Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim (ȚIPLIC 2002)

Ioan Țiplic, Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 259 p. + 5 h.

în

„Acta Terrae Septemcastrensis”, I, Arheologie. Studii Clasice. Medievistică, Editura Economică București, Sibiu, 2002, p. 215-219

 

217 (...) În acest context, el argumentează faptul că este imposibil ca acel Gylas, ce se creștinează la Constantinopol și-l cheamă la curtea sa pe episcopul Hieroteus, să fie același cu Gylas cel Tânăr, care este înfrânt de Ștefan I. (...)

Discutând relația Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia Mare nu putea controla zona saliferă a Transilvaniei, deoarece, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în Moravia (p. 168), iar elementele de tip Kottlach se explică, în viziunea autorului, prin schimburile intense între spațiul transilvan și cel moravian. Afirmația este contrazisă de o alta: această dominație bulgară asupra teritoriului dintre Dunăre și Tisa este un fapt real... În 827, khaganul bulgar Omurtag (814-831) a atacat Panonia francă și a cucerit ținutul Srem, pe care Bulgaria l-a păstrat și după încheierea păcii în 832... (p. 35), iar pe de altă parte autorul admite prezența populației vest-slave la Sălacea. (...)

218  Astfel, noi considerăm că Bulgaria era în măsură să blocheze transportul de sare din Transilvania, deoarece stăpânea sau deținea sub influență teritoriile aflate la confluența Mureșului cu Tisa, controlând astfel calea cea mai lesnicioasă de transport. (...) Însăși cererea lui Arnulf de Carintia către bulgari demonstrează existența unui control moravian asupra salinelor din Transilvania. Al. Madgearu consideră că descoperirile de tip Ciumbrud aparțin unui grup din arealul de cultură bizantină. Având în vedere faptul că descoperiri de acest tip au fost făcute în mai multe puncte de pe valea Mureșului Mijlociu, pe baza afirmațiilor lui A. Madgearu, putem presupune că Transilvania se afla sub o puternică influență bizantină în cursul secolului al IX lea sau, având în vedere că suntem în plină epocă a ascensiunii puterii bulgare, atunci avem de a face cu elemente bulgare. Ne pare curioasă această ipoteză, având în vedere lipsa materialului de tip Dridu B într-o cantitate mai mare, care să justifice existența unei comunități bulgare în centrul Transilvaniei. Dacă pentru sudul Transilvaniei avem documentată influența bulgară, pentru nordul regiunii este aproape imposibil de stabilit acest lucru și tocmai aici avem atestate materiale de tip Kottlach și prezența unor grupuri de slavi vestici. Nu vedem de ce în cazul culturii Dridu B nu putem face atribuiri etnice, iar în cazul grupului Ciumbrud, pe baza unor analogii atât în Europa centrală, cât și în cea nord-balcanică, atribuirea automată este cea în arealul bizantin. (...)

219 (....) Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu sunt verificate prin săpături arheologice, preluând idei mai vechi, consideră că cetatea de reședință a lui Gelu este la Cluj, iar acel castrum Clusa ar putea folosi parțial fortificațiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Cluj-Napoca. (...)

(...) În acest context, autorul apreciază că arealul sud-carpatic reprezintă din punct de vedere cultural un melanj între elemente de cultură bizantine, bulgare și slavo-române, iar cultura Dridu, care nu este răspândită pe tot teritoriul României, nu poate fi atribuită etnic, fiind caracteristică zonei Dunării de Jos în secolul VIII-X(p. 190). (...)

 

Between Cremation and Inhumation. The Re-Birth of Christianity in Transylvania (7th-10th Century AD) (ȚIPLIC & ȚIPLIC 2014)

Ioan Țiplic (Lucian Blaga’ University of Sibiu) & Maria Țiplic (Romanian Academy, Institute for Research in Social Sciences and Humanities), Between Cremation and Inhumation. The Re-Birth of Christianity in Transylvania (7th-10th Century AD),

in

„European Journal of Science and Theology”, June 2014, Vol. 10, No. 3, 171-177

 

Introducere

Limitele cronologice (secolele 7-10) fixate acoperă întreg  procesul de ”slavizare” și apoi treptată creștinare a spaţiului transilvănean, proces ce a dus în final la formarea unui specific cultural transilvan. (…)

(…) Pornind de la această potențială încărcătură etnică a obiectului arheologic a fost dezvoltată o teorie devenită axiomă a istoriei românești: romanii, ulterior daco-romanii având un nivel cultural superior alogenilor sunt ușor de identificat arheologic ca urmare a perpetuării unui ”conservatorism” al ritului funerar.

