr, că-l ocrotesc de orice profanare a neștiinței și neînțelegerii, care cutează a avea și în acest domeniu o curiozitate. Chivotul frumuseții se apără de jignire fără voie.”(III, 257)  

În Grecia există treptele mării și treptele istoriei, mai cu seamă la Atena, unde: „E ceva încă din târgul oriental, străduțe turcești strâmbe, nepavate, ori pline de hopuri, grupuri de copii pe prăfoase praguri de marmoră, figuri din care scapără, și la bătrâneță, ochi luminoși în ușorul porților. Totul însă fără zgomot: o moștenire de nespusă delicatețăîl împiedică. Urlă numai pe străzile cele mari uneltele de circulație ale Apusului. Acest Orient se menține demn și mut.”(III, 258) La Sunion, marea îi apare istoricului „necrezut de albastră”(III, 264) și tot acolo „frageda foaie roză a ciclamenului” izbucnește din „pământul frământat cu țăndări de marmoră”, iar Eleusisul îi prilejuiește scriitorului o meditație care prin ton ne amintește iarăși de orașul de pe țărmul Propontidei: „Dacă ar fi să caute începutul adevărat al sintezei „bizantine”, ar trebui să plece cineva de aici, de la Atena. Căci, de fapt, aici era poarta Orientului…”(III, 265)    

43 La sfârșitul însemnărilor despre Grecia poți spune că și Iorga va fi ispitit să exclame, asemenea lui Dostoievski „Frumusețea va mântui lumea”, iar la sfârșitul celor trei volume ale memorialelor sale de călătorie în străinătate semnate de istoric, nu poți să nu dai dreptate unui contemporan al său, Hermann von Keyserling, care, încheind periplul său a spus: „Drumul cel mai scurt spre tine însuți este o călătorie în jurul lumii”.

Nicolae Iorga: „Locul românilor în istoria universală”

46 (...) și tot el publicase Istoria statelor balcanice. Analiza acestor teme era plasată de savant în zona întregului sud-est european asupra căruia dăduse două sinteze: celebra Istorie a Imperiului Otoman (5 volume în limba germană, 1908-1913) și nu mai puțin notoria The Byzantin Empire. Lor li se adăugau numeroase contribuții la aceeași temă, din care e suficient să cităm Istoria vieții bizantine și Bizanț după Bizanț.

Contribuția lui Iorga era, de asemenea, profundă și vastă și în privința celeilalte zone a Europei, desprinsă ca spiritualitate și civilizație tot de acest Răsărit pe care-l va minimaliza ulterior, dar cu care nu va rupe niciodată raporturile: Occidentul. (...) Ajunge să reamintim însă că scrisese Istoria literaturii romanice (3 volume, 1920) și (...). (...) Că unele din aceste lucrări au fost depășite sau că își au limitele lor, după cum altele – îndeosebi contribuția referitoare la Bizanț – se bucură de o vie actualitate – nu interesează aici.

47 (...) Așa se face că N. Iorga nu uită că – am spune – pe lângă râul heraclitian în care apa nu e niciodată aceeași sau în spatele lui există un absolut fix, există constantele unei istorii naționale – respectiv ale celei românești – care îl determină să fie încrezător în destinul poporului său.    

48 (...) Elementul popular, țărănesc, contribuie la conferirea unei certe originalități și statului românesc, diferită de statul pe care-l întemeiaseră națiunile mediteraneene, stat „inspirat de elenism, având modelul lui Alexandru cel Mare și armătura juridică elaborată de Roma”(p. 153, 161) sau „România de la Argeș”(p. 154) și „Transilvania timpurie și Moldova lui Ștefan cel Mare. Acest stat, acest popor trăind în unitatea politică a vechii Dacii, neîncetat, reprezintă o sinteză originală, distinctă, cu o etnogeneză preponderent romană, care primește influențe din cele două lumi, retopindu-le însă, apropiindu-și-le organic. Aceste lumi – orient și occident – comunică neîncetat între ele, iar provinciile românești se află, cu drumurile și căile lor de comerț, asupra cărora insistă Iorga, la răscrucea dintre ele. 

49 (...) Și în acest sens Iorga disociază mentalitatea „cruciată” și „eroică” a occidentului, de mentalitatea realistă a poporului român și a sud-estului european. (...) De altfel, asupra acestui scop, și urmându-l în spirit, nicidecum în literă, pe N. Iorga, a insistat în ampla-i și valoroasa-i lucrare Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII (București, 1983), istoricul Andrei Pippidi.

Or, în acest Ev Mediu timpuriu și până la moartea Brâncoveanu, voievozii români – încă dinainte de Mihai Viteazul – devin conștienți de refacerea unității românești în teritoriul vechii Dacii, cu păstrarea unor forme, adesea până la mitizarea lor, de viață bizantină; cu echilibrul între atâtea tendințe și pasiuni, între îndemnuri insidioase care vin dintr-o parte și alta. Cu ele sosesc și influențele: bizantine, otomane, elene, rusești, dar și italiene, franceze (apusene). 

50 (...) Fiindcă o măreție bizantină există într-adevăr: o măreție recunoscută și cu prisos omagiată de cei cu care conglăsuim spiritual și față de care am jucat adesea rolul proteguitor de primus inter pares.

 

Vasile Pârvan

52 (...) Să amintim însă și o paralelă mai recentă, aceea pe care V. G. Paleolog o formula în termenii următori: „Din tâlcul „Mesei tăcerii” din Târgu-Jiu, paragonat cu substratul și subiectul „Memorialuli” ultim, „Laus Daedali”, reiese prezanța părelnică vie a unui dialog zeesc între aceste două afinități super subtile de gândiri strămoșești evocate de V. Pârvan și transpuse în piatră de C. Brâncuși. (...)”   

53 (...) Concluziile sale depășesc domeniul științei și Pârvan este și întemeietorul unei noi conștiințe a antichității românești pe care o mărturisesc cum nu se poate mai bine rândurile ce urmează: „(...) Războaiele împăratului Traian al romanilor cu regele Decebal al dacilor n-au fost începutul, ci încheierea întemeierea poporului nostru. Cele dintâi semănături de sământă romană la Dunărea noastră au fost cu două sute de ani mai vechi. Și atunci când Traian a supus și Dacia, tot malul drept al Dunării, de la izvoare și până la vărsarea în Marea Neagră, era plin de orașe și sate și cetăți romane.

54 (...) Dialogul său având ca temă „nașterea tragediei” (Anaxandros) este amplasat pe acest „pământ [Dobrogea] asediat de marmoră”. Spre deosebire de Nietzsche însă, pentru care substratul apariției gândului tragic era de natură estetică, potrivit lui Pârvan el este de natură etică.

(...) Or, este învederat și sub acest aspect ascendentul lui Pârvan asupra dialogului Charmion sau despre muzică al lui Dan Botta sau asupra câtorva poeme de Ion Vinea: unul dintre acestea evocă monumentul de la Adamclisi și „valul lui Traian”. Iar un frumos roman avându-l ca protagonist pe Ovidiu și desfășurându-și acțiunea în anticul Tomis, încununat în 1960 cu Premiul Goncourt era dedicat memoriei lui Pârvan...

55

56 (...) Acest curaj de a răscoli interogativ „problemele mari” ale lumii și ale existenței aparține categoriei gestului și este de natură dinamică: el ne trimite cu gândul la „soluția” pe care Alexandru cel Mare a dat-o desfacerii nodului gordian, iar cu acest dar al gestului numai puțini sunt investiți sau se ridică până la el.

57 (...) Iată ce scria el Pârvan în urmă cu 70 de ani: „Și alexandrinismul acesta contemporan, care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e în esența lui diferit de cel antic. Probleme de formă se nasc întotdeauna când ideile sunt puține și slabe, când omul se simt epigon al vremurilor superioare, când atitudinea lui în fața lumii și vieții e luată din cărți și tradiții, nu din propriul suflet luptător.”

(...) Un succint studiu, Probleme de arheologie în România, condensează toată magnificența spirituală și estetică a vestigiilor rămase de pe urma civilizațiilor care s-au succedat pe pământul dintre Dunăre și Mare: „Săpând Histria până la capăt – arăta Pârvan – vom avea Grecia, Italia și Africa romană la noi acasă”.

... Și tot întemeiat pe dovezi descoperite în Dobrogea a elaborat V. Pârvan, în anul 1911, lucrarea intitulată Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, deschizând astfel drum unor preocupări pe care o avea să le adâncească mai târziu, îndeosebi în prelegerile ținute după primul război la Universitatea București, despre Problema salvării și Drama antică.

55 (..) Iată ce spune biograful săi și editorul operei sale: „Făcând prelegeri de istoria religiilor, doctrinele salvării, originea dramei antice, evoluția gândului liric în spațiul mediteraneean, el aborda teme pentru care pentru care istoriografia apuseană nu era pregătită. Abia în ultimele decenii, noua istorie le-a consacrat, legitimând deplasarea interesului de la structurile economice, atât de căutate în secolul XIX și mai târziu, la idei, sentimente, mentalități.”(Al. Zub) 

(...) La Roma, sub îndrumarea sa, pe lângă o serie de arheologi, respectiv filologi clasici (D. M. Pippidi, Ștefan Bezdechi, C. Balmuș) s-au format câțiva italieniști de mare prestigiu ca Alexandru Marcu și Claudiu Iosipescu și sub aceleași auspicii s-a format însuși G. Călinescu.

(...)

Tot în capitala Italiei, Pârvan va edita anuarele „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatorium Italicum”, publicații de aleasă ținută științifică și precursoare ale unor reviste cu structură asemănătoare – cuprinzând colaborări prestigioase, redactate în mai multe limbi – cum ar fi „Logos”, „Studiile italiene” sau „Zalmoxis”.

 

O restituire

60 (...) O contribuție remarcabilă, bine cunoscută, este studiul Insula lui Euthanasius, publicat inițial în 1939 și integrat în 1943 de către Mircea Eliade în volumul omonim. (...) Insula lui Euthanasius e un demers de mare frumusețe, în care tânărul indianist îl comentează elogios, dar îl și completează printr-o erudiție bogată, atrăgătoare și deloc pedantă, pe G. Călinescu. Se insistă asupra „importanței mediului acvatic” și a „aspirației neptunice” a lui Eminescu. Investigația ne duce cu gândul nu numai la metoda bachelardiană („visruile materiei”!), dar și la critica psihanalizantă – pe care Eliade o respinge de plano, deopotrivă cu freudismul – elemente care, peste decenii, vor apărea ca o noutate criticilor și eseiștilor noștri.

61 (...) [conferința Eminescu, Lisabona] Se insistă asupra numeroaselor valențe ale tipului latin, tip spiritual, care, spune Eliade, nu trebuie redus la câteva trăsături romane, întrucât el este mult mai vast.

63 (...) Setea de „monumental”, setea de uriașă construcție, deopotrivă cu aceea de „originar” („nostalgia originilor”!) – emblematice la Hasdeu – îi sunt proprii lui Eliade, numai că spre deosebire de Hasdeu, el va evita haoticul și stufoșenia, corelându-și aspirațiile pomenite cu o „tectonică liniară, mediteraneeană”, respectiv – latină.

 

Atitudinea reflexivă

68 (...) La o scară mai mare, aceleași atribute sunt evidente în texte [M. Berza] precum cele intitulate Quelques remarques sur la culture roumaine du Moyen-Age. Autor d un „humanisme” sud-est europeenne sau Rapporti culturali italo-romeni nel Settecento... (...)< toate aceste atribute contracarau și un handicap, o limită a lui M. Berza pe care editorul său [A. Pippidi, 1985] nu o trece sub tăcere: „Pentru învățatul credincios, înainte de toate unui principiu de metodă, contactul direct cu izvoarele, necunoașterea limbilor balcanice erau un mare neajuns, deoarece îi interziceau să se apropie de orice alt sector al istoriei sud-est europene decât cel românesc. (...) Dar obiectul propus de M. Berza cercetărilor era cunoașterea Sud-Estului European ca ansamblu de civilizații și nu în frânturile sale.”(pp. XXII-XXIII)   

 

O cercetare asupra gândirii arhaice românești

73 (...) Dacă pentru omul de știință punctele cardinale sunt egale în însemnătate, țăranul român are o predilecție pe care Ernest Bernea [Cadre ale gândirii populare românești] o menționează: preponderența Răsăritului (p. 78)...

75 (...) Între mărturisirile culese de E. Bernea ne-a izbit asemănarea câtorva dintre ele cu celebra pericopă „Vremea tuturor lucrurilor”.

