Introducere în sistemul mass-media (COMAN 1999)

Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Polirom/Media, Iași, 1999

Rolul presei în societate

Modelul liberal

(96) Atunci când Milton a adresat Parlamentului britanic celebra Areopagicica, având subtitlul „Pentru libertatea de a tipări fără autorizare sau cenzură”, el s-a referit, cu insistență, la libertatea editării, adică a producerii și difuzării de carte, într-un sistem de egalitate a drepturilor, asemenea cu cel creat de piețele pe care se exercită comerțul cu alte bunuri.

 

  

Efecte ale comunicării de masă

Teoriile efectelor limitate

 Modelul cultivării

(120) A treia categorie de savanți consideră, pornind de la străvechiul concept de „catharsis”, că expunerea la mesajele violente contribuie la purificarea tinerilor: ea îi eliberează de impulsuri primare și îi face să consume în imagine dorința de comportament agresiv (Fleur/1982, Severin/1988, Drăgan/1996).

 

Mass-media și viața politică

De la spațiul public la opinia publică

(147) c) locul public- spațiul public se situează, așa cum arată Habermas, în spațiul privat (universul familiei și al activităților referitoare la interesul personal) și spațiul etatizat (universul exercitării puterii în plan legislativ, executiv, administrativ, juridic etc). Primul loc public în care au fost dezbătute teme legate de interesul colectiv a fost agora din democrațiile Greciei antice. Agora reunea însă un număr limitat de cetățeni (aleși în virtutea unor criterii precum poziția socială, resurse economice, statutul etnic etc) și avea o finalitate în primul rând „figurativă” – era un loc „al prezentării sinelui, unde fiecare încearcă să exceleze, prin cuvinte alese rostite în public, pentru a obține glorie” (J. Ferry, 1989, 18).

 

Un teritoriu al luptelor neîntrerupte: comunicarea politică

(161) Campania politică nu este o noutate. În Roma antică se practicau multiple tehnici, care seamănă izbitor cu marketingul politicii moderne: candidații făceau vizite și țineau discursuri în fața electoratului, fabricau zvonuri pentru a-și compromite adversarii, făceau să circule manuscrisele cu discursurile lor, ofereau banchete și lansau numeroase mesaje, scriau direct pe pereții caselor – în Pompei au fost descoperite peste 1.600 „afișe electorale” (v. R. Chesnais, 1995).

 

 

Statutul jurnalistului în ansamblul profesiilor contemporane

Jurnalistul și nostalgiile sale

(180) Așa cum observă D. Ruellan, jurnalistul și sociologul trebuie să împace „două exigențe pe care retorica antică le identificase deja: precizia observației și eficacitatea comunicării” (1993, 118).

 

 

Organizarea activității în instituțiile de presă

Presiuni, costuri, norme de comportament

(192) Instituția de presă, asemenea corăbiei lui Ulise încercând să treacă printre Scylla și Charybda, trebuie să găsească un echilibru între caracterul haotic și imprevizibil ale fluxului de informație și constrângerile producției.

 

 

Însemnările unui jurnalist (ȘERB 2007)

Iosif Șerb, Însemnările unui jurnalist, Neliniști metafizice, Constanța, 2007, 102 p.

 

Filiera

35 (...) Ely a lucrat o vreme și cu Bulgaru [Vasile Vâlcu], își amintea prietenul ei care venea de undeva din Tulcea, iar o perioadă a fost directorul serviciului secret extern [DIE]. La Constanța avut o perioadă de glorie. Prima Gospodărie Agricolă Colectivă a fost constituită în Dobrogea la Ion Corvin. A fost o victorie de care s-a vorbit mult pe plan intern și extern. Dobrogea a fost prima regiune colectivizată. Bulgaru putea fi mândru de succesele lui. A fost și decorat. În subteran însă, alți membri ai organizației erau bine puși la punct, studiau probleme numai de ei știute. Și ce știau? Aflase organizația secretă că Veve (Bulgaru) lucra și el pe undeva în subteran și aici filiera căuta subtil și pe „dibuite”, dibuite e puțin spus, din aproape în aproape pentru dibuirea conspirației.

36 Deși se spune că Veve l-a propulsat pe N. C. [Nicolae Ceaușescu] în P. C. [Partidul Comunist], ulterior a fost umilit și marginalizat din nu se știe ce motive.  În discuțiile particulare eventual la telefon, Veve îl interpela pe N. C.

-Măi Nicolae am nevoie de... pentru agricultura din Dobrogea.

Lasă mă că te descurci tu, și îi închidea telefonul.

Toate convorbirile telefonice și radiofonice se înregistrau undeva, unde nu s-a știut multă vreme. Mulți lucrători cu munca politică l-au văzut pe Veve ca pe un tribun, un conducător politic, atașat principiilor Socialismului, luptător al acestor idei. Sunt și alte păreri, cum că fiind într-o vreme șeful contraspionajului românesc, chiar după 1945 avea multe răspunderi, obligații, dar și victime la activ. Multe aspecte din viața lui Veve nu erau cunoscute și tocmai de aceea el era văzut la Constanța ca Tătucul nostru. Era, într-adevăr, omul îngăduitor, înțelept și sfătuitor, în general, dar, în particular, o spun mulți apropiați de-ai lui, era egoist și și poate prea mult spus chiar șantajist. Promova oameni dubioși, iar pe cei loiali, cinstiți, îi îndepărta de la unele posturi de conducere. (...)

