Călătorie în China (1675-1677) (GRIGORAȘ 1926)

Spătarul Nicolae Milescu, Călătorie în China (1675-1677), trad. și pref. E. Grigoraș, Casa Școalelor/Geografie românească sec. XVII, București, 1926, 235 p.

 

E. C. Grigoraș, Prefață

(3) Într-adevăr, singur Jurnalul Siberian văzuse lumina zilei, și acesta tradus după o nenorocită traducere grecească.

(5-6) Opera ne mai arată că inspiratorii acestei politici au fost Fanarioții, al căror reprezentant, Milescu, este acel ce o pune la încercare.

Se știe că Milescu a ajuns în Rusia cu protecția lui lui Panaiotakis, înființătorul Fanariotismului la Constantinopol și că Rusia, în acel moment, creează acea „secție a treia politică”, în care Milescu este Prim-Interpret. Prin urmare, politica fanariotă nu datează în Rusia de la Petru cel Mare și Cantemir și nu și-a făcut primul efect în Orientul nostru, ci este din timpul tatălui celebrului țar și s-a manifestat în celălalt capăt al lumi, dar a fost înăbușită sub fratele acestuia, Teodor, când secția treia a fost desființată, iar mai marii ei, în cap cu Milescu, exilați și cu averile confiscate. Numai urcarea lui Petru pe tron readuce, odată cu grația acestora, și politica fanariotă la suprafață.

7 (...) De altfel, cine a citit călătoria lui, pricepe ușor de ce Spătarul spunea că e grec. Grec înseamnă Bizantin, iar în Extremul Orient și mai ales în China – unde se ținea minte, ca o mare onoare, Ambasada lui Caesar de la Roma venită la Peking – Imperiul Roman se bucura de o reputație foarte mare.

(7) (...) însă știința nu se scria atunci  decât în limbi internaționale, și Milescu a scris în toate cele trei ale timpului, adică slavonește, grecește și latinește.

(...) Erau mari proprietari și Mazili, deci originea lui grecească este o legendă. De altfel, cine a citit călătoria lui, pricepe ușor de ce Spătarul spunea că e grec. Grec înseamnă Bizantin, iar în Extremul Orient și mai ales în China – unde se ținea minte, ca o mare onoare, Ambasada lui Caesar de la Roma venită la Peking – Imperiul Roman se bucura de o reputație foarte mare. Pentru el grec a fost un factor foarte important în recepția, deosebită de a predecesorilor, făcută lui. (...) În același fel se mai poate explica și alegerea lui pentru a fi trimis în China. Se mai găseau și alții susținuți la Moscova de politica fanariotă!

8 (…) amintirea lui în China rămânând conducătorilor tot atât de vie ca și aceea a Ambasadei lui Caesar.

(9) În Jurnalul Siberian face o teorie personală asupra Argonauților și a lânei de aur. Această teorie, veche de  3 secole, este însă nouă prin învierea ei abia cum. El susține că lâna de aur nu era decât blana de samur pe care grecii plecau să o caute, trecând prin Pontul Euxin și pe râurile Rusiei tocmai în Siberia. Este o teorie bizară, dar nu neverosimilă.

(10) Pe drumul său în China N descoperă un templu, cu un idol mare, iar pe ziduri picturi de bătălii. Afirmă că sunt bătăliile lui Alexandru cel Mare, iar templul ar fi decât acestuia. Se bazează pe istorici vechi, cari ar scrie că marele cuceritor, odată ajuns în India, ar fi plecat la nord după vânat. Vânatul ar fi deci samurii și Alexandru ar fi ajuns în N Chinei.

 

Dela râul Naun la Peking

(127) În mijlocul mănăstirii un mare templu, iar în mijlocul acestui templu un enorm idol: chipul unui rege cu o coroană în cap și cu fața colorată. (...) La dreapta mai atârnă un enorm arc..., iar pe zid stau scris... necunoscut... De ambele părți, pe ziduri, bătălii, armate, ca și când ar fi războaiele și armatele lui Alexandru cel Mare.

 

Bucureștii în legende și povestiri (MITRU 1975)

Alexandru Mitru, Bucureștii în legende și povestiri, Ed. Sport-Turism/Legende și locuri, București, 1975, 188 p.

 

Clucerul

(105) (...) Conduși de un arnăut, Sava, din Padmos (Bimbașa Sava căpetenie a Eteriei din țara noastră în 1821), care afirma despre el că nu este altceva decât „câinele de pază cel mai credincios al domnitorului Mavrogheni”, galeongii [marinari de pe galioane] – o sinistră adunătură de pirați recrutați de Mavrogheni în vremea cînd fusese mare dragoman al marinei turcești și transformați în gardă personală încă de atunci – vârau o spaimă de moarte în oricine avea de a face cu ei. Purtau turbane din șaluri colorate, brâie late încărcate de arme bătute cu mânere bătute în argint, sidef, aur și pietre prețioase. Erau tatuați pe brațe și pe piept. Și fiind criminali înrăiți (împreună cu care Mavrogheni făcuse piraterie, purtând pe fețe nenumărate urme de răni, aveau în lumina făcliilor, o căutătură în stare să vâre în răcori pe oricine. (...)