 

Un gânditor portretist

77 (...) Amândoi [E. Bernea și V. Băncilă] sunt intelectuali formați la școala filozofiei clasice și la școala filozofiei mai degrabă complicate decât complexe a secolului nostru;(...).

81 (...) Astfel, [V. Băncilă] a reușit să ne reamintească un Titu Maiorescu arhitect de cultură, personalitate atât formativă, cât și fondatoare, mai puțin „aulic și olimpian” decât a rămas consacrat în posteritate. (...) Acest fapt, ca și atitudinea sa filosofică așa cum o reperează Băncilă, și pe care o vom cita imediat, face din Maiorescu precursorul lui Iorga și al unui alt filozof român care a procedat socratic – și totodată foarte modern – evitând sistemul. (...)

(...) [V. Băncilă] Simțea, intuia și căuta să exprime fiorul originarului, al acelui genius loci – fie prin manifestările sale colective, fie în opera unor scriitori.

 

Adevărata bogăție

83 (...) La rândul său, clasicismul, imitând de asemenea antichitatea, exclusese satul din planul culturii și al civilizației; exclusese elementele sale predilecte (lemnul, pământul) și păstrase numai piatra.

84 Ca altădată în cetățile grecești sau romane, activitatea intelectuală și spirituală se desfășura intra muros, adică între zidurile orașului, respectiv între pereți de academie, universitate ori salon.

(...) E meritul lui Eminescu – merit cu adevărat mare – de a fi văzut altceva decât „folclor” în poezia noastră popular, după cum un merit substanțial a revenit lui Odobescu în privința legăturii indisolubile dintre arta și spiritualitatea românească și cea bizantină și, în fine – meritul lui Hasdeu de a fi sesizat că rădăcinile noastre etnice sunt mult mai vechi decât sinteza daco-romană...

85 (...) Realități învederate azi de același Apus confruntat cu deznădejdi manieriste și alexandrine și ai cărui exponenți (Keyserling, Heidegger, Pierre Emannnuel etc) și-au pus speranța în sud-estul Europei și Orient. Adică în acele zone spirituale în care arta, cultura și, în genere, mentalitatea omenească nu se constituiau după modelul secvenței care trebuie depășită și înlocuită cu alta, nouă, menită a satisface dorința de inedit.

S-a spus despre țăran că este „conservator” după cum s-a spus și despre răsăritean; în sensul că aceștia ar fi ostili „evoluției”.

86 (...) În urmă cu mai bine de un veac, ideile „moderne” veneau dinspre fostele leagăne ale Renașterii și Clasicismului, azi ele vin, tot mai persistent, dinspre sud-estul Europei...

87 (...) Iar un alt italian, scriitorul Giorgio Bassani, privind frescele Voronețului spunea, făcând o butadă, că pridvoarele bisericilor noastre, prin picturile lor (și se referea la sugestiile anti-otomane introduse de zugrav) jucau pentru români rolul pe care îl joacă în lumea modernă ziarele...

 

Învățăturile lui Neagoe Basarab

88 (...) De numele lui Radu cel Mare se leagă, pe lângă începuturile tiparului românesc (Liturghierul, editat de Macarie în 1508) și inițiativa de a acorda sprijin și adăpost fostului patriarh ecumenic Nifon II.

89 Începe de pe acum să se prefigureze rolul pe care țările române îl vor juca cu strălucire timp de mai multe secole, de proteguitoare ale spiritualității sud-est europene și ale celei din Orient. Neagoe însuși va primi epitetul de „ctitor a toată Sfetagora(Athos)”. Este vorba de acel uimitor de viguros proces istoric atestând robustețea civilizației și politicii românești, pe care N. Iorga l-a caracterizat în formula „Bizanț după Bizanț”.

În vremea în care se afla în Țara Românească (1503-1505), Nifon devine dascălul lui Neagoe și chiar un mai vârstnic prieten al său, după cum povestește Gavriil Protul, biograful înaltului ierarh. (...) Apoi, anii de pribegie (1509-1511) petrecuți la Constantinopol de tânărul principe au fost probabil și un prilej de meditație asupra măreției spirituale și materiale a fostului imperiu, însușire de care nu vor rămâne străine multe din faptele și atitudinile sale ulterioare.

90 (...) Se poate observa ușor similitudinea între atitudinea adoptată de Mircea în fața lui Baiazid în celebrul pasaj eminescian din Scrisoarea III și sfaturile pe care le dă Neagoe în rândurile următoare: „(...)”.

91 (...) Umanismul unui Lorenzo de Medici are o notă declarată de egoism spre „trăirea clipei”, în vreme ce umanismul lui Neagoe este înainte de toate o expresie a omeniei caracterizată prin cuviință și măsură, trăsături proprii poporului nostru, deprins de veacuri cu exigențele etice și morale ale Răsăritului.

 

Alexandru Pelimon: „Impresiuni de călătorie în România”

94 (...) Totodată, se cuvine să reproducem și următoarea observație din același Cuvânt înainte [acad. Ș. Cioculescu, 1982]: „Ceea ce ni-l ridică însă, etic vorbind, pe Alexandru Pelimon, este conștiința sa istorică, rezemată pe trecutul strămoșesc glorios și privirea încrezătoare în virtuțile neamului nostru, care avea să se releve lumii pe câmpurile de luptă din dreapta Dunării și prin înfăptuirile generației sale, care a fost aceea a lui Bălcescu, Alecsandri, Russo, Negri și Alexandru Ioan Cuza.”

95 (...) Cugetul său [D. Golescu, 1826], tipic românesc, ține cumpăna dreaptă între tradiție și modernitate, răsfrânge echilibrul sufletului românesc care a asimilat atât influențe răsăritene cât și apusene, contopite însă într-o sinteză – sufletească și culturală – originală, proprie. (...) Paralela între călătoriile lui Odobescu [1857, 1860] și călătoria lui Pelimon [1859] se impune prin faptul că Alexandru Odobescu rămâne socotit la noi primul redescoperitor al valorilor de artă bizantină; realitate subliniată de N. Iorga: „Acest închinător al idealului elin (odobescu, n. n.) – scria Iorga -, care nu vede sufletul decât prin trup, era totuși un înțelegător până la înduioșare al idealului artei creștine, care urmărește ținta imposibilă de a găsi o frumusețe nouă, numai (s. n.) sufletească. (...)”(N. Iorga, Oameni cari au fost, Vălenii de Munte, 1911, p. 52).   

96 Același merit i-l recunoaște lui Odobescu și istoricul Andrei Pippidi, într-o recentă și valoroasă lucrare, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII (București, 1983), unde se spune că scriitorul a fost „între învățații români au timpului, primul care s-a apropiat cu înțelegere de Bizanț...”(op. cit., p. 11).

(...) Intuiția lui Pelimon, coincizând cu cercetările lui Odobescu, pleacă, socotim noi, de la tradiție și de la datină: iubirea de artă bizantină românească se împletește cu aceea pentru portul popular și pentru obiceiurile populare.

97 (...) În multe locuri din text, ca în pasajul citat, sub cele câteva neologisme, simți topica de Minei sau Pateric.”

 

Al. Mateevici, poetul „Limbii Române”

103 (...) Dar în via și nesecata tradiție de lirism răsăritean, emblematic pentru Mateevici, trebuie pomenit și Dosoftei: „Glasuri de bucurie / Laude și rugăciuni / Din cântarea gurii vie / Și-a chimvalurilor struni”(p. 61).

 

Muzica românească de expresie bizantină

106 Volumul Prolegomene bizantine, subintitulat Muzica bizantină în manuscrise și carte veche românească, publicat de muzicologul Titus Moisescu (Ed. Muzicală, 1985), încununează 15 ani de studii și cercetări ale autorului în acest domeniu. (...) O carte care slujește unei mai bune cunoașteri a muzicii românești, evidențiind rolul și ponderea acesteia atât în cadrul culturii noastre, cât și în acela al culturii răsăritene.

Într-o Precuvântare care deschide volumul, Titus Moisescu se oprește asupra conceptului de muzică bizantină, spulberând cu acest prilej unele confuzii terminologice introduse de cercetători și istorici apuseni ai culturii. Unii dintre aceștia, îndeosebi în secolul trecut, s-au grăbit să identifice anul căderii Constantinopolului (1453) cu sfârșitul ciclului de muzică bizantină. Potrivit acestei periodizări eronate, contrazisă însă de fapte, ceea ce s-a compus ulterior anului 1453 ar fi muzică „post-bizantină”. Titus Moisescu insistă asupra adevărului că muzica bizantină anterioară și posterioară anului căderii Constantinopolului formează un tot organic, unitar, chiar dacă de-a lungul vremii, au apărut unele inovații în materie de notație.

107 Adevăratul an de răscruce în muzica bizantină este 1814, dată la care se renunță la complicata notație neumatică, pentru a se introduce sistema „chrisantică”, desemnată astfel de după numele lui Hrisant, unul din cei trei reformatori. Însă și adoptarea notației „chrisantice” privește mai mult litera și mai puțin duhul acestei muzici.

Vechea sistemă de notație, ne spune autorul cărții, nu a cunoscut niciodată tiparul, circulând exclusiv în manuscrise și în cărți vechi. Există în țara noastră, la ora actuală, un bogat depozit de manuscrise românești de muzică bizantină în notație neumatică al căror număr e de peste 250. Manuscrise românești de muzică bizantină se găsesc însă și în străinătate. „Cine crede, de pildă, - se întreabă Titus Moisescu – că în insula Lesbos din Grecia, în biblioteca Mănăstirii Leimonos, se află unul dintre manuscrisele Școlii muzicale de la Putna, datat 1527 și scris de diaconul Macarie de la Dobrovăț, fiind chiar unul dintre cele mai importante manuscrise putnene?”(p. 6).

(...) Într-unul din capitolele lucrării sale, intitulat „Valorificarea tezaurului de cultură muzicală bizantină în România”, Titus Moisescu schițează un judicios și binevenit program de editare, în ordinea urgenței și a însemnătății, a unei părți din aceste manuscrise conținând muzică și texte care ar fi astfel salvate de degradare și totodată puse la îndemâna specialiștilor români și străini (sunt numeroși cei care se interesează de ele), a compozitorilor, a lingviștilor, a oamenilor de cultură. Fiindcă muzica bizantină nu este o creație împietrită, aparținând unui timp revolut și unui auditoriu restrâns. Dimitrie Cuclin însuși, într-o lucrare, vorbea de actualitatea acestei muzici.

108  Pe lângă programul de editare menționat, Titus Moisescu include în lucrarea sa și un capitol ce se adresează anume specialiștilor, intitulat Preliminarii la o codigologie specifică manuscriselor muzicale bizantine.  

(...) Autorul, care, după cum se știe, a studiat cu atenție și cu rezultate remarcabile Școala muzicală de la Putna, arată că, în cadrul acesteia, proporția lingvistică a textelor era de 91,55 la sută limba greacă și numai 8,45 la sută limba slavonă (p. 42). În cadrul aceluiași capitol se insistă asupra legăturilor Școlii putnene cu Athosul (p. 39).

A doua secțiune a cărții lui Titus Moisescu se oprește asupra câtorva contribuții românești în domeniul muzicii bizantine în primele decenii ale secolului XIX, deci după adoptarea notației „chrisantice”.  (...) Prima carte de muzică bizantină s-a tipărit în anul 1820, la București, datorită strădaniilor lui Petre Efesiul. O mare parte din cuprinsul lucrării sale, muzicologul o consacră unui prețios documentar legat de figura lui Macarie, „dascălul de cântări” mult prețuit de N. Iorga. El va fi cea mai proeminente personalitate a componisticii românești de expresie bizantină din secolul XIX, omul care și-a închinat existența unui țel suprem: „românirea cântărilor”.

Lui Macarie i-a consacrat două cărți profesorul Niculae M. Popescu, în anul 1909 și, respectiv, 1936. Pe drumul deschis de acesta și din perspectiva bibliografiei ulterioare, titus Moisescu aduce o remarcabilă contribuție documentară. Sunt publicate, astfel, pentru prima oară laolaltă, „69 de scrisori și documente referitoare la activitatea de muzician și tipograf a lui Macarie Ieromonahul” (p. 14), dintre care 12 au fost până în prezent redate doar „fragmentar sau în rezumat” (p. 115), iar 43 au fost identificate, transcrise și comunicate de însuși autorul Prolegomenelor, care are toată îndreptățirea să afirme că „O biografie a lui Macarie Ieromonahul nu se va putea scrie decât ținându-se seama de aceste texte, pe care le socotesc a fi dintre primele acte compacte și solidare cu un conținut artistic-muzical de mare importanță pentru istoria muzicii românești.” (p. 115).