 

Băieți de cartier

43 (...) În peninsulă, de pildă, grecii, italienii, albanezii și românii, în piața Achile Mihail cetățenii români de etnie turcă, în cartierul Obor nu predomină, dar sunt foarte mulți țigani, îndeosebi pe străzile Atelierelor, Olteniei, Avram Iancu, dar și pe cealaltă parte spre cimitir, Industriei, Obor, Burada etc.

44 (...) Este adevărat că după revoluție s-au găsit „firoscoși” cu aere de șefi mai ales din rândul turco-tătarilor și romilor. Și-au format partide, tot felul de formațiuni etnice, politice, numai cu intenția de a intra în Parlament.

98 (...) Ea [Angela] este la curent cu tot ce se petrece în lume, mai ales în țările arabe și este îngrijorată de ce se întâmplă acolo, fiind de aceeași etnie, Irakul fiind țară vecină cu Turcia, unde are și ea rude. (...)

E musulmană Angela. Respectă cu strictețe prevederile Coranului, iar la bar [„Amicii”] este de o corectitudine aproape revoltătoare pentru patron, sau poate de aceea o ține aici. (...)

99 (...) Discuția a continuat lângă bar [„Vin vărsat”], unde intrase grupul de gropari, (...). (...)

 – Da, îmi amintesc, interveni Ali Mustafa, a fost oribil ce s-a întâmplat atunci, ce-o fi având cu băieții morți, că unii zăceau acolo de douăzeci-treizeci de ani. (...)

Celălalt (GAFTON 2014)

Alexandru Gafton, Celălalt,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014

 

23 (...) Referindu-se mai întîi la perşi, apoi la alții cu care au intrat în contact, vechii greci spuneau: πάς μὲ ἕλλεν βάρβαρος. Era o formă prin care, plecând de la deosebiri pe care le considerau a fi de netrecut, o indicau ca definitorie pe cea lingvistică, afirmându-și astfel identitatea în cadrul lumii din care făceau parte. Popoarele slave au numit germanicii cu care au intrat în contact niemitz, adică 'mut', ei înșiși fiind slavi adică 'vorbitori ai unei limbi inteligibile', acestea nefiind singurele situații în care o
comunitate etnică se delimitează de o alta și își marchează identitatea lingvistică într-un mod atât de explicit. Se vede că nu se neagă celuilalt capacitatea de a vorbi și de a comunica, ci doar se afirmă că, atât timp cât idiomul folosit nu este cel al receptorului, celălalt nu merită nici o atenție pentru fluxurile sonore pe care le emite. În fapt, relația dintre neam și limbă este atât de organică încât lingviștii și istoricii afirmă că un proces de glotogeneză este echivalent cu unul de etnogeneză, că apariția unei limbi înseamnă și apariția unui neam, și invers. Întemeiată genetic, comunitatea are nevoie de mijloace
eficiente (adică rapide și productive) de a comunica, de a colabora și de a-și asigura eficacitatea acțiunilor, moment în care aceeași comunitate are nevoie de asigurarea sensibilă a existenței sale. (...)

24 (...) Deși această acomodare este posibilă și funcțională, așa cum distanțele prea mici ori cele prea mari, în comparație cu dimensiunile și posibilitățile fizice ale individului, sunt dificil de stăpânit, așa cum Cetatea propusă de Platon avea o limită, tot astfel, mediul cel mai la îndemână și mai lesne de gestionat rămâne comunitatea local-regională și apoi cea națională, cea care necesită un minimum rezonabil de ajustări dinspre individ.

26 (...) Vechii greci nu-şi băteau capul pentru a înțelege limbile altora, fiindu-le destul să înțeleagă că, totuși, aceia vorbeau, dar o altă limbă.(...)

27 (...) O altă sursă o constituie ideologia, mai ales sub forma religiei. Personal, socotim că credința în general, cea religioasă, în special, este mai puternică decât naționalitatea. Dacă privim la istoria religioasă a omenirii, vom vedea că dintotdeauna a existat o separație pe astfel de baze. Distincția sacru/profan, pur/impur, s-a transferat și asupra comunităților, πάς μὲ ἕλλεν βάρβαρος devenind aici cel de o altă religie este necredincios. Naționalitatea este un dat neschimbător, precum zestrea genetică, și ne-am aștepta ca lucrurile să fie altfel în cazul ideologiei și al religiei. Dacă se înțelege că, deși între complexul etnico-lingvistic şi ideologie nu există o relație imperativă, totuși, că cel dintâi poate fi un cadru favorizant pentru ca o ideologie să aibă șanse mai mare decât alta în a se dezvolta într-un anumit mediu etnico-lingvistic, atunci se poate înțelege că legile fizicii își pot pune amprenta și asupra ideologiei. (...)