 

Dascălul Florea

(116) Același Nicolae Mavrogheni, unul dintre domnitorii Țării Românești cei mai credincioși stăpânilor otomani (și nu din nevoie, ci din dorință proprie și convingere), reorganizase oștirea și îi chemase pe creștini să lupte pentru slava lui Mahomed în războiul austro-turc care tocmai se declanșase.

Proclamația constituia un model de contradicție ridicolă în felul cum fusese alcătuită: „Veniți voi creștinilor, veniți cu toții în numele lui Isus Hristos, înarmați-vă, luați fiecare arme  după cum puteți, săgețile, sulițele, cuțitele și orice alt v-ar cădea în mână, veniți contra nemților!”

După câteva victorii, trupele turco-române sunt zdrobite la Martinești, aproape de Râmnic, de armata austro-rusă a prințului de Saxa Coburg și generalului Suvurov. Mavrogheni fuge din București, lăsându-l caimacam pe sfetnicul Turnavitu, împreună cu o oștire otomană de 1.000 de oameni.

Comandantul turc – unii cred că de comun acord cu Turnavitu, potrivit unui plan anterior al lui Mavrogheni, care preconizase în cazul unei înfrângeri, arderea orașului – pregătește jefuirea, arderea și nimicirea Bucureștilor, pentru ca trupele austriece să nu găsească decât cenușă, nici o casă în care să locuiască și nici un sac de grâu din care să se poată hrăni.

Un turc – se zice – ar fi scăpat o vorbuliță unei „femei rele”, din care se găseau destule în București, mai ales în timpul ocupațiilor. (...)

Oștirea otomană fusese cantonată la Văcărești. (...)

(121) (...) Vestindu-l pe comandant de cele aflate de la bătrân, acesta își pierdu capul și, convins că va fi atacat curând de trupele lui Saxa Coburg, porunci evacuarea orașului.

Se răspândise între otomani o asemenea spaimă, încât, părăsindu-și corturile, căruțele, depozitele de merinde și armamentul greu, se repeziră la cai. Și, fiindcă nu aveau cai destui, încălecară câte doi pe un bidiviu și se avântară spre Giurgiu.

Degeaba comandantul, revenindu-și, încerca să-și pună ordinele trupele. (...)

 

Răsplata

(153-4) Bucureștii fuseseră ocupați de turci ce trecuseră Dunărea pe la Călărași și Giurgiu, sub comanda lui Chehaia-bei, „cel strălucit întru înțelepciune” ( precum îl elogia împărăția).

(...) Au început execuțiile: trageri în țeapă la capătul Podului Târgului de afară, spintecări sau tăieri de capete în răspântiile orașului, la Butuc și Beilic. Asta deosebit de jafurile, violurile, incendierile și crimele săvârșite de soldățimea turcă pe socoteala sa.

Orașul nu se putuse împotrivi ocupației, deoarece tocmai acela ce-și luase obligația și jurase să-l apere, vestitul Bimbașa Sava, fusese cel dintâi care se prosternase la picioarele comandantului osmanlâu.

Trecând de partea otomanilor, fosta mare căpetenie eteristă, Bimbașa Sava (care-l trădase și ucise pe Tudor Vladimirescu din ordinul lui Ipsilanti) jurase ( pentru a câta oară?) să-i mărească prin țară pe foștii tovarăși de arme și să-i răpună.

Jurământul acesta, spre deosebire de altele, și-l ținuse. Trădându-l și Ipsilanti – șeful suprem al Eteriei – bântuise, împreună cu cetele sale, resturile armatei împrăștiate , vânându-i ca pe fiare pe toți cei car e-i fuseseră, până cu puțin înainte, „frați de luptă” întru eliberarea de sub jugul „spurcaților păgâni” (neocolindu-i nici  pe panduri).

La începutul lunii august (stil vechi) a anului 1821, acesta se reîntorcea, împreună cu cetele împuținate, pentru a-și primi răsplata din mâinile osmanlâului năvălitor, în capitala țării.

Oștenii (dacă se pot numi astfel)  nu vorbesc și nu visează pe drum decât despre aurul și onorurile ce li se vor acorda din partea turcilor, ca preț al sângelui frățesc vărsat. (...)

Bimbașa Sava este sigur că în afara de căftănirea ca mare spătar al Țării Românești, lui și cetelor sale li se va da pe mâini orașul, pentru a-l guverna în numele beiului. (...)

