200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial (CEAUȘESCU & CONSTANTINIU & IONESCU 1984)

Ilie Ceaușescu & Florin Constantiniu & Mihail Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, 220 p.

 

Cuvânt înainte

VII (...) 2 = Hugh Seton-Watson, The East European Revolution, New York, 1961.

X (...) Suum cuique tribuere (să dai fiecăruia fiecăruia ce i se cuvine) nu este numai un principiu de drept, ci și unul istoriografic, o obligație elementară de onestitate intelectuală și profesională.  

XI (...) Dar tot de necrezut a putut părea în sec. VI î. e. n. faptul că dintre toți tracii, singuri geți au opus rezistență armatei persane a lui Darius I, că în sec. I î. e. n., regele geto-dac Burebista a făcut din statul său una din marile puteri ale lumii antice, că în evul mediu dintre toate popoarele Europei de sud-est care au fost confruntate cu expansiunea otomană, singuri românii au izbutit să-și conserve structurile proprii de stat și să asigure – prin biruințele câștigate pe câmpul de luptă – un statut de autonomie Munteniei, Moldovei și Transilvaniei. Prin îndelungata lor rezistență în fața expansiunii otomane, românii au constituit o adevărată barieră de care s-au lovit șocurile asalturilor otomane și care a slujit drept pavăză Europei centrale și occidentale, beneficiară astfel a unor condiții favorabile de dezvoltare, valorificate din plin în înflorirea Renașterii culturale și artistice.

XII (...) Prin dezagregarea întregului dispozitiv militar german din Europa de sud-est, prin privarea Reichului de aprovizionările cu carburanți din marele perimetru petrolifer de la Ploiești și cu alte produse, prin criza politică în lanț declanșată în Bulgaria, Ungaria și Croația, prin alăturarea României în coaliția antihitleristă, actul de la 23 August 1944 a scurtat războiul cu 200 de zile. (...)

 

I.2500 de ani de performanțe istorice. Rădăcinile în timp ale revoluției din August 1944

1 „Fapta României constituie un act de mare curaj și acest act va grăbi sfârșitul războiului. Situația Germaniei în Balcani se apropie de o catastrofă îngrozitoare, care va depăși proporțiile aceleia provocate de punga de la Falaise [Normandia, 12-21 august 1944]. (...) Prăbușirea hitleriștilor se apropie cu pași repezi, iar zilele nemților în Balcani pot fi numărate”(1). În acești termeni comenta postul de radio Londra, al 24 august 1944, știrile despre răsturnarea dictaturii antonesciene și întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste de către România.

1 = Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fond 948, dosar 224, f. 619.

2 (...) Astfel de întrebări și altele asemănătoare par cu atât mai legitime cu cât este greu de conceput cum că o armată puternică atât sub raport numeric, cât și ca înzestrare cu tehnică militară, cum a fost cea a Wehrmachtului, care în numai câteva luni reușise să înfrângă rapid și cu pierderi reduse armatele poloneză, norvegiană, belgiană, olandeză, franceză, greacă și altele și să ajungă până la suburbiile Moscovei și pe malurile Volgăi, care reacționase prompt și eficace la defecțiunea italiană din septembrie 1943, să fie pusă, prin evoluția evenimentelor din România, în situația de a „se apropia de o catastrofă îngrozitoare”, după cum se aprecia la postul de radio Londra în emisiunea amintită.

I.1. Rădăcinile istorice milenare ale revoluției din august 1944

2 (...) Este semnificativ, din acest punct de vedere, că cea mai veche mențiune scrisă despre geto-daci – caracterizarea făcută lor de însuși „părintele istoriei”, Herodot, drept „cei mai drepți și mai viteji dintre traci”(2) – a fost prilejuită de informația că, dintre toți tracii, geții singuri au opus rezistență marelui rege persan Darius I (514 î. e. n.).

2 = Herodot, IV, 93, (Herodot, Istorii, vol. I, București, Editura Științifică, 1961, p. 345).  

3 În timp ce toate celelalte neamuri trace „s-au predat lui Darius fără luptă”, geții nu s-au lăsat intimidați de forța armatei persane – una dintre cele mai puternice ale timpului – ci au decis mai curând să piară luptând decât să se supună de bună voie. (...)
Înainte de a desfășura faimoasele sale campanii din Grecia și Asia, Alexandru Macedon a întreprins o expediție la nord de Dunăre pentru a pune capăt sprijinului acordat de geți tribalilor și pentru a face o demonstrație de forță, care să-i asigure liniile la Dunăre în timpul plănuitelor sale campanii. Atacați prin surprindere, geții s-au retras spre interiorul țării. Regele macedonean nu s-a aventurat în urmărirea lor și s-a grăbit să părăsească teritoriile geto-dace(3).

În anul 291 î. e. n., regele Traciei macedonene, Lisimah, a trecut, în fruntea unei puternice armate, la nord de Dunăre, împotriva geților conduși de Dromichaites. Geții s-au retras și de această dată pustiind totul în calea invadatorului, astfel că, lipsită de hrană, armata macedoneană a fost încercuită, iar Lisimah a fost luat prizonier(4).

Adevărate performanțe politice și militare au realizat geto-dacii sub conducerea regelui Burebista, a cărui autoritate se întindea de la Dunărea mijlocie și Morava până la Olbia și de la Carpații Păduroși până la munții Haemus. Așa cum îl califică o inscripție contemporană de la Dionysopolis, el  a ajuns „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia”, regatul său devenind una din marile puteri ale Europei antice(5).

3 = Arrian, Anabasis, I, 3-4.

Ion Horațiu Crișan, Începutul organizării statale și ostășești la geto-daci, „File din istoria militară a poporului român”, vol. 11, București, Editura Militară, 1983, p. 14.

4 = Diodor din Sicilia, Biblioteca Historica, XIX, 73, 1-6; XXI, 11, 1-2, 1-6, „Izvoare privind istoria României”, vol. I, București, Editura Academiei RPR, 1964, p. 194-199.

Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, XVI, I, Ibidem, p. 355.

5 = Vezi I. H. Crișan, Burebista și epoca sa, ed. II, E. Ș. E., Trunp, București, 1977.

Nicolae Gostar & Vasile Lica, Societatea geto-dacă de la Burebista la Decebal, Iași, Junimea, 1984.

4 Expansiunea Imperiului Roman în Peninsula Balcanică a creat o amenințare directă pentru regatul dac. După ciocniri și incursiuni de o parte și de alta a Dunării, întreprinse de daci și romani, conflictul a intrat în faza decisivă în iarna 85-86(6)  În condițiile creata de atacul armatei romane conduse de Cornelius Fuscus, regele dac Duras-Diurpaneus s-a retras, cedând domnia lui Decebal. Acesta a reușit să nimicească cea mai mare parte a armatei invadatoare, capturându-i steaguri, mașini de război, arme etc. A fost una dintre cele mai mari înfrângeri suferite de romani.

Domițian a reacționat prompt și energic. O nouă armată, mai puternică și mai numeroasă decât cea din anul 87, pusă sub comanda generalului Tettius Julianus, a pătruns în Dacia prin Banat, pe valea Cernei. Pentru a evita un asediu al capitalei, Decebal a cerut pace. El a folosit clauzele tratatului care prevedeau acordarea de către Roma a unor subsidii și trimiterea de meșteșugari pentru a se pregăti în vederea viitoarelor confruntări. (...)

Devenit împărat în anul 97, Traian și-a propus să-i supună pe daci și să suprime statul dac, care constituia principalul factor de destabilizare a stăpânirii romane în Europa de Sud-Est. După intense pregătiri, în primăvara anului 101, romanii au declarat război Daciei.

În ciuda superiorității de forțe militare și de mijloace de luptă de care dispunea împăratul de la Roma, dacii, în frunte cu conducătorul lor, nu au capitulat. (6)

6 = R. Vulpe, în A. Oțetea (ed.), Istoria poporului român, Editura Științifică, București, 1970, pp. 56-65.

gen. mr. dr. Ilie Ceaușescu, Războiul întregului popor pentru apărarea patriei la români, București, Editura Militară, 1980, pp. 40-48.         

5 (...) Dup ce în bătălia de la Adamclisi (unde mai târziu a înălțat un grandios monument), „Traian a fost la un pas de catastrofă”(8), campania din anii 101-102 s-a încheiat în favoarea romanilor, astfel că Decebal s-a văzut nevoit să accepte pacea în condiții aspre. (...)

În timpul noii campanii, Decebal a fost abandonat de aliații săi, care s-au reconciliat cu romanii. (...)

Statornicirea stăpânirii romane asupra unei părți a Daciei a avut, ca orice ocupație străină, consecințe și urmări tragice pentru poporul dac.

(...) Dacii s-au aflat timp de 165 de ani, cât a durat de fapt stăpânirea romană în Dacia, într-o continuă stare de revoltă și de luptă împotriva stăpânirii străine.  

Formele luptei de rezistență împotriva ocupației romane au fost foarte diferite și multiple, începând de la împotrivirile simple, tacite și culminând cu răscoale populare de masă ale locuitorilor oprimați.

8 = R. Vulpe, op. cit., p. 87.

6 Începând din anii 107-108, lupta de rezistență a a dacilor din partea ocupată de romani, combinată cu cea a dacilor liberi, avea să constituie una din cauzele principale care au dus la retragerea romană la sud de Dunăre în anii 271-275.

În decursul conviețuirii dacilor cu romanii și pe baza împletirii strânse a celor două civilizații, s-a plămădit „un popor nou, plin de energie și vigoare, moștenitor al marilor virtuți și tradiții ale glorioșilor săi înaintași – poporul român. Păstrând de la daci setea nestinsă de libertate, voința de a nu-și pleca fruntea sub jugul străin, hotărârea de a rămâne mereu el însuși, unic stăpân pe viața și soarta sa și continuând spiritul rațional, judecata și pasiunea creatoare a romanilor, (...)”(9).     

După retragerea romană din Dacia, (...). (...)

(...) Ea [obștea sătească] și-a dovedit vitalitatea sub ocupația romană și (...).

9 = Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 14, București, Editura Politică, 1977, p. 318-319.

7 (...) Ele erau situate de regulă pe văi de râuri sau în depresiuni intra sau submontane, fiind denumite țări, de la cuvântul latin terra (Țara Hațegului, Țara Loviștei etc). Este semnificativ pentru durabila legătură între om și pământ că doar în limba română termenul care desemnează organizația politică derivă din latinescul terra (pământ), în timp ce în limba franceză, italiană, spaniolă și portugheză, țară vine de la latinescul pagus (pays, paese, pais)(11). (...)

Răspunsul atribuit de cronică Gesta Hungarorum voievodului Menumorut, adresat trimișilor lui Arpad, conducătorul ungar, care voia să-i acapareze părți din stăpânirile sale, exprimă decizia de a apăra libertatea și integritatea voievodatului său: „(...) Și chiar dacă acela Attila a răpit prin violență această țară de la strămoșul meu, acuma însă grație stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele. (...)”(12)

11 = A. Balotă, Un temoignage historique: Terra > țară, „Revue historique du sud-est europeen”, XIV (1937), 1-3, p, 61-69.

12 = G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, București, 1934, p. 91.  

8 (...) În timp ce în lumea slavă, voievodul este un dregător subaltern, la români el este conducătorul politic și militar suprem(14).

14 = Ioan Bogdan, Scrieri alese, Editura Academiei/Gh. Mihăilă, București, 1968, p. 176-178.

10 (...) În același secol XIV, Dobrogea, vechi pământ românesc, a devenit stat independent, jucând un rol politic important în Peninsula Balcanică. Preluând conducerea Dobrogei, teritoriu care făcuse parte din statul dac condus de Burebista, Dobrotici, unul din conducătorii populației românești din zonă, și-a extins autoritatea și a perfectat organizarea formației sale politice, care a devenit după 1370 una din cele mai importante puteri din Peninsula Balcanică(19).  

(...) Lupta pentru controlul gurilor Dunării a generat, la rându-i, rivalitatea între cele două regate [Ungaria și Polonia], (...).