 

Alexandru GAFTON – Prof. univ. dr. – Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

O paradigmă a spiritualității etnice: „Tătăroaica” de O. W. Cisek (TOADER 2014)

Alexandra Toader, O paradigmă a spiritualității etnice: „Tătăroaica” de O. W. Cisek, clasa XII, Liceul „Lazăr Nedeleanu” Năvodari

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

(135) Apreciate ca fiind contribuții mentale acceptate larg, care oferă unei comunități temeiul pentru crearea și consolidarea spațio-temporală de sine, paradigmele etnice pot fi căutate în surse diferite și compuse în surse variate. Astfel: filosofia valorilor, codurile morale și preceptele religioase, sistemele politice, literatura și alte arte, eșafodajul juridic, elevat, ne oferă matricea etnică a comunităților sociale.

(...)

Se cuvine precizat faptul că, pornind de la carte, voi compune caleidoscopic o paradigmă a spiritualității etnice tătărești așa cum era la începutul secolului XX, în balcanica lume a Balcicului nostru din Cadrilater. Luând termenul „paradigmă” și în celelalte sensuri – „caz exemplar, model, prototip, situație ideală, structură, tip, arhetip, standard” (Dicționar de filosofie, p. 523) – se înțelege că, dintru început,  voi găsi o paradigmă din illo tempore față de care prezentul este poziționat.

(...)

Sintetizând voi spune că eu, etnicul român, am căutat o paradigmă a spiritualității tătare din Balcicul de acum un veac citind și recitind cartea Tătăroaica, lucrarea etnicului german din România, O. W. Cisek.

 

***, Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1978.

 

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (MAUCHI 2014)

Belchiz Mauchi, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Pedagogic „Constantin Brătescu”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(94) Un element semnificativ al formării limbii și tradiției spirituale a tătarilor este cel etnic turc. Limba tătară ajunsese la o maturitate lexicală și gramaticală și a fost ușor asimilată de mongoli, astfel încât limba turcă a devenit limba curentă de comunicare, mai întâi oficială și apoi populară, în Hoarda de Aur. Odată cu procesul de turcizare, religia islamică a devenit oficială în Hoarda de Aur.

(95) Azi, cei mai mulți t. se aflăîn Rep. Tatarstan și Turcia.

 

Tătarii în Dobrogea

Tătarii au ajuns în Dobrogea în a doua parte a secolului XIII odată cu Hoarda de Aur.

Instalați în Dobrogea, au descoperit nu numai resurse, dar și o amplasare perfectă pentru comerțul intercontinental. Autoritatea Hoardei de Aur scade după 1316, când izbucnește un război civil pentru două decenii și care are ca efect ruinarea Hoardei de Aur și pierderea pozițiilor în Dobrogea.

(...)

După declanșarea Războiului Crimeii, populației turco-tătare dobrogene  s-a mai adăugat un nou val de tătari din Crimeea, care s-a stabilit în mijlocul Dobrogei și au întemeiat orașul Medgidia. Astfel, locurile părăsite din Dobrogea au început să devină populate de tătarii din Crimeea. Preocupările principale era creșterea bovinelor și mai puțin agricultura.

 

Folclor

(96) Muzica instrumentală veche manifestată prin zurna și daul este înlocuită de influențe turcice în care partea vocală este estompată de execuția instrumentală. (...)

Limba tătară este o limbă cu caracteristici turcice. Limbile turcice sunt numeroase și răspândite pe un teritoriu foarte vast în Europa și Asia. Ele sunt clasificate de Nicholas Poppe în cinci grupe: iacuta, tuva-hacas (NE), chipceac (NV), ceagatai (SE) și oguz (SV).

Tătara dobrogeană face parte din grupul chipceac, dar are și asemănări cu grupul oguz.

(...)

Obiceiurile la nașterea copilului sunt multe și variate. Timp de 40 de zile mama nu trebuie să se spele. La sfârșitul intervalului, aceasta face o spălare rituală musulmană completă. În această perioadă, mama și copilul nu trebuie lăsați singuri și dacă totuși trebuie, trebuie să aibă un obiectul protector cum ar fi Coranul.

(97) Obiceiurile de înmormântare erau strict legate de religie. Decedatul trebuia înmormântat cât mai repede posibil pentru ca sufletul lui să ajungă cât mai repede pe lumea cealaltă. (...) Un hoge era chemat pentru a citi rugăciuni. (...) Invitații nu trebuiau să jelească, ci să se bucure pentru că acesta a ajuns la Allah.

 

Lacrimile străbunilor... (HUSEIN 2014)

Fatima Husein, Lacrimile străbunilor..., clasa X, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

(68) Mangalia anilor 1939-1940 reprezenta un mod de conviețuire pașnică. Aici trăiau în armonie și respect reciproc: români, turci, tătari, greci, bulgari, care se completau cu lipoveni veniți din 2 Mai. Etnicii tătari erau concentrați într-un cartier distinct, alături de cei turci. Mangalia sau Mankalie, cum îi spuneam noi tătarii, conform arh., este trecută ca toponim  provenind de la „man”/scufundat și „kale”/cetate, adică cetatea scufundată.