Nu-i va uita pe orășenii de rând, pe meseriașii, neguțătorii și boiernașii care îl aclamaseră pre Tudor. (...) O nimerise mult mai bine cu turcii decît cu eteriștii, din al căror grup restrâns de organizare făcuse încă de la început parte. (...)

(156) (...) Sălașul beiului era pe Podul Mogoșoaiei, în casele foste ale marelui boier poet Ienăchiță Văcărescu, apoi ale logofătului Belu.

Printr-o ciudată întâmplare, chiar în casele acestea fusese înălțat steagul mișcării eteriste. Aici, conducătorii eteriști, și printre ei Bimbașa Șava, după ce au sărutat steagul libertății, au jurat să lupte împotriva otomanilor până la capăt, iar dacă vreunul va trăda, să fie lovit de cea mai cumplită moarte.

(...) Îl vedea îndeosebi pe Iordache Olimpiotul, poate cel mai fanatic dintre toți (el îl arestase la Golești pe Vladimirescu), care, retras în clopotnița mănăstirii Secul, după înăbușirea răscoalei, împreună cu ultimii 11 oșteni, neînvoindu-se a primi iertarea făgăduită de turci în schimbul predării, a aprins butoiul cu pulbere. Și cântând încă imnul libertății, a pierit îngropat sub zidurile clopotniței mănăstirii. (...)

(157) „Mai bine moartea decât iertarea turcească și robia!”, îl auzea, ca prin vis, pe Iordache.

În această încăpere, pe locul unde se afla sofaua beiului, ținuse Iordache steagul pe care îl sărutaseră răsculații.

Cântecul intonat atunci de eteriști, pe versurile poetului Rigas, îi răsuna încă în urechi. Același cântec îl intonase Iordache în ultimele clipe ale vieții. (...)

(159) (...) Din porunca beiului, cete de ieniceri și călăreți turci se năpustiră pe ulițe. Pentru fiecare căpățână de oștean de-al lui Sava, beiul plătea un preț bun, o monedă de aur, cu chipul sultanului pe ea. (...)

(160) (...) Morții s- au numărat cu sutele – aproape 800 – în cele trei zile cât a durat măcelul.

Căpățânile li se înfigeau în pari, în fața conacului beiului. (...)

Leșurile, tot din porunca „strălucitului întru înțelepciune”, nu era îngăduit să fie îngropate. (...)

Ciocnirile cele mai violente au avut loc în mahalaua Oltenilor. Retrăgându-se pas cu pas, cei 100 de oșteni ai lui Sava rămași nesfârtecați, au hotărât să moară luptînd.

În frunte cu căpitanul Atanase Chimariotul, această mână de oșteni apăra fiecare casă.

Au pierit, povestesc bătrânii, mai bine de o treime din turci. Dar și din ceata arnăuților nu mai rămăseseră decât 20—30  de oameni, majoritatea răniți, care s-au retras în biserica Olteni. (...) S-au împărtășit din cuminecătura aflată în altar. (...)

(161) (...) (Mai ales că sultanul îi făgăduise, în cazul înăbușirii totale a răscoalei, titlul de pașă cu două tuiuri).

De 15 ori au atacat otomanii biserica. Și tot de atâtea ori au fost respinși cu pierderi grele.

Terminându-li-se muniția, au început să-și încarce puștile și pistoalele cu rubiele (monede  mici turcești de aur), din care fiecare arnăut avea câteva pungi. (...)

Curând li s-au isprăvit și rubielele. (...) Și totuși nu au înălțat steagul alb, cum le cereau turcii. (...)

Bombardamentele au ținut „de sâmbătă de la prânz până duminică de seară”.

Cele două tunuri instalate în fața bisericii scuipau valuri nesfârșite de foc.

(162) Văzând că biserica început să ardă, câțiva arnăuți, aproape înnebuniți, deschizând o ușă din spatele bisericii, au încercat să-și croiască drum prin puhoiul turcesc, dar au fost repede măcelăriți.

Biserica a ars și s-a prefăcut într-un morman de ruine. (...)

 

 

 

Inflație, dezinflație, deflație (BEZBAKH 1988)

 Pierre Bezbakh, Inflație, dezinflație, deflație, trad. E. Theodorof & I. Theodorof (Paris 1988), Humanitas / Economie – Repere – 9, București, 1992, 179 p.