109 (...) Zelul și osârdia luminată depusă de Macarie pentru tipărirea și răspândirea „cântărilor” pe întreg cuprinsul teritoriului locuit de români capătă o dimensiune epică, așa cum reflectă acest testimoniu, plin de episoade dureroase sau tragice, dar și de impedimente învinse.   

110 Iată cum își începe Macarie această vibrantă Înștiințare din 1821: „ (...) Tuturor de obște prea bine este cunoscut că biserica noastră, pentru care cu smerenie vă și punem această înștiințare, este cu totul lipsită de bună așezare, a cântărilor bisericești, neavând cărți alcătuire cu graiurile limbii noastre, sunt siliți să ca să cânte cele mai multe cântări grecește, neînțelegând ce cântă, nici el, nici aceia carii ascultă la dânșii.” (p. 123-124)

Gestul lui Macarie, primul editor de cărți românești de muzică bizantină, este comparabil cu cel acela al diaconului Coresi. Cine compară Înștiințarea lui Macarie cu epilogul Psaltirii românești din 1570 poate reține și tonul de „proclamație” comun acestor texte memorabile.

Continuatorul operei de pionierat a lui Macarie va fi Anton Pann, care, cum bine spune Titus Moisescu, își așteaptă încă „biograful laturii muzicale” (p. 96) a personalității sale. (...)

111 Revenind la figura lui Macarie (1770-1836), pe care ne-o restituie mult îmbogățită documentarul tipărit în Prolegomene bizantine, să reamintim că acesta a îmbrăcat rasa la Căldărușani, în vremea când starețul Gheorghe de la Cernica era la cârma ambelor mănăstiri (1794-1806). Adică, în vremea lui se pune în practică o operă e „românire” a monahismului nostru și a culturii noastre bisericești, anterioară și de aceeași natură cu „românirea cântărilor” întreprinsă nu multă vreme mai târziu de Macarie. (...) Iată de ce, putem spune că lucrarea muzicologului Titu Moisescu, Prolegomene bizantine este importantă atât în sine – fiind de o bogăție evidentă – cât și prin îndemnurile pe care le formulează, prin sugestiile pe care le trezește, prin perspectivele pe care le deschide.

 

Dintr-o arhivă inedită

113 (...) Vor mai trece alți mulți ani până la marea faptă restauratoare întreprinsă de Perspessicius, numit pe drept cuvânt „Homer al operei lui Eminescu”.

 

Mateiu I. Caragiale și Italia

119 (...) În dimineața zilei de 18 ianuarie 1928, după ce trenul în care se afla Mateiu I. Caragiale trecuse frontiera iugoslavo-italiană, scriitorul are revelația Adriaticei: „(...)”.

121 (...) (...) Pentru un răsăritean, piatra lipsită de vegetație pare taciturnă și, ca unul care iubește florile, scriitorul e dezamăgit că nu le poate vedea din cauza „asprimii anotimpului”. (...)

(...) Asemeni părintelui său, dar mai ales asemeni unuia din personajele sale, Pașadia, Mateiu I. Caragiale are suflet răsăritean, înclinat spre meditație și contemplare, însă și nostalgia vieții apusene, marcată prin amestecul de discreție, precizie și confort.  

122 (...) Numai că autorul magnificei cărți [Craii de Curtea-Veche, 1929] la data când străbate Italia de Nord, nu are nimic dintr-un Odiseu sau dintr-un „cetățean al Universului” de felul celui întruchipat de Pantazi.

 

Inscripție argheziană

124 (...) Pioasa însemnare a lui Tudor Arghezi se cuvine pusă în legătură cu alta, datată 16 iunie 1934 – deci la o diferență de 8 zile – aparținând marelui poet iugoslav Vasko Popa: „Venisem aici cu câțiva prieteni pe urmele tânărului Poet care prin Poezie își răscumpărase păcatele // Vasko Popa // din cetatea Belgradului”.

125 (...) Din nefericire, presupunerea noastră e sortită să rămână sub pecetea tainei, prietenii poetului Vasko Popa, semnați pe aceeași pagină a Cărții de aur de la [mănăstire]a Cernica fiind, în ordinea autografelor, Veronica Porumbacu, A. E. Baconsky și C(lara) Baconsky.

 

Însemnare autografă a lui Pierre Emmanuel [1916-1984]

133 (...) Amintim dintre ele, volumele [de poezii] Tombeau d Orphee [1941], (...).

134 (...); dar și o incontestabilă influență orientală, care ar putea să i se datoreze, și ea, autorului [Paul Claudel, 1900] cărții Connaissance de l Est. (...)

(...)

Pierre Emmanuel, ca altădată Keyserling sau Martin Heidegger, a fost unul dintre intelectualii care s-au apropiat cu încredere și căldură de valorile spirituale și de ceea ce am putea numi – î acest domeniu – soluții răsăritene.

135 (...) Iată textul acestei însemnări: „Pour que le Saint Esprit reunisse tous les coeurs dans l ospitalite oecumenique de la priere chretienne // le 1er juin 1973 // Pierre Emmanuel”.

Încredințând tiparului această însemnare, aflată într-o Carte de onoare [a Mănăstirii Cernica] în care se găsesc, de asemenea, texte autografe aparținând lui Tudor Arghezi, A. E. Baconsky, Vasko Popa, înțelegem să restituim un document semnificativ, o urmă lăsată de un mare scriitor contemporan, care a fost, totodată, un prieten al țării și al culturii noastre, al valorilor spirituale răsăritene.

 

La centenarul unei cărți consacrate României

136 (...) Uneori, cercetători sau istorici care se ocupă de trecutul Dobrogei trimit la broșura Ovidiu în exil, adică la ultimele capitole ale cărții, traduse și intitulate astfel de Cecilia Bruzetti în 1898.

(..., Roma, Istituto per l Europa orientale, 1936, ...).

137 Un alt binecunoscut italienist, Ștefan Delureanu, într-un articol consacrat centenarului statuii lui Ovidiu din Constanța, trimitea pe larg și el la numele „ferventului filoromân”. (...)

Ceea ce vrem să subliniem este că lucrarea lui Amante e închinată României și nu unei părți a ei, în care fusese exilat Ovidiu, vechea Sciție Mică – Dobrogei. (...) Scopul mărturisit al publicării acestei cărți [La Romania illustrata, 1888] de către autorul ei este acela de a atrage atenția asupra unei țări latine, ca origini, și neolatine, ca limbă, ce se afla în plin având după Unirea din 1859 și Războiul de Independență din 1877-1878.

138 (...) Sunt cunoscute teoriile lui Engel și Sulzer, continuate în zilele noastre de Hunfalvy și Roesler, care-i consideră pe români ca urmași ai tracilor și-ai misianilor latinizați mai târziu de romani.

139 (...) Autorul e însă preocupat de să releve în primul rând romanitatea poporului și a limbii noastre, ale căror reflexe le regăsește în viața concretă, le corelează cu informațiile din lecturile sale și le imprimă suflul unei sincere simpatii pline de încredere în viitorul națiunii cărei îi consacră cartea sa. De aceea ne putem da seama fie și reproducând numai acest fragment din primul capitol: „Românul are spiritul inițiativei și colonizării asemeni vechiului roman. Și asemeni strămoșilor noștri, românii străbat lumea; (...). Pe chipul lui regăsești pecetea bărbătească a strămoșilor noștri, în limbă – urmele semantice cele mai proprii ale latinei, în tradiție – obiceiurile sale cele mai autentice, iar în cutumele familiale – tot ceea ce știm sub acest aspect despre mândra stăpânitoare a lumii. Mai romană decât Italia însăși, România a știut mai bine decât cea dintâi să își continue tradițiile, să întâmpine loviturile cotropitorilor fără a pierde mult în materie de limbă și obiceiuri și, mai ales, fără a pierde dintr-acel spirit care a constituit caracteristica Romei antice: conștiința unei misiuni civilizatoare! (...)

140 [Dobrogea] (...); arta, istoria, cultura înalță un monument amintirii marelui sulmonez (Ovidiu, n. n.); sunt încurajate săpăturile arheologice, prețioase vestigii fiind expuse de Kogălniceanu, la reședința sa; și fostul ministru al instrucțiunii publice, Tocilescu, a făcut și continuă să facă unele călătorii de documentare, întreprinde cercetări importante, adună și clasifică aceste descoperiri în muzeul din București, le interpretează și atrage asupra lor atenția prin excelente reproduceri.”

(...) Cu atât mai mult cât, încrederea învestită de Bruto Amante avea să fie cu prisos confirmată de viitor: „(...)

141 De-a lungul Dunării, se poate spune cu legitimă ambiție, romanus sum, tot așa cum din aeterna Roma poeții de aici și-au extras credința de a repeta acel motto, confirmat de istorie: românul nu piere!”

Transilvania și locuitorii săi (GERANDO I/1845 & II/1850)

 AUGUSTE DE GERANDO, Transilvania și locuitorii săi, vol. I, trad. (fr. 1845) M. Malomfălean & M. Mitrache,  rev. și ap. crit. A. M. Stan, cuv. înainte I. A. Pop, ed. Casa Cărții de Știință/col. Biblioteca valorilor transilvane, Cluj-Napoca, 2014, 358 p.

 

I. De-a curmezișul Ungariei

(17) La vest, Ungaria are un aspect german destul de pronunțat. Țărani aduși din Suabia (7) au fost înrădăcinați acolo pentru a umple golurile apărute în urma războaielor cu turcii, (...).

(18) Fixați la est, la granița vechii Dacii, românii au fost supuși, însă nu mutați, de către unguri, care făcând o spărtură în mijlocul slavilor, i-au împins la nord și la sud, în timp ce ei s-au înstăpânit pe bogatele câmpii situate în centru.

(20) 16 = Matei Corvin (1443-1490) – rege al Ungariei și Croației între 1458 și 1490. (...) (n. ed.)

(21) Buda este orașul trecutului și al tradiției minunate. Cetatea romană, reședință mult iubită a marelui Matia, oraș sfânt al turcilor, care au încă o moschee și fac pelerinaj acolo, vechea Buda își ridică etajele din întărituri, la înălțimile cărora s-au ridicat delicioasele grădini. Nu parcurgem acest mal decât visând la vremurile care nu mai sunt. Aceste locuri astăzi pustii răsună din E. M. cu zvonuri de arme și cai de când își alegea nobilimea regele. Pașalele turcești sunt cele care au împodobit aceste răscruci unde se ridică fântâni din marmură roșie.

(22) După Pesta începe Puszta. Ungurii numesc așa stepele situate în centrul țării lor. Se întind de la Dunăre până în Transilvania, din Muncaci la Belgrad (22), într-o circumferință de peste 300 leghe.

22 = Oraș aflat la confluența Dunării cu râul Sava, (...). (n. ed.)

(23) Dacă această singurătate vă apasă, loviți solul, evocați amintirile unei epoci eroice, vor veni o mulțime să vă asalteze minte. Reprezentați-vă o nenumărată armată de turci  și tătari, traversând stepele tumultuos, și împingând în fața ei, ca în 1526 (24), 200.000 prizonieri încărcați în lanțuri.

n. 24 = La 29 august 1526, la Mohacs, s-a desfășurat o mare bătălie între armatele ungară și otomană, încheiată cu victoria turcilor. Regele Ludovic II, precum și o mare parte a aristocrației și clerului, a murit în luptă. (n. ed.)

(24) Nu doar că invaziile turcilor îi împiedicau pe locuitori să se răspândească la sat, însă țăranii continuară, prin tradiție să trăiască pe pământul unde se fixaseră părinții lor.

(28) Asta nu ar fi becsuletes, și lasă grija de a întinde mâna slavonului, de care, în fond, acesta se achită foarte bine.

(27) Urmând cutuma orientală, zidul exterior e complet închis; rar se întâmplă ca o mică fereastră să-l străpungă în stradă.

(27) Ungurul nu găsește demn să-și umple casa cu plozi, precum sârbul sau românul. Nobila iapă n-are, zice el, decât un mânz: josnica scroafă e cea care fată o grămadă de purcei.

(30) Demnitatea țăranului ungur este cea a orientalului. E grav ca turcul.  Un otoman care ar vrea să exprime agitația lui Mahmud în timpul masacrului ienicerilor (32) spunea despre acesta: Sultanul mărșăluia ca un Franc.

n32 = La 16 iunie 1826, sultanul Mahmud II a decis să distrugă puternicul corp al ienicerilor, soldați din corpul de elită al infanteriei, care îi contesta autoritatea. La Constantinopol sunt uciși într-o zi 7.000 de oameni, carnagiul continuându-se în restul Imperiului Otoman, până la exterminarea unui număr de 120.000 de ieniceri, dintr-un total de 140.000. (n. ed.)”