19 = I. Barnea & Ș. Ștefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, București, Editura Academiei RSR, 1971, p. 352.

11 (...) De la sfârșitul secolului XIV o primejdie mult mai gravă pentru existența țărilor române și-a făcut apariția la Dunăre: Imperiul Otoman. Pătrunși pe continentul european în 1354, turcii au trecut la desfășurarea unor puternice acțiuni militare de cucerire, cărora le-au căzut victime popoarele Peninsulei Balcanice. Ajuns prin expansiunea sa la Dunăre, Imperiul Otoman a încercat, printr-un efort militar stăruitor, să-și asigure controlului importantului ax strategic reprezentat de marele fluviu, ca și supremația în bazinul Mării Negre.(...)

Lupta pentru apărarea independenței împotriva cuceririi otomane, care atrăgea după sine pierderea vieții de stat, lichidarea brutală a posibilităților de progres și sporire a valorilor culturii originale, introducerea apăsătoarelor forme de organizare și exploatare ale feudalismului otoman, a solicitat mari eforturi și un înalt spirit de sacrificiu din partea poporului român, mobilizarea tuturor resurselor sale umane și materiale, angajarea cu neînfricare a unor bătălii aprige de-a lungul unui conflict devenit multisecular. (...)

12 (...) Astfel, voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a reușit să încheie o adevărată confederație a țărilor române într-un moment când primejdia turcească devenise tot mai amenințătoare. (...) Unitatea de acțiune a Munteniei, Moldovei și Transilvaniei în lupta antiotomană a cunoscut punctul ei culminant în timpul domniei lui Mihai Viteazul, care a devenit cel dintâi unificator al pământului românesc. (...) Dovadă că între anii 1650-1662, domnii țărilor române Mihnea III, Gheorghe Ștefan, Constantin Șerban, Gheorghe Rakoczi II, iar după moartea lui, Ioan Kemeny, au încercat să refacă frontul antiotoman munteano-moldo-transilvănean, (...).

13 (...) În fața puternicului Imperiu Otoman, ei [românii] au izbutit prin dârza rezistență și prin izbânzile militare să-și asigure un statut de autonomie, chiar atunci când dominația otomană a sfârșit prin a se instaura asupra țărilor române. 

(...) Raguzanul Michael Bocignoli redă cu fidelitate sistemul de apărare organizat de Vlad Țepeș în fața atacului lui Mahomed II: „el (Vlad - n. n.) își dusese de pe ogoare și din sate nu numai oamenii și vitele, dar chiar și toate cele trebuitoare traiului în adâncurile pădurilor înconjurate de mlaștini, astfel că armata turcilor trebuia să-și aducă din altă parte cele de nevoie pentru hrană, iar Dragul (Vlad - n. n.), pregătindu-și câțiva călăreți, noaptea foarte adesea sau ziua de cele mai multe ori, ieșea din păduri pe drumuri ocolite și poteci cunoscute și nimicea pe neașteptate pe mulți turci fie în căutarea hranei, fie depărtați mai mult de trupă; uneori ataca tot grosul lor, pe când nu se așteptau nicidecum la aceasta și după ce răpunea pe mulți din ei, până să se adune de luptă, fugea iarăși în păduri și nu-l lăsa pe dușman să dea lupta în condiții egale. De aceea, Mahomed, cum nu avea nici aprovizionare pentru armată și cum nu voia nici să-și primejduiască ostașii, atacându-l pe Dragul ce stătea închis în desișurile pădurilor, a fost silit să se întoarcă pe unde venise, fără pradă, fără izbândă și după ce a pierdut pe mulți dintre ai săi”(22).

22 = Călători străini despre țările române, vol. I, București, Ed. Științifică, 1968, p. 176-177.

14 (…) Îndelungata rezistență a țărilor române și numeroasele înfrângeri suferite de oștile otomane pe câmpurile de bătălie din Țara Românească, Moldova și Transilvania au constrâns Imperiul Otoman să sfârșească prin a accepta autonomia țărilor române. În timp ce statele balcanice și regatul ungar s-au prăbușit sub loviturile Porții și au dispărut de pe harta politică a Europei, asupra teritoriului lor extinzându-se regimul administrației directe otomane, românii și-au păstrat identitatea politică, fapt de mare importanță pentru afirmarea individualității și apărarea ființei naționale. Explicația aecstei realități o furnizează, într-o interesantă formulare, umanistul Italian Filippo Buonaccorsi-Callimachus: „românii după ce au respins armele și încercările acesteia (ale Porții Otomane – n. n.), s-au învoit prin tratate, nu ca învinși, ci ca învingători”(23) (s. n.), altfel spus, tentativele Porții de a-și impune stăpânirea nemijlocită asupra țărilor române au fost descurajate de rezistența românească, sultanul fiind nevoit să le recunoască, prin acte speciale (capitulații), autonomia.

Ori de câte ori Imperiul Otoman a încercat să abolească aceatsă autonomie sau a dus țările române la ruină prin regimul obligațiilor materiale (tribut, peșcheșuri, furnitirui de grâne, vite etc), riposta a fost imediată și ea a solidarizat toate forțele social-politice ale societății românești. (…)  Acțiunile antiotomane ale lui Mihai Viteazul au produs o asemenea panică la Istanbul, de fiecare data când în cercurile conducătoare otomane s-a vânturat ideea transformării țărilor române în pașalâc, ea a fost abandonată de teamă că un nou voievod român să reînnoiască faptele de glorie ale Viteazului.

23 = Ș. Papacostea, Politica externă a MOldovei în timpul lui Ștefan cel Mare. Puncte de reper, „Revista de istorie”, t. 28 (1975), nr. 1, p. 26.

Idem, Tratatele Țării Românești și ale Moldovei cu Imperiul Otoman în secolele XIV-XVI: ficțiune poilitică și realitate istorică,

15 (…) Prin rezistența lor îndelungată, țările române au constituit o barieră solidă, care a întârziat înaintarea otomană și atenuat forța ei de șoc. (…)

(…) El [adevărul] este spus răspicat, fără echivoc de către marele Ștefan în solia adresată Veneției la 8 mai 1477: „(…) Afară de aceasta, fiindcă turcul s-a împiedicat de mine, mulți creștini au rămas în liniște de patru ani”(24).

24 = G. Mihăilă & D. Zamfirescu (ed.), Literatura română veche, vol. I, București, ALbatros, 1969, p. 52,

16 (…) Noua fază a crizei orientale din anii 1875-1878, în cadrul căreia lupta de eliberare națională a popoarelor supuse Porții a constituit o componentă esențială, a oferit un excellent prilej pentru a proclama independența deplină față de Imperiul Otoman. Hotărârea Parlamentului român, exprimată la 9 mai 1877, de a rupe total și definitive ultimele raporturi de dependență față de Poarta Otomană trebuia însă consolidată printr-o acțiune militară proprie în cadrul războiului ruso-turc, care începuse în aprilie 1877.

Reticențele dictate de considerente politice ale cabinetului imperial de la Petersburg privind participarea armatei române la operațiile militare de la sud de Dunăre au fost înlăturate de insuccesele forțelor ruse în fața rezistenței otomane conduse de un comandant cu mari însușiri militare, Osman pașa. La 19/31 iulie, s-a produs un fapt… incredibil, dar adevărat: generalissimul armatei ruse, marele duce Nicolae, a adresat domnitorului român Carol I o telegramă cu următorul text: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune, și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. (…)”(26) Răspunzând, numai după trei zile, la telegrama marelui duce Nicolae, domnitorul Carol îl înștiința pe acesta: „În urma telegramei tale de la 19 iulie, după mari sforțări și cu toate greutățile numeroase, sunt fericit de a putea să te anunț că s-au luat toate dispozițiunile pentru concentrarea a vreo 30.000 de oameni ca să luăm într-o silință comună Plevna, cu corpurile angajate în jurul acestei pozițiuni, care e un pericol permanent pentru armata imperial. Toate măsurile sunt luate pentru ca podul nostru să fie aruncat în cel mai scurt timp între Islaz și Corabia, spre a grăbi trecerea Dunării și a asigura linia de aprovizionare și de retragere”(27).

26 =  România în războiul pentru independență, București, Editura Militară, 1977, p. 163.

27 = Ibidem.

17 Pe câmpurile de luptă din Bulgaria, ostașii români au făcut dovada unui eroism care a uimit pe observatorii străini. Din acest punct de vedere se cuvin amintite luptele de la Plevna, care au prefigurat situații caracteristice din primul război mondial. Apărarea trupelor otomane s-a întemeiat pe o strânsă asociere între focul de infanterie cu fortificațiile, ceea ce asigurat o maximă eficacitate cuplului foc-obstacol și a create pe câmpul de luptă o imobilitate care avea să-și facă reapariția în anii primului război Mondial. Intensitatea focului forțelor otomane la Plevna a fost relevată de toți martorii ocular. În acest sens, corespondentul ziarului „Bund” de la Berna observa că ea a depășit-o pe cea din bătăliile de la Solferino – una din cele mai sângeroase din epocă – și Custozza(28), iar generalul rus Totleben, referindu-se la „grindina cartușelor” de la Plevna, scria: „cartușele păreau aruncate de o mașină, fără întrerupere”(29).

Armatele română și rusă au fost, așadar, confruntate pe câmpul de bătălie de dincolo de Dunăre, cu o realitate pe cât de dură, pe atât de inedita, și au trebuit să se adapteze unei situații deosebit de dificile. (…)

Vitejia, spiritul de jertfă avea să-i însuflețească la fapte de arme înălțătoare pe oștenii români, care în campaniile din anii 1916-1917, luptând împotriva forțelor coalizate ale Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei pentru desăvârșirea unității naționale, au ridicat pe noi culmi gloria și bravura românească. (…)  

29 = Ion I. Nistor, Din corespondența lui Todleben de la Plevna, „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, s. III, t. XIII (1933), p. 256.

 

2. Antecedentele istorice imediate ale revoluției din august 1944

20 (…) Din acest dublu imperative s-a născut alianța dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia, cunoscută și sub numele de Mica Înțelegere(33).

Alianța dintre cele trei state nu a însemnat câtuși de puțin închiderea într-un îngust orizont local; convinse că interesele lor coincide cu interesele păcii pe continent, România, Cehoslovacia și Iugoslavia vedeau în instrumentul de cooperare pe care îl organizaseră, un mijloc eficient în slujba înțelegerii între toate statele ariei central și sud-est europene și un factor de consolidare a Ligii Națiunilor.

33 = E. Campus, Mica Înțelegere, București, Editura Științifică, 1968.

23 (…) În al doilea rând, situată într-o zonă considerate tradițional de Berlin ca o zonă de expansiune economică, România, a cărei economie, se resimțea de pe urma crizei economice din anii 1929-1933 și care întreținea strânse relații cu piața germană, era astfel în primejdie de a fi expusă presiunilor celui de-al Treilea Reich, pentru care „Sud-Ost”, dacă nu făcea parte din „Lebensraum-ul” (spațiu vital) destinat a fi cucerit și colonizat, aparținea așa-numitului „Wirtschaftsraum” (spațiu economic), ce urma a fi controlat sub aspect economic.

24 (…) Agravarea situației internaționale și amenințările sporite care planau asupra statu-quo-ului impunea găsirea de mijloace și formule noi penrur a face față noilor împrejurări: la 16 februarie 1933 a fost semnat documentul privind reorganizarea Micii Înțelegeri, destinată să consolideze alianța celor trei state și să-i dea o nouă statură pe arena internațională; în preambulul pactului era afirmată, în primul rând, „ferma voință de a intensifica raporturile economice cu toate statele fără deosebire și în special cu statele Europei Centrale”, precum  și „grija de a vedea salvgardată pacea în toate împrejurările, de a asigura evoluțiunea spre so stabilizare definitivă a condițiunilor în Europa Centrală”(41). În anul următor, aceeași preocupare de asigurare împotriva agresiunii avea să constituie impulsul pentru crearea Înțelegerii Balcanice. La Zagreb, la 22 ianuarie 1934, miniștrii de externe ai statelor ce alcătuiau Mica Înțelegere, N.Titulescu, E. Beneș și B. Jeftic, au examinat clauzele viitoarei alianțe, luând în considerare și posibilitatea aderării Bulgariei și Albaniei. Țelul alianței avea să fie definit cu limpezime de ministrul de externe român: „o vastă asociere de stat, având drept scop menținerea păcii, prin crearea unei forte colective, impunătoare, pusă în slujba practicilor internaționale cele mai corecte și mai amabile.” (42) (…)

40 = I. Chiper, L expansion economique de l Allemagne nazie dans les Balkans: objectifs, methodes, resultats (1933-1939), „Studia balcanica”, 7, 1973, p. 122-123.