 

 

Partea Întâi: Evoluția prețurilor în secolele al XIX lea și al XX lea 

9 (...) Astfel, în secolul al III lea, când Imperiul Roman de Apus traversează o gravă criză economică și politică, mărirea prețurilor mărfurilor și a remunerării muncii a fost considerabilă; ea era legată de o depreciere a monedei romane pricinuită de procurarea cu mai mare dificultate a aurului și argintului, „moneda bună” fiind înlocuită de o „monedă rea” din aramă, cositor și plumb. În anul 301, împăratul Dioclețian încearcă să reglementeze prețurile și introduce, prin „Edictul prețurilor maximale”, pedeapsa cu moartea pentru aceia care majorau în mod abuziv prețurile.  Ulterior, Constantin (306-307) înfăptuiește o reformă monetară, punând în circulație noi bani de aur și argint pentru a restabili încrederea în moneda imperială.

10 (...) Dacă inflația din secolul III se explică, în parte, prin penuria de metal, cea din secolul XVI își are sursa, dimpotrivă, în abundența de aur și argint provenite din coloniile americane ale Spaniei și Portugaliei. În ambele cazuri, fenomenele monetare amintite au dus la aceste brutale creșteri ale prețurilor numai datorită slăbiciunilor aparatului de producție. În secolul III, Imperiul Roman a fost străbătut de un prim val al năvălirilor care au ruinat bogatele provincii din Galia și Asia. Acest aparat se bizuia pe folosirea mâinii de lucru, puțin productive, a sclavilor și pe tributul stors din ținuturile cucerite. (...)

Așadar, și într-un caz și înaltul, inflația a sancționat insuficiența producției. În epoca romană, aceasta nu îngăduia să se procure metalul prețios folosit pentru cumpărarea produselor de lux din ținuturi îndepărtate și să se susțină efortul de război; criza de metal a provocat astfel o abținere generală de a utiliza banii.

The Pyramid Triangle and the Geometry Stone (HANCOCK)

Larry Hancock, The Pyramid Triangle and the Geometry Stone

 

„Geometry has two great treasures: one is the theorem of Pythagoras, the other is the division of a line into mean and extreme ratios, that is Φ, the Golden Mean. The first may be compared to a measure of gold, the second to a precious jewel.” Johannes Kepler

(…)

„Historically this unique geometric proportion of two terms has been given the name 'Golden Proportion,' and is designated by the 21st letter of the Greek Alphabet, phi (φ), although it was known by cultures much older than the Greek.” (Lawlor, Robert. Sacred Geometry: Philosophy and Practice. New York: Crossroad, 1982. p. 45.)

(…)

Having previously measured the walls from the observa­tion platform, I had speculated that the only ancient unit of measure that would fit the existing dimensions was the ancient Greek cubit equivalent to 1.52 feet. Though called the "Greek" cubit, it was one of the units of meas­urement used in the Great Pyramid of Gizah. John Mi­chell says that "Five is the number chiefly associated with the pyramid form, which has five faces and five corners, and if five cubic inches of solid gold are mod­eled into the shape of a miniature Great Pyramid, the height of that model proves to be the very interesting measure of 0.152064 ft., which is a tenth part of the Greek cubit (1.52064 ft.) the unit in terms of which the area of the Pyramid's side measured 100,000 square cubits." (Michell, New View Over Atlantis, pp. 150-151)

(…)

The ancients used many geometrical figures that had sides composed of whole numbers. The best known of these is the 3:4:5 Pythagorean triangle which produces a perfect right angle.

(…)

Jay Hambridge says, "The first geometrical discov­ery made by the Greeks, in fact the first general law dis­covered by man, of which there is record, was that the angle in a semi-circle is a right angle." And on the same page: "Another great discovery, made later, was that a line dropped from the juncture of the two legs of a right-angle triangle to meet the hypotenuse, was a mean pro­portional between the two segments of the hypotenuse as cut by this dropped line." (Hambridge, Jay. The Elements of Dynamic Symmetry. New York, Dover, 1976. p. 59.)

(…)

The straight edge in the Elbow Stone is in line with the wall and measures 1.52 Feet, or 1 Greek cubit.  From a hole in the back of this stone to the long stone in the sub-platform measures 100 Greek cubits. This is the hypotenuse of a golden triangle with a base of 78.65 cubits and a height of 61.8 cubits, the Φ proportion.

(…)

The evidence of sacred geometry incorporated into the design, as well as the use of a common unit of measurement known throughout the Mediterranean area, are just two more links in the chain of evidence.