Scurtă istorie a comunei Cobadin (Kubadîn) (EMÎRLA 2014)

 Geilan Emîrla, Scurtă istorie a comunei Cobadin (Kubadîn), clasa XI, Liceul Cobadin,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(142) În 1862, se așează grupuri de tătari din Crimeea (aproximativ 350 familii.).

Moscheea

(...) Comunitatea turco-tătară din Cobadin numără 1781 persoane, ceea ce înseamnă 17%.

Înainte de 1935, în Cobadin existau patru moschei, fiind cea mai mare comună din județul Constanța, etnia tătară numărând 460 familii, aproximativ 1700 de suflete.

(....) străbunicului meu (kart ababay).

(....) tata (babay) (...).

The English School (LINKLATER 2005)

 Andrew Linklater, The English School, in

Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit and Jacqui True, Theories of International Relations, third edition, Palgrave Macmillan, New York, 2005

 

(...)

From power to order: international order

89 (...) In his remarks about the three international societies about which a great deal is known (the Ancient Chinese, the Graeco-Roman and the modern society of states) Wight (1977: 33–5) maintained each had emerged in a region with a high level of linguistic and cultural unity. Crucially, independent political communities felt they belonged to the civilized world and were superior to their neighbours. Their sense of their ‘cultural differentiation’ from allegedly semi-civilized and barbaric peoples facilitated communication between them and made it easier to agree on the rights and duties which bound them together as members of an exclusive society of states.

Order and justice in international relations

94 (...) Efforts to apply principles of justice to international relations are often highly selective in any event, as was the case with the war crimes tribunals at the end of the Second World War (1977: 89). What some thought was the reasonable response of the civilized world was ‘victor’s justice’ to others. The same point has been made by Milojevic and Saddam Hussein in recent times. The different responses to NATO’s action against Serbia in 1999 also illustrate the point. What leaders such as Blair regard as essential if the world is to be rid of murderous regimes is for others nothing other than the promotion of Western norms and interests which results in a new imperialism.

95 (...) Some violations of human rights might be so shocking that states have to set aside the convention that they should not intervene in each other’s internal affairs.

 

96 Whether and how they should do so are questions that became central to international relations with the destruction of Yugoslavia and genocide in Rwanda (Dunne and Wheeler 1999). International action to try persons suspected of war crimes and gross human rights violations has progressed but, as the debate over NATO’s military action against Serbia demonstrated, there is no global consensus about when sovereignty can be overridden for the sake of human rights.

96 (...) They added that the aspiring ‘good international citizen’ should be prepared to intervene in societies where there was a ‘supreme humanitarian emergency’ even though their action was in breach of international law. This argument has been rejected by Jackson (2000: 291ff.) who stresses, citing the example of Russia’s long-standing affinity with Serbia, the danger that humanitarian intervention might disturb order between the great powers.

The revolt against the West and the expansion of international society

100 The first was ‘the struggle for equal sovereignty’ undertaken by societies such as China and Japan which had ‘retained their formal independence’ but were considered ‘inferior’ to the Western powers. These societies were governed by unequal treaties ‘concluded under duress’; because of the principle of ‘extra-territoriality’, they were denied the right to settle disputes involving foreigners according to domestic law. As a consequence of the legal revolt against the West, Japan joined the society of states in 1900, Turkey in 1923, Egypt in 1936 and China in 1943.

102-103 (...) Genocide in Rwanda, violence against the people of East Timor, the humanitarian crisis in Sudan in 2004–5 and ethnic cleansing in the Balkans have reopened the debate about the rights and wrongs of humanitarian intervention.The debate over NATO’s involvement in Kosovo in 1999 revealed there is no consensus on whether the right of sovereignty can be overridden by an allegedly higher moral principle of protecting human rights. Some observers supported NATO’s actions on the grounds that states have duties to the whole of humanity and not just to co-nationals (Havel 1999: 6). Others criticized NATO for what they saw as a breach of the UN Charter, for its highly selective approach to dealing with human rights violations and for acts of violence which compounded the misery of the local population (Chomsky 1999a).

Considerații privind evoluția procesului etnic în Moldova (GHIMPU 1991)

Vlad D. Ghimpu, Considerații privind evoluția procesului etnic în Moldova, „Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei”, Chișinău, 1991

 

38 Totodată, analizând Cronica Bălenilor, autorul [E. Stănescu, 1964] mai menționează că, atunci când în frază sunt prezenți termenii „oaste turcească, moldovenească, românească” sau e vorba de „unguri, moldoveni, români”, se reflectă o „conștiință regionalistă” a românilor din Muntenia cu stare de spirit „de separație”. (...)

Înlocuirea domnilor pământeni cu domni fanarioți după 1711 în Moldova și Țara Românească a frânat însă continuarea acestei mișcări ideologice în cele două principate, (...).

 

Neamul Moldovenesc

40 (...) Tot așa, probabil, și față de Țara Muntenească în fraza unde [Grigore Ureche, sec. XVII] arată cum ungurii „s-au închinat turcilor și au luat de la dânșii domnu ca și în țările noastre”.