41 = N. Titulescu, op. cit., p. 474.

42 = Ibidem, p. 581.

E. Campus, Înțelegerea Balcanică, București, Editura Academiei, 1974

Mihail E. Ionescu, Preliminariile încheierii convențiilor militare balcanice (1934-1936), „FIMPR”, I, 1973, p. 143-160.

26 (…) Condamnarea platonică rostită de Consiliul Societății Națiunilor, fără a fi urmată de nici o măsură concretă împotriva agresorului [remilitarizarea Renaniei 1936], însemna în fapt acceptarea faptului împlinit.

45 = (...)

G. Castellan, Les Balkans dans la politique francaise face a la reoccupation de la Rhenanie (7 mars 1936), „Studia balcanica”, 6, 1973, pp. 33-44.   

27 (...) Conștientă că abandonarea Cehoslovaciei va fi urmată în scurt timp de încercarea Germaniei de a dezintegra Iugoslavia și România(47), ea a folosit toate mijloacele de care a dispus pentru a veni în sprijinul aliatului amenințat. (...)

(...) Partener economic de cel mai mare interes pentru Reich în sud-estul Europei – prin producția sa cerealieră și prin materiile prime industriale – România aparținea – sub aspect politic – forțelor care se opunea politicii revizioniste și expansioniste ale Germaniei lui Hitler.

47 = Gh. Zaharia & I. Cupșa & Al. Vianu, Al doilea război mondial, București, Editura Politică, 1975, p. 39.

Gh. Zaharia, Le caractere de la politique militaire de la Roumanie durant la periode de l entre-deux-guerres mondiales, „Nouvelle etudes d histoire”, 5, București, 1975, p. 203-205.

M. E. Ionescu, op. cit,,  

28 (...) Tratatul economic româno-german din martie 1939 era considerat la Berlin drept factorul decisiv în asigurarea eforturilor germane de a dobândi controlul economic asupra spațiului sud-est european. Principalul negociator german, H. Wohlthat, scria, la 27 februarie 1939, că „prin orientarea economiei României spre Germania printr-o planificare comună pe un număr de ani se va asigura Germaniei poziția dominantă în Europa de Sud-Est, deoarece este de așteptat ca tratate similare cu puterile balcanice să urmeze”(51). Așa cum s-a remarcat, „Germanii vedeau în România un potențial punct de sprijin însemnat în manifestarea împotriva nazismului în Balcani și, în consecință, ei considerau Bucureștiul drept cheia intențiilor lor politice în legătură cu Sud-Estul”(52).

51 = Documents on German Foreign Policy, vol. V, doc. Nr. 306.

52 = David F. Funderburk, Politica Marii Britanii față de România. 1938-1940, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 106.

29 În climatul de tensiune provocat de presiunile germane și de concentrarea de trupe ungare la frontiera de vest a României, care putea preluda o acțiune militară germano-ungară (nu era exclusă nici alăturarea Bulgariei), guvernul român a semnat tratatul [martie 1939 Germania] cu hotărârea de a-i eluda prevederile și de a-l contrabalansa prin consolidarea și amplificarea legăturilor economice cu Anglia și Franța. Revirimentul produs în politica britanică după lovitura de la Praga s-a conjugat astfel cu eforturile României de a stăvili „Drang nach Sud-Osten”-ul Reichului în Peninsula Balcanică și a dus la acordarea garanției anglo-franceze la 13 aprilie 1939. (...)

(...) Printre interlocutorii diplomaților români, președintele Turciei, Ismet Inonu, a sintetizat perfect poziția României, când declara, în iunie 1939, că această țară „nu admite o pace cu orice preț, fiind gata să-și apere cu armele independența și integritatea”(56).

56 = E. Campus, Din politica externă a României, București, Editura Politică, 1980, p. 473.

30 (...) România a căzut ea însăși victimă acelui „Drang nach Sud-Osten”, căruia venirea naziștilor la putere i-a dat un dinamism și o brutalitate fără precedent.

36 (...) Poziția geostrategică a României în Europa de sud-est făcea din această țară un element de cea mai mare importanță în cadrul dispozitivului militar atât în ceea ce privește controlul Reichului asupra acestei părți a continentului, cât și a viitoarelor operații ce alcătuiau planul „Barbarossa”.

 

3. Partidul Comunist Român, organizatorul și conducătorul mișcării de rezistență din România

43 (...) Mai întâi la Sofia, apoi, mai ales, la Roma, unde spera să găsească un interlocutor mai receptiv și de o suprafață politică mai mare – în persoana lui Mussolini – sondajele întreprinse de Mihai Antonescu, în calitate de ministru de externe, au fost urmate de demersuri pe cât de febrile, pe atât de sterile la Madrid, Ankara, Berna și Stockholm pentru a-i contacta pe anglo-americani și a negocia cu ei, mizând pe divergențele care se presupuneau a exista între Uniunea Sovietică și partenerii ei occidentali(81).

81 = A. Simion, Preliminariile diplomatice ale insurecției române din august 1944, Cluj-Napoca, Dacia, 1979.

J. Forster, Stalingrad. Risse im Bundnis. 1942-1943, Freiburg, 1975, p. 69-79, 108-113.

Fl. Constantiniu, L agonie d une dictature: la diplomatie du regime Antonescu a la veille de l insurrection, „Revue roumaine d histoire”, XXII (1983), 3, p. 201-212.

44 (...) Până la 6 iunie 1944, când s-a spulberat speranța unei debarcări anglo-americane în Balcani, mareșalul, convins că Anglia nu va tolera zdrobirea Germaniei, a crezut că poate evita dialogul cu Moscova și ajunge la un acord cu anglo-americanii.

45 (...) La 22 martie, în ajunul plecării mareșalului la Klessheim, Mihai Antonescu a cerut lui Al. Cretzianu, ministrul României la Ankara, să afle pe ce ajutor poate conta guvernul român, în cazul în care ar refuza noi cereri germane privind participarea României la război.

46 Prin intermediul atașatului militar la Ankara, colonelul T. Teodorescu, mareșalul a cerut anglo-americanilor să răspundă la următoarele întrebări: „(...) Dacă se decide să reziste și este puternic atacat de germani, el intenționează să se retragă în Iugoslavia și să coopereze cu Aliații și cu Tito. (...)” (...)(87).

(...) Odată frontul stabilizat – la 6 mai trupele sovietice au trecut în apărare – mareșalul Antonescu nu s-a mai arătat atât de preocupat de... retragerea în Iugoslavia!

87 = Arhivele Statului București, Microfilme Anglia, rola 405, cadrul 632.

47 (...) Mareșalul i-a declarat în chip răspicat reprezentantului Turciei, după întoarcerea sa de la Wolfschantze, că „dacă englezii vin în România, el va rămâne credincios hotărârii sale de a-i primi ca prieteni, dar atât timp cât Hitler era în starea actuală de furie (mareșalul se declarase impresionat de duritatea excepțională cu care era condusă reprimarea insurecției de la Varșovia – n.n.) și atât timp cât 800.000 de soldați germani se aflau în România, nu era nici posibil, nici în interesul României să întreprindă acțiuni militare împotriva Germaniei”(92).   

92 = Arhivele Statului București, Microfilme Anglia, rola 406, cadrul 899.

48 (...) La 12 august, Foreign Office a fost informat că cei doi col. T. Teodorescu și prof. C. C. Giurescu s-au prezentat agenților americani la Istanbul și au declarat că sunt autorizați de mareșal și de Mihai Antonescu să declare în numele guvernului român că acesta 1) este dispus să trimită o nouă misiune la Cairo întrucât duo-ul Știrbey-Vișoianu a eșuat; 2) noua misiune este împuternicită orice concesie cerută de Anglia sau Statele Unite în industriile de petrol, extractivă etc, dacă cele două țări preluau achitarea datoriilor de război cerute de URSS; 3) trupele române erau gata să coopereze, dacă acestea debarcau pe litoralul Mării Negre sau ar fi fost parașutate. (...)    Mareșalul – arăta colonelul Teodorescu – credea că Churchill dorește ca România să-și continue rezistența pentru a nu permite pătrundea Uniunii Sovietic în spațiul sud-est european(93).  

93 = Ibidem, cadrele 877, 891, 892.                  

49 Ion Antonescu – și nu numai el - nu-și putea imagina că, pentru a atinge acest obiectiv, Churchill oferise lui Stalin un troc: România în schimbul Greciei. (...)

(...) [20 august 1944] Mihai Antonescu s-a adresat reprezentantului Turciei la București, pe care l-a întrebat: „Poate Turcia să medieze între noi și armatele beligerante anglo-americane? (...)” (95).

95 = ASB, Mf Anglia, r. 406, c. 904.                

 

 

II. Desfășurarea victorioasă a revoluției

 

60 (...) În același timp, în spațiile din imediata vecinătate a țării, în Bulgaria, Iugoslavia, nordul cedat al Transilvaniei și Ungaria, se găseau importante efective germane, care imaginau un adevărat „brâu” ostil care încingea România (vezi tabelul nr. 3).

Tabelul nr. 3: Forțe germane aflate în vecinătatea României(5)

Nr. crt. -  Zona – Efective

1.-Balcani (Iugoslavia, Grecia, Bulgaria) – 22 divizii (2 blindate) + 11 divizii bulgare

(...)

5 = Gordon A, Harrison, Cross-Channel Attack, United States in World War II, Washington D. C., 1951; Appendix G, Divisions Available to Germany on 6 June 1944 (Based on German Situation Maps), p. 471.

 

1.Victoria în capitală

67 (...) Cea mai puternică grupare – care a fost alimentată cu forțe proaspete și experimentate în noaptea de 23 spre 24 august din zona petroliferă Ploiești, iar la 25 și 26 august cu elemente transportate aero din Iugoslavia sau de la grupul de armate „Ucraina de Sud” - a fost cea formată în nord, cu centrul în pădurea Băneasa.

70 (...) De asemenea, a doborât în diferite zone 3 avioane de tipul „Gigant”, încărcate fiecare cu câte 100 de militari din trupele gen „comando” aduși pe calea aerului din Iugoslovia să  întărească forțele germane din zona Băneasa.

 

3. Lichidarea inamicului hitlerist în celelalte regiuni ale țării

78 (...) La 31 august, un locotenent colonel român a cerut „dezarmarea grupului de luptă [Gorres] și promite că toți soldații vor fi duși cu un tren special de la Călărași la frontiera cu Bulgaria”. (...)(25). În fața acestei situații fără ieșire, parte a grupului s-a predat și parte și-a găsit scăparea peste Dunăre în Bulgaria. (...)

25 = ASB, Mf SUA, r. 247, c. 6067 775-78.   

79 (...) În sfârșit, în porturile dunărene acțiunile forțelor insurecționale române s-au desfășurat împotriva garnizoanelor germane locale, a navelor ce navigau în amonte, în retragere, și a coloanelor de trupe care, retrase de pe front, hărțuite de trupele române pe parcurs și ajunse cu pierderi serioase la Dunăre, încercau să treacă pe malul bulgăresc. (...)