(34-35) Cu cât entuziasm lua el armele când la umbra statului național mărșăluia spre turci! Creștinătatea îi datorează o recunoștință eternă acestui popor eroic, ce i-a fost cea mai solidă întărită avangardă a Occidentului, a oprit valul năvălirii musulmane care ar fi înghițit această civilizație de care suntem atât de mândri. (...) Un scriitor din această țară, Bertalan Szemere, se plângea în ultima vreme: „Ungurii care au apărat creștinătatea împotriva osmanlâilor, proprii lor frați, sunt pregătiți să o apere împotriva tiraniei moscovite. Poporul ungur va fi servit deci, de două ori, cauza umanității, dacă nu salvând-o ca un erou, cel puțin suferind pentru ea ca H... Poate că, adăuga el, în lanțul Carpaților, destinul a marcat deja Termopilele (36) unde mica noastră națiune, victorioasă sau victimă a giganților, va crește în istorie prin victorie sau moarte!”

36 = Aluzie la trecătoarea Termopile, unde, în 480 î. H. s-a desfășurat o bătălie aprigă între perși și greci, bătălie devenită faimoasă datorită curajului excepțional și sacrificiul grecilor conduși de Leonidas, regele Spartei.

(38) Unsă cu ceară, după obiceiul tătar, și învelită cu piele de mânz, această kulacs reprezintă ceva național și a inspirat unui poet ungur versuri demne de Anacreon (42).

42 = Poet liric grec, faimos datorită cântecelor și imnurilor scrise special pentru banchete și petreceri. (n. ed.)

 

II. Transilvania

(42) 49 = Se știe că romanii numeau Dacia vasta regiune cuprinsă între Carpați, Tisa, Dunăre și Marea Neagră. Au divizat-o în trei provincii, dintre care una, plasată în inima Daciei și înconjurată de o centură de munți, era denumită Mediteraneeană.

În Evul Mediu, ungurii au denumit Silvana regio ținutul împădurit situat în estul Ungariei. Regiune ce se găsea dincolo, și care forma altădată Dacia mediteraneeană, a primit numele Ultra Silvana sau Trans Sylvana. În ungară i s-a spus Erdely (erdo, pădure).

(...) (n. a.)

 Dura lex! (89)

89 = Legea e dură! (n. t.)

(55) Când străbați Transilvania, chiar și numele satelor îți evocă trecutul, aproape la fiecare pas – Torokfalva (Bucium), sat  turcesc; Tatarlaka (Tătârlaua) – sălașul tătarilor; (...) - Câte movile sunt numite mormântul tătarilor, mormântul turcilor!

(56) Principii chemau degeaba în țară moravi, nemți, români, bulgari etc: li se dădeau noilor sosiți satele devenite pustii. Nimic nu mergea: populația scădea pe zi ce trece. Printre aceste națiuni, sunt unele care s-au șters complet, altele ca bulgarii și moravii, nu mai sunt reprezentate astăzi decât prin câțiva indivizi.

(57) Trebuie numărați de asemenea câteva mii de armeni, greci, evrei  și țigani. Acestor națiuni li se spune `tolerate`, în opoziție cu restul, pentru că nu formează corp distinct. Ultimele trei nu au nici un drept politic.

(57-58)  96 = (...) Românii sunt toți ortodocși (printre aceștia trebuie să numărăm câteva mii de greci și un număr mai mare de secui). (...) (n. a.)

(58-59) 97 = Ludovic II (1506-1526) – Rege al Ungariei, Croației și Boemiei între 1516 și 1526. (n. ed.)

 

III. Muntele regelui-Huedin-Hunii-Gilău. Gh. Rakoczi II-Jibou-F. Rakoczi-N. Wesselenyi

(65) În ivirea acestui mic sălbatic, care, în anumite privințe, personifica Transilvania, am crezut că văd o prevestire fericită, și i-am aruncat bănuțul de rigoare, cu aerul unui consul roman ce răsplătește un semn bun.

(68-69) În timpurile moderne, câmpiile ce înconjoară Gilăul au fost teatrul unei bătălii pe care ungurii au purtat-o împotriva otomanilor. Aceasta a avut loc în 1660, și a fost provocată de revolta principelui Gheorghe Rakoczi II împotriva Padișahului. Se știe că principii Transilvaniei erau aleși de Dietă, însă numirea lor trebuie a aprobată de sultan, căruia îi plăteau tribut. Nu puteau face pace, nici declara război fără să fi primit autorizația Constantinopolului.

(72) Însă s-a întâmplat că împărații și-au uitat jurămintele și au călcat în picioare libertatea ungurilor. Aceștia luau armele și se răsculau. Nemulțumiții erau susținuți de Poartă sau de Franța, care nu pregetau să provoace încurcături Austriei.

(73) 130 = Gaius Iulius Caesar (c. 100-44 î. H.) – conducător politic și militar roman care a jucat un rol esențial în procesul de transformare al Republicii Romane în Imperiul Roman. Renumit pentru numeroasele campanii militare din vestul Europei (Galia, Britania, Germania) și Africa de Nord. Scriitor și orator talentat, dintre care s-a păstrat, bucurându-se de popularitate, volumul Comentarii de bello gallico (Comentarii asupra războiului galic) (n. ed.).

 

IV. Clujul

(85) Timp de doi ani, locuitorii din Cluj au trebuit să plătească 168.000 taleri turcești.”

(97) ex-voto (175)

75 = Sintagmă latină care înseamnă `după dorință’, servind pentru, a denumi orice obiect pus în biserică drept ofrandă sau mulț. (n.t.)

(110) Cristofor Bathory, care, în schimb, a plecat în Franța, i-a cerut regelui să întrețină timp de cinic ani un corp de 5000 de oameni și să facă uz de influența lui pe lângă sultan pentru ca turcii să le înapoieze transilvănenilor două or. impor.: Lipova și Timișoara.

(111) După 11 ani, Selim II a fost cel care a cerut pentru Ioan Sigismund mâna Margaretei, sora lui Carol IX.

(112) 211 = Este vorba de nobili unguri care considerau că, pentru binele țării, Transilvania trebuia să rămână sub suzeranitatea Imperiului Otoman în contextul izbucnirii Războiului cel Lung. Acesta a fost un conflict între turci și austrieci, care a durat între 1591 și 1616 și s-a desfășurat în Balcani, Ungaria, Țara Românească și Moldova. (...) (n. ed.)”

(113) Ceilalți au fost sugrumați în secret, după obiceiul turcesc.

(117) [G. Bethlen, principele Transilvaniei (1618-1637)] Îi propunea lui Ferdinand [împăratul Germaniei] să înceteze orice persecuție împotriva protestanților din Germania și Ungaria și să-și întoarcă puterile împotriva turcilor. `Împreună dispunem de forțele Spaniei, Austriei, Ungariei și Transilvaniei. Însărcinați-vă cu recrutarea, solda și întreținerea trupelor, iau asupra mea truda și pericolul acestei cruciade.`”

(118) Câștigase admirația otomanilor prin talentele și valoarea sa; personal le plăcea datorită manierei și limbii. Ca toți transilvănenii din epocă, Bethlen vorbea turcește, avea barbă lungă și capul ras. Otomanii i-au promis ajutor acestui principe, care se arătase fidel Porții în mod constant.

(127) Întors la Versailles, [ambasadorului] i-a fost ușor să-l convingă pe rege [Ludovic XIV], care avusese întotdeauna drept scop să atragă de partea sa nobilimea Ungariei: l-am văzut în 1664 trimițându-i 10.000 de scuzi lui Nicolae Zriny pentru a-l despăgubi de pierderile încercate în războiul cu turcii.

 

VI. Turda-Amintiri ale romanilor-Pratul lu Traian-cheile- Huda lui Papară-Rimetea-Minele de fier-Costumele-Țiganii-Minele de sare de la Ocna Mureș-Plângerile transilvănenilor

(162) La câteva ore de Rimetea, ai cărei munți dau fier, și la mică distanță de Arieș, ce poartă aur, se găsesc salinele de la Ocna Mureș. Acolo, se spune, romanii deviaseră râul, și ni se arată o ridicătură pe care o înălțaseră pentru a ține în matcă apele Mureșului. Un strat de sare se întinde sub pământ, ce are 900 m lungime și 550 lățime.

(164) Regii Ungariei le livrau oficialilor o anumită cantitate de sare. Astfel, voievodul Transilvaniei avea sare în valoare de 300.000 florini, banul Croației și Dalmației de 1.000, iar guvernatorul Budei de 500.

 

VII. Arieșul-Spălatul aurului-Corturarii

(169) (...); și mai recent misionar Wilson, trecând prin Pesta, a crezut a recunoaște că țiganii din Ungaria, ca și cei din Turcia, vorbesc o limbă ce se apropie de dialectul folosit aproape de malurile Indusului, printre buturazi (332=Butsurades, în original. (n. t)).

 

VIII. Colegiile în Transilvania-Aiud și Blaj-Viitorul politic al neamului român

(184) Colegiul de la Aiud a fost creat de principele Bethlen și stabilit inițial la Alba Iulia. (...) În 1658, turcii și tătarii care răvășeau Transilvania au masacrat o parte din elevi, pe restul transformându-i în sclavi. Clădirile au fost distruse, iar biblioteca, care încă mai conținea cărți din palatul lui M. Corvin, a fost destinată flăcărilor.

(185) (…) 345 = Fragment din locuțiunea latină Vir bonus, dicenti peritus (om de valoare, expert în vorbire), atribuită lui Cato și preluată de alte personalități antice. Expresia scoate în evidență calitățile morale și tehnice necesare unui bun orator. (n. ed.)

(191-192) (…) 350 = Iustinian I , supranumit și Iustinian cel Mare (c. 482-565) – conducător al Imperiului Bizantin între 527-565. A jucat un rol important în răspândirea creștinismului prin construirea a numeroase biserici (Hagi Sofia) și elaborarea de norme religioase (standardizarea Liturghiei). (n. ed.)

(193) (...), principele Gh. Rakoczi I poruncise să se traducă în limba română cărțile sfinte care până atunci erau scrise în vechea slavonă.

(198) Astfel, pentru a-l convinge pe episcop că nu i-am adresat o înjurătură, o metaforă în genul celor  făcute de Horațiu în genul celor din faimoasa lui odă către Mecena  (358), (...).

358 = Quintus Horatius Flaccus (65-27 î.H.) – poet liric roman, autor a 4 volume de Ode, în care se găsesc mai multe poeme dedicate lui Mecena, politician și om de cultură, patronul lui Horațiu. Cel mai probabil de Gerando se referă la poemul Maecenas atavis edite regibus..., care inaugurează seria Odelor. (n. ed.)

(199) [prof. de filoz. de la col. Blaj] Dl. Papp, ale cărui funcții îl obligă la o muncă fără oprire, a găsit o modalitate în momentele sale libere, de a studia principalele limbi ale Europei, el vorbind franceza, italiana, germana, latina, maghiara, română și turca.

(202) În 1791, Ioan Bob, episcop greco-catolic, și Gherasim Adamovici (365), episcopul ortodox au adresat o petiție împăratului. (366). Ei l-au implorat să lămurească clar situația românilor.

365 = Gherasim Adamovici (1733-1794) – prelat ortodox de origine sârbă, episcop ortodox al Transilvanie între 1789-1794. (n. ed.)

366 = De Gerando se referă la Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae. Prima variantă a petiției adresate împăratului Leopold II, care cerea drepturi politice, civile și religioase pentru românii transilvăneni a a fost redactată în 1791 de către Ignatie Daraban, episcopul greco –catolic de Oradea. În martie 1792, o a doua variantă, mult extinsă, a fost redactată de Ioan Bob și Gherasim Adamovici, însă cererile au fost respinse. (n. ed.)

 

IX. Piatra Caprii-A. Iulia (Apulensis Colonia)-Investirea unui principe în T.-Catedrala-Mormântul lui I. de H.-Biblioteca-Vințu de Jos

(211) Dintr-un munte vecin curge un torent cu apă cu gheață sub care se așează țăranii bolnavi și care este numit Pârâul Turc (378). Se povestește că niște fugari turci care se ascunseseră acolo au fost surprinși de locuitori. Aceștia au pus în torent pietre, care, lansate, i-au zdrobit pe barbari.

378 = În original Torok patak. (n. t.) prob. de Gerando se referă la Pârâul (Cheile) Turcului aflat în apropierea localității Întregalde. (n. ed.)

(214) Gyula (383)

383 = În sursele bizantine este titlul unuia dintre conducătorii unguri din sec. IX-X.