 

Istoricul Băncii Naționale a României (1880-1924) (SLĂVESCU 1925)

Victor Slăvescu, Istoricul Băncii Naționale a României (1880-1924), Humanitas / Biblioteca Băncii Naționale – 1, București, 2013,

 

I.Politica monetară a României (1867-1884)
47 1.Până la 1867, când se stabilește un sistem monetar unitar, țara noastră era inundată de tot felul de monede străine, stricate, găurite, șterse, cu o valoare redusă, venite din Austro-Ungaria și Turcia, două țări care au avut monedele cele mai slabe din Europa(1). Față de valoarea incertă a acestor monede și de variațiile de curs, operațiunile de schimb erau foarte rentabile în acele vremuri dând zarafilor și calpuzanilor prilej la câștiguri ilicite, dar foarte însemnate. La București exista chiar o cvasibursă la Hanul cu Tei, unde se întâlneau schimbătorii de bani spre a se orienta asupra cursurilor curente, luate după piețele Constantinopolului, Vienei, apoi Frankfurt, Paris și Londra.
(...) El [leul vechi] era împărțit în 40 de parale, având ca origine îndepărtată moneda turcească de argint – piastrul – (...).
1 = Pentru toată această parte, vezi U. T. Mihaiu, Politica monetară și a băncilor României, București, 1907, p. 13.
48 (...) 2 = Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 de Franța, Belgia, Italia și Luxemburg cu scopul de a institui o organizație monetară comună bazată pe bimetalismul aur-argint. România a intrat în această organizație în 1889. (n. ed.)
49 (...) La acea epocă [1867] circulau în țară numeroase monede de aramă devalorizate, provenite din Rusia, Austria și Turcia, răspândite mai ales la țară, în pătura țărănească, unde mijloceau micile tranzacții locale.
50 (...) 3. Epoca 1873-1879. De abia înfăptuită această importantă reformă monetară și în momentul în care cârmuitorii urmăreau întărirea regimului monetar prin sporirea stocului de aur, considerat ca bază a circulației, țara noastră este surprinsă în 1876-1877 de criza orientală și obligată a lua parte activă, participând alături de Rusia, în războiul împotriva Turciei, care avea să-i dea independență politică.

 

 

II. Încercările de a se înființa o bancă de emisiune în România. Primele începuturi de bancă

 

Principalii bancheri din țară
59 (...) Când, după Pacea de la Adrianopol (1829), începe și în Principatele dunărene un comerț de cereale, mai ales în porturile noastre, principalii negustori de cereale făceau pe alocuri și mici afaceri de bancă. Astfel, avem cunoștința unei case de bancă străine Sechiari Deroussi, venită din Marsilia și Constantinopol, care, pe lângă comerțul cu cereale, cultiva și pe cel de bancă.

 

Diferite încercări de a se înființa bănci de emisiune
62 (...) În 19 octombrie 1865 se acordă Băncii României, sub guvernul N. Kretzulescu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru de finanțe, actuala The Bank of Roumania Ltd, dreptul de a funcționa în țară, fără votul Camerei, ci în baza statutului, ca bancă de scont și de circulație și reprezentată prin Adolf Hertz și Jacques Lobel, fiind o filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol.

 

 

III. Pregătirile pentru înființarea Băncii Naționale

 

Ideile de bază ale unei bănci de emisiune
68 (...) Trebuie să ne transpunem cât mai bine în acele vremuri și în acele împrejurări pentru a înțelege, cum se cuvine, cadrul în care aceste idei dominante în materie de organizare economică se răspândeau de protagoniști și trebuie să înțelegem bine câtă energie a trebuit să se desfășoare pentru ca într-o atmosferă de indolență și nepăsare să se poată adopta principii atât de „revoluționare” pentru mentalitatea orientală generală de atunci.

 

 

VI. Prima epocă (1880-1890)

 

Introducerea etalonului aur prin legea din mai 1889
135 (...) Cantitatea de 7 milioane lei în monedă de 5 lei de argint nu o socotea prea mare [ministrul de finanțe G. Vernescu], mai ales că parte fusese dusă peste frontieră, în Bulgaria, în Serbia și Ungaria, de lucrătorii trecători care munceau prin țară.

 

 

VIII. A treia epocă (1901-1914)

 

Discuția în Senat a Convenției din 11 mai 1901
201-202 (...) Vorbind de reducerea stocului metalic de la 40% la 33%, generalul Manu spune: „În anul 1899, în timpul acela foarte greu prin care a trecut și statul și particularii, se ivise în București o speculație foarte ciudată, însă legală; în fiecare zi, niște bancheri din București veneau la Banca Națională și drenau aurul pentru a-l căra la Brașov sau Rusciuc, fie făcând călătorie acolo, fie trimițându-l prin grupuri sau mandate poștale prin poștă. (...)
În curs de câteva săptămâni  se făcuse un drenaj foarte simțitor al stocului metalic și se duceau banii fie în Bulgaria, fie în Transilvania și de acolo în alte părți.”

 

Criza din 1907
212 (...) Anul 1908 trebuia să fie anul de detentă monetară, după încercarea grea din anul precedent; recolta se prezenta în condiții satisfăcătoare, lăsând să se prevadă un export activși desigur că, în general, totul s-ar fi prezentat sub bune auspicii, dacă împrejurările politice din toamna anului – anexarea Bosniei și Herțegovina, independența Bulgariei, revolta junilor turci – nu ar creat în imediata vecinătate a țării o situație de îngrijorare și prudență.