80 (...) În planurile Înaltului Comandament al Wehrmachtului, controlul asupra acestei porțiuni a Dunării [Porțile de Fier] era socotit esențial pentru reușita stabilizării unui front defensiv pe crestele Carpaților, prelungit mai departe în Balcani, ca un bastion de rezistență îndelungată împotriva oricărui adversary (directiva strategică a OKW din 28 august 1944 prevedea ca în acest punct să fie „sudura” între Grupul de Armate „Ucraina de Sud” din România și comandamentul competent în Balcani, „Teatrul de operații Sud-Est”). (…)

81 O încercare de debarcare a unor mari unități germane de pe malul opus al Dunării, în zona localității românești Moldova Veche (tot în ideea de a pune stăpânire pe Porțile de Fier), a fost, de asemenea, zdrobită de forțele române. (…)

86 (…) Așa a fost în sectorul Corpului de munte, în zona orașului Nădlac, la Moldova Veche și Giurgiu, unde trupe germane au forțat Dunărea și au încercat să formeze capete de pod pe malul românesc.

98 (…) La aceeași oră [7,15 – 24 august 1944], agenția britanică de știri Reuter a evidențiat într-un comentariu că insurecția din România și eliberarea Parisului, care se produsese la 23 august 1944, „marchează pagina neagră a războiului dus de Germania…”, că „Întregul edificiu nazist din Balcani începe să se năruie” și (…).

De la oră la oră, aceste comentarii s-au multiplicat, afirmându-se că „Gestul României va fo un exemplu de urmat pentru Bulgaria, Finlanda și Ungaria”(39), (…).

(…) Ziarul londonez „News Chronicle” a scris la 24 august 1944, referindu-se la consecințele politice dezagregante asupra blocului fascist german declanșate de insurecția română, că „Bulgaria nu mai are de făcut absolut nici o alegere. (…)”(42)

39 = Arhiva MAN, f. 629, radio BBC, ora 7, 24 august 1944 (limba germană).

42 = Ibidem, f. 638.

99 (…) Dacă autorul [Morley Richards, „Daily Express”, 24 august 1944] se înșela în evaluarea capacității de rezistență a Reichului, el aprecia corect că acțiunea României „înseamnă că întreaga Peninsulă Balcanică este pierdută pentru Germania, iar drumul prin valea Dunării este deschis spre inima Reichului”. (…) Pentru „Evening Standard”, „Singurul lucru pe care germanii pot să-l facă este să se retragă prin trecătorile Carpaților în Transilvania, dar aceasta înseamnă abandonarea nu numai a României, dar și a Bulgariei și a întregii Peninsule Balcanice. (…)” Consecințele de mare amploare ale actului de la 23 August 1944 au fost relevate și de „Newa Chronicle” din 25 august, care atrăgea atenția că flancul german rămânea deschis, iar comentatorul militar Philip Gribble arăta că acțiunea României „subminează structura rezistenței ulterioare în Balcani. (…)” Pentru „New Statesman and Nation”, din 26 august, întoarcerea armelor împotriva Reichului de către România era de „o mare și în fapt decisivă importanță pentru Europa de sud-est”. „Daily Mail”, din 25 august, aprecia că „din punct de vedere politic, ea (acțiunea României – n. n.) înseamnă prăbușirea completă a influenței germane în Balcani și aceasta, la rândul ei, va determina indiscutabil și alte țări satellite să grăbească ieșirea lor din lagărul german. (…)

100 Din punct de vedere military, acțiunea României este o serioasă lovitură pentru Germania și trebuie să ducă, în cele din urmă, la evacuarea tuturor trupelor germane din Balcani”. „Times”, din 25 august, arăta că, după opinia unor observatori „acțiunea României va convinge, în cele din urmă, Bulgaria și Finlanda să pună capăt vorbăriei și să treacă la fapte. În orice caz, lovitura data controlului german asupra Balcanilor și Europei de sud-est este de domeniul evidenței”. (…)

Presa americană a comentat, potrivit postului de radio New York din 24 august (orele 10,15), „acest important eveniment politico-militar”, arătând că România a luat această măsură înaintea Bulgariei și Ungariei, fiind prima națiune satelită care a trecut de partea aliaților”(47). (…) În numărul său din 25 august, „New York Times” sublinia că pentru Germania nazistă „controlul spațiului românesc este de maximă importanță. (…) El este nu numai o pavăză pentru flancul ei sudic. (…)”

47 = Ibidem, f. 635.

101 (...) Ziarul „Evening Star”, din 24 august, arăta că prin noua acțiune a României, Germania nazistă a pierdut cea mai importantă sursă de petrol, ca și aportul militar al armatei române. „Ea (acțiunea României – n. n.) zguduie întreaga Peninsulă Balcanică și pune în primejdie toate forțele germane din Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia și sudul Poloniei. Lăsând la o parte efectele ei asupra finlandezilor atât de șovăielnici, acest eveniment va grăbi cu certitudine decizia bulgarilor și ungurilor de a pune capăt colaborării lor nefericite cu Berlinul și se va grăbi astfel ziua când Hitler va fi obligat să ia cale întoarsă în Germania”. Ziarul „Washington Post”, din 25 august, aprecia că „acțiunea României (...) va crea largi fisuri în imperiul balcanic al lui Hitler și va grăbi sfârșitul războiului. Mișcarea României va precipita incontestabil ieșirea din război a Bulgariei”. (...) Cunoscutul ziarist Cyrus Sulzberger arăta într-un articol intitulat Dezastrul se conturează pentru Germania în Balcani. Numai pierderea petrolul din România singură poate fi fatală planurilor ei de război, apărut în „New York Times”, din 27 august, (...). Un comentator de înaltă competență ca Hanson E. Baldwin scria în același ziar, la 27 august, că acțiunea României înseamnă o slăbire serioasă a pozițiilor militare ale Axei pe flancul ei sudic, în cele din urmă, prăbușirea pozițiilor din întreaga Peninsulă Balcanică. Rezultatele imediate sunt de mare semnificație politică; Bulgaria poate fi încurajată să urmeze exemplul, iar rezistența din Iugoslavia este stimulată semnificativ”. Iar la 28 august, un articol apărut în cotidianul „New York Times” comenta în felul următor actul săvârșit de poporul român: „ieșirea României din război provoacă o considerabilă scădere a forței germane din sudul Europei și poate chiar prăbușirea totală a nazismului. (...)”(49). (...)

Ziarul „Pravda”, din 27 august, a apreciat că „Ieșirea României din Axă are o importanță covârșitoare nu numai pentru această țară, ci pentru întreg Balcanul, deoarece prin această lovitură se prăbușește întregul sistem german de dominație din sud-estul Europei, (...)”(52). În aceeași zi, organul central sindical sovietic „Trud” opina că „ieșirea României... din alianța cu Reichul nazist însemnează crahul sistemului politico-militar al Germaniei din sud-estul Europei”(53).

49 = Ibidem, f. 733.

52 = Ibidem, fond 948, dosar 2905, f. 712.

53 = Ibidem.

103 (...) Un comentariu, din 27 august, al ziarului turcesc „Ullus” sublinia că prin actul său „România primește asigurarea unui viitor liber, ceea ce constituie o garanție și pentru viitorul întregii Peninsule Balcanice”(56).

56 = Ibidem, dosar 224, f. 723.  

104 (...) În Bulgaria opinia publică își manifesta „uimirea” și „admira curajul României”(61).

(...) Un comentariu al agenției Transocean transmitea aprecierea că „Evenimentele politice din România vor avea oarecare urmări asupra situației frontului de sud”(63).

61 = Ibidem, f. 649.

63 = Ibidem, f. 674.

105 (...) Într-o convorbire cu Ante Pavelic, conducătorul regimului fascist din Croația, purtată la 18 septembrie 1944, dictatorul nazist a enumerat crizele militare cu care a fost confruntat Wehrmachtul în 1944: prăbușirea grupului de armate Centru din Bielorusia, acțiunea României și dezagregarea apărării germane din Franța (după străpungerea de la Avranches)(69). (...) Potrivit acestuia [raport OKW către Hitler], actul românesc „... pe lângă consecințele imediate de ordin militar, a produs în același timp și răsturnare de fronturi extrem de periculoasă, ce va duce la pierderea teritoriului nu numai al României, ci și al Bulgariei, Iugoslaviei și Greciei, punând în pericol toată armata germană din Balcani. (...)”(70).

69 = Andreas Hillgruber, Staatsmanner und diplomaten bei Hitler, t. II, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag, 1971, p. 511.

70 = Arh. St. București fond Casa Regală, dosar 20/1945.

 

 

III. Consecințele militar-strategice ale revoluției române asupra desfășurării celui de-al Al doilea război mondial

 

1.Importanța strategică a României în ansamblul războiului în vara anului 1944

110 (...) Declanșarea insurecției române va fi urmată – succesiune temporală și cauzală – de asemenea ridicări populare la luptă împotriva ocupanților în Slovacia și la Sofia, în capitala Bulgariei. Alături de armatele de linie ale aliaților, mișcarea de rezistență în ansamblul ei lovea cu putere ocupantul hitlerist, în unele țări – Iugoslavia, cu deosebire, dar și în Albania, Grecia, Franța și Italia ocupate etc – fiind smulse de sub controlul acestuia importante teritorii, fixând considerabile elemente ale Wehrmachtului. (...)

111 (...) Legătura dintre ei [daci] și Carpați a fost atât de puternică, încât a izbit pe contemporani și a fost sintetizată lapidar de Florus: „daci inhaerent montibus” (dacii sunt lipiți de munți). Rezistența cea mai îndârjită a fost opusă de geto-daci invadatorilor romani în regiunile de munte.

112 (...) Pătrunderea dinspre nord sau est spre sud-estul Europei în Peninsula Balcanică era, de asemenea, obligatoriu să fie efectuată prin spațiul românesc sau prin imediata lui vecinătate.   

113 (...) El [spațiul Câmpiei Române] dădea posibilitatea învăluirii arcului carpatic, ușor de apărat și greu de străbătut printr-o ofensivă dinspre est, constituia un vast flanc al dispozitivului militar german din Balcani; el mai oferea posibilitatea dezvoltării cu succes a acțiunilor militare împotriva acestuia pe direcțiile nord -sud (în variantele Craiova-Bechet-Sofia-Istanbul sau Craiova-Sofia-Salonic) sau nord-est – sud-vest (Craiova-Belgrad-Triest). Stăpânirea de către România, ca aliată a Națiunilor Unite, a spațiului Câmpiei Române avea astfel în vara anului 1944o importanță capitală: unea forțele sovietice cu armata populară de eliberare din Iugoslavia, organizată și comandată de Iosip Broz Tito și dezagrega flancul și spatele dispozitivului hitlerist din Balcani.

(...) Ea [Dobrogea] deschidea – în condițiile noi orientări a României – nu numai posibilitatea angajării rutei strategice de „litoral” (utilizată și în secolele anterioare pentru a pătrunde în adâncimea Peninsulei Balcanice), dar răpea Reichului punctele esențiale de sprijin terestru pentru o prezență maritimă în bazinul Mării Negre. (...)

 

2. „În clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”

123 (...) Africa de Nord, Franța, Belgia, Luxemburg, Creta, cea mai mare parte a Balcanilor, Italiei și Poloniei, porțiuni din Olanda Cehoslovacia și Iugoslavia, Prusia Orientală fuseseră eliberate de sub ocupația germană.

 

3. Prăbușirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-german

123 (...) 27 = (...) V. A. Mațulenko, Razgrom nemțko-fașitskih voisk Balkanskom napravlenii avgust-senteabr 1944 goda, Moskva, 1957.

 

4. „Cel mai larg flanc deschis din războiul modern”

130 Conducerea militară supremă germană aprecia că pentru defensiva în Europa „stăpânirea Balcanilor, drept componentă a cetății Europa, este hotărâtoare (s. n.) din motive strategice, de politică militară și economice”(44). Țările balcanice furnizau în 1943-1944 50% din producția totală europeană de țiței, 100% din producția de crom, 60% din bauxită, 29% din antimoniu și 21% din producția continentală de cupru. (...) Un memoriu alcătuit de ministrul armamentului, Albert Speer, la 18 februarie 1944, analizând din această perspectivă desfășurarea războiului, conchidea că acesta „se va termina la 10 luni după pierderea Balcanilor”(46), luând în considerație, mai cu seamă, rezervele de crom din acest spațiu continental.