 

Discuție

(…)

În Transilvania cercetările arheologice au fost de timpuriu (imediat după primul război mondial) orientate spre două direcții: continuitatea daco-romană după așa numita retragere aureliană și respectiv căutarea unor dovezi ale prezenței generalizată a creștinismului. (…)

Perioada cronologică de după secolul al treilea poate fi sub-împărțită, din perspectiva autorității politice predominante, în trei perioade importante: perioada germanică, perioada slavă și perioada maghiară. O să ne oprim în special asupra celei numită generic perioada slavă, cuprinsă între secolele 6-10 și evidențiată arheologic predominant prin necropole de incinerație. Kurt Horedt a denumit acest orizont arheologic, ilustrat de ceea ce el a numit necropole birituale, drept grupul Mediaș.

Biritualismul a caracterizat societatea antică, el fiind documentat încă din secolul I BC în provinciile dunărene ale Imperiului, dar fiind abandonat începând cu secolul al 3-lea A.D., odată cu impunerea unor regate barbare în zonele fostelor provincii romane Moesia Inferior, Dacia și Pannonia. Revirimentul acestui rit funerar se constată odată cu impunerea autorității avare în câmpia Panonică și apariția comunităților slave în Europa centrală și de sud-est. Biritualismul este documentat prin cercetări arheologice în spațiul nord-dunărean românesc, Ungaria, Slovacia, Austria, pentru spațiul românesc el fiind atribuit pentru Transilvania grupului Mediaș, iar pentru teritoriile extracarpatice culturii balcano-dunărene (Dridu), ambele evoluând în partea de final a stăpânirii avare (prima jumătate a secolului al 8-lea) și după destrămarea kaganatului ca urmare a atacurilor convergente franco-bulgare de la sfârșitul secolului al 8-lea.

(…)

 

Concluzie

Perioada menționată mai sus se suprapune cu durata de existență a kaganatului avar (567-797) și cu perioada de continuare a așezării unor populații slave în regiunea Europei Centrale și de Sud-Est, fapte ce au dus la impunerea unor rituri funerare specifice populațiilor de stepă (inhumația cu un ritual ce nu poate fi atribuit mediului creștin) sau populațiilor slave (incinerația ce a cunoscut o răspândire rapidă după secolul al 8-lea, devenind principalul rit funerar în spațiul nord-vest și est panonic, precum și în partea central sudică a Transilvaniei).

(…)

Se poate afirma că după destrămarea puterii militare avare la sfârșitul secolului al 8-lea s-a deschis calea pătrunderii misionarismului creștin în teritoriul intracarpatic, iar odată cu nașterea noului actor militar în regiune - țaratul bulgar creștinat din secolul al 9-lea - putem spune că avem toate condițiile pentru re-nașterea religiei creștine în teritoriile de la est de Dunărea Mijlocie și în cele de la nordul Dunării de Jos. Actorul principal al acestei renașterii a fost țaratul bulgar, exponent principal al culturii bizantine în regiunea nord-balcanică și în sudul teritoriului intracarpatic.

(...)

Discuția în jurul creștinismului generalizat la populația din jumătatea sudică a Transilvaniei a utilizat frecvent aceleași argumente: existența unor descoperiri de tip creștin (cruci, sarcofage cu însemne creștine ș.a.) în perioada anterioară secolului al 7-lea și referința documentară la episcopul Hierotheus - episcop al Tourkiei - presupus a se fi primit misiunea din partea curții imperiale bizantine de organizare administrativ-religioasă a teritoriilor de la nordul Dunării. Localizarea regiunii unde a activat episcopul Hierotheus s-a făcut pe baza descoperirilor arheologice de la Alba Iulia (capelă rotondă, cimitire cu obiecte de tip creștin) și a unor referiri la o vizită a conducătorului de la Alba Iulia - Gylas/Gyula - la Constantinopol cândva în preajma mijlocului secolului al X-lea. Alexandru Madgearu analizând posibilitatea localizării la Alba Iulia a ajuns la concluzia că este puțin probabilă această ipoteză, mai degrabă regiunea unde a activat Hierotheus trebuie căutată în spațiul dintre Mureș-Tisa-Dunăre. (...)

 

Bibliografie

(...) Aurel Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit și ritual funerar în Transilvania şi în Europa centrală şi de sud-est (secolele IX-XI p. Ch), Editura Altip, Alba Iulia, 2006.