(...) Totodată, ei se autodenumeau ca atare „moldoveni”, evidențiindu-se față de alte etnii – „leși”, „turci” [G. U.].

(...) El [copistul Simion Dascălu, sec. XVII] pretindea că a citit la „letopisețul cel moldovenesc”, adăugând și din „cel ungurescu”, cazul de faimă rea cu „Laslău craiu” când a adus „tâlhari romani”.

41 (...) Pentru [Miron] Costin este de asemenea proprie autodenumirea ca etnonim a moldovenilor, raportați la alte etnii: „moldoveni-turci-leși”, „tătari-moldoveni-cazaci” și alții. (...) Iată cum începe el „Letopisețul”:

„Stihuri de descălecatul Țării

Neamul Țării Moldovei de unde se trăgănează?

Din țările Râmului, tot omul să creadză.

Traian întâiu, împăratul, supindu pre dahii

Dragoș apoi în moldoveni premenindu pe vlahi...”

(...) Pentru exactitatea originii de la „Traian”, deosebită decât la G. Ureche, a descrierii, bine cunoscute, a istoriei apare un termen nou care vine să completeze acea viziune de concepție a comunității moldovenilor. (...)

Cât privește caracterul obiectiv al dezvoltării separate a statelor feudale românești se explică și prin faptul că nu-i putem noi, spre exemplu, incrimina lui Ștefan cel Mare, să zicem, spre exemplu, atunci când schimba domni în Țara Românească, că nu-și asuma sie-și domnia acesteia, cu care sigur și-ar fi dublat forțele în luptă împotriva Imperiului Otoman.

42 (...) Astfel, acolo unde autorul [M. Costin] începe derularea evenimentelor, arătând continuarea lor după sfârșitul descrierii lui G. Ureche, el ține să adauge: „(...) Iară întâiu descălecată de Traian, împăratul Râmului...” (...) După ce domnul Țării „Gașpar-vodă” înăbuși o răscoală la Orhei, el i-a mustrat pe cei prinși în „sârbește”, ca apoi „vornicul de Țara de Gios Bucioc” să le tălmăcească „pre rumânie”. (...)

Apoi se adâncește în istoria antică a Italiei de unde a apărut rudenia, „Împărăția Râmului”, ca apoi să istorisească despre „Dachia”, pe urmă venirea lui „Traian” și „așezarea cu râmleni a acestor țări”. Împăratul Traian „au descălecat neamul, seminția, neamul, care trăiește până acum în Moldova, în Țara Muntenească și cât norod este în Ardeal cu acest nume român”. [M. Costin, „De neamul moldovenilor”]

43 (...) Atunci când în Principate vin la domnie fanarioții, iar procesul etnic de integrare este frânat, ei preiau ușor „ștafeta românismului”, neregionalizați etnic prin ideologia Școlii Ardelene.

(...) Din cauza regimului politic, rezultat din domnia fanarioților, procesele etnice menționate în a doua jumătate a secolului XVII sunt stopate în secolul XVIII.

(...) În același rând, spre deosebire de Miron Costin, care numea „limbă românească”, el [Nicolae Costin] scrie despre „limba moldovenilor și muntenilor”, continuă să-i distingă pe „moldoveni” alături de alte etnii – „leși”, „moscali”, „tătari”, „turci”.

44 (...) Alături de cronicarul menționat reflectă particularități etnice regionale și Ion Neculce, arătându-i pe pe „moldoveni” alături de „nemți”, „moscali” și alții, iar pentru limbă când scrie: „Neculai-vodă [Mavrocordat] moldovenește nu știe”. (...)

Alt caz îl avem în Dobrogea: bulgarii prezentau de asemenea un regim despotic unitar.

Alternativele gândirii politice românești în anii 50-60 ai secolului trecut (BORSI 1992)

Borsi-Kalman Bela, Alternativele gândirii politice românești în anii 50-60 ai secolului trecut, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

*Textul de față a fost redactat la Pecs (Ungaria) pentru colocviul științific „Idei dominate în Balcan/Peninsula Balcanică”, la 27 martie 1992

193 (...) La începutul anului 1859, Ion C. Brătianu, unul din corifeii Partidului Liberal („roșu”) din țara Românească, în subsidiar politicianul român care s-a bucurat de cel mai mare succes în anii 1870, îi scria lui A. I. Cuza, principele comun proaspăt ales, în memoriul său despre clasa comercianților și meseriașilor din Muntenia, deci despre viitoarea burghezie românească: „(...); pentru că deși în comerțul de sus se află mulți străini, însă fiind toți de ritul Bisericii noastre naționale și fiind toți veniți din țări supuse Turcilor. România a fost adevăratul pământ al făgăduinței pentru dânșii, aici s-au îmbogățit și s-au ridicat la starea de om liber, aici au găsit o patrie mai liberă și mai generoasă, la a cărei prosperitate se interesează astăzi, atât cât și noi născuți Români (...)”(2).