 

Situația finanțelor publice
215 (...); totuși, către toamnă, se înregistrează începerea războiului turco-italian, care ne lovește și pe noi prin închiderea Dardanelelor.
216 (...) Conflictul italo-turc aduce cu sine conflagrația balcanică, provocând în imediata noastră vecinătate o situație care trebuia să inspire cea mai serioasă preocupare prin repercusiunile de tot felul pe care le putea avea asupra țării.
Consecința imediată a acestor împrejurări a fost o stagnare subită în toate tranzacțiile noastre, generată de îngrijorarea generală ca eventualele complicații în Balcani să nu determine și amestecul nostru politic și militar. (...)
Închiderea Dardanelelor paraliza pe de altă parte orice ieșire de cereale din țară, obligând pe agriculturi să țină în magazii mărfurile și produsele lor nevândute.

Criza continuă și în 1913
219 (...) Menținerea acestei situații de criză generală se datorează împrejurărilor politice generale în legătură cu conflictul balcanic, care continuă a fi o permanentă cauză de grijă generală. Mulțumindu-ne la început cu o atitudine de expectativă, pe care am păstrat-o de la izbucnirea războiului balcanic și până în vara lui 1913, am fost totuși siliți de cele întâmplate între foștii aliați de a interveni împotriva Bulgariei, care vindea tendințe de supremație politică în Balcani împotriva intereselor noastre generale. Intervenția noastră militară din iunie 1913 restabilește liniștea în Balcani prin Pacea de la București, care aduce țării noastre un mare prestigiu și rectificarea de graniță din Dobrogea, prin anexarea Cadrilaterului (Turtucaia-Silistra-Bazargic-Balcic).

 

Izbucnirea războiului general
220 (...) Harta geografică a războiului ne izola de restul lumii, mai ales din octombrie 1914, când Turcia intră în război alături de Puterile Centrale, procedând de îndată la bararea și minarea strâmtorilor.

 

Dezvoltarea institutelor de credit
223 (...) Între timp, contactul Băncii Naționale  cu tot cuprinsul țării era complet, prin deschiderea altor 12 agenții noi, între care ultimele două la Bazargic și Silistra, organizate imediat după Pacea de la București.

 

Operațiunile de trate și remize
234 (...) Cum exportul era redus din cauza evenimentelor politice care aduseseră închiderea Dardanelelor, disponibilitățile de valută străină era redusă, astfel încât singura deținătoare de seamă de remize era Banca Națională, ea trebuind să intervină pentru satisfacerea nevoilor pieței.

 

Intervenția Băncii Naționale pentru menținerea cursului
235 (...) Tocmai după sfârșitul verii, după restabilirea păcii în Balcani, la care țara noastră avusese o contribuție importantă, situația se mai îmbunătățește și tinde spre normal.

 

IX. A patra epocă (1914-1918)

B. Relațiile cu viața economică
267 (...) Informațiile oficiale indică modalitatea prin care Banca Națională încă de la început se grăbește să cumpere 36 kg aur nativ, extras din mina Valea lui Stan (comuna Brezoi, județul Vâlcea), precum și 5.000 de lire turcești și 30.000 de napoleoni.

Înființarea caselor de împrumut pe gaj 
269 (...) Prin închiderea Dardanelelor și a Dunării ne-am găsit înaintea unui singur cumpărător – care nu era altul decât Puterile Centrale.

C. Banca Națională în timpul ocupației
283 (...) La protestele directorilor Băncii Naționale se răspunde cu arestarea directorului Băicoianu, deportarea lui în lagărul de ostatici de la Săveni din Ialomița și apoi la Troian, în Bulgaria.

Emisiunea de bilete ale Băncii Generale
286 (...) Iar ce privește distribuția acestei sume, după cele patru aliate care profitau de operațiunile făcute, avem următoarele date:
Germania 1.380.800.000 lei sau 65,4%
Austro-Ungaria 624.900.000 lei sau 29,5%
Turcia 8.900.000 lei sau 0,4%
Bulgaria 100.000.000 lei sau 4,7%

Primul arheolog basarabean – Ion Casian Surucean și primul muzeu de istorie al Moldovei (CHETRARU 1991)

Nicolae A. Chetraru, Primul arheolog basarabean – Ion Casian Surucean și primul muzeu de istorie al Moldovei, „Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei”, Chișinău, 1991

 

8 (...) Peste câțiva ani el a dedicat tatălui său vitreg una din lucrările sale, publicată la Petersburg în limba latină în colaborare cu V. V. Latâșev(6).

(...) Conte Ilie Bezborodco a lăsat moștenitorilor câteva moșii în sudul Rusiei, printre care și satul Parutino, în preajma căruia se aflau vestigiile fostului oraș antic grecesc Olbia. (...) Liceenii veneau deseori încoace pentru a lua cunoștință de antichitățile de aici și la îndeplinirea lucrărilor practice.