(…) Alexandru Madgearu, Misiunea episcopului Hierotheus. Contribuţii la istoria Transilvaniei şi Ungariei în secolul al X-lea, in Revista Istorică, SN, 194, V, 1-2, 1994, p. 147-154. (...)

Portrete (SULZBERGER 1986)

Cyrus Sulzberger, Portrete, „Lumea. Almanah”, 1986

 

 

De Gaulle despre de Gaulle

Omul din spatele măștii

(199) L-am întrebat dacă a fost cineva care l-a influențat în mod deosebit. „(…) Grecii cu siguranță, grecii clasici. Presupun că și romanii. (…)”

 

Churchill

(201) Londra, 10 iulie 1956

Am vorbit despre URSS, Tito („Un om mare, dur, inteligent, capabil”), (…)

 

Montgomery

(202) Londra, 22 martie 1963

(…); alte fotografii, tot cu dedicații aparțineau lui Tito, (…).

Bivuac (ZACIU 1974)

 Mircea Zaciu, Bivuac, 1974, Dacia, Cluj, 246 p.

 

 Spiritul pașoptist

(7) (...); el [poetul] trebuie să redobândească în lumea modernă „influența ce avea în antichitate” crede și Bolliac: (...).

(8) Ideea de clasicitate se modifică: „clasici” sunt scriitorii al căror izvor este viața cetățenească (G. Bariț), apelul la exemplele antice (...) nelipsind.

(9) Pașoptiștii au în vedere și influența negativă a literaturii, când sfera restrictivă a înțelegerii conceptului se manifestă în forme conservatoare (un cronicar, Nicolae Costin, denunțase puterea de corupție a unor stihuri ovidiene; G. Bariț releva echivocul altor scriitori romani ce zugrăveau „stricăciunea” cu o „înverșunare și amărăciune dinăuntru”, dar și cu o anume voluptate „născută din nedescrisa demoralizație”).

 

 

George Călinescu și obsesia Occidentului

(18) Reminiscența creează iluzii optice, adevărul spații bovarice: (...), Histria e „Pompeiul greco-roman”, (...).

(61)Despre un anume „Olimp” universitar, observat fără menaj.: „Sunt conferențiari digresivi, care ocolesc subiectul atât de mult, încât rezultatul e mai curând o circumferință decât o conferință”.

 

Alte obsesii călinesciene

(21) „(…) Și-apoi peste acel burg care ar fi Târgoviște (…) și din bălăriile unei câmpii de șes calcaros ies mai târziu ulițele pestrițe ale unui oraș oriental, prin care înoată butcile unor boieri cu calpac în cap și mătănii pe mâini”.

(23) Teatrală, dar în alt sens, e Brăila, populate de personalități  pletorice, mediteraneene, cu scântei malițioase, „dar placizi, contemplativi, ca și urmărind corăbii în larg”. Impactul orient-occident distruge și aici iluzia unor scene pentru o posibilă „commedia dell arte”; (…) casele mici sunt „în stil italian levantin, în stil grecesc dacă vreți și tema lor este o explorare geometrică în alb”, dar atmosfera rămâne placidă, eroziunea temperamentului prin melanholie orientală e vizibilă în lentoarea gesturilor și înclinația spre înfloritură.

(23) Valurile tulburi de istorie îneacă arhitectura coloanelor zvelte de la Ulpia Trajana, din culisele antichității, (...), se mai recunosc doar fragmente, integrate pietrei barbare, lutului friabil, construcții eteroclite. La Densuș, o biserică zidită din resturile de la Sarmizegetusa, ascunde o stelă romană, descoperită cu o tresărire de nostalgie după un decor pur.

(24) Iubitor al deghizării, savantul s-ar dori înveșmântat în mătăsuri orientale, (…).

 

Ceva despre Camil Petrescu

(26) E greu de explicat de ce reeditarea scrierilor lui Camil Petrescu au ocolit memorialul de călătorie Rapid Constantinopol – Bioram, apărut în 1933. E drept că nici autorul nu pare să se mai fi interesat de aceste note de călătorie luate oarecum a contre–coeur după un voiaj de numai o săptămână, întreprins după mult ezitări, pe țărmul Bosforului.