(...) Autorul, Mihai Czajka Czajkowski (Sadyk pașa), fost agent din Constantinopol al lui Adam Czartoryski, trecut în serviciu turcesc, scria despre conflictul sângeros de la Constangalia, soldat cu numeroși morți și grav răniți:

194 „(...) am avut convingerea că România unită ar face tot ce i-ar sta în putință împotriva Turciei, fiindcă, cu cât ar fi mai începută și mai unitară, cu atât ar simți mai împovărătoare dominația feudală otomană – și ar face totul pentru câștigarea ocrotirii din partea vecinilor săi puternici, Austria și Rusia. (...) A cedat armamentul [rusesc] destinat Sârbilor [1862], fiindcă a vrut să acționeze împotriva Turciei, nu i-a lăsat să treacă nici pe Italieni, nici pe Unguri în Austria, nici pe Polonezi în Polonia. (...)”(3).

195 (...) Călinescu, în 1941, se referea astfel la „penetrabilitatea” păturilor superioare și medii din Principate: „E adevărat că boierimea era clasa cea mai deschisă infiltrațiilor, însă ea obligă la o asimilare completă și rapidă(6). (...) Grecii din Principate nu sunt aceia din Peninsulă și de-am face un proces prea fin de origine în populația orășenească a vremii, am fi foarte încurcați. Între Românul învățând grecește și Grecul slujbaș român, vorbind graiul țării, nu e nici o deosebire. Nici unul dintre ei nu are conștiința distincției rasiale și legăturile prin căsătorii se fac în chipul cel mai simplu, toți fiind ortodocși. Un Grec din Principate e un asimilat din clipa pășirii peste Dunăre(7).”

Mai mult, în lumina declarației lui Brătianu, următorul raționament al lui Călinescu despre modalitatea prelungitei „etnogeneze a clasei mijlocii” românești din Muntenia nu mai apare deloc rupt de realitate: „Între Tracia și Dacia [adică Peninsula Balcanică a României] a fost a întotdeauna o așa mare comunitate etnică și poporul român are o așa mare putere de absorbțiune, încât naționalitatea aci e un factor ce se determină prin simplă alegere. Un balcanic, care a intrat în orbita românismului și a intrat în viața Statului român, se deznaționalizează aproape imediat, sau mai bine zis, își limpezește fondul traco-dacic oscilant. Legați prin căsătorie cu familii vechi din țară, acești oameni noui nu au avut nicicând sentimentul că sunt străini(8)”.

198 (...) [Al. Papiu Ilarian, memoriu, ianuarie 1860, București] „(…) Dunărea (Danubius, salus, Reipublicae) și castelele ei apără pe Români de barbari, pe Români de Turci; (…).

(…) Atât dreptul nostru istoric, cât și dreptul nostru național la un asemenea Stat, e cu mult mai puternic de cât dreptul Ungurilor: un asemenea stat ar respunde și intereselor Europei mai bine de cât Ungaria cea istorică a Ungurilor, compusă din Unguri și Croați, din Sârbi și Slovaci, din Români, și alte nemuri, adică din atâtea elemente eterogene care unite într-un singur Stat unguresc ne ar presenta un fel de Austrie ungurescă care pe tot momentul ar tulbura din nou liniștea Europei răsăritene.

Scriu că se veorbesce de o Românie de la Carpați până la Em. [Haemus – Munții Balcani]. Însă Bulgaria vorbesce o limbă slavică, și apoi valea dintre Carpați și Em. nu s-ar putea susținea nici asupra domnitorilor de la Carpați, nici în contra celor de la Nord. Transilavania, și nu Bulgaria, este partea cea mai frumoasă și cea mai vitală din trupul cel sfîșiat al națiunii române” (16).

Făcând abstracție de faptul că în argumentarea politologului de odinioară apare, pentru moment, și idea, până acum sterile, a „întregirii (balcanice a) neamului”, raționamentele sale constituie o strategie națională și bănuiesc că nu sunt necesare aprecieri sau completări deosebite.

199 (…) [contele prusac A. Scherthoss, 1864] „(…) Până atunci, în exterior, [A. I. Cuza] se va strădui să mențină un balans politic, așa cum a făcut-o până deunăzi și în interiror. Nu vrea să trezească suspiciunile Porții, fiindcă legăturile slabe și formale cu Turcia le consider mai degrabă o apărare indispensabilă, până la dispariția pericolului din nord și vest. Cât timp așteaptă, nu vrea să se certe inutil cu cei doi vecini puternici a căror victimă ar devein în cazul unei schimbări la tronul Franței. Din acest motiv, nu recepționează nici inițiativele venite din partea Serbiei. (…)” (19).

Adică, din nou, pe scurt, cum a formulat, de fapt, aceeași problemă Czajkowski-Sadyk pașa cu un an mai devreme: „.. atunci [1848-1849] a existat o Moldovă și o țară Românească, iar acum [1863], există o Românie”(20).