(215-6) (…); trăsura, în fundul căreia se așeza principele: în față se vedea cancelarul purtând actul de investitură turcesc (388). (…) După o pauză, în care se prezentau ambadorii, cancelarul enunța un discurs în numele principele, care adăuga câteva cuvinte, apoi citea actul turcesc tradus în limba ungară. (…) Convivii făceau abluțiuni după moda turcească, înainte și după masă. (390)

388 = Numit în turcește ahdname. (n. a.).

390 = Referitor la obiceiul spălării mâinilor. (n. ed.)

(216-7) [biserica Sf. Mihail] Este construită, se spune, pe amplasamentul unui templu păgân; totuși, antichitățile care s-au descoperit la Alba Iulia au fost găsite foarte departe de acolo. (…) Ici și colo, în mijlocul pietrelor albe, iese în evidență câte o friză ale cărei figuri sunt pe jumătate sparte, apar capete de sfinți între care, lucru bizar, au fost plasate vestale romane.

(217) Dar, așa cum este ea astăzi, catedrala din Alba Iulia atestă faptul că, dacă ungurii ar fi avut preocuparea de a-l onora pe Dumnezeu altfel decât prin valoarea lor, și câmpurile de bătălie unde îi opreau pe necredincioși n-ar fi fost singura lor biserică, arta, în această țară, s-ar fi resimțit în urma contactului dintre cele două civilizații la limita cărora se găsea plasată Ungaria, și ar fi fost deodată gotică și bizantină.

(218) (…) 393 = Chiar dacă ungurii i-au dat și numele de Ioan Huniade (Hunyadi Janos – n. t.), el se numea Ioan Szebkely de Sf. Gheorghe (Szent Gyorgy). Era ban al Croației, Dalmației și Slavoniei, (…).

(219) Am remarcat o piatră ce fuses scoasă din Mureș, pe care se găsea o inscripție grecească, din care nu am putut citi decât primele. cuvinte, Ηλιω…, `Soarelui`.

(219) Episcopul Gh. Lepes a fost ucis pe la 1440 de către turci, în deruta ce a precedat victoria de la Sântimbru (395).

395 = De Gerando face o confuzie. Lupta de la Sântimbru, dintre armatele otomane și cele ungare și transilvănene, conduse de Iancu de Hunedoara, s-a desfășurat la 18 martie 1442, iar episcopul G. Lepes a fost ucis în cursul confruntării. (…) (n. ed.)

(220) Teribila nenorocire: s-a întâmplat ca Martinuzzi să fie omorât chiar în momentul în care recupera Lipova de la turci, în momentul când Iuliu III îl numea cardinal, (…).

(223) [averea episcopului Martinuzzi din cetatea Gherla] (…) 300 de cai magnifici cumpărați cu mare cheltuială din Turcia; (…).

 

XI. Zlatna-Urme  romane-Vulcoi-Minerii

(246) La strigătul „Apă”, scos de vizitiu, o frumoasă româncă a ieșit ținând în mână unul dintre acele vase grațioase cu formă etruscă, ce încă mai sunt folosite în țară.

(250) Toți munții pe care îi vezi de la Vulcoi adăpostesc aur. Unul dintre ei a fost complet despicat de romani.

(254) 450 = Geza II (1130-1162) – rege al Ungariei și al Croației între 1141 și 1162.

 

XII. Detunata–Roșia Montană-Unbogat țăran român-Cetate-Exploatarea minelor sub daci și sub romani –Pianu de Sus-Săcărâmb

(267) Reaua-voință a administrației adaugă și mai multe obstacole țăranului miner. Și de altfel, ce mijloace are el la dispoziția sa? Aceleași, mai mult sau mai puțin, pe care le-au avut coloniștii lui Traian. Dintr-un anumit punct de vedere, este interesant pentru un călător din sec. XIX să regăsească industria romană pe acest pământ semi-clasic, dar este supărător faptul că, în ceea ce privește tehnica, cele mai bogate mine ale Europei nu sunt date în grija unor mâini mai demne.

(268) Nu voi mai spune nimic nici despre uzinele de la Abrud, marele burg pierdut printre munți, și care suntem asigurați că e construit pe ruinele orașului romania Auraria Major (462).

462 = Nu avem suficiente probe pentru a combate opinia admisă. Pe tăblițele de ceară găsite în împrejurimi, Abrudul e desemnat sub numele Alburnum majus. Numele pe care i l-au dat românii și prin urmare denumirea ungurească (Abrud Banya, mina Abrudului), par să derive din Alburnum. (n. a.)

 

XIII. Românii

(274) Astăzi dansatorii români poartă, precum romanii, două curele garnisite cu nasturi de cupru, ce se încrucișează pe umeri, una fiind asemenea unei chingi.

(281) Această dispoziție a românilor are legătură cu originea lor  italiană. (...) Prim., își confecționează naiuri din bețișoare de salcie, și-i auzi pretutindeni cântând câte-o melodie. Pare o eglogă de Vergiliu  (484) în acțiune.

484 = Publius Vergilius Maro (70 -19 î. H.) – unul dintre cei mari poeți romani, autor al poemului epic Eneida, al Bucolicelor și Georgicelor. (n. ed.)

(282) Țărăncile românce aparțin acelei tipologii particulare pe care o regăsim la femeile din Italia. Când le vezi urcând dealurile, purtându-și cu atâta grație severă vasele de formă etruscă, îți reamintești de statuile antice. Numai cămașa brodată, mantaua îmblănită și cizmele roșii le oferă acestor femei romane ceva oriental.

(284) Ele au obiceiul, precum bărbații, de a săruta mâna în semn de respect. Această cutumă, răspândită prin tot Orientul, nu are semnificația pe care i-am putea–o atribui în regiunile noastre.

(287) Ei denumesc obiceiul acesta pomană, `pentru mani` (492), sperând că semenii pe care i-au pierdut nu vor suferi pe lumea cealaltă nici de foame, nici de sete, dacă-i ajută pe cei din lumea asta.

492 = Nume dat în mitologia romană și a vechilor popoare italice sufletului morților, considerați zei ocrotitori ai căminului. (n. t.)

(290) Dacă nu are mânia, elanul ungurului, are în schimb încăpățânarea rezistenței. `Lovește până la moarte!`, zice un proverb folosit printre români. Ceva din valoarea romanilor a rămas în ei și, comparându-se cu sașii, a căror ardoare pacifistă nu se vede decât în comerț ei spun: `Un român la 10 sași.`

(296) În altele izbucnește acea mândrie pe care o inspiră românului amintirea originii sale.

(296) Ultimele două, care reflectă sentimentul patriotic și ura față de turcii asupritori, se datorează unui distins poet, dl. Negruzii, boier din Moldova.

(301) IV. Ostașul Păstor

Frumoasă, superbă Dunăre, ce înconjori ca un colier patria bogată în roade a marelui Aurelian, / (...) / (...) Își plâng, acești demni Romani, frumoasa lor patrie./

 

XIV Valea Mureșului-Vețel (Sergidava)-Deva-Bulgarii-Castelul Huniazilor

(306) (...), deși această cetate a fost construită din vremuri imemorabile. Cea mai răspândită părere este că a fost construită din ordinul împăratului Traian, cel care a cucerit primul Transilvania, numită în acele timpuri Dacia, cum o remarcă istoricii. (527)

527 = Memoires du comte Bethlen Miklos, t. II, cap 27. (n. a.)

(308) Puține regiuni ar oferi atâtea ruine precum Transilvania, dacă turcii n-ar fi răvășit-o fără încetare.

(308) În aceste văi a crescut Iancu de Hunedoara, spre disperarea turcilor și salvarea creștinătății.

(310) [castelul Huniazilor] Turnul din sud poară numele slavon de Neboi sa, `Nu te teme`.

(311) (…) 531 = Ioan de Capistrano (1386-1456) – supranumit `Soldatul cel sfânt`, călugăr și teolog franciscan, partizan și propovăduitor al luptei împotriva turcilor. L-a ajutat pe Iancu de Hunedoara să-i învingă pe turci în lupta de la Belgrad, din 1456, el însuși murind de ciumă la câteva săptămâni după victorie. (…) (n. ed.)

(312) [castelul Huniazilor] Legenda spune că în această incintă Iancu de Hunedoara a chemat Dieta, pregătindu-și victoria asuprta necredincioșilor.

(313) După moartea lui Matia, el a fost a deținut de fiul său, Ioan Corvin, a cărui văduvă, Beatrix Frangipani, l-a vândut familiei Torok. În 1605, Ștefan Torok (535) fiind făcut prizonier de turci și dus la Constantinopol, soția sa a vândut caselul. cu 12.000 scuzi.

535 = Ștefan Torok de Enying II (?-1618) – ultimul membru al unei familii influente în sec. XVI. De Gerando face o confuzie: Balint Torok de Enying, bunicul lui Ștefan, a murit în prizonierat la turci. (…) (n. ed.)

(314) Când Emeric Tokoly a plătit gestul de infidelitate, adică a fost declarant trădător și privat de bunurile sale, la fel ca Nicolae Zolyomi, fiul precedecesorului, care se refugiase în Turcia, castelul revenise principelui Transilvaniei, Mihai Apafy, și apoi succesorului său, Leopold.

 

XVI. Ungurii

(332) Țara era continuu expusă incursiunilor turcilor și tătarilor. Trebuia să aștepți inamicul sub niște ziduri puternice, fie să fugi din calea lui. În acest ultim caz te îndreptai spre orașul fortificat cel mai apropiat sau spre castelul vecin și îți abandonai flăcărilor turcilor casa și tot ce conținea ea. (...) Timp de cinci secole, un popor întreg a trăit cu amintirea jafului de ieri și cu teama incendiului de mâine.

(344) În Ungaria, ca și în restul Europei, șerbia a fost rezultatul imediat al cuceririi. (...) Așadar, la origine cuvântul nobil avea sensul de `ungur`. Cel de șerb  însemna `slav` sau `român`. Ulterior acest expresii și-au schimbat sensul. Au existat persoane din rasa învinsă care au fost înnobilate, cei care au dat dovadă de vitejie în război. (...) Nobilitatea nu aparținea unei caste, ci indistinct oamenilor de orice condiție și orice avere.

(349-50)(…) 562 = (...) Cuvintele colback, dolman, skako, soutache, care desemnează diferite părți ale uniformei, sunt cuvinte ungurești mai mult sau mai puțin alterate. Primele două vin din turcă. (...) (n. a.)

(352-3) (…) Din contră, dezvoltându-și agricultura, se poate crea în Ungaria o nouă eră de prosperitate. Să-și facă ungurii căi de comunicații și Marsilia va căuta în portul Fiume grâul pe care-l vor aduce din Odesa, lâna pe care  o vor lua din Egipt; (...)

 

 

 

AUGUSTE DE GERANDO, Transilvania și locuitorii săi, vol. II, trad. fr. (1850) A.-M. Stan,  trad. lat. Lukacs J., ap. Critic A.-M. S. & L. J., ed. Casa Cărții de Știință/col. Biblioteca valorilor transilvane, Cluj-Napoca, 2015, 378 p.

XVII. Orașele săsești-

(11) (…) 14 = În Ungaria nu s-au utilizat decât monede cu valoare mică, până la Bela I, care a introdus, în 1061, monede de aur din Bizanț (Thuroczi). El a fixat valoarea acestora la 40 dinari de argint (Katona). (...) (n. a.)

(18) Sebeșul săsesc datează din 1150. Acest caz, despre care s-a crezut fără temei, fără prea mare fundament, că a fost ridicat pe ruinele unei colonii romane. (29), (...).

29 = Romanae muliares coloniae – (n. a.)

(18-19) Sebeșul săsesc a fost devastat cu cruzime de către turci în 1438, atunci când Amurat (31), furios pe eșecul pe care l-a întâmpinat în fața Belgradului, a pus să fie jefuită Transilvania.

31 = Sultanul Murad II (1404-1451) – conducător al Imperiului Otoman între 1421-1451 cu o întrerupere între 1444-1446. – (n. A. M. S.)

(22) Deasupra uneia dintre porți se citea odinioară o inscripție romană; piatra pe care aceasta fusese gravată a dispărut; neîndoielnic că ea fusese găsită prin împrejurimi.

(26) [satul Gușterița, azi cartier al Sibiului] Pastorul acestui sat, dl. Ackner, (...), a adunat tot felul de obiecte găsite prin țară și mai ales în apropiere de Sibiu. El posedă monede, arme romane și minerale frumoase.