(27-30) Intrând în Bosfor, călătorul e prins în capcana peisajului etajat ca într-o miniatură orientală, în beția fantastică a culorilor și a mirajelor de linii sfărâmate. Sentimentul e de înaintare în „nefiresc”, de încălecare a zonelor „basmului”, epitetul abstract rămâne singur să suplinească „berechetul de culori și forme”. Priveliștea e „fantastică”, „uluitoare”, „fabuloasă”, „unică și copleșitoare”, „zguduitoare”. Frecvența unor vocabule ca „via”, „vedenie” (interiorul Sfintei Sofii e „o vedenie de galerii”, bolți circulare, amvoane, firide ascunse ; la Rumeli-Hissar, „vedenia cu lumină tare și culori fabuloase era ca dintr-un basm asiatic, ca într-un câmp de luptă între șahi și mongoli”) amplifică starea onirică: „De trei zile parcă e o plutire în ireal”. Însă îndată și eschiva ironică, întoarcerea la o realitate funcțională și lucid delimitată: „Cred că e de prisos să descriu Stambulul pentru franțuzii și nemții care nu l-au văzut.” (...) ; vizitarea unei moschei, oricât de celebră, e abandonată în favoarea unei hoinăreli (...). prilej pentru definirea unui crez estetic ce neagă decorativul, calofilia, virtuozitatea acrobatică a formelor (senzația e de „gol”, de „vid”), frumosul nu ține de esența artei, deși farmecul lui poate fi amețitor, așa cum se întâmplă de pildă aici”, fuziunea bizantino-orientală rămânând „un exemplu de sterilitate menit să provoace melancolie”. Pentru modernul Camil Petrescu refuzul vine și dintr-o replică organic latină, solidară cu umanismul occidental, dispus să urmărească cu prețul oricărui sacrificiu năluca „adevărată a cunoașterii”. (...) Ieșirea din miraj: „Să rezistăm deci splendorii și subtilității bizantine, să rămânem fără uimire în fața virtuozității și diversității ei în fast, să ne sustragem nălucirilor acestui trecut oriental plin de ispite de tot felul să ne refuzăm farmecul acestei patrii a politeții”. (...) Aluzie, în același timp, la tentația de „pitoresc balcanic” a unei orientări în literatura momentului, față de care cel obsedat de jocul major al ideilor își manifesta și în acest mod neaderența. Refuzul acelui Levant de stigmat istoric se justifică și prin reacții atavice, căci Țarigradul e „cetatea în care s-a plămădit prin subteranele atavismului soarta mea”. Dincolo de viziuni feerice, o întreagă istorie trezește crisparea: „(...) În Bucureștii cu căsuțele lui de lemn, cu poruncile crunte de la Agie, cu răzmerițe, unde de altfel Vodă însuși se putea în câteva ceasuri trezi cu un petic pe umeri și pe urmă legat cu toți ai lui și dus să fie belit în cutia de la Șapte turnuri, <soarta omului>  era mai ocultă și viața mai bântuită de năzăriri. Vreo îmbrățișare de sânge și blestem a vreunei grecoaice lascive putea smulge aici, prin culcușurile acestui Stambul, o iradea care acolo la noi să devie nenoroc, închisoare și mormânt”. permisă ca o superficială incursiune. Într-un peisaj geografic, cartea ia o neașteptată turnură de meditație istorică, filosoful luând pe nesimțite locul contemplației euforice. Nu sunt absente totuși evocările concret plastice ale monumentelor, Hipodromului, grădinilor Seraiului, pădurilor de chiparoși de la Scutari, a cimitirului de la Eyub, a vestigiilor artei grecești în tristețea mortuară a muzeelor, nici observația sociologului asupra celebrului bazar („basmul mincinos”), a cafenelei, a mișcării cotidiene a străzilor ce trădeaza „europenizarea” sau despre intermezzoul nocturn–turistic al localului unde se prezintă milenarul „joc al pântecului”. Fără nimic licențios, cu detașarea descifrării sensurilor ancestralului dans oriental, Petrescu reușește aici o pagină de virtuozitate stilistică, dublată de ochiul prozatorului psiholog care înregistrează reacțiile publicului. Niște doamne puritane au considerat acest capitol scandalos, cnd el nu este decât un frumos apolog al „sufletului dansului”, exprimând una din esențele – vii și astăzi – ale artei răsăritului (...).

 

 

Bazaconii

(36) Totul era să fie identificat personajul slavician între atâția „lotri” câți colindaseră potecile și pădurile anticelor „Partes”.