 

Note

1 = În 1859-1860 nu se poate vorbi deocamdată – în sens sociologic decât de pături de interese burgheze orășenești și, în parte, (sub forma grupurilor de „arendași” cu o origine mai mult balcano-levantină), rurale, a căror contopire, cristalizare – grației ideologiei „panromâne” a cărei origine poate fi găsită în Ardeal – s-a petrecut în ritm rapid. Vezi Borsi B., Hungarian exiles and Romanian national movements 1849-1867, Columbia University Press, 1991-1992.

5 = Într-atât, încât un observator maghiar, Veress Sandor, care a locuit la București din 1849 și până s-a stins din viață (1884) – datorită  activității sale de „inginer funciar” (măsurător de terenuri) el este considerat până astăzi cel mai acut observator al realități românești din acea epocă – susține într-un manuscris de al său că, în anii 1850-60, numai 10% din boierimea română din Muntenia era de origine română! Patru cincimi din arendași – după părerea lui – erau greci și chiar în restul de o cincime numărul românilor era neînsemnat, față de cel al sârbilor și bulgarilor. Nu era mai bună situația nici în privința comercianților, pomeniți și de Ion Brătianu, cu precădere negustori de cereale: nouă zecimi dintre aceștia – în opinia lui – erau greci, cel puțin în cârciumile din porturile dunărene – de la Calafat și până la Galați – s eputea auzi aproape exclusive limba neogreacă. Vezi Borsi B., „Alfold”, 1990/6, 34-38.

Datele lui Veress par a fi susținute și de notele de călătorie dintr-un organ de presă editat la vremea respectivă la Pesta: „Populația Moldo-Vlahiei are vreo patru milioane de suflete și este compusă din români și imigranți; primii, care sunt considerați a fi amestecul dacilor cu romanii, constituie partea cea mai însemnată a populației. Dintre ceilalți locuitori, următoarele naționalități sunt cel mai puternic reprezentate: grecii, care se ocupă cu precădere de comerț, bulgarii, ai căror strămoși au imigrat aici în sec. VII de pe malurile Dunării; (..)”. Viddintl Bukarestig, HAZANK S A KULFOLD, 1866, iunie 10, p. 357.

10 = Memorand făcut în luna ianuarie 1860 pentru Pr. (incipe), a văzut prima oară lumina tiparului în nr. 1, din 1 ian. 1860 (după alții pe 1 mai) al „Revistei Carpaților”, cu titlul Idealuri naționale ale Nemților, Slavilor și Românilor, apoi în publicația „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, I (1883), sub titlul Memorand despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii, cu ungurii, în timp de pace și în casul unei revoluțiuni în răsăritul Europei, presentat Principelui A. I. Cuza în 1860”.

14 = Pe această posibilitate scontase și elita politică maghiară, mai precis, îi era teamă de ea. Acest fapt reiese câțiva ani mai târziu din cuvintele primului ministru maghiar de atunci, Andrassy Gyula, care – aplicând cu fidelitate concepția istorică maghiară a generației reformatoare, care nu recunoștea, din punct de vedere tipologic, decât pătura nobiliară – aproape identică – croată ca fiind la egalitate cu cea maghiară (și poloneză), lucru pe care însă nu îl făcea și în cazul românilor din Ardeal (în ultima instanță, din cauza faptului că o parte însemantă din pătura conducătoare a acestora, după cum se știe, în decursul secolelor anterioare, devenise membră a „Natio humgarica”, s-a identificat în mare măsură nobilimii maghiare) – îi spunea lui Radu Ionescu, agentul român de la Belgrad, care, în numele guvernului Dimitrie Ghica – Kogălniceanu (din însărcinarea lui M. Kogălniceanu), a cerut însuflețit, în 1868, la „compromisul” croato-maghiar ca „bunii patrioți și bărbați luminați aflați în fruntea Ungariei (…) tot ce a fost recunoscut Croației (…)”. Andrassy, într-un mod într-adevăr decepționant și jignitor din punct de vedere al românilor (desi, din păcate, lesne de înțeles din punct de vedere istoric și sociologic, precum și din percepția generală a epocii), s-a exprimat astfel: „Ardealul nu a fost în situația Croației, nu a avut niciodată conducători ca banii croați”.

 

(„Korunk”, 9/1992)

Borsi-Kalman Bela (1948) – istoric, Budapesta

Europa națiunilor, Europa regiunilor (HERAUD 1991)

 

Guy Heraud, Europa națiunilor, Europa regiunilor, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Antologia revistei de cultură „Korunk””, Cluj, 1994

(...)

I.Totalitatea legilor fundamentale ale diferitelor etnii din Europa de azi

61 (...) Sunt calificate drept grupuri etnice fără un statut propriu minoritățile din Franța (cu excepția minorităților din Corsica) și cele din Grecia (cu excepția regiunilor turcești din Tracia de Vest).

