Alternativele gândirii politice românești în anii 50-60 ai secolului trecut (BORSI 1992)

Borsi-Kalman Bela, Alternativele gândirii politice românești în anii 50-60 ai secolului trecut, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

*Textul de față a fost redactat la Pecs (Ungaria) pentru colocviul științific „Idei dominate în Balcan/Peninsula Balcanică”, la 27 martie 1992

193 (...) La începutul anului 1859, Ion C. Brătianu, unul din corifeii Partidului Liberal („roșu”) din țara Românească, în subsidiar politicianul român care s-a bucurat de cel mai mare succes în anii 1870, îi scria lui A. I. Cuza, principele comun proaspăt ales, în memoriul său despre clasa comercianților și meseriașilor din Muntenia, deci despre viitoarea burghezie românească: „(...); pentru că deși în comerțul de sus se află mulți străini, însă fiind toți de ritul Bisericii noastre naționale și fiind toți veniți din țări supuse Turcilor. România a fost adevăratul pământ al făgăduinței pentru dânșii, aici s-au îmbogățit și s-au ridicat la starea de om liber, aici au găsit o patrie mai liberă și mai generoasă, la a cărei prosperitate se interesează astăzi, atât cât și noi născuți Români (...)”(2).

(...) Autorul, Mihai Czajka Czajkowski (Sadyk pașa), fost agent din Constantinopol al lui Adam Czartoryski, trecut în serviciu turcesc, scria despre conflictul sângeros de la Constangalia, soldat cu numeroși morți și grav răniți:

194 „(...) am avut convingerea că România unită ar face tot ce i-ar sta în putință împotriva Turciei, fiindcă, cu cât ar fi mai începută și mai unitară, cu atât ar simți mai împovărătoare dominația feudală otomană – și ar face totul pentru câștigarea ocrotirii din partea vecinilor săi puternici, Austria și Rusia. (...) A cedat armamentul [rusesc] destinat Sârbilor [1862], fiindcă a vrut să acționeze împotriva Turciei, nu i-a lăsat să treacă nici pe Italieni, nici pe Unguri în Austria, nici pe Polonezi în Polonia. (...)”(3).

195 (...) Călinescu, în 1941, se referea astfel la „penetrabilitatea” păturilor superioare și medii din Principate: „E adevărat că boierimea era clasa cea mai deschisă infiltrațiilor, însă ea obligă la o asimilare completă și rapidă(6). (...) Grecii din Principate nu sunt aceia din Peninsulă și de-am face un proces prea fin de origine în populația orășenească a vremii, am fi foarte încurcați. Între Românul învățând grecește și Grecul slujbaș român, vorbind graiul țării, nu e nici o deosebire. Nici unul dintre ei nu are conștiința distincției rasiale și legăturile prin căsătorii se fac în chipul cel mai simplu, toți fiind ortodocși. Un Grec din Principate e un asimilat din clipa pășirii peste Dunăre(7).”

Mai mult, în lumina declarației lui Brătianu, următorul raționament al lui Călinescu despre modalitatea prelungitei „etnogeneze a clasei mijlocii” românești din Muntenia nu mai apare deloc rupt de realitate: „Între Tracia și Dacia [adică Peninsula Balcanică a României] a fost a întotdeauna o așa mare comunitate etnică și poporul român are o așa mare putere de absorbțiune, încât naționalitatea aci e un factor ce se determină prin simplă alegere. Un balcanic, care a intrat în orbita românismului și a intrat în viața Statului român, se deznaționalizează aproape imediat, sau mai bine zis, își limpezește fondul traco-dacic oscilant. Legați prin căsătorie cu familii vechi din țară, acești oameni noui nu au avut nicicând sentimentul că sunt străini(8)”.

198 (...) [Al. Papiu Ilarian, memoriu, ianuarie 1860, București] „(…) Dunărea (Danubius, salus, Reipublicae) și castelele ei apără pe Români de barbari, pe Români de Turci; (…).

(…) Atât dreptul nostru istoric, cât și dreptul nostru național la un asemenea Stat, e cu mult mai puternic de cât dreptul Ungurilor: un asemenea stat ar respunde și intereselor Europei mai bine de cât Ungaria cea istorică a Ungurilor, compusă din Unguri și Croați, din Sârbi și Slovaci, din Români, și alte nemuri, adică din atâtea elemente eterogene care unite într-un singur Stat unguresc ne ar presenta un fel de Austrie ungurescă care pe tot momentul ar tulbura din nou liniștea Europei răsăritene.

Scriu că se veorbesce de o Românie de la Carpați până la Em. [Haemus – Munții Balcani]. Însă Bulgaria vorbesce o limbă slavică, și apoi valea dintre Carpați și Em. nu s-ar putea susținea nici asupra domnitorilor de la Carpați, nici în contra celor de la Nord. Transilavania, și nu Bulgaria, este partea cea mai frumoasă și cea mai vitală din trupul cel sfîșiat al națiunii române” (16).

Făcând abstracție de faptul că în argumentarea politologului de odinioară apare, pentru moment, și idea, până acum sterile, a „întregirii (balcanice a) neamului”, raționamentele sale constituie o strategie națională și bănuiesc că nu sunt necesare aprecieri sau completări deosebite.