 

Encomion

(58) (…) sau în orientarea către clasicism a învățământului, într-o vreme când în drum era zgomotos contestată, fără responsabila calculare a consecințelor. Ce însemna pentru Bogrea fundamentul clasic al  educației naționale exprimat în articole polemice Pentru învățământ clasic, Reflexii asupra clasicismului, dar și în  însemnări disparate,  măsurând semnificația procesului pentru un popor ce-și scrutează necesar rădăcinile latine. „Unde am fi, dacă umilii dascăli de la Blaj n-ar fi stat să descifreze zăbavnic, la luminile Romei, trecutul național, urmărind cu ochi înduioșat și pios, în palimpsestul sufletului românesc străvechile linii romane...?”(...)

(59) Înțelegem și uimirea celui care observa încă din 1910, în vremea studiilor în Germania, „ce muncă intensă se cheltuiește pentru înțelegerea antichității clasice și, în special a celei latine, aici, într-o țară nelatină!, și în altă țară, tot nelatină, Anglia”. (...) Răstălmăcirilor orientării clasice propuse, el le răspunde programatic: „Nu clasica uscare și prăfuire a suflatului , migăloasa autopsie a textului mort – ci pulsul veșnic al vieții fără de moarte care e închisă în operele antice, asta interesează pe filolog”. Sau în aceeași intenție: „Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru prezent, (...)”.

(59) (...) iată sensul – extrem de actual – desprins din paginile lui Bogrea, acelea unde el vedea în Vergilius „un antic vrăjitor cu suflet modern”, (...).

(60) Răsturnând butada asupra lui Virgil, ceea ce el făcuse pentru a-l defini pe marele său dascăl german Wilamowitz, efigia i se potrivește integral: el era un asemenea „vrăjitor mod. cu suflet antic”. În această ipostază ne apare Bogrea atât în (...), în opțiunile rostite în tălmăcirile din Catul, Anacreon, Sappho, Pindar, Bacchilides (unde nimerește un involuntar accent arghezian, plin de prospețime, în Cupa de argint), cât și în capitolul recreativ al aforismelor și epigramelor. Pătrundem aici într-o zonă ce nu i-am fi bănuit austerului filolog, serbarea cuvintelor-foc de artificii, (...) pronunțând , în maniera epigramatică antică, sentințe memorabile.

 

Densușienii

(63) Cine a văzut strania biserică din Densuș, rămâne sub impresia artistică a sfărâmăturilor de pietre romane, luate din vechile temple, palate civile, amfiteatre și amestecate într-o nouă arhitectură, al cărui lut era dacic.

(65) (...) Densușianu întemeiase în 1874 „Orientul latin” la Brașov, defrișând terenul scrisului românesc din Transilvania spre „realismul poporan ” al viitoarei „Tribune”.

(67-8) Aron, „dacul cu părul și barba colilie”, neînduplecat și îndușmănit cu toată lumea (1), continua la catedra din Iași o tradiție „romană”, încă vie în amintire, a lui Simion Bărnuțiu. (...) Astfel, el se arunca în torentul de uitare al clasicității, excelent cunoscător al literaturii antice, vorbind latina „cu iubire”, ca și cum ar fi celebrat la un altar al strămoșilor. Nicolae, fratele lui, (...) era și el un „roman” în care trăia mai mult „o neînvinsă încăpățânare dacă”.

 

Derivă și corectare

(71) Romanul [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat] debutează cu un topos cunoscut în istoria prozei românești (inaugurat de D. Zamfirescu în Lume veche și lume nouă, prezent și la Delavrancea în Paraziții, I. Agârbiceanu, în Legea trupului, la Sadoveanu, Brătescu-Voinești sau la Cezar Petrescu): o „educație sentimentală” în gen flaubertian, dar al unui Flaubert balcanic.

(72) Procesul începe târziu, prin admirabilul monolog al Arinei [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat], care, făcînd fiziologia „secăturii” sociale, spune: „(…) Printre, desigur, câteva exemple solide și serioase, printre câteva exemple superioare, privește imensa desfășurare a majorității: câtă superficialitate, cît orientalism, câtă lene și cât tembelism, câtă necinste și incurie…(…)”.

 

 

Conversațiuni epistolare

(89) Un „roman” pasionant sunt scrisorile lui H. Rădulescu adresate lui G. Bariț, C. Negruzzi, C. D. Aricescu, I. Ghica, Gh. Magheru, N. Pleșoianu, C. Tell, Gr. Pleșoianu, I. D. Negulici, emigranților de la Brusa ș.a.