(...) [Italia] Celelalte minorități (în afara celor care trăiesc în regiunile amintite, în care se vorbesc limbile germană, ladină, slovenă și franceză, fiind vorba deci de albanezi, friulani, greci, ositani, piemontezi și sarzi)  nu beneficiază de statut propriu. Această situație corespunde nivelului juridic internațional de după cel de-al doilea război mondial , pentru că noțiunea de „drepturi colective” ale minorităților a fost înlocuită de „sistemul nediscriminatoriu al indivizilor”. (...) Deci, se poate observa câte de ipocrit este acest sistem: se preface că ar rezolva filosofia drepturilor colective, dar în același timp, pe baza principiului egalității în drepturi, face apel la puterea statului, deschizând astfel porțile în fața asimilării.

Grupuri etnice care beneficiază de statut propriu

Din fericire, s-a păstrat totuși sistemul drepturilor colective, care corespunde actualului nivel al Ligii Națiunilor, dar, în cele mai multe cazuri, doar drept rezultat al normelor interne. Din punctul de vedere al drepturilor internaționale se constată doar patru cazuri:

(...)

-croații și slovenii din Austria, în accepțiunea articolului 7 al Convenției statale. (...)

62 (...) În mod asemănător, în Iugoslavia, zonele unde maghiarii locuiesc în teritorii închise au fost anexate „regiunii autonome Voivodina”, în confederația căreia maghiarii reprezintă doar 22% din populație. (Din 1989, Voivodina face parte din Republica Socialistă Sârbă – n. red.) La conturarea acestei situații contribuie și supravegherea statală, exercitată de autoritățile centrale, asupra sistemului de autoguvernare. Supravegherea statală, respectiv paternalismul, dă posibilitatea guvernului sau delegaților acestuia (prefecți, reprezentanți, guvernatori) să împiedice sau să invalideze dispoziții și ordine emise de structurile guvernamentale autonome.

63 (...) În Republica Cehă și Slovacă, slovacii sunt considerați egali de jure, situație similară și în Iugoslavia, în cazul slovenilor și macedonenilor; (...).

 

II.Locul comunităților lingvistice într-o federație europeană

5.Dreptul la autoguvernare

67 (...) Dacă aceste proceduri nu sunt articulate, atunci principiile fundamentale rămân vorbe goale, la fel cum au fost, până la sfârșitul acestui an, celebrele drepturi la autodeterminare în cazul republicilor componente ale URSS sau drepturile similare precizate în aliniatele introductive din Constituția Iugoslaviei (drepturi interzise, de altfel, albanezilor din Kosovo).

70 (...) Pentru națiune ar trebui menținut nivelul cel mai pur, respectiv nivelele culturale și spirituale. Aceasta este și ideea lui M. Konstantinos Tsatsos, președintele Greciei, idee care corespunde și perspectivei considerentelor noastre: „Nu toate popoarele au un sânge propriu, dar toate au o cultură proprie, un sistem valoric, moral și estetic care s-a îngemănat de-a lungul secolelor și tocmai acest lucru este deosebit; o formă proprie de concretizare. Este un element care nu dispare niciodată, nici chiar atunci când vom ajunge să realizăm unificări politice mai mari la nivelul unei Europe unite, pentru că, prin intermediul acestui element, se configurează potențialul creator al tuturor societăților și, totodată, forța care unește societățile.”

 

(„Korunk”, 11/1991)

Guy Heraud – politolog, Franța

„Banatul istoric, multietnic, multicultural” (CĂLĂRĂȘANU 2011)

Melania Călărășanu, Banatul istoric, multietnic, multicultural. Banatul nostru, la muzeul Satului Bănățean, „Agora”, Timișoara, 3/2011

 

(44) Întins odinioară între râurile Mureș la N, Tisa la V, Dunărea la S și Carpații Occidentali la E, Banatul (…) să însemne acasă în oricare din limbile vorbite aici.
Fie că era rostit în română, sârbă, germană, maghiară, slovacă, croată, bulgară, ucraineană, rromă, idiș, cehă,  cuvântul acasă avea să fie respectat și învățat în limba vecinilor. (…)
Conscripția din 1717 găsea în Banat 21.089 de coșuri de fum și 80.000 locuitori români și sârbi. Pacea de la Passarowitz avea să fixeze frontierele unui Banat delimitat de Ungaria și Transilvania. (…) Griselini considera că în 1770, fără a lua în considerare granița militară, că în Banat trăiau 317.928 locuitori, din care, 181.639 români, 78.770 sârbi, 8.683 bulgari, 5.272 țigani, (…) și 353 evrei.

(45) În șpais, cămara de alimente a bănățeanului, vor sta alături de cârnații șvăbești, sângeretele unguresc, murăturile sârbilor, telemeaua românilor, zacusca bulgărească, salamul slovac, rețetele preluate fiind îmbunătățite. Sarmalele de la turci sunt pe masa tuturor bănățenilor, iar baclavaua, și ea adusă de turci, devine sub o altă denumire, prăjitură specifică Crăciunului la sârbi.
(46) Româncele, sârboaicele, slovacele, ucrainencele țeseau la războiul de țesut, (…). 

(…), dintre cele peste 20 de etnii oprite pe meleaguri bănățene (români, sârbi, germani, maghiari, evrei, țigani, slovaci, croați, bulgari, ucraineni, cehi, polonezi, italieni, francezi, spanioli, turci, tătari, greci, armeni, ruteni).