6 = Surutschan I. & Latyschev B., Inscriptiones Grecae et Latinae novissimus annis (1889-1894) Museo Surutschaniano quod est Kischinevi, Petropoli, 1894.

 

10 Din sfera sa [I. S.] de interese făceau parte și orașele antice și movilile nomazilor, antichitățile provenind de la sciți, sarmați și monumentele bizantine. El se afla permanent pe drumuri, iar în locuința sa de la Chișinău se aduceau de pretutindeni obiecte din vechime: pietre funerare grecești și romane, (...), monede antice (...) și vase vopsite cu lac negru cu desene de culoare roșu de un înalt nivel artistic. (...) În curtea casei sale, de-a lungul gardului stăteau rezemate de zid numeroase plăci unicale de marmură cu inscripții lapidare provenind de la necropolele Olbiei, Tirei, Bosforului Cimerian și alte orașe antice de pe tot litoralul nordic al Mării Negre.

11 Alături de arheologi ruși de seamă din a doua jumătate a secolului XIX – F. I. Brun, I. E. Zabelin, V. N. Iastrebov, B. V. Farmacovschi în istoria cercetării Olbiei antice și-a înscris numele și compatriotul nostru Ion Surucean. El a fost unul dintre primii care au efectuat în 1896 săpături arheologice pe teritoriul acestui oraș grecesc antic, cercetările ulterioare de aici devenind larg cunoscute. Pe contul Comisiei de arheologie din Sanct Petersburg arheologul moldovean Ion Surucean în a doua jumătate a anilor optzeci ai secolului XIX a cercetat zece movile în împrejurimile Olbiei, o parte din piața orașului antic și o parte din zidul cetății. Pentru prima dată a fost stabilită direcția zidului ce înconjura orașul.

(...)

Totodată, Ion Surucean efectuează săpături arheologice pe teritoriul Tirei antice, de unde provin numeroase monede tirasiene de argint și aur, amforele întregi și torțile ștampilate, vase de ceramică cu lac negru și roșu, frânturi de plăci de marmură cu inscripții grecești și latine etc. (...) Așadar, putem conchide că straturile culturale ale orașului grecesc antic Tira avea cel mai bogat conținut de obiecte arheologice pe terenul dintre cetate și cimitirul evreiesc.

12 (...) Participanții la Congres au apreciat cu entuziasm obiectele de valoare unicală  din movilele scitice  și din orașele grecești ale regiunii coastei nordice a Mării Negre, expuse de Ion Surucean. Toate piesele expoziției au fost publicate sub forma unui supliment de două volume al Analelor Congresului VI de arheologie [Odessa, 1884].

(…) Un interes sporit a trezit referatul „Experiența demonstrării locului de aflare a întăriturii scitice Alector și Coasta de Aur a lui Constantin Porfirogenetul”, căruia i-a dat citire la una din ședințele Congresului VI, publicat în volumul doi al Analelor acestui forum.

13 (...) Cercetând datele autorilor antici, în particular Dion Hrizostom, (...). (...)

I.C. Surucean se ocupă intens și cu descoperirea și cartografierea „Coastei de Aur”, despre care amintește împăratul Bizanțului Constantin Porfirogenetul în a sa descriere a imperiului.

14 (...) În cele din urmă cercetătorul ajunge la concluzia că „Coasta de Aur” a lui Constantin Porfirogenetul trebuie să aibă legătură cu renumitul golfuleț al Olbiei legat la rândul său de găsirea a numeroase și diverse obiecte din aur, argint și bronz, inclusiv a multor monede de aur. După opinia autorului, în ciuda faptului că an de an în acest loc se găsesc tot mai puține obiecte de aur, dar probabil pe vremea împăratului bizantin ele se aflau aici în cantități atât de mari încât au constituit motivul pentru care tot litoralul până la Nistru să fie numit „Coasta de Aur”.

(...) În curte, de-a lungul zidurilor, se găseau numeroase plăci de marmură cu inscripții în latină și greacă veche.

(...) Apoi mai erau un număr enorm de amfore antice și torțile lor ștampilate deosebite, vase grecești și romane acoperite cu lac negru, diferite obiecte de sticlă, bronz, argint și aur.

15 (...) Tot acolo se păstrau și sute de monede „delfinaș”, olbiene, proviniența cărora este legată de faimosul golf Olbian.

(...) Pentru a citi inscripțiile de pe monedele antice grecești și romane, torțile de amforă și de pe plăcile de marmură din Olbia, Tira, Panticapeia și alte orașe grecești antice, I. C. Surucean învață de sine statator limbile antice, studiază literatura de specialitate.