(89) Micul op devine expresia secretă a unei staze biliare, eliberată prin sarcasm: „Câte îmi scrii despre greci și-au aflat locul în Impresiile unui proscris. Cred că ți-am brodit cugetul și îți va plăcea”, îl anunță pe Tell. [Ion Heliade Rădulescu]

 

Cenotaf pentru „Junimea”

(124) „Ce dăscălescu? Cuvântul e straniu, dar îl privesc ca de origine elenă, deși latinitatea trebuie a fi norma absolută în formațiunea limbei noastre neo-romane. Voi răspunde doar că dăscălesc tinerele domnișoare care se prepară la grelele și serioasele sarcini ale familiei pentru a le face demn de străbunele noastre, demne de a figura lângă Lucreția, Virginia, Agripina și celelalte.”

 

 

Marta Bibescu

(133) (…) Marta Bibescu, descendenta Mavrocordaților, (…). Născută în 1886, fiică a lui Ion Lahovari, (…), Marta era  - după mamă – coborâtoare a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.

(...), iar în 1913 Alexandre Asiatique ou l Histoire du plus grand bonheur possible, reconstituire insolită a vieții lui Alexandru Macedon  prin prisma surselor orientale, rod al unor minuțioase cercetări la Bibliotheque nationale.

(134) Prozatoarea se impunea prin rafinamentul emoției și stilului fastuos, impregnata de un lirism ce trăda, prin cromatică și nostalgie, rădăcinile sale răsăritene. Din aceste aluviuni depărtate se distilau, în povestea stranie a Papagului verde ori în evocarea exotică a lumii Orientului antic, (…)

 

Poezie și confesiune

(141) O călătorie pe mare îl indispune prin obligația „profesională” a descripției, teroare remarcată deunăzi și la Camil Petrescu în Rapid Constantinopol-Bioram, protestul având un resort identic: „Quel metier que de ne pouvoir regarder la mer sans y voir des...mors!”

 

Kos Karoly

(145) În timpul primei conflict mondial, o bursă a Institutului maghiar din Constantinopol de sub direcția istoricului artelor Hekler Antal, îi lărgește pe neașteptate orizontul, prin revelarea artei răsăritene. Mirajul Orientului (și reabilitarea lui, într-o manieră frecventă și în literatura românească) străbate pagina monografiei istorice despre Stambul (1918).

 

Infernul literar

(148) Un scriitor cunoscut pentru spiritul astuțios, se plângea totuși că vechii zei (literari) se duc, alții nu se arată, ori sunt încă în stare naturală, „satiri sălbatici”, dintre care nu se știe dacă va apărea un nou Jupiter olimpian.

(150) La rându-i, V. Hugo e un Polifem („Ulise, orice ar face, rămâne un om; Polifem e un animal”); sufletul lui grosolan e un Barbar energic și viclean trecut prin Imperiul târziu. [Saint-Beuve]

(152) La rându-i, Beranger spunea despre Cousin  că nu-i decât „un lacheu al lui Platon”.

 

Reversul medaliei

(156) Recepția academică e „le sacre de V. Hugo”, discursul e ciclopeean, „un răget în Coliseu, sub Domițian”. [Saint-Beuve]

 

Emil Isac sau neînțelegerea

(164) În „salonu roșu”, glasul invoca „duhul strămoșesc”, al unei energii descătușate, cu (…) umaniști admiratori ai lui Ptolemeu (…). (…) (…), însuși spațiul modest în care se mișcă e transfigurat literar ( „Toamnă, gondolări pe Someș, făcând din Cluj Atena, (…)).

 

Un clasic între moderni [Camil Petrescu]

(172-3) (...) Or, spiritul clasic nu acceptă „moda”. Scriitorul cel mai acuzat de a fi cedat tentației tehnicii proustiene și gidiene aflate în vogă, denunța „flatarea gustului public”, pledând pentru „disciplinarea și educarea lui”, deci pentru reintegrarea în normă. Este singurul mod de a crea durabil și esențial, efort definit mai târziu de G. Călinescu drept una din trăsăturile fundamentale ale clasicismului. (...) Cei vechi aveau „o dragoste aproape pătimașă, dragoste exclusivă pentru literatură. Și cinstit mărturisită, spre deosebire de aerele de amanți degajați pe care și le dau cei tineri de azi, ca să se creadă că literatura e cea care moare după ei. Oricât de înverșunată ar fi critica noastră, trebuie să mărturisim că au iubit mai mult și mai frumos scrisul, chiar când l-au înțeles așa cum nu vrem noi, cei care ne-au precedat”. Se rostește aici prestigiul întâietății (altă trăsătură „clasică” , în accepțiunea lui A. Marino), subliniată prin devoțiune, dezinteres, bună-credință. (...)