Nu numai economic, dar și din punct de vedere militar posesia Balcanilor se vădea indispensabilă în concepția strategilor germani. La 9 iulie 1943, la Înaltul Comandament al Wehrmachtului a fost efectuată o analiză a repercusiunilor politice și militare ale unei debarcări aliate în Balcani. O asemenea eventualitate – s-a apreciat atunci – ar fi avut consecințe defavorabile Reichului: ar fi putut determina Turcia să abandoneze neutralitatea și ar fi implicat ieșirea din Axă a Bulgariei, României și Ungariei; (...)(47). În consecință, s-a ,decis întărirea apărării militare a Balcanilor. În perioada 15 iulie – 15 octombrie 1943, forțele militare ale Wehrmachtului în această zonă au crescut cu 6 divizii, numărul lor total ridicându-se la 16.  

44 = Kriegstagebuch des Oberkommandos der Wehrmacht 1940-1945, Band IV: 1944-1945, 2, Frankfurt am Main, 1961, p. 1550 (KTB des OKW).

46 = Albert Speer, Au coeur du troiseme Reich, Fayard, Paris, 1971, p. 450-451.

47 = Cf. Ralph S. Mavrogordato, Hitler s Decision on the Defense of Italy, in Command Decisions, Washington D. C., 1960, p. 309-310.

131 Conform situației înfățișate în hărțile de operații germane, Comandamentul german de Sud-Est (Oberbefehlshaber Sudost), în competența căruia intra spațiul balcanic (inclusiv insulele ocupate din Marea Egee), dispunea, în iunie 1944, de 20 de divizii de infanterie, 2 divizii blindate și 3 divizii mixte (în Balcani se mai găseau 11 divizii de infanterie bulgare)(48). Pe teatrul de operații balcanic propriu-zis se aflau circa 20% din diviziile de infanterie și 9% din cele blindate aflate la dispoziția Germaniei în afara celor angajate în gigantica încleștare cu Armata Roșie pe teatrul de război estic din Europa. În vara anului 1944, în Balcani se găseau efective germane care depășeau 900.000(49). Aici, Armata de eliberare națională a Iugoslaviei cu cele 39 de divizii ale ei (350.000 de oameni) a dus un viguros război de partizani.

Păstrarea Balcanilor în propria sferă militară era apreciată la Berlin drept decisivă pentru continuarea războiului. (...) La începutul lunii august 1944, Hitler declara, într-o convorbire cu A. Jodl, șeful Statului major general al OKW, că „păstrarea teritoriului ungar are pentru noi o însemnătate vitală și din punctul de vedere al comunicațiilor ca premisă a păstrării întregului sud-est (al Europei – n. n.)”(50).

Nu mai puțin important a fost spațiul balcanic în planurile aliaților occidentali. Premierul englez W. Churchill era un partizan hotărât al declanșării unei operații militare în Balcani, socotit „pântecele moale” al defensivei germane în Europa. Alternativa: debarcare în Balcani („un atac din Adriatica spre Dunăre pentru a face joncțiunea cu forțele rusești ce urmau să pătrundă în România”)(51) sau în nord-vestul Europei („Overlord”) a fost decisă la conferința celor „3 mari” de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943). În pofida insistențelor britanice, partea americană s-a hotărât pentru a secunda opțiune, punându-se astel capăt unei aprige dispute între cele două maluri ale Atlanticului(52).

48 = Gordon A. Harrison, Cross-Channel Attack, Washington D. C., 1951, p. 471.

49 = Earl Ziemke, Stalingrad to Berlin: The German Defeat in the East, Washington D. C., 1968.

50 = V. I. Dașicev, Bakrostvo strateghii ghermanskogo fașizma, t. 2, Moskva, 1973, p. 521.

51 = G. A. Harrison, op. cit., p, 12.

52 = Maurice Matloff, Strategic Planning for Coalition Warfare 1943-1944, Washington D. C., 1959, p. 360-363.

Ray S. Cline, Washington Command Post: The Operation Divisions, Washington D. C., 1951, p. 226-232.

Trumbull Higgins, Soft Underbelly, London, 1972.

132 Până la începutul lunii iulie 1944, W. Churchill a continuat să insiste – zadarnic însă – pentru o „invazie” în Balcani, de această dată ca alternativă la debarcarea în sudul Franței. Dar disputele anglo-americane asupra „deschiderii” militare a spațiului balcanic au evidențiat importanța cu totul deosebită a acestui spațiu continental în lansarea unui atac decisiv asupra Reichului. (...)

Imediat după recepționarea știrilor din România asupra „întoarcerii de fronturi” operate prin insurecție, comentatorii politici și militari din țările coaliției antihitleriste au relevat că ea semnifică prăbușirea dominației politico-militare hitleriste în Balcani.

(...) La 6 septembrie 1944, subunități navale românești au cooperat la forțarea Dunării în zona Kladovo (RSF Iugoslavia) cu un detașament sovietic (...). Forțele sovietice reluau deci operațiile militare la 620 km de locul unde se aflaseră la 23 August 1944 (Bârlad), angajând practic în numai 14 zile dispozitivul german (flancul estic) din Balcani. (...)  

133 (...) De la Ploiești spre granițele româno-iugoslavă și româno-bulgară și la nord de Carpați, deplasarea forțelor sovietice a fost absolut nestânjenită de nici un obstacol și a beneficiat de concursul entuziast al populației românești.

134 (...) Un prim efect notabil, de mare însemnătate pentru situația militară din Peninsula Balcanică, pe care l-a avut eliminarea Wehrmachtului din zonele de sud ale României de către forțele insurecționale române a fost abandonarea de către Bulgaria a alianței cu Reichul hitlerist. Dacă în lunile iulie și august 1944 – potrivit aprecierii istoriografiei bulgare – existau „condiții internaționale și interne favorabile pentru o schimbare decisivă a politicii externe, pentru o rupere a alianței cu Germania și pentru o ieșire din război”, ceea ce ar fi avut „o mare importanță pentru Bulgaria ca și pentru desfășurarea războiului mondial”, a fost de ajuns să se producă actul românesc pentru ca situația vecinei de la sud a României să se deterioreze în mod grav și instantaneu.   

135 La 26 august, un comunicat al guvernului bulgar a anunțat neutralitatea Bulgariei în conflictul mondial, la 5 septembrie a intervenit declarația de război a Uniunii Sovietice, iar la 9 septembrie s-a declanșat insurecția populară antifascistă. Succesiunea aceasta rapidă de evenimente și-a avut ca punct de început 23 August 1944 și constituia o materializare a impactului insurecției din România asupra situației țărilor balcanice. Istoricul bulgar I. Dimitrov apreciază că „Măsurile luate de cercurile conducătoare bulgare după 23 august, reprezintă în fapt începutul unei reorientări în politica externă bulgară, manifestată prin ruptura alianței militare cu Germania, dar nu și ruperea relațiilor diplomatice, prin încercările de încheiere rapidă a unui Armistițiu cu Anglia și SUA și de normalizare a relațiilor cu URSS”(54).   

Partea germană a sesizat imediat impactul negativ asupra dispozitivului militar propriu din Balcani declanșat de insurecția din România. (...) Spațiul strategic al Câmpiei Române devenit brusc inamic a deschis o problemă de cea mai mare importanță pentru soliditatea dispozitivului hitlerist în Balcani. La 31 august, la Belgrad, în jurnalul de război al grupului de armate „F”, dislocat în Iugoslavia și Grecia, se nota că „drumul de la București la Belgrad, prin Craiova, este practic deschis pentru inamic”(55) (...) Deschiderea flancului stâng prin inițiativa României era agravată de starea de război instituită la 5 septembrie 1944 între URSS și Bulgaria, care profila certitudinea unei dezertări a acesteia din urmă din Axă.

La 26 august 1944, Oberbefehlshaber Sudost a ordonat replierea unei divizii de vânători de munte din Grecia (Grupul de Armate „F” dislocat în Grecia continentală și insule însuma 300.000 de oameni).

54 = Iltcho Dimitrov, La politique exterieure du gouvernement d Ivan Bagrianov, „Revue d histoire de la deuxieme guerre mondiale”, mo. 93, Janvier 1974, p. 32, 43.

55 = Arhivele Statului București, Fond microfilme SUA, rola 116, cadrul 42.

136 Trei zile mai târziu, de la Berlin s-a emis un „Ordin pentru apărarea Sud-Estului”, în care se dispunea concentrarea tuturor rezervelor Oberbefehlshaber-ului Sudost în zona Belgrad-Niș-Salonic și efectuarea pregătirilor preliminare pentru o retragere din Grecia. Feldmareșalul Maximilian von Weichs, comandantul „Teatrului de operații Sud-Est”, a propus, la 20 septembrie, evacuarea totală a Greciei (insulele din Egee fuseseră evacuate la ordinul lui Hitler 5 zile mai devreme). (...) Decizia finală a fost luată la 10 octombrie, când a fost ordonată evacuarea tuturor forțelor germane din Grecia, Albania și Macedonia de sud. La 14 octombrie, Belgradul a fost eliberat de forțele Armatei populare de eliberare națională din Iugoslavia, conduse de mareșalul Tito, în colaborare cu forțele sovietice, cu care făcuseră joncțiunea la 5 octombrie 1944.

La numai 44 de zile de la declanșarea insurecției române, trupele sovietice efectuaseră deci joncțiunea cu trupele armatei de eliberare a Iugoslaviei, cosemnând practic crahul definitiv aș sistemului militar german din sud-estul Europei. (...)

137 Un alt istoric, analizând rapiditatea cu care trupele sovietice au străbătut teritoriul românesc după 23 August 1944, atingând rapid noul front deschis de forțele române în Transilvania și Banat, consideră că „înaintarea lor a avut un dublu obiectiv: pe e o parte, să izoleze forțele germane răspândite în țările balcanice și, pe de altă parte, să manevreze pe Dunăre pentru a încercui Ungaria”(58). Insurecția din România, care a determinat nemijlocit abandonarea de către Bulgaria a politicii externe alături de Germania, a lăsat un uriaș front descoperit pentru Wehrmacht – deschis, în consecință, exploatării militare a forțelor Națiunilor Unite – a cărui lungime a fost, conform opiniei unui alt analist militar, de „425 de mile..., de la granița Ungariei până la Marea Egee”(59). (...)

58 = Andre Latreille, La seconde guerre mondiale, Hachette, 1966, p. 356.

59 = Earl Ziemke, Stalingrad to Berlin: The German Defeat in the East, Washington D. C., 1968, p. 371.

138 (...) Scopul ofensivei [grupului de armate „Ucraina de sud”, 29 august 1944] era de a „fixa apărarea pe Carpații Orientali și Meridionali și a reconstitui continuitatea cu linia Balcanilor Occidentali din estul Iugoslaviei în vederea prelungirii dominației în sud-estul Europei. (...)”(61).

(...) Prin controlul ferm instituit prin insurecție de forțele românești asupra lanțului carpatic occidental nu era eliminat doar un posibil aliniament de rezistență germană în fața iruperii forțelor Națiunilor Unite în spațiul liberal câmpiei Tisei, dar, în același timp, era pulverizată tentativa hitleristă de a reconstitui un virtual dispozitiv de apărare bazat pe munții din Ucraina subcarpatică prin estul Iugoslaviei până în Grecia. (...)

61 = Hans Friessner, Verratene Schclahten. Die Targodie der deutschen Wehrmacht in Rumanine und Ungarn, Hamburg, Holstein Verlag, 1956, p. 107, 113.

139 (...) Linia de contact cu inamicul a acestui „cap de pod” traversa podișul transilvan pe linia de demarcație româno-ungară stabilită prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, includea masivul Bihorului și urma apoi traiectul frontierelor româno-ungară și româno-iugoslavă. Pentru jurnalul de război al Înaltului Comandament al Wehrmachtului chiar menținerea acestui aliniament a apărut ac înfăptuire imprevizibilă ulterior insurecției române: „din punctul de vedere al istoriei războiului rămâne de-a dreptul un miracol că după aceea (ieșirea României din războiul hitlerist – n. n,) a mai fost cu putință ca, la frontiera ungară (linia de demarcație româno-ungară din Transilvania – n. n.) și la cea sârbească să se construiască un front defensiv oricât ar fi fost el de subțire”(63).