(28) Cu intenția de a se refugia în Moldova, el [Andrei Bathory/1599] a ajuns în scaunul Ciucului; dar era urmărit de o trupă de secui, bulgari și români, care îl presau îndeaproape.

(30)  [1690-2] (...) armelor lui Emeric Thokoli, când el a revendicat principatul Turcilor în fruntea turcilor și a ungurilor nemulțumiți. (...) De îndată ce s-a auzit de sosirea lui Thokoli și a turcilor, consilierii guvernamentali și magnații sau dep. care țineau cu împăratul s-au retras de la Iernut la Cluj. (...) Ludovic de Baden (75) a venit să se opună înaintării turcilor; și, în pofida oricărei energii pe care a putut să o desfășoare, Thokoli a fost nevoit să abandoneze Transilvania.

75 = Ludovic Wilhelm, marchiz de Baden-Baden (1655-1707) – Supranumit Ludovic cel Turc datorită succeselor împotriva otomanilor, a fost decorat de Leopold I cu Lâna de Aur. (n. AMS)

(32) Împăratul Carol VI (79) este cel care a pus să fie străpuns în 1727, după cum o indică câteva cuvinte latine înscrise în piatră, în genul inscripțiilor romane.

9 = Carol VI (1685-1740) – conducător al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, rege al Ungariei, Croației și Boemiei, arhiduce al Austriei (1711-1740). În urma războiului austro-turc din 1716-1718 a reușit să încorporeze Banatul în Ungaria și a instaurat dominația directă a Habsburgilor asupra Serbiei și Olteniei. – (n. A. M. S.)

(35) (…) 89 = În original Hospodar (cuvânt de origine slavă). Titlu purtat în vechime de domnii români. – (A. M. S.)

 

XVIII. Făgăraș –Baronii liberi

(40) (…) 90 = Mihail Apafi I (1632-1690) – principe al Transilvaniei între 1661-1690. Până în 1683, când otomanii au fost înfrânți la asediul Vienei, Apafi a rămas supus Înaltei Porți, opunându-se împăratului Leopold – (n. A.M.S.).

(52) (...) și te întrebi dacă nu cumva dacă nu ai părăsit frontiera Turciei, când îi întâlnești pe acești copii blonzi ai Germaniei, (...).

(61) Atunci când Transilvania era tributară sultanului, exista la Sibiu un han care avea ca emblemă: La împăratul Turciei.

(63) `Când turcii și tătarii devastează Transilvania, spuneau ei [ungurii], voi [sașii] vă închideți în orașele voastre, priviți de la înălțimea zidurilor dezastrele țării; în schimb, noi încălecăm pe cal și mergem la război.`

(67) Vremea în care burghezia din Brașov își apărau imunitatea pe câmpul de luptă era aceeași în care în care ei împrumutau suveranilor sume considerabile, în care făceau comerț până la Trebizond (141) și furnizau Europei Orientale cele mai bune prod. ale ei.

141 = Trebizond sau Trapezunt – oraș pe coasta Mării Negre, azi în NE Turciei. Între 1204 și 1461 a fost capitala unui imperiu cu același nume, în fapt un stat succesor al Imperiului Bizantin – (n. AMS)

 

XX. Brașovul

(69) Străzile sale sunt pline de oameni aparținând nu doar tuturor naționalitățile din Transilvaniei, ci și veniți din regiunile învecinate. Se simte că se ajunge la granița Turciei. Greci vioi și agili se ciocnesc pe promenadă de persoane serioase, în robe lungi de mătase, care fumează cu demnitate din pipe lungi. (...) Costumele diferite ale acestor oaspeți, pe care afacerile sau plăcerile îi aduc la Brașov, dau orașului o înfățișare orientală; și vi se servește dulceață, cafea turcească și mămăligă sub un chioșc în aer liber, în sunetul unei fântâni arteziene.

(71) Ca să nu vorbim decât de principalele evenimente, e suficient să pomenim cele trei atacuri pe care le-a sprijinit în decurs de 16 ani, împotriva trupelor lui Amurat II, care i-a dus cu sine pe senatorii orașului; (...), și asalturile  pe care i le-a dat trei ani mai târziu Mahomed (147) (...).

147 = A. de Gerando face o confuzie între sultanul Soliman Magnificul, care a domnit între 1520 și 1566, și sultanul Mahomed II (1432-1481), conducător al Imperiului Otoman între 1444-1446 și 1451-1481. (...) (n. AMS)

(72) [Gabriel] Bathory s-a retras, dar l-a trimis [1611] la Constantinopol pe Gabriel Bethlen, pentru a cere ajutor turcilor.

(73) [1611] Armata otomană avea să se întoarcă împotriva Brașovului, singurul oraș care îi rezista lui Bathory. Michael Weiss a înțeles că va fi înfrânt dacă doi inamici îl atacau simultan. El i-a cerut o întrevedere lui Honyr pașa, care comanda forțele sultanului. Cei doi s-au întâlnit în fața porții unei mănăstiri, la umbra teilor; Weiss i-a explicat motivul care îi forța pe compatrioții săi să pună mân pe arme, iar când discuția s-a terminat, pașa a trecut de partea sașilor. El și-a dus trupele înapoi în Turcia.

(74) El [G. Bathory] a vrut să se despartă de G. Bethlen, cel mai bun susținător al său; acesta se retrăsese la Constantinopol. Pentru a-și păstra bunăvoința sultanului [Ahmed I], el l-a trimis acolo pe Andras Getzi, care trebuia să justifice comportamentul său.

(75) Sultanul a pus capăt printr-un aranjament războiului pe care Brașovul îl purta de trei ani [cu G. Bathory].”

(77-8) După alții, regele Sigismund [sec. XIV-XV] a construit-o cu muncitori aduși din Bulgaria.

(78) [cronica murală a catedralei din Brașov] Cronica se oprea în 1571, fără îndoială pentru că se umpluse cartea: căci, din cele două secole pe care le spunea istoria, unul era al lui Mahomed, Iancu de Hunedoara și al regelui Matia, celălalt al lui Soliman Magnificul.

(79) Când Buda  a fost jefuită de turci și biblioteca lui Matei Corvin împrăștiată, a fost transportată cu carele la Brașov o cantitate de cărți și manuscrise.

(79) [biserică ortodoxă românească] Pe terenul învecinat se văd câteva morminte acoperite de inscripții cu litere rusești și grecești.

(79) Cealaltă biserică se află în cartierul numit bulgar sau românesc: aici merg 12.000 de familii. Primii bulgari care au ocupat această suburbie au construit în 1385 o mică capelă din lemn, care nu a rămas în picioare decât un secol. Cu intervenția voievodului Țării  Românești s-a ridicat o biserică din piatră în 1495, (...).

(81) Atunci când turcii le năpădeau țara, nobilii români căutau refugiu la Brașov, (...).

(81) (...) un aspru (160).

160 = Mică monedă turcească. Benko m. s. (n. a.)

(82) [scriitorul sas Fuchs din sec. XVII] Acum 80 de ani în duminica Floriilor, tinerele fete din vechiul cartier duceau către muntele Sf. Martin imaginea făcută din paie a unei femei acoperite cu haine. Ele cântau imnuri religioase pe drum. Ajunse la poalele muntelui, ele dezbrăcau manechinul și împrăștiau paiele. Asta se chema den Tot austragen `a transporta moartea, a o duce afară`. Fără îndoială, cultul lui Venus fusese la mare onoare în țară atunci când aici a pătruns creștinismul, iar această ceremonie ar fi reprezentat disprețul noilor convertiți față de vechii lor zei (161).

161 = Traducătorul german al cărții, dl Seybt, ne spune că era mai degrabă un obicei slav, care ar fi semnificat îngroparea iernii, obicei care se mai regăsește încă în țările locuite de slavi germanizați și în care nu a pătruns niciodată cultul zeilor din Olimp. (n.a)

(83) Urmează un vârf de deal care stăpânește intrarea în cartier și pe care era situată cetatea din care Amurat II i-a dus cu sine pe senatorii Brașovului.

(83) (...) 164 = Antonio Caraffa (1642-1693) – conte, ofițer de mercenari de origine italiană al armatei Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, unul din comandanții Ligii Sfinte. A avut un rol important în eliberarea Ungariei de sub Imperiul Otoman, dar rămâne vestit pentru atrocitățile comise. (n. LJ).

n. 165 = Friedrich von Veterani (1650-1695) – general și feldmareșal al armatei Habsburgice. Rol important în apărarea Transilvaniei și Banatului față de turci în 1691-1695. Moare în septembrie 1695, în bătălia antiotomană de la Lugoj. (n. AMS)

 

XXI. Râșnov-Cetatea Bran-Colibașii-Zărnești-Mihai Teleki

(86) Deși fortificat în mod natural, Râșnovul a mai fost prădat de turci și tătari de mai multe ori.

(87) (...) un turn gri, pătrat, străpuns de creneluri, și împodobit cu un șir dublu de sculpturi în stil bizantin.

(89) [Bran] În altă parte, ungurii conversau răsucindu-și mustața, iar negustorii greci numărau banii.

(90-1) [românii colibași din munții Bran] Spre toamnă ei întră în Țara Românească cu turmele lor și le conduc, din pășune în pășune, până în Turcia. La Crăciun, își lasă oile și vin să-și petreacă postul cu soțiile și copiii lor, care îi așteaptă în munți. Ei se întorc apoi în Turcia, iar primăvara își aduc turmele înapoi. (...) În timpul ultimului război dintre ruși și turci (181), un mare număr dintre ei au mers să se lupte, pe cont propriu, cu soldații lui Mahmud (182); și se mai aud relatări pline de fermitate ale celor ce s-au întors.

181 = Războiul ruso-turc din 1828-1829, izbucnit în urma suspendării Convenției de la Akkerman (Cetatea Albă) și închiderea Strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Conflictul s-a încheiat prin pacea de la Adrianopol și a avut drept consecință ocuparea până în 1834 a Țărilor Române și Dobrogei de Nord de către ruși și înființarea armatei române permanente (n. AMS)

182 = Mahmud II (1785-1839), sultan al Imperiului Otoman între 1808-1839. (n. AMS)

(91-2) [satul Zărnești] Poziția sa potrivită și monumentele romane care se vedeau în împrejurimi dădeau de gândit că el a fost ridicat pe ruinele unui oraș ant. Unii situează aici orașul Zarma, fondat de Traian; alții Colonia Zernensium, despre care e vorba în Pandecte. Aceste ipoteze pot fi susținute, dar nu au nimic sigur; (...).

(94-5) Generalul german era deci în perfectă siguranță; juca cărți în tihnă atunci când a primit vestea că Thokoli în fruntea nemulțumiților, tătarilor și ienicerilor, trecuse munții, în pofida nemților care păzeau toate ieșirile practicabile. (...) Trupele ungare și germane au dat lupta cu turcii în apropiere de Zărnești. Era pe 21 august 1690. (...)

 

XXII. Comit. Trei Scaune–Tg. Secuiesc-Mt. Puturosu-Cet. Balvanyos-Neamul Apor-Peșt. Mare de la Merești

(989-9) Cel mai mare oraș, sau mai degrabă singurul oraș din Trei Scaune, este Tg. Secuiesc, pe care Timon (201) îl crede ridicat pe amplasamentul coloniei romane Praetoria Augusta.

201 = Samuel Timon (?-1736) – călugăr iezuit, autor al unor opere istorice ca Imago Antiquae Hungariae și Imago Nova Hungariae, publicate la Viena, în 1745, și a manuscrisului Annales regni Hungariae. (n. AMS)

(99) (...) 202 = Hely `loc`, vasar `târg` (în turcă bazar). (n. a.)

(101) (…) 206 = Karlowitz, azi Sremski Karlovci, este o localitate din Serbia unde a avut loc în 1698-1699, congresul de pace care a pus capăt războiului dintre Liga Sfântă (Austria, Rusia, Veneția și Polonia) și Imperiul Otoman. Ca urmare a păcii de la Karlowitz, a fost recunoscută stăpânirea Austriei asupra Ungariei și Transilvaniei. (n. LJ)

(105) (…) 213 = Bela IV (1206-1270) – rege al Ungariei și Croației. (n. LJ)

214 = Ladislau IV Cumanul (1265-1290) – rege al Ungariei și Croației. (n. LJ)

(108) (...) Am intrat, iar poveștile despre tătari și turci pe care ghidul nostru le începuse au fost întrerupte de conversația despre Franța.

 

XXIII. Lutița-Odorheiul Secuiesc-Vlăhița-Praid-Minele și stâncile de sare-Sovata-Apele minerale

(132) Chiar în scaunul Odorhei, aproape de Corund, s-a găsit, acum câțiva ani, o cantitate de monezi de aur bizantine: ele proveneau din tributul plătit lui Atilla de Teodosiu (271), și fuseseră ascunse sub un munte de huni.