(176) (...) Criza spirituală postbelică se explicată prin resurecția misticismului, amplificarea freudismului (cu corolarul unei „literaturii pansexuale”), invazia filosofiei orientale, neîncrederea în valorile perene ale Occidentului (identificate într-o viziune clasică, umanistă, raționalistă), interpretarea eronată, dizolvantă, prin reacțiile antilogice, dată bergsonismului  etc. Această „psihoză” s-a repercutat și asupra realității literaturii autohtone: „am avut și noi parte de un larg val din fluxul mistic, tradus fie sub forma strict religioasă ortodoxă (...), fie printr-o literatură freudiană”, ba chiar prin apelul la un „istorism mistic”, agitat din străfundurile noastre tracice”. Ținta era, în toate cazurile, „gândirea greco-latină” suspectată de „bătrânețe precoce”.

 

Treptele inițierii [Z. Stancu, Pădurea nebună]

(183) (...), iar tulburătoarea apariție a Urumei, amintind patima amanților antici și muzica macedonskiană din Thalassa semnifică edenul pierdut.

(184-5) Eroul nu se mai află în (…); nici măcar în sfidare juvenilă a unei odiseei balcanice, unde dialogul cu moartea  fusese un simplu „joc” premonitoriu. Acum, Ulise se întoarce în Ithaca. Definitiv, ca într-o matrice fără răspuns.

 

Paradoxul inaccesibilității

(192) (…) Există așadar pericolul ca dificultatea înțelegerii unei poezii (în fond, o chestiune veche cât vârsta artei însăși, căci nimeni nu va pretinde că Sofocle e mai „simplu” decât un autor contemporan)  să fie intervertită în obscuritate deliberată, voită.

 

 

Națiunea și contemporaneitatea (VLAD 1972)

Constantin Vlad, Națiunea și contemporaneitatea, Editura didactică și pedagogică / Filozofie, București, 1972, 18 p.

 

Ce este națiunea?

5 (...) Grupurile triburilor înrudite sau uniunea de triburi, caracteristice etapelor superioare ale orânduirii gentilice, dădeau expresie evoluției formelor de comunitate umană către demosul antic.

(...) În același timp, pe temelia progresului forțelor de producție se dezvoltau limba, trăsăturile spirituale, tradițiile și obiceiurile comune, care, toate laolaltă, formau fizionomia acestor popoare antice – dacă ar să ne referim la popoarele continentului nostru – grec, roman, dac etc.

În condițiile migrațiunilor a numeroaselor populații aflate în diferite stadii de dezvoltare, ale ciocnirilor și războaielor etc, trecerea treptată la feudalism a dat naștere popoarelor evului mediu, care apar fie prin dezvoltarea unor popoare antice, de exemplu grecii, fie ca rezultat al unui îndelungat proces de încrucișări, dizolvări, asimilări și contopiri de populații până atunci distincte. Poporul român, de exemplu, s-a format în secolele VII-IX ale mileniului I al erei noastre, la capătul unui îndelungat proces istoric, în spațiul de la nordul Dunării de Jos, având ca teritoriu-nucleu ținuturile de deal și de munte ale Daciei, ca rezultat al romanizării elementului autohton daco-moesic, al asimilării treptate a slavilor și al altor populații așezate pe teritoriul României de astăzi. Factorul de bază în constituirea poporului român l-a reprezentat populația daco-romană formată în perioada stăpânirii romane, care s-a menținut după părăsirea Daciei de către autoritățile romane, asimilând populația de alte origini etnice stabilite în procesul migrațiilor.

 

Ce caracterizează națiunea?

9 (...) În cazul a numeroase popoare europene – român, italian, bulgar, popoarele Iugoslaviei de astăzi ș. a. – drumul spre constituirea în națiuni a fost drumul unor lupte îndelungate și grele, pline de jertfe pentru neatârnare, pentru cucerirea independenței naționale. Dominația otomană și cea a Imperiului Habsburgic au împiedicat multă vreme progresul economic, social-politic și cultural al a numeroase popoare, procesul constituirii lor în națiuni, dar n-au putut înfrânge setea lor de libertate. (...)

 

Națiunea noastră socialistă, etapă superioară în dezvoltarea superioară a poporului

13 (...) De-a lungul veacurilor, alături de români, pe aceste meleaguri s-au așezat populații de alte naționalități: unguri, germani, sârbi etc.