63 = KTB des OKW, p. 15.

143 „România n-a capitulat, ea luptă acum mai departe alături de aliați – radiodifuza 3 ore mai târziu în limba germană BBC. – Prin intrarea României în luptă alături de aliați calea Dunării este deschisă”(66). (...) În  America Latină, ziarul argentinian „La Prensa”, din 25 august 1944, făcea următorul comentariu relativ la consecințele insurecției române: „(...) Bariera dificilă a Carpaților dispare în mod practic, iar rușilor le este deschisă câmpia vastă a Dunării care duce la Belgrad, Budapesta și Viena și chiar spre Germania. (...) Amenințarea este mai puțin imediată pentru Ungaria decât pentru Balcani, dar nu este mai puțin periculoasă. (...)”(68). (...) La 25 august, agenția de presă nazistă Transocean a apreciat că întoarcerea de fronturi a României „va avea anumite urmări asupra situației frontului de sud”(69). Iar căpeteniile militare hitleriste, în frunte cu Keitel, într-un raport ce fusese înaintat către Hitler, măsurau „consecințele imediate de ordin militar” ale acțiunii României prin aceea că ele au produs „o răsturnare de fronturi extrem de periculoasă”, care „pune în pericol toată armata germană din Balcani” și „în urma căreia armatele ruse vor putea ajunge în vreo câteva săptămâni în fața Budapestei”(70).    

66 = Ibidem, f. 647.

68 = România în războiul antihitlerist. 23 August 1944-9 mai 1945, București, Editura Militară, 1966, p. 143-144.

69 = Arhiva MAN, fond 948, dosar 224, f. 675.

70 = România în războiul antihitlerist, p. 144.

144 Iar pentru B. H. Liddell Hart, „Manevra de întoarcere (a flancului dispozitivului german din Balcani și, implicit, a aripii de sud a frontului de est) a fost în principal o problemă de logistică determinată mai mult de factorii de mișcare și aprovizionare decât de opoziția inamicului”(72).

72 = B. H. Liddell Hart, The History of the Second World War, p. 585.

146 (...) Indirect, sub impactul insurecției române, Reichul a pierdut „valoarea a1 7 divizii germane din Balcani, care au fost puse în situația de a fi anihilate”; „valoarea a 23 divizii bulgare, întrucât în situația din august 1944 poziția Bulgariei era dependentă strategic de situația din România”(84). Aceste calcule privind pierderile de divizii înregistrate direct sau indirect de către Wehrmacht au condus experții militari români din epocă la concluzia justă că insurecția din România a produs „o răsturnare a raportului de forțe în sd-estul Europei în favoarea Națiunilor Unite atât de importantă încât se are în vedere momentul și regiunea în care s-a produs ar putea fi considerată catastrofală pentru Germania”(85).

84 = Arhiva MAN, dosar 1404-II, f. 639.

85 = Ibidem.

161 (...) Aceste livrări au fost impuse României de integrarea ei forțată în zona de hegemonie a Reichului, ca urmare a raportului de forțe din Europa de est și de sud-est din august 1939-septembrie 1940.

164 (...) Insurecția română din august 1944 a destrămarea dispozitivului german din sud-estul Europei(41). În expunerea amintită mai sus a generalului A. Jodl, din 7 noiembrie 1943, se arăta că „menținerea Balcanilor ca parte componentă a fortăreței (Festung) Europa are din punct de vedere operațional, politico-militar și economic o importanță decisivă”. El sublinia că din această zonă venea 50% din extracția de petrol a continentului, 60% din cea de bauxită, 29% din cea de antimoniu și 100% din cea de minereu de crom(42). (....)

40 = (...) Pentru obiectivele politico-strategice ale ofensivei [Balaton, Ungaria, 6 martie 1945] – recucerirea Balcanilor – vezi relatarea generalului Sepp Dietrich făcută lui A. Speer în închisoarea de la Nurenberg, în A. Speer, Journal de Spandau, Paris, 1975, p. 30.

41 = K. Hnilinka, Das Ende auf dem Balkan 1944/1945. Die militarische Raumung Jugoslaviens durch die deutsche Wehrmacht, Gottingen, 1970, p. 51.

42 = V. I. Dașicev, Bakrostvo strateghii ghermanskogo fașizma, t. 2, Moskva, 1973, p. 487.

165 Scopul operațiunii „Waldteufel” (ofensiva din Ungaria din martie 1945) era de a ocupa triunghiul Sava-Dunăre și apoi de a înainta spre sud-est. În fața hărții, Hitler – „plin de speranță”, după mărturia unui martor ocular – a declarat celor prezenți, în cadrul unei alocuțiuni destinate să explice obiectivele ofensivei: „Avem toate șansele de a-i vedea pe locuitorii acestor regiuni ridicându-se ca un singur om și de a recuceri Balcanii într-o luptă pe viață și pe moarte. (...)”(43). Dincolo de caracterul fantastic al acestor planuri, se întrezărește însemnătatea acordată de Hitler unei zone pierdute prin efectele insurecției române din august 1944. (...)

43 = Albert Speer, Journal de Spandau, Paris, 1975, p. 30.

Andreas Hillgruber, Staatsmanner und diplomaten bei Hitler, t. II, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag, 1971, p. 523 (convorbirea Hitler-Szalasi din 4 decembrie 1944).

 

V. Consecințele politice ale revoluției române din august 1944

166 (...) Insurecția română din august 1944, care – așa cum s-a văzut mai sus – a dus la dezagregarea sistemului militar german din Europa de sud-est – zonă de majoră însemnătate strategică, economică și politică – fiind comparabilă, după însăși mărturia lui Hitler, cu debarcarea anglo-americană din Franța și cu prăbușirea grupului de armate „Centru” în Bielorusia(1), a avut și repercusiuni politice de cea mai mare însemnătate.

Dominația Europei de sud-est fusese unul din principalele obiective ale politicii de expansiune a celui de-al treilea Reich și ceea ce s-ar putea numi Drang nach Sud-Osten prinsese contur încă din primele luni de după instaurarea regimului nazist. În primăvara anului 1941, după ocuparea Iugoslaviei și Greciei, această parte a continentului se afla sub cizma germană. Menținerea zonei danubiano-balcanice sub controlul german a fost considerată de OKW drept una din premisele continuării războiului, ceea ce explică păstrarea unor însemnate efective în Peninsula Balcanică în ciuda situației critice de pe diversele fronturi de luptă și, în primul rând, de pe cel sovieto-german.

1 =  Andreas Hillgruber, Staatsmanner und diplomaten bei Hitler, t. II, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag, 1971, p. 511.

167 Insurecția română a declanșat un adevărat seism în această parte a Europei, a cărui undă de șoc s-a propagat cu rapiditate, provocând sau precipitând declanșarea unor crize politice în statele aflate în orbita Berlinului: Ungaria, Bulgaria și Croația. (...)

2 = Elisabeth Barker, British Policy in South-East Europe in the Second World War, Londra, 1976.

170 (...) Ziarul „Szavabd Nepp”, organ al comuniștilor unguri, avertiza în primul număr din luna septembrie: „Conducătorii reacționari nu vor să ia cunoștință despre ceea ce s-a întâmplat în România, Bulgaria, Finlanda. (...)”(12). (...)

Criza politică din Bulgaria

170 În cursul ultimei întrevederi Hitler-Antonescu (Rastenburg, 5-6 august 1944), la o întrebare a dictatorului român asupra unei posibile defecțiuni a Bulgariei, Hitler „a răspuns – consemnează interpretul P. Schmidt – că nu poate da nici o garanție pentru atitudinea Bulgariei.  

12 = „Szabad Nepp”, nr. 1, 1 septembrie 1944, citat de Ladislau Gergely în capitolul Ungaria din volumul Rezistența europeană în anii celui de-al doilea război mondial 1938-1945, I. Țările din Europa centrală și de sud-est, București, Editura Militară, 1973, p. 373.

171 Este de la sine înțeles că Germania se va apăra împotriva oricărei lipse de loialitate a Bulgariei; nu se știe cine va conduce în viitor regența. După ce Boris a fost asasinat de Secret Service(13), iar el (Fuhrerul) nu s-a mai putut elibera de un sentiment de nesiguranță față de Bulgaria, trebuie luate în considerație și alte surprize”(14).

Incertitudinile fuhrerului în privința aliatului bulgar erau generate de evoluția situației din această țară. În perioada când cel de-al treilea Reich își afirma progresiv controlul asupra sud-estului european, Bulgaria aderase la pactul tripartit (martie 1941), integrându-se tot mai mult în orbita politică și militară a Berlinului. Bază de operații împotriva Greciei și Iugoslaviei, Bulgaria s-a aflat în situația bizară de a se găsi în război cu Marea Britanie și SUA (13 decembrie 1941), dar de a nu participa la campania Wehrmachtului împotriva Uniunii Sovietice. „Din considerente militar-strategice și politice, Berlinul nu a stăruit necondiționat la o ruptură între Bulgaria și URSS, pentru că astfel Bulgaria putea fi folosită nestânjenit ca bază de aprovizionare pentru campania din Rusia, armata bulgară ca rezervă împotriva Turciei și pentru combaterea partizanilor, iar guvernul bulgar ca reprezentant al intereselor germane în Uniunea Sovietică”(15). Trupe bulgare au fost folosite de către comandamentul german pentru a ține sub ocupație teritorii din Grecia și Iugoslavia.

Înfrângerile suferite de Wehrmacht pe frontul sovieto-german au erodat progresiv bazele colaborării dintre Reichul nazist și Bulgaria și au adus la ordinea zilei problema de a găsi o modalitate de a încheia o pace separată cu Aliații occidentali. Moartea țarului Boris III, urmată la scurt timp de anunțul oficial al armistițiului italian, a agravat acțiunea factorilor de destabilizare.

13 = Helmut Heiber, Der Tod des Zaren Boris, „Vierteljahreshefte fur Zeitgeschichte”, 1964, nr. 4, p. 384-416.

Ilcho Dimitrov, La mort du roi Boris III, „Revue d histoire de la deuxieme guerre mondiale”, XXI(1971), nr. 83, p. 16-30.

14 = Andreas Hillgruber, Staatsmanner und diplomaten bei Hitler, t. II, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag, 1971, p. 498-499.

15 = Hans Joachim Hoppe, Deutschland und Bulgarien 1918-1945, „Hitler, Deutschland und die Machte, ed. M. Funke, Dusseldorf, 1977, p. 609.

172 În țară s-a intensificat acțiunea forțelor antifasciste, conduse de Partidul Muncitoresc Bulgar (PMB) și care găsiseră cadrul politic și organizatoric în Frontul Patriei, al cărui program, transmis încă de la 17 iulie 1942 de postul de radio „Hristo Botev”, constituia platforma de raliere a tuturor forțelor social-politice ale țării decise să pună capăt regimului monarho-fascist și colaborării cu Germania. Armata populară insurecțională de eliberare, creată în primăvara anului 1943, și-a înmulțit acțiunile pe întreg teritoriul țării și în toamna anului 1943, ca și în iarna 1943-1944, a făcut dă eșueze ofensiva armatei guvernamentale care urmărea lichidarea mișcării de partizani. În urma indicațiilor PMB, armata insurecțională a trecut la ofensivă și în lunile ianuarie-mai 1944 a executat peste 500 de acțiuni(16).

Agravarea considerabilă a situației militare a celui de-al treilea Reich a avut drept consecință înăsprirea crizei politice din Bulgaria ca urmare a derutei din sfera cercurilor conducătoare. În fața perspectivei prăbușiri frontului german în Est și a înaintării armatei sovietice în direcția Peninsulei Balcanice, cercurile guvernamentale au încercat să salveze structurile burgheze prin încheierea păcii cu Marea Britanie și SUA și prin reprimarea mișcării de partizani.