271 = Teodosiu II, împărat al Imperiului Roman de Răsărit, a domnit între 408-450. (n. LJ)

(133) Este la fel în Ungaria, (...) în satele de păstori pe care Dunărea le inundă din 5 în 5 ani, și care erau incendiate cu regularitate de turci acum mai puțin de un secol.

 

XXIV. Secuii

(134) Nu doar Daci, panonici, mândra Germanie, își au aici reprezentanții lor; dar și romanii, care ocupă trecutul, sunt înfățișați alături de slavi, cărora le aparține poate viitorul.

(134) Luptele sale [națiunea ungară] eroice cu inamicii creștinătății ne sunt cunoscute; (...).

(145) (...); lupta își schimbă natura, dar este mereu o luptă. Nu vom aminti că romanii erau cei mai buni avocați ai antichității.

(148) Expresia ce le domină fizionomia este fermitatea, curajul calm, asociat cu un aer de bunăvoință, ceea ce place la oameni croiți ca un Hercule (289). Acordați deci credit lui Ammianus Marcellinus (290), care îi numește pe huni `monștri cu două picioare.` și `stâlpi tăiați grosier`.

n. 289 = Hercule – erou din mitologia greacă, fiul lui Zeus și al Alcmenei, care după moarte a fost primit în rândul zeilor. Renumit pentru forța și vitejia sa, este cunoscut pentru cele 12 fapte de vitejie, așa numitele munci pe care le-a îndeplinit. (n. AMS).

n. 290 = Ammianus Marcellinus (c. 325 sau 330-395) – soldat și istoria al Imperiului Roman. A scris Rerum Gestarum Libri (Cronica evenimentelor), în 31 de volume, care acoperea istoria romanilor din perioada 98-378. Se păstrează doar 18 volume, care descriu anii 353-378 și se disting prin stilul clar și detaliat. (n. AMS)

(154) Ni se dau asigurări că se găsesc unguri și în insula Creta (298), care, se spune, că descind din prizonierii făcuți odinioară de turci. Un canonic de la Sopron, dl. Ferencz Mollik, a întâlnit la Gyor, în Ungaria, un tânăr care aparținea acestei colonii îndepărtate. A aflat de la el că ungarii din Creta își păstrează numele și credința părinților lor și că purtau costumul național, adică dolmanul cel lung și centură.

n. 298 = În original, île de Candie. A de Gerando folosește numele Candia, care desemnează insula Creta de azi. El face aluzie la luptele înverșunate purtate între venețieni și turci în sec. XVII.”

(155) [Predeal sec. XVIII] Pe vremea când trăia tatăl meu și era un om în putere, turcii au mărșăluit spre acest munte. (...). Turcii au ajuns în curând și s-au bătut cu furie. Avantajul a fost mai întâi de partea ungurilor; dar mulți dintre ei au fost omorâți, iar restul au fost duși în prizonierat. Turcii au devastat ținutul; apoi ungurii sugrumați au fost puși într-un șanț care se mai vede încă.

(156) [Câmpina] Gazda mea greacă nu a acceptat ca reuniunea să aibă loc la el; el voia să țină o slujbă pentru copilul său bolnav. Și s-a temut ca locul să nu fie profanat de noi.

(157-8) [satul Ploieștiori din Prahova] Urmosy povestește că niște coloniști veniți din Serbia (308) au întemeiat la Bereasca (309) cel mai frumos sat din regiune. Ei au construit case frumoase și biserici frumoase ornate cu turle. Boierul, văzându-le prosperitatea, a vrut să înzecească prețul arendei; ei au preferat ca mai bine să părăsească acel pământ și au dărâmat cu propriile mâini zidurile pe care le ridicaseră.

n. 308 = În original, Servie. (n. AMS)

n. 309 = În original, Beraska. Localitatea nu mai există. Legenda spune, că înainte de 1848, exista un orășel pe nume Bereasca pe teritoriul satului Ploieștiori, com. Blejoi, jud. Prahova. Orășelul ar fi fost fondat de coloniști bulgari veniți din Rusia, unde fuseseră duși de ruși în timpul răzbboiului cu turcii din 1711. (n. AMS).

(158) I s-a spus că Iancu de Hunedoara este numit astfel de popor, și că, în teritoriile posedate de turci, mamele își speriau copiii spunându-le: O să vină Iancul!

 

XXV. Sighișoara-Un târg-Seleușul Mare. Ioan Kemeny-Dumbărveni. Mihai Apafi-Călug.-Armenii. Mălâncrav-Mediaș- Benești

(160) Ea [catedrala din Sighișoara] a fost construită temeinic și destul de bine apărată împotriva turcilor, încât nu a fost nevoie să fie restaurată.

(169) Amenințați în continuare de turci, s-au refugiat în Transilvania în vremea lui Mihai Apafi I. (...) Inițial, armenii au recunoscut erezia lui Eutyches (333).

333 = Eutyches (c. 380-456) – prezbiter și arhimandrit al unei mănăstiri de la Constantinopol. A susținut că Hristos reprezintă o fuziune de elemente umane și divine într-o natură unică și nouă (doctrina monofizită), lucru declarat drept erezie de către sinoadele de la Constantinopol (448) și Calcedon (451). Cultele care nu au recunoscut toate hotărârile Sinodului de la Calcedon, printre care armenii și copții, au fost etichetate adepte ale monofizismului și acuzate că resping ideea consubstanțialității duale a lui Hristos. (n. AMS)

(170) (...); dar noul episcop [Auxențiu Vărzărescu – primul episcop catolic al armenilor din Transilvania] a fost capturat de către turci, care l-au ținut trei ani [1687-1690] în lanțuri.

(175) (…) 342 = Câțiva scriitori au gândit că Mediașul, care poartă numele latin Media, fusese ridicat pe amplasamentul unei colonii romane, Media Coloniae. Este o greșeală. Nu se regăsesc acolo nici un fel de construcții romane, iar numele Media a fost format după Megyes (pronunțat Medieș). În vechile cărți latine, acest oraș este totdeauna desemnat cu numele unguresc. (n. a.)

 

XXVI. Castelul din Criș-Un drum prin pădure-Dărlos-Vechi picturi-Gogan-Tradiții dacice

(179) Printre pietrele care zac astfel pe pământ, se remarcă o coloană lungă adusă de la Aiud, potrivit tradiției, de un meșter al castelului [castelul Bethlen de la C] și care datează din epoca romană.

(184-5) Când vezi strălucirea încă frapantă a culorilor, atitudinea și potriv. personajelor, toate aceste detalii care formează caracterul unei picturi, ești tentat să crezi că aici este o ultimă reflecție a artei bizantine, opera vreunui biet fugar de la Constantinopol, trist pictor alungat de barbari. În acea epocă, cea mai mare parte a grecilor a cerut azil Occidentului, unde au trezit gustul pentru arte și știință. Dar un anumit număr dintre exilați și-au amintit că în nordul Bizanțului trăia poporul care fusese ultimul zid de apărare al imperiului și au venit să caute refugiu în Ungaria.

 

XXVII. Bahnea-Hoghiz-Cetatea de Baltă-Sânmiclăuș-Contele N. Bethlen. Memoriile sale-Despre câteva lucrări scrise în franceză de unguri -Francezii Orientului.

(190) Trebuie să notăm de asemenea Hoghizul, care s-a ridicat pe ruinele unei colonii romane. S-au găsit aici resturi de construcții, multe arme și monumente inscripționate care au fost descoperite, precum și vecinătatea mai multor izvoare calde, lasă să se creadă că aici era situată Colonia Aquarum Vivarum. Numele unguresc, Hev Viz, înseamnă `apă caldă`, și reamintește vechea denumire.

(192) [sec. XVII] Contele N. Bethlen s-a născut în acea perioadă în care turcii și imperialii își disputau cu cea mai mare ardoare stăpânirea Transilvaniei. (...) El a învățat latina, germana și limba turcă (...).

(198) Bethlen era la Viena când a izbucnit războiul dintre Poartă și Austria. Leopold îi ceruse ajutor lui Ludovic XIV , iar un corp de câteva mii de grenadieri, la care s-a adăugat o mare parte a nobilimii franceze, pe care pacea o lăsase fără ocupație, au îngroșat rândurile imperialilor. Contele Bethlen a fost martorul curajului a 4.000 de francezi, care, așezați în avangardă, au învins la trecerea râului Raba (368), 25.000 de ieniceri.

n. 368 = Râu din sud-estul A. și vestul Ungariei, afluent al Dunării. Autorul se referă la bătălia de la Szentgotthard, de la 1 august 1664, purtată între armata Imperiului Habsburgic, condusă de generalul Raimondo Montecuccoli, care includeau și francezi (3500 infanteriști și 1750 cavaleriști) și otomani. (n. AMS)

(204) Viața contelui Emeric Thokoli, acest inamic ardent al Austriei, este scrisă în franceză în 1693. Tot în limba noastră, acest erou aventuros se justifică, după faimosul asediu al Vienei, că s-a aliat cu turcii.

(206) (...) 362 = Janos Karoly Besse (1765-1841) – explorator ungur care a călătorit în Asia în căutarea originii hunilor. Autor al lucrării de călătorie Voyage en Crimee, au Caucase, en Georgie, en Armenie, en Asie Mineure et a Constantinople, en 1829 et 1830: pour servir a l histoire de Hongrie, publicată în Franța în 1838. (n. AMS)

(207) Să nu-i uităm pe cei 15.000 de francezi care au traversat Germania pentru a se alătura ungurilor și au primit primele lovituri ale turcilor la Nicopole. În sfârșit, chiar în ajunul bătăliei de la Mohacs, în momentul în care monarhia ungară avea să dispară, Ludovic II a primit o ambasadă din partea lui Francisc I, care i-a  propus o alianță ofensivă și defensivă. Evenimentele care au urmat acestei bătălii funeste nu au permis celor două popoare să se înțeleagă.

(208) Bătăliile franțuzești și ungurești se câștigă și se pierd în același fel: este mereu furia francese. Aici jandarmii, acolo husarii: Ravenna și Sântimbru, Pavia și Mohacs.

(209) Istoria ungurilor s-a terminat brusc la Mohacs, precum cea a unui erou ucis la 20 de ani; dar eroismul se citește înăuntrul ei la fiecare pagină.

 

XXVIII. Câmpia Transilvaniei-Tg. Mureș-Biblioteca Colegiul-Tabla regală-Administrația justiției-Insurecția din 1703-Marșul Rakoczi. Cântec național

(212) (...), tot aici [Câmpia Transilvaniei] se regăsesc acele chipuri romane care dau atâta caracter rasei românești.

(214) (...): căci ungurul, când nu este germanizat, are într-un grad înalt demnitatea și politețea specifice orientalilor.

(226) Lucrurile au ajuns așa de departe, încât ungurii au acceptat fără aversiune ajutorul turcilor, dușmanii lor ireconciliabili. Este adevărat că la acea epocă puterea otomană nu mai era așa de temut pentru creștinătate; Franța era de atunci în bună înțelegere cu sultanul.

(228) Există `cântecul Rakos-ului`, `cântecul Mohacs-ului`, care reamintește căderea fostei monarhii; `cântecul lui Zrinyi`, care perpetuează amintirea apărării eroice de la Sziget.

 

XXIX. Gorghiu-castelul din Brâncovenești (Ieciu)-Biserica din Herina-Bistrița-Rodna

(233) În acest război, ca și în luptele împotriva turcilor, inamicul ataca cetățile și le demola imediat ce acestea cădeau în mâinile sale: căci ele aparțineau nobilimii, care trăsese sabia, așa că era mai prudent să le dărâme decât să își diminueze forțele punând acolo garnizoane. Turcii acționau la fel. Cum nu apăreau în țară decât la anumite intervale și cum nu căutau să se instaleze aici, departe de a se fortifica în locurile cucerite, cum fac de obicei invadatorii, ei le distrugeau pentru a nu le regăsi la prima invazie.

(235) Ungurii, care, ajungând în Panonia, au adoptat pentru a desemna obiective noi, numele folosite de locuitori, au denumit, ca și ei, orașul Viena cu numele de Becs. Turcii i-au dat acestei caitale. numele Vets (425).

425 = Se pronunță Betek sau Vetek. (n. a.)

(235) Castelul [Brâncovenești] a avut nevoie de reparații în 1537, potrivit inscripției latine care se citește deasupra porții, ceea ce lasă să se presupună că a avut de suferit din cauza turcilor.