16 (...) Proporții deosebite luase falsificarea plăcilor de marmură cu inscripții. Marmura pentru ele era scoasă în chip prădalnic din ruinele Olbiei, Tirei și Hersonesului.

17 (...) La „Muzeul de antichități ale Pontului Scitic” se afla și placa de marmură pe care era dăltuit un interesant decret olbian în cinstea lui Corzoaz, publicat în anii 1876-1882 de așa savanți ca Ghențen, Using, Iurghevici și Surucean.

18 (...) Propunerea a fost primită și la sfârșitul anului 1894 apare sub tipar la Petersburg în limba latină lucrarea „Inscriptiones GRECAE et LATINAE novissimis annis (1889-1894) MUSEO SURUTSCHANIANO quod est Kischinevi Inlatae. Ediderunt I. Surutschan Acad. Rom. soc. hon. PETROPLI MDCCCXCIV”, adică membru onorific al Academiei Române I. Surucean, membru titular al Academiei de Științe din Petersburg V. Latîșev „Cele mai noi inscripții grecești și latine (1889-1894) din muzeul lui Surucean de la Chișinău”, Petersburg, 1894.

(...) Încă în anul 1879, P. Becker, un mare cunoscător de amfore ștampilate, profesor din Drezda, a publicat inscripțiile de pe torțile de amfore din Olbia, Panticapeia, Rodos ș. a. trimise lui de I. Surucean din colecția sa. (...)

Academicianul S. A. Jebelev în unul din articolele sale se oprește în mod special asupra interpretării imaginii în relief reprezentând întoarcerea Ifigeniei din Taurida în Elada de pe o splendidă vază antică. Această vază glazurată a fost găsită la Cherci, dar a fost confecționată în Alexandria pentru a fi exportată în Pont.

19 Pe ea e înfășurată de două ori o scenă de gen din viața pescarilor, căreia adăugarea chipului Ifigeniei cu idolul Artemidei în mâini îi sporește și interesul pentru cei din Crimeea. Faptul acesta ne dă temei să presupunem că meșterul alexandrian a fost nevoit să țină seama de gustul și cerințele pieței Taurida și că ei i se acordă destulă importanță în Alexandria. Înainte de asta, cu permisiunea văduvei posesorului „Muzeului” O. Goronovici, vaza a fost publicată de E. R. Ștern într-unul din volumele Notițiilor a Societății de Istorie și Antichități din Odesa. (...)

În publicațiile acestei Societăți [Academia Teologică din Kiev] savantul a tipărit o serie de informații, iar muzeului lor el i-a donat din colecția sa câteva obiecte destul de valoroase: tesere olbiene, monede, vârfuri de săgeți din bronz, vase din Panticapeia, o monedă romană de argint a lui Sexst Pompei din Tira, planuri, schițe și câteva cărți. La ședința Societății din 18 ianuarie 1882 el a prezentat un referat despre psifismul olbian în cinstea lui Curzoaz. Referatul a fost citit în limba latină, alăturându-se și transcripția psifismului și traducerea lui în limba latină.

22 (...) În 1915, protoiereul M. M. Ceachir și secretarul Societății Bisericești Arheologice din Basarabia I. I. Zelinschi au vizitat bogata bibliotecă a răposatului I. C. Surucean de la Saulcani lângă Vadul lui Vodă și, cu permisiunea văduvei acestuia, au ales pentru muzeul Societății cărți în limba română, veche moldovenească, rusă, franceză, germană, latină, greacă veche și nouă, sârbă, ebraică ș. a.

23 (...) Până nu de mult, câteva amfore grecești ștampilate se păstrau în Muzeul de etnografie

și istorie naturală al RSSM, care au trecut apoi în Muzeul Național de Istorie a Moldovei.

„Domnișoara Christina” (ELIADE 1936)

Mircea Eliade, Domnișoara Christina, 1936 - M. E., Proză fantastică, vol. I, cuv. înainte M. E., postfață E. Simion, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1991

I.

(13) (...), dar stațiunea protoistorică de la Bălănoaia are oarecare însemnătate pentru noi, românii. S-a găsit acolo un lebes celebru, un mare bazin ionian, în care se aducea carnea la ospețe...
Amintirea acestui lebes, pe care-l cercetase cu amănuntul, a fost o imagine stenică pentru d-l Nazarie. Cu vervă și melancolie evocă ospețele de atunci. Nu erau ospețe barbare, grotești.
-... Căci, toată câmpia aceasta a Dunării de Jos, în speial. aici, în N Giurgiului, a cunoscut prin veacul V înainte de Hristos, o înfloritoare civilizație greco-traco-scitică...

(14) Profesorul se codi.
-Cele de aur se găsesc mai rar, o întrerupse el. (...) Erau pe aici civilizații țărănești, sate înfloritoare, dar sate. Aurul se afla mai mult în porturile grecești...