Pentru a da o imagine credibilă în ochii celor din cabinetele de la Londra, Washington și Moscova, cercurile oficiale din Sofia au recurs la o operație de „machiaj” politic: la 1 iunie 1944, cabinetul D. Bojilov a cedat locul unui altuia, prezidat de I. Bagrianov. Schimbarea a fost precipitată de rechemarea ministrului sovietic de la Sofia și de notele guvernului sovietic (17 și 26 aprilie, 9 și 18 mai), care subliniau incompatibilitatea dintre neutralitatea bulgară și utilizarea porturilor și aeroporturilor bulgare de către Wehrmacht; nota cerea redeschiderea unor consulate la Varna, Burgas și Ruse, cu scopul de a urmări activitatea marinei germane, care făcea iluzorie neutralitatea Bulgariei. Noul cabinet s-a grăbit să anunțe, la 3 iunie, un șir de măsuri menit să atenueze regimul de dictatură, precum amnistierea deținuților politici, desființarea lagărelor de concentrare etc, dar ele nu au devenit niciodată o realitate; în schimb, o adevărată ofensivă a fost desfășurată împotriva mișcării de rezistență, cu scopul de a o lichida.

16 = Crișan Iliescu, Bulgaria, în volumul Rezistența europeană în anii celui de-al doilea război mondial 1938-1945, I. Țările din Europa centrală și de sud-est, București, Editura Militară, 1973, p. 340.

173 Pe planul politicii externe, guvernul Bagrianov, deși nu a dat curs cererii sovietice de deschidere a consulatelor, a promis să nu mai permită utilizarea porturilor bulgare de către marina germană.

În acest timp, la Londra, Comisia Consultativă Europeană se afla angajată în elaborarea clauzelor armistițiului cu Bulgaria(17); la 21 iulie, ministrul Bulgariei la Ankara, Balabanov, a contactat pe reprezentantul SUA pentru a-l informa despre eforturile noului cabinet de la Sofia de a se desprinde dintr-o alianță devenită pe cât de compromițătoare, pe atât de dăunătoare ca și despre promisiunile – reale sau închipuite – ale guvernului german de a nu mai efectua tranzit de trupe prin teritoriul bulgar și de a-și retrage trupele din această țară.

Încercările cabinetelor de la Londra și Washington de a atrage Uniunea Sovietică în discuțiile Comisiei Consultative Europene (unde, nefiind în război cu Bulgaria, participa la aceste discuții în calitate de observator) au rămas fără rezultat. Poziția sovietică a fost exprimată de V. Molotov, care declara, la 11 august, că „Nu am ajuns la nici o concluzie în privința Bulgariei”(18).

La Londra, situația Bulgariei era judecată în funcție de vecinătatea ei imediată cu Grecia, țară considerată ca fiind de cel mai mare interes  pentru păstrarea pozițiilor strategice și politice ale Marii Britanii în bazinul Mediteranei orientale, în primul rând, a securității drumului imperial care lega metropola britanică de posesiunile ei din Orientul Apropiat, Mijlociu și Îndepărtat și care își avea principalele jaloane la Gibraltar și Suez. Păstrarea Greciei în sfera de influență britanică se afla în centrul eforturilor întreprinse de W. Churchill încă din primăvară (mai) pentru a ajunge la un acord cu I. V. Stalin privind delimitarea zonelor de interes în sud-estul Europei(19).

17 = Mihail Dimitrie Sturza, La Commission Consultative Europeenne et l armistice bulgare de 1944, „Sudost Forschungen”, Band XXXII (1973), p. 211.

18 = Foreign Relations of the United States – Diplomatic Papers, vol. 1944-III, Washington, 1965, p. 355.

M. Sturza, op. cit., p. 216.  

19 = Stephen G. Xydis, Greece and Great Powers 1944-1947. Prelude to the „Truman Doctrine”, Thessaloniki, 1963, p. 43-48.

Daniel Yergin, Shattered Peace. The Origin of the Cold War an the National Security State, Boston, 1977, p. 59-61.

174 Vecină cu Grecia, participând la ocuparea unor teritorii grecești ca auxiliară a Germaniei și având ea însăși obiective anexioniste asupra Greciei de nord, care să-i asigure o ieșire la Marea Egee, Bulgaria trezea Londrei un interes superior față de cel arătat României. În chip logic, contactul cu guvernul bulgar era pentru cabinetul britanic o necesitate. El s-a arătat dispus, deci, să primească un emisar bulgar  - evident, informând pe aliatul sovietic – pentru a discuta oferta de armistițiu a Sofiei. La 14 august 1944, un fost președinte al Sobraniei (Parlamentului) bulgar, Stoicio Moșanov, a avut o primă întâlnire cu un reprezentant britanic, iar la 16 august a fost primit de Sir Hughes Knatchbull-Hugessen, ambasadorul Marii Britanii în Turcia, căruia i-a comunicat dorința țării sale de a ieși din război. Potrivit emisarului bulgar, realizarea deciziei Bulgariei era întârziată de doi factori: necesitatea culegerii unei cât mai mari părți a recoltei, înainte ca să se producă represaliile germane, ce erau de așteptat, și efortul de a realiza o unitate a forțelor politice ale țării, ceea ce, în opinia lui Moșanov, ar fi necesitat 1-2 săptămâni. La 23 august, Moșanov și celălalt reprezentant bulgar, Ghiorghi Kiseliov – un industriaș – și-au prezentat împuternicirile, în vederea negocierilor, în cursul cărora sperau să obțină sprijinul anglo-americanilor, pentru a păstra structurile social-politice ale regatului(20).

Așadar, în ajunul insurecției, Anglia și SUA discutau încă la Londra clauzele armistițiului bulgar, Uniunea Sovietică se menținea într-o atitudine rezervată, iar Bulgaria cerea, prin emisarii ei, să ia cunoștință de condițiile de armistițiu.

(...) La 24 august, reprezentantul Uniunii Sovietice în Comisia Consultativă Europeană, ambasadorul F. Gusev, a primit instrucțiuni să participe la redactarea textului convenției de armistițiu cu Bulgaria; în ziua următoare, Foreign Office-ul a dat instrucțiuni lui Knatchabull-Hugessen să-i comunice lui Moșanov că discuțiile cu reprezentanții Marii Britanii și SUA pentru încheierea armistițiului urmau să aibă loc la Cairo, unde el trebuia să plece de îndată.

20 = Marshall Lee Miller, Bulgaria during the Second World War, Stanford, California, 1975, p. 187-188.

175 La 26 august, V. M. Molotov i-a informat pe Sir Archibald Clark-Kerr, ambasadorul britanic la Moscova și pe cel american, Averell Harriman, că, potrivit informațiilor pe care le deținea, guvernul bulgar ceruse cu o zi mai înainte Germaniei să-și retragă trupele din Bulgaria, în caz contrar ele urmând să fie dezarmate și își exprima hotărârea de a adopta o „atitudine de completă neutralitate”(21).

În Bulgaria, forțele antifasciste, conduse de comuniști, au salutat insurecția română, subliniind că „muncitorii și țăranii români au ales drumul just al luptei și sunt pe cale să se elibereze de jefuitorii și ocupanții săi – germanii”. Forurile de conducere ale PMB și FP considerau că „trecerea României de partea aliaților a dus țara noastră (Bulgaria – n. n.) la o izolare deplină”, că „situația nou creată... în special în România a provocat tulburare și panică în rândurile cercurilor fasciste” și trăgeau concluzia că „trebuie să facem și noi”(22) ceea ce înfăptuise, sub conducerea comuniștilor, poporul român.

Victoria revoluției române a deschis Armatei Roșii drumul spre sud-estul Europei. (...) La 29 august, însărcinatul cu afaceri sovietic a părăsit Sofia, iar ambasadorul F. T. Gușev a primit instrucțiuni să nu mai participe la discuțiile din cadrul Comisiei Consultative Europene. Încă de la 26 august, Comitetul Central al PMB fixase ca obiectiv declanșarea insurecției armate și trecerea la măsuri pentru realizarea ei(23). 

În tot acest răstimp, guvernul Bagrianov nu luase practic nici o măsură de a stânjeni în vreun fel mișcările trupelor germane. Încetarea stării de război cu Marea Britanie și SUA și declarația de neutralitate (26 august – neacceptată de Uniunea Sovietică la 30 august) nu fuseseră însoțite de nici un act de ostilitate față de unitățile Wehrmachtului, în afară de dezarmarea unor soldați germani care trecuseră în Bulgaria, fiind alungați din România. De altminteri, este caracteristic că spre Bulgaria se îndreptau rămășițele forțelor germane zdrobite pe teritoriul României de către armata sovietică și forțele insurecționale române.  

21 = Elisabeth Barker, British Policy in South-East Europe in the Second World War, Londra, 1976, p. 220.

22 = Crișan Iliescu, Bulgaria, în volumul Rezistența europeană în anii celui de-al doilea război mondial 1938-1945, I. Țările din Europa centrală și de sud-est, București, Editura Militară, 1973, p. 350.

23 = Ibidem, p. 350-351.

P. N. Treatikov & S. A. Nikitin & L. B. Valev, Istorija Bolgarii, vol. II, Moscova, 1955, p. 344-345.

176 Înaltul Comandament german a putut să-și realizeze obiectivele fixate – în urma largii breșe create în dispozitivul său de insurecția română – în ceea ce privește restructurarea sistemului său militar din sud-estul Europei, fără a fi stânjenit în vreun fel de o acțiune bulgară. Este lesne de înțeles ce urmări catastrofale pentru trupele germane din Balcani ar fi avut o conjugare a insurecției române cu o acțiune similară bulgară. OKW-ul nu intenționa să repete în Bulgaria trista experiență din România: de altminteri, efectivele reduse de care dispunea acolo, ca și totala izolare a cercurilor progermane nu-i dădeau nici o șansă de succes pentru o eventuală acțiune de instituire a unui control militar complet. Retragerea trupelor germane în nord-vestul Peninsulei Balcanice apărea OKW-uluii drept soluția cea mai indicată în noile condiții(24).

La 2 septembrie, s-a constituit la Sofia un nou guvern, prezidat de K. Muraviev, după ce o încercare a cercurilor guvernamentale de a provoca o sciziune în FP prin propunerea de a alcătui un guvern al acestei coaliții, prezidat însă de Bagrianov, eșuase. Alcătuit din reprezentanții „opoziției legale”, noul cabinet nu s-a grăbit să intre în acțiune împotriva Germaniei și, în ciuda neutralității absolute pe care o proclamase, a continuat să adopte

o atitudine tolerantă față de unitățile germane. „Presa sovietică din acele zile a prezentat numeroase date, care arătau că unității militare germane zdrobite, care izbutiseră să fugă din România împreună cu armamentul lor prin Bulgaria de nord-vest și prin Iugoslavia, se întorceau din România sau în alte sectoare ale frontului sovieto-german”(25). Potrivit unei relatări din Constanța a corespondentului agenției TASS, „numai în portul Ruse își găsiseră adăpost 112 nave de război germane de diverse tipuri, printre care 12 vase mari militare. Guvernul bulgar nu a internat echipajele a 74 de nave militare, scufundate de hitleriștii înșiși în perioada 26-30 august și le-au trimis în Germania”(26).

În fața acestei situații, guvernul sovietic a trimis, la 5 septembrie, o notă guvernului Muraviev, în care se arăta că dacă timp de trei ani acceptase pretinsa „neutralitate” a Bulgariei, ținând seama de disproporția de forțe dintre Germania și Bulgaria, acum, când Reichul nazist se afla în pragul falimentului, Bulgaria, sub masca neutralității, continua colaborarea cu Germania, situație care obliga Uniunea Sovietică să se considere în stare de război cu Bulgaria, angajată de fapt, încă de mult timp, în războiul împotriva Uniunii Sovietice. 

24 = H. J. Hoppe, Deutschland und Bulgarien 1918-1945, „Hitler, Deutschland und die Machte, ed. M. Funke, Dusseldorf, 1977, p. 611.

25 = P. N. Treatikov & S. A. Nikitin & L. B. Valev, Istorija Bolgarii, vol. II, Moscova, 1955, p. 347.