(236) [castelul Brâncovenești] (...) versul poetului Fata viem invenient... (427).

427 = Soarta își va găsi calea – Vergilius, Eneida, X, 113. (n. LJ)

(236) Este posibil, după cum au pretins mai mulți scriitori, ca romanii să fi stabilit la Brâncovenești/Ieciu unul din acele numeroase posturi militare cu care au înzestrat Dacia. Cel puțin putem da asigurări că un drum roman conducea aici, căci astăzi încă i se disting perfect urmele.

(238) Nu știu dacă vreo amintire istorică se leagă de mica biserică din Herina. Am vorbit despre ea numai pentru a constata din nou acest fapt, anume că toate monumentele cu o oarecare vechime care se păstrează în Transilvania au același caracteristici, că arta era deopotrivă bizantină și gotică. După sec. XV, stilul bizantin dispare, (...).

(241) E de crezut că odinioară în acești munți se exploatau mine de fier, dacă e să judecăm după grămezile de zgură care mărginesc drumul dintre Rodna și Maieru. S-a pretins, în mod greșit, că romanii ar fi profitat de acestea.

(243) Se pretinde că odinioară romanii extrăgeau aur din munții Rodnei.

(251) Atunci când după pacea de la Viena, comitatele învecinate Adriaticii au fost reunite cu imperiul francez (244), șase regimente grănicerești au luat loc în armata noastră. Napoleon s-a abținut să schimbe organizarea acestor trupe, ceea ce demonstrează că este excelentă. El a urmat sfatul ducelui de Ragusa (245), guvernatorul al provinciilor ilirice, care le recunoscuse acestora meritul. În călătoria sa în Ungaria, mareșalul a întâlnit, la Caransebeș, regimentul de frontieră iliro-valah și a furnizat detalii interesante despre coloniile militare, pe care le aprecia de mult timp.

244 = Pacea de la Viena (Tratatul de la Schonbrunn) a fost încheiată în octombrie 1809 între imperiul francez și Austria. Printre prevederile ei se număra cedarea către Franța a Dalmației, Trieste, Gorizia, a unei părți a Croației, teritorii cunoscute ca `provincii ilirice`. Acestea au fost recucerite de Habsburgi în 1813. (n. AMS).

245 = Auguste Viesse de Marmont (1774-1852) – militar francez din anturajul lui Napoleon Bonaparte În 1806 este numit guvernator general al Dalmației, în 1808 este făcut duce de Ragusa, în 1809 devine mareșal și apoi guvernator al provinciilor ilirice. (...) (n. AMS)

(256) Când turcii erau amenințători și campau la porțile Ungariei, era bine ca regatul să fie închis de un zid viu. La acea dată, granița era presărată cu baionete, împotriva cărora se spărgeau acei nori de călăreți pe care un gest al sultanului îi lansa asupra Occidentului. Țara era apărată și împotriva incursiunilor izolate ale jefuitorilor otomani și de atacurile serioase ale Porții. Însă pericolul care exista atunci a dispărut. Invaziile turcești, împotriva cărora trebuia să fii neîncetat în gardă, nu mai sunt de temut. Imperiul lui Mahomed se prăbușește. (...) Ne întrebăm dacă regimentele grănicerești, create pentru a lupta împotriva turcilor, și-ar atinge noul scop care le-ar fi desemnat.

 

XXXI. Râul Someș-Beclean-Evreii-Chiraleș-Legende-

(262) Turcii, după cum se știe, s-au opus ca această provincie să îndure atunci jugul imperialilor. Trebuie spus, spre lauda lor, că ei au  arătat mai multă loialitate, mai multă bună credință în această luptă decât adversarii lor. (...) Popoarele din Orient au un simț profund al dreptății și nedreptății. Dacă am putea scrie despre duelul teribil dintre creștinătate și islam în Asia, Africa și Europa cu deplină imparțialitate, adică ținând cont de istoricii musulmani, am vedea fără îndoială că inamicii credinței noastre nu au jucat întotdeauna rolul cel mai demn de dispreț. Creștinii au fost cei care au susținut că un armistițiu cu necredincioșii nu creează obligații. Atunci când ungurii, la instigația papilor, au adoptat la rândul lor această maximă și au declarat pe nedrept război otomanilor în 1444, aceștia au mers în întâmpinarea lor, iar primul soldat din armata lor purta la capătul unei lănci tratatul rupt de creștini.

(267) Există în Ungaria anumite figuri în jurul cărora se adună obligatoriu toate tradițiile și legendele. Dacă e vorba de războaiele cu turcii, îl numim pe Iancu de Hunedoara.

(268) Pentru această greșeală [refuzul îndeplinirii ordinului regelui Ungariei], el [nobilul Dosza] s-a expus unui `aviz de infidelitate`, și-a pierdut bunurile și a murit sărac la Constantinopol.

(270-1) Se pare că voievozii moldoveni au păstrat un drept de stăpânire asupra Cristeștilor Ciceului, căci Petru al Moldovei s-a refugiat aici, atunci când Soliman l-a alungat din propriul stat (471). El a fost asediat aici de către Ioan Zapolya, rege al Ungariei și aliat al turcilor, și a capitulat după un asediu de patru luni. Dus la Constantinopol, el nu a suferit decât o scurtă captivitate și a avut fericirea nesperată de a urca din nou pe tron.

471= Referire la campania lui Soliman Magnificul împotriva lui Petru Rareș din iulie-septembrie 1538. Trădat de boieri, Rareș se va refugia la Ciceu, iar turcii îl vor înscăuna pe Ștefan Lăcustă, fiind pentru prima dată când un voievod moldovean a fost instalat unilateral, numai prin voința sultanului, până atunci acesta fiind ales de boieri. (n. AMS)

(271) Atunci când Iacob Heraclides (472), de origine cretană, a devenit voievod al Moldovei, a revendicat stăpânirea celor două cetăți. Ioan Sigismund, fiul lui Ioan Zapolya, nu a ținut cont de drepturile sale și, fiindcă Iacob făcea amenințări și spunea sus și tare că va despica cu sabia pieptul principelui maghiar, dacă acesta îi închisese fortărețele, Sigismund i-a reamintit vechiul adagiu Cretenses semper mendaces (473).

472 = Ioan Iacob Heraclid (1511-63), cunoscut sub numele Despot vodă – domnitor al Moldovei în noiembrie 1561- noiembrie 1563. Era de origine greacă, fiind născut, după unele surse istorice, în insula Creta, iar după altele, în insula Samos. (n. AMS)

473 = Cretanii sunt întotdeauna mincinoși (latină). Este celebrul paradox logic rostit de filosoful cretan Epimenides (cca 600 î. H.). (n. LJ)

(273-4) Dejul a fost limita pașalâcului Oradei Mare atunci când turcii au pus sub dominația lor directă partea vestică a Transilvaniei. Puterea lor nu s-a menținut multă vreme; totuși, ea s-a făcut simțită suficient pentru ca populația să păstreze amintirea trecerii lor. Se povestește ce șiretlic au folosit pentru a ridica tributul de la țărani. Ei au răspândit zvonul că impozitul pentru fiecare om nu va depăși o pultura, adică șapte centime. Fiecare i-a adus în grabă această sumă modică pașei, care descoperind astfel numărul sătenilor plătitori de impozit, le-a fixat un tribut considerabil. Acești nenorociți își dăduseră ultimii crăițari principilor.; lăcomia turcilor i-a exasperat. Ei l-au anunțat pe Ștefan Ebeni, căpitanul Clujului, care nu își deschisese porțile în fața pașei; apoi, luând armele, ei s-au năpustit asupra ienicerilor care prădau în mod izolat. (...) Acesta i-a surprins pe turci la Huedin și i-a făcut să suporte o înfrângere atât de crudă că aceștia au fugit în grabă până la Oradea.

(275) Trebuie că s-au găsit aici [Gherla] ruine romane, căci mai mulți scriitori o trec în rândul fostelor colonii.

(275) În 1609, Gherla a fost transformată în bun fiscal. Însă Dieta a fost obligată la puțin timp după aceea să îl vând ă și să dea prețul obținut turcilor, care cereau un impozit extraordinar.

(277) El era descendentul direct al lui Ștefan Banffi, unul din cei mai nobili campioni ai Ungariei, care salvase Timișoara, asediată de o mulțime de turci, și murise în urmă rănilor primite, în 1552.

(278) Soldatul trebuia să raporteze contelui toate detaliile  și să-i predea, sub formă de consol., o depeșă care conținea aceste singure cuv.: Sic ambulat gloria mundi (483).  (…), în calitatea sa de gentilom maghiar a fost indignat că s-a îndrăznit mutilarea versurilor latine în acest mod. A pus să i se spună austriacului să nu se hazardeze niciodată să îi citeze pe autorii antici și, ștergând repede cuvântul ambulat, el a restabilit versul poetului: Sic transit gloria mundi (484).

483 = Așa merge gloria lumii. (n. LJ)

484 = Așa trece gloria lumii. Această frază celebră nu aparține unui poet, ci a fost folosită, între 1409 și 1963, în cadrul ceremoniei de înscăunare a papilor. (n. AMS)

 

XXXII. Cetatea Chioar-Minele din nord-Munții Gutâi-Satulung

(279) Aceleași etimologii se remarcă și în limbile slavilor. Belgrad, `fortul alb`; czerni grad sau czom grad `fortul negru`”.

(283) Aceste mine [aur/Baia Mare] erau cunoscute de către romani și regăsim aici încă rămășițe ale lucrări pe care ei le-au întreprins aici.

(290) (...) datorită prezenței unui om la fel de neclintit ca impavidus vir al lui Horațiu (507).

507 = Referire la versuri din odele lui Horațiu. (III, 5). (n. AMS)

(296) Adesea, o familie datora privilegiul de a furniza servitori devotați unora din membrii casei senioriale într-o luptă împotriva turcilor.

 

 

Diploma leopodină, adoptată în formă solemnă

(303) „Noi Leopold, din mila lui Dumnezeu mereu augustul împărat ale al romanilor, precum și rege al Germaniei, Boemiei, Croației, Dalmației, Slavoniei etc (...); ducele (...), Carintiei, Carnioliei, (...); contele (...), Goritiei; stăpânul (...), al ținutlui de graniță al Slavoniei, (...).”

 

Notiță despre hergheliile de cai din Transilvania (contele Emeric Teleki de Sic – socrul lui A. de Gerando)

(342) Războaiele neîncetate cu turcii au furnizat ungurilor cai buni, care i-au înnobilat pe cei din țară, iar părinții noștri au fost în stare să reziste sabiei încovoiate a osmanlâilor și să-și salveze patria. Dacă rasa cailor nu ar fi fost bună în Ungaria, maghiarii nu ar fi putu să se măsoare cu acești călăreți bine încălecați, iar aceștia ar fi subjugat Europa, căci în epoca aceea calul era o mașină de război mai importantă decât sunt în zilele noastre tunurile.

(342) Apoi, Transilvania a devenit tributară Porții, iar legăturile noastre cu Constantinopolul au devenit mai frecvente; calul transilvănean și-a păstrat reputația datorită armăsarilor turcești, persani și chiar arabi, care erau aduși în țară.

(345) (...) doi nobili armăsari arabi, dintre care unul îl transportase fără întrerupere pe prințul fugar Ipsilanti (557) de la București la Brașov, parcurgând o distanță de 18 mile germane.

n. 557 = Alexandru Ipsilanti (1725-1805) – voievod de origine greacă, ce a domnit în Țara Românească în 1775-1782 și 1796-1797, precum și în Moldova în 1786-1788. (n. AMS)

(353) În 1817, el a înnobilat-o cumpărând de la prințul Callimachi (580) un armăsar arab de origine nobilă.

n. 580 = Scarlat Callimachi (1773-1821) – domn al Moldovei în 1806, 1807 și 1812-1819 și domn al Țării Românești în 1821. (n. AMS)

(360, 363) Întrucât calul arab importat în Europa nu a fost de obicei cumpărat în deșert, ci, cel mai adesea de pe malul mării sau de la Constantinopol, se înțelege că rar a putut să fie introdus în țara noastră sângele cel mai pur. (...) Rasa arabă din Turcia este ea oare rasa arabă din deșert?

(363) Noi știm că altădată, atunci când Anglia aducea armăsari din Orient, s-au importat nu doar cai arabi și turci, dar și cai din Ungaria: căci și în prezent, în analele insulei, se citește numele Hungarian Mare, o iapă orientală, capturată la Belgrad de la un pașă turc.”

(374) Calul turc, cel berber, cel persan, calul circazian, turcoman, calul pur sânge de Don, în principal calul din Zaporoje, nu ar fi de disprețuit.