199 (…) [contele prusac A. Scherthoss, 1864] „(…) Până atunci, în exterior, [A. I. Cuza] se va strădui să mențină un balans politic, așa cum a făcut-o până deunăzi și în interiror. Nu vrea să trezească suspiciunile Porții, fiindcă legăturile slabe și formale cu Turcia le consider mai degrabă o apărare indispensabilă, până la dispariția pericolului din nord și vest. Cât timp așteaptă, nu vrea să se certe inutil cu cei doi vecini puternici a căror victimă ar devein în cazul unei schimbări la tronul Franței. Din acest motiv, nu recepționează nici inițiativele venite din partea Serbiei. (…)” (19).

Adică, din nou, pe scurt, cum a formulat, de fapt, aceeași problemă Czajkowski-Sadyk pașa cu un an mai devreme: „.. atunci [1848-1849] a existat o Moldovă și o țară Românească, iar acum [1863], există o Românie”(20).

 

Note

1 = În 1859-1860 nu se poate vorbi deocamdată – în sens sociologic decât de pături de interese burgheze orășenești și, în parte, (sub forma grupurilor de „arendași” cu o origine mai mult balcano-levantină), rurale, a căror contopire, cristalizare – grației ideologiei „panromâne” a cărei origine poate fi găsită în Ardeal – s-a petrecut în ritm rapid. Vezi Borsi B., Hungarian exiles and Romanian national movements 1849-1867, Columbia University Press, 1991-1992.

5 = Într-atât, încât un observator maghiar, Veress Sandor, care a locuit la București din 1849 și până s-a stins din viață (1884) – datorită  activității sale de „inginer funciar” (măsurător de terenuri) el este considerat până astăzi cel mai acut observator al realități românești din acea epocă – susține într-un manuscris de al său că, în anii 1850-60, numai 10% din boierimea română din Muntenia era de origine română! Patru cincimi din arendași – după părerea lui – erau greci și chiar în restul de o cincime numărul românilor era neînsemnat, față de cel al sârbilor și bulgarilor. Nu era mai bună situația nici în privința comercianților, pomeniți și de Ion Brătianu, cu precădere negustori de cereale: nouă zecimi dintre aceștia – în opinia lui – erau greci, cel puțin în cârciumile din porturile dunărene – de la Calafat și până la Galați – s eputea auzi aproape exclusive limba neogreacă. Vezi Borsi B., „Alfold”, 1990/6, 34-38.

Datele lui Veress par a fi susținute și de notele de călătorie dintr-un organ de presă editat la vremea respectivă la Pesta: „Populația Moldo-Vlahiei are vreo patru milioane de suflete și este compusă din români și imigranți; primii, care sunt considerați a fi amestecul dacilor cu romanii, constituie partea cea mai însemnată a populației. Dintre ceilalți locuitori, următoarele naționalități sunt cel mai puternic reprezentate: grecii, care se ocupă cu precădere de comerț, bulgarii, ai căror strămoși au imigrat aici în sec. VII de pe malurile Dunării; (..)”. Viddintl Bukarestig, HAZANK S A KULFOLD, 1866, iunie 10, p. 357.

10 = Memorand făcut în luna ianuarie 1860 pentru Pr. (incipe), a văzut prima oară lumina tiparului în nr. 1, din 1 ian. 1860 (după alții pe 1 mai) al „Revistei Carpaților”, cu titlul Idealuri naționale ale Nemților, Slavilor și Românilor, apoi în publicația „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, I (1883), sub titlul Memorand despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii, cu ungurii, în timp de pace și în casul unei revoluțiuni în răsăritul Europei, presentat Principelui A. I. Cuza în 1860”.

14 = Pe această posibilitate scontase și elita politică maghiară, mai precis, îi era teamă de ea. Acest fapt reiese câțiva ani mai târziu din cuvintele primului ministru maghiar de atunci, Andrassy Gyula, care – aplicând cu fidelitate concepția istorică maghiară a generației reformatoare, care nu recunoștea, din punct de vedere tipologic, decât pătura nobiliară – aproape identică – croată ca fiind la egalitate cu cea maghiară (și poloneză), lucru pe care însă nu îl făcea și în cazul românilor din Ardeal (în ultima instanță, din cauza faptului că o parte însemantă din pătura conducătoare a acestora, după cum se știe, în decursul secolelor anterioare, devenise membră a „Natio humgarica”, s-a identificat în mare măsură nobilimii maghiare) – îi spunea lui Radu Ionescu, agentul român de la Belgrad, care, în numele guvernului Dimitrie Ghica – Kogălniceanu (din însărcinarea lui M. Kogălniceanu), a cerut însuflețit, în 1868, la „compromisul” croato-maghiar ca „bunii patrioți și bărbați luminați aflați în fruntea Ungariei (…) tot ce a fost recunoscut Croației (…)”. Andrassy, într-un mod într-adevăr decepționant și jignitor din punct de vedere al românilor (desi, din păcate, lesne de înțeles din punct de vedere istoric și sociologic, precum și din percepția generală a epocii), s-a exprimat astfel: „Ardealul nu a fost în situația Croației, nu a avut niciodată conducători ca banii croați”.

 

(„Korunk”, 9/1992)

Borsi-Kalman Bela (1948) – istoric, Budapesta