26 = Ibidem.

177 În timp ce guvernul Murariev se decidea, în sfârșit, să declare război Germaniei, la 8 septembrie (începând de la orele 18), forțele populare, conduse de PMB pregăteau insurecția armată, potrivit planului elaborat, la 5 septembrie, de Biroul Politic al PMB. La 8 septembrie, armata sovietică a trecut frontiera româno-bulgară, iar la 9 septembrie revoluția victorioasă antiimperialistă și antifascistă din Bulgaria deschidea o eră nouă în istoria poporului bulgar.

În crearea condițiilor favorabile pentru acest deznodământ, revoluția română a jucat, cum s-a văzut, un rol esențial, după cum tot revoluția română a fost cea care a determinat – prin consecințele ei strategico-militare – o modificare în politica marilor puteri din coaliția antihitleristă față de Bulgaria.

 

Criza politică din Croația

177 Agresiunea Reichului împotriva Iugoslaviei, în aprilie 1941, a avut drept consecință dezmembrarea acestei țări. În acest cadru a fost creat un stat croat independent – un regat a cărui coroană a fost atribuită ducelui de Spoleto, care nu s-a arăta grăbit să și-o ia – în care puterea politică a fost exercitată de una dintre cele mai sumbre figuri din galeria dictatorilor fasciști – Ante Pavelici, poglavnik-ul (conducătorul) organizației teroriste a Ustașilor. Scena înfățișată de scriitorul Curzio Malaparte în volumul său „Kaput” este prin ea însăși elocventă pentru atrocitățile ce sunt asociate de numele acestui sângeros tiran: în momentul în care dictatorul l-a primit pe cunoscutul scriitor italian, el avea pe birou o vază în care se aflau ochii scoși de la partizanii ce fuseseră uciși!

Regimul de teroare instaurat de conducătorul ustașilor din Croația era însă corupt și ineficace. Un raport din 27 februarie 1954 [1945], al generalului-colonel Alexander Lohr, comandantul Teatrului de Luptă Sud-Est, recomanda înlăturarea lui Ante Pavelici, constituirea unui nou guvern și dizolvarea mișcării ustașilor(27).

27 = Johan Wuescht, Jugoslavien und der Dritte Reich, Stuttgart, 1969, p. 320-321.

178 Confruntat cu creșterea impetuoasă a rezistenței popoarelor din Iugoslavia, care a găsit în mișcarea de partizani forma ei cea mai organizată, viguroasă și eficace, Hitler a dat, la 29 octombrie 1943, o directivă privind „conducerea unitară a luptei împotriva comunismului” în Iugoslavia (28). Prin acea directivă se ordona – între altele – o coordonare a acțiunilor trimisului plenipotențiar pentru Croația, Siegfried Kasche, generalului german plenipotențiar pentru Croația (der Bevollmachtigte Deutsche General in Kroatien) și însărcinatului Reichsfuhrerului SS cu guvernul croat (în acest cadru miliția ustașilor urma să fie sprijinită ca parte a armatei croate).

Raporturile dintre oficialitățile de la Berlin și guvernul marionetă de la Zagreb erau însă de parte de a sluji acelei unități de acțiune dorite de Hitler. Trupele germane aflate pe teritoriul croat au fost atrase în conflictele politice și naționale din această regiune. În fața atrocităților comise de ustași împotriva populației sârbe și musulmane din Muntenegru și Dalmația – ceea ce avea drept urmare intensificarea spiritului de rezistență – unitățile germane au intrat în conflict ustașii, după cum – în scopul intensificării luptei împotriva mișcării de partizani conduse de I. B. Tito – forțele militare germane s-au angajat în colaborarea cu cetnicii lui Pavle Djurisici – ceea ce nemulțumea profund autoritățile de la Zagreb. Crearea - din inițiativa lui Himmler – a unei divizii de musulmani din Bosnia-Herțegovina (numită și „Handzar”) a agravat tensiunea între forurile diriguitoare din Berlin și Zagreb.

(...) Desprinderea de Reich apărea acum – cel puțin în unele sectoare ale establishmentului politic de la Zagreb – necesară. Ca urmare, în zilele 5-6 iulie 1944, ministrul de război în guvernul marionetă, Ante Vokic, a organizat la Sarajevo o consfătuire secretă cu principalii comandanți militari, în cadrul căreia s-a hotărât ca în cazul retragerii trupelor germane din Croația, acestea urmau să fie atacate, iar depozitele de muniții, echipament, etc ocupate;

28 = Ibidem.

179 se prevedea, de asemenea, pregătirea trupelor croate pentru a acționa în clandestinitate, integrarea milițiilor locale în mișcarea ustașilor sau în unitățile militare locale(29).

În această atmosferă de  tensiune și suspiciune, a sosit la Zagreb vestea despre insurecția din România. După însăși mărturia lui Pavelic – făcută în cursul întâlnirii sale cu Hitler la 18 septembrie 1944 – insurecția română a provocat o criză politică la Zagreb: „intelectuali croați, printre care membri ai cabinetului croat, și-au pierdut după aceasta credința în victorie și au emis părerea că trebuie să se întreprindă ceva înainte ca războiul să fie pierdut, pentru ca englezii să ajungă înaintea rușilor în Croația”(30). Printre cei incriminați în declarația lui A. Pavelic era ministrul de război Ante Vokic și ministrul fără portofoliu Mladen Lorkovic. Aflați în legătură cu partidul țărănesc (Radic-Macek), cei care se pronunțau pentru separarea rapidă de Reich, cereau dizolvarea mișcării ustașilor și păstrarea doar a unităților locale. Poglavnik-ul a acționat rapid și energic: miniștrii defetiști au fost eliminați din guvern, trimiși în fața tribunalului militar și aruncați în închisoare împreună cu cei care manifestaseră sentimente anglofile (ei nu au fost executați pentru că, așa cum a declarat Pavelic însuși, poglavnik-ul nu voia să „creeze martiri”).

Evenimentele din România au declanșat o adevărată reacție în lanț: desprinderea Bulgariei de Axă a provocat la rându-i, o a doua criză – și mai ascuțită – la Zagreb. După cum îl informa Pavelic pe Hitler, un aspect important al celei de „a doua crize” a fost înmulțirea actelor de sabotaj, care au paralizat întreg sistemul de comunicație (în unele cazuri, pe 1 km de cale ferată au fost plasate 90 de mine). În unitățile de „domobrane” s-au înregistrat cazuri de gravă indisciplină: dezertări, treceri la partizani etc. O adevărată psihoză defetistă a cuprins opinia publică, expresia acestei stări de spirit fiind zvonurile fanteziste despre căderea Zagrebului și arestarea poglavnik-ului(31).   

Prin măsuri represive, guvernul lui A. Pavelic a reușit să supraviețuiască și acestei crize.

29 = J. Wuescht, Jugoslavien und der Dritte Reich, Stuttgart, 1969, p.55.

30 = Andreas Hillgruber, Staatsmanner und diplomaten bei Hitler, t. II, Frankfurt am Main, Bernard und Graefe Verlag, 1971, p. 508.

31 = Ibidem.

180 Alături de Ungaria lui Szalasi, Croația lui Pavelic s-a numărat printre ultimii „aliați” ai Reichului muribund. După căderea Zagrebului (4 mai), guvernul marionetă s-a refugiat în Austria și a fost capturat la Reute (Tirol). Pavelic a izbutit să scape de pedeapsa binemeritată(32).

Seismele politice provocate de insurecția română, chiar dacă nu au dus la prăbușirea regimului Pavelic, i-au șubrezit pozițiile și i-au relevat fragilitatea.

32 = P. Gosztony (ed.), Jurnalul lui Janos Voros, „Wehrwissenschaftliche Rundschau”, XX (1970), nr. 12, p. 276.

182 (...) Deschizând Poarta Focșanilor și oferind astfel armatei sovietice posibilitatea de a înainta pe două direcții strategice – Europa de sud-est și Europa centrală – insurecția a contribuit la modelarea a configurației politice a Europei postbelice. Evaluând, din punctul său de vedere, consecințele politice ale insurecției române, W. Churchill observa, încă înainte ca toate aceste urmări să fi prins contur clar, că „Trecerea României de partea Aliaților a adus rușilor un avantaj extraordinar de mare, ei vor atinge Belgradul, Budapesta și, probabil, Viena înainte ca puterile occidentale să fi străpuns linia Siegfried”(38).  

Destrămarea sistemului militar german din Europa de sud-est și înaintarea rapidă a Armatei Roșii în acest spațiu, ca urmare a insurecției române, a generat importante demersuri pe planul raporturilor între protagoniștii coaliției antihitleriste. Dacă, așa cum am arătat, poziția lor față de Bulgaria a fost puternic influențată de întoarcerea armelor de către România împotriva Germaniei hitleriste, politica Marii Britanii față de țările din Europa de sud-est a fost profund afectată de schimbările strategico-politice, declanșate în această zonă de insurecția română. Preocupată să asigure securitatea Suezului – punct vital al drumului imperial care lega metropola britanică de coloniile sale asiatice – Marea Britanie s-a străduit să găsească o formula politică în măsură să evite consecințele ce decurgeau din prezența trupelor sovietice – intrate acum în Peninsula Balcanică – în vecinătatea Ciprului – avanpostul Suezului însuși. Călătoria lui W. Churchill și discuțiile purtate acolo în zilele de 9-17 [10] octombrie 1944 și acordul de procentaj au urmărit delimitarea sferelor de influență în Europa de sud-est pentru a asigura astfel interesele britanice în Mediterana orientală(39).                                                                                    

38 = John Ehrman, Grand Strategy, vol. V, London, 1956, p. 402.

39 = Ștefan Lache și Gheorghe Țuțui, România la conferința de pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, Dacia, 1978, p. 130-133.

Daniel Yergin, Shattered Peace. The Origin of the Cold War an the National Security State, Boston, 1977, p. 58-61.

Albert Resis, The Churchill-Stalin „Percentages” Agreement on the Balkans, Moscow, October 1944, „The American Historical Review”, vol. 83 (1978), nr. 2, p. 368-387.

 

 

VI. 23 August 1944 – începutul unei noi ere în istoria poporului român

 

1.Începutul procesului revoluționar

184 (…) Evoluția social-politică din România s-a integrat marelui curent postbelic de prefaceri din Europa central-răsăriteană și de sud-est, a cărui esență a fost tranziția la de la capitalism la socialism, dar în desfășurarea ei realitățile specifice ale societății românești și-au pus din pln sigiliul lor, conferind edificării socialismului în România o fizionomie proprie. (…)

 

2.Participarea României la războiul antihitlerist

193 (…) Contribuția unităților de aviație, marina geniu și transmisiuni (…):

(…) – Marina, (…). (…), a sprijinit trecerea forțelor sovietice în Bulgaria și Iugoslavia, (…).

209 (…) Aceasta cu atât mai mult cu cât, comparativ, România, care avea pe front în mod permanent un efectiv de aproximativ 175.000 de militari, se situa, din acest punct de Vedere pe un plan superior eforturilor altor națiuni din coaliția antihitleristă (…; Bulgaria, din octombrie 1944 până în mai 1945, circa 100.000 de militari; Iugoslavia – circa 150.000 de militari; ….).

212 (…) În virtutea unei asemenea juste revendicări [cobeligeranță], guvernul român se socotea în drept să ceară (…), o convenție specială referitoare la regimul Dunării „la a cărei încheiere să participe numai țările riverane”(18).

18 = Constantin Bușe & Zorin Zamfir & Alexandru Vianu & Gheorghe Bădescu, Relații internaționale în acte și documente, vol. III (1945-1982), București, EDP, 1983, p. 17-18

 

3.Independența – obiectiv suprem al politicii externe a României

215 (...) Unul dintre cei mai avizați experți ai Europei de sud-est scria încă din 1966 că „cel mai izbitor” fenomen survenit în această parte a Europei de la de la moartea lui Stalin (1953) este politica de independență a României(25).     

25 = „Survey”, nr. 58, 1966, p. 190