Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice (ANCA 2014)

Elena Anca, Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 135-146

 

135 Balcicul, anticul Dionysopolis, în prezent un orăşel pe malul Mării Negre din Bulgaria, a fost în perioada interbelică o adevărată capitală culturală estivală a României. În timpul celui de-al doilea război balcanic (iunie-august 1913) România a dobândit Cadrilaterul, tratatul de pace de la Bucureşti validând anexarea Dobrogei de Sud de către regatul român. Dacă iniţial Cadrilaterul a fost receptat şi gestionat ca un teritoriu inamic, opac şi imprevizibil, în scurt timp descoperirea Dobrogei de Sud de către pictori români, poeţi şi scriitori va schimba această imagine negativă.(1)
La începutul secolului al XX-lea Balcicul era un mic port pentru pescari şi negustorii de grâne, cu depozite aflate în paragină, cu o atmosferă orientală, oarecum exotică, accentuată de prezenţa locuitorilor: turci, tătari şi ţigani. (...)
Prefectul Durostorului, Jean Cămărăşescu, redacta în 1914 un raport de două sute de pagini în care expunea situaţia judeţului la 1 decembrie 1914. Raportul a fost publicat la Bucureşti în 1915 şi cuprindea informaţii detaliate, monografice asupra judeţului. Cămărăşescu l-a sprijinit pe Vasile Pârvan în înfiinţarea unui Muzeu de Antichităţi la Silistra, care valorifica descoperirile arheologice din această zonă. Soţia lui Cămărăşescu, Yvonne Blondel, s-a ataşat de aceste locuri pe care le evocă în jurnalul său din perioada Primului Război Mondial. În august 1916 ea a fost martora luptelor de pe frontul de Sud al României şi deplânge în jurnal bombardarea Balcicului:
1= Cf. Romaniţa Constantinescu, Investissements imaginaires roumains en Quadrilatère: La ville de Balchik, în „Caietele Echinox”, volumul 18/2010, http://www.phantasma.ro/caiete/iframe.html
2 = Cf. Gheorghe Munteanu-Murgoci, Ţara nouă: Dobrogea sudică şi Deliormanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1913.
3 = Balcica Măciucă, Balcic, Bucureşti, Editura Universalia, 