Ch 1.H. O. Vedic Aryans & Sourashtras since the earliest times

Ch 1.H. O. Vedic Aryans & Sourashtras since the earliest times

Introduction: The Historical Geography of Ancient India and Western India

2 (…) According to Strabo (BK. XI, Section XI.I; H&F.  Vol. II Pp 252-253) the conquests of the Bactrian Greeks was partly by Menander and partly by Euthydemos. They gained possession not only of Patalene but also the kin Saraostos (Surastra) and Sigerdir. Ptolemy refers to a country called SYRASTRENE which must be identical with Surastra (modern Surat on the Gulf of Cutch). Syrastrene which extended from the mouth of the Indus to the gulf of Cutch was one of the three divisions of India- Schythia in Ptolemy’s time. Syrastrene is also mentioned in the Perplus of the Erythraenean Sea as the sea-board of Aberia which is identified with the region east of the Indus above the insular portion formed by its bifurcation of. (…)

 

Lata - its geography and the commercial importance:

4 (…) Ptolemy (A.D. 150) uses the term „Larica” apparently from the Sanskrit Lataka. (…)

 

Location and extent/ area of Lata or Lar-desh

(…) Ptolemy (2^nd century A.D.) describes it as „Larika”. (…)

 

Larice and Lariaca

5 (…) As to the identification of Lar des or ‘Country of the Lar’, James Tod writes (pp 186-7) “By these extracts from Charita, we are enabled also at once to clear up two long disputed points regarding the countries of LARICE AND LARIACA, which Ptolemy makes contiguous to each other. According to him it appears to have been an important division of the Syrastrene or peninsula of the Suaras. (…)”

 

 

Persian and Greek invasion

19 (…) In 334. B.C., Alexander the Great conquered Asia Minor and the Achaemenid Empire reaching the North West frontiers of the Indian subcontinent. There, he defeated king Puru in the Battle of Hydaspes (near modern day Jhelum, Pakistan) and conquered much of the Punjab; however, Alexander’s troops refused to go beyond the Hydespes (Beas) river near modern day Jalandar, Punjab. Alexander left many Macedonian veterans in the conquest regions; he himself turned back and turned his army southwest.

The Greek-Persian invasions had many important repercussions on Indian civilization. (L52/WA.335)

20 (…) According to Bongard Levin, Chandragupta due to his alliance with Selucus, could receive opportunity of paying stern attention to the domestic affairs and his conquests in other parts of India. (…) Plutarch only remarks that with an army comprising six hundred thousand, Chandragupta overran and subdued the whole India

 

22 THE INDO-GREEKS:

            The Indo-Greek kingdom (or sometimes Graeco Indian kingdom) covered various parts of the north-west and northern Indian subcontinent during the last two centuries BCE and was ruled by more than 30 Hellenistic kings.

            During the two centuries of their rule, the Indo Greek kings joined the Greeks continued the Greek and Indian LANGUAGES and symbols… and blended ancient Greek, Hindu and Buddhist religious practices….

            The Indo-Greeks ultimately disappeared as a political entity around 10 A.D. following the invasion of the Indo- Scythians, although the pockets of Greek populations probably remained for several centuries longer under the subsequent rule of the Indo-Parthians and Kushans.

THE YAVANAS:

            The Yavanas were described as living beyond Gandhara. There was another country mentioned in the epic as Parama Yona, in the far west of Yavana. This could be the Ionia of Greece, somewhat related to Indo-Ionians or Yavanas. The name Yavana could be the sanskritized form of the name Ionia.

23 (…) THE KUSHANS:                                                                                                                                                                        The Kushan Empire (c 1^st -3^rd Centuries) of Bacteria expanded its territory to include the Punjab and much of the Ganges basin. The Kushan warriors were assimilate into Indian society as KSHTRIYAS. The Kushans conquered the central section of the main SILK ROUTES and, therefore, had control of the overland trade between India, Persia, China, and the Roman Empire.

27 (…) ECONOMIC LIFE: The economic prosperity of the Satavahana period was secured by profitable agriculture and industries and lucrative commerce. The maritime activities of the period are indicated by the ship-type coins of Pulamavi and Sriyajna Satakarni. Ptolemy and the author of the Periplus of the Erythrean Sea mention some of the ports and cities of the period. The important ports were Broach, Sopara and Kalyana; some of the well-known market towns of the interior were Paithan, Tagara, Junnar, Nasik, Vaijayanthi and Dhanyakataka. The empire had commercial contacts with the Roman Empire, as indicated by the discovery of a large number of Roman coins at several places on the coast.     

28 (…) The Periplus of the Erytherean Sea mentions both Tagara and Prathisthan as important trading centres in the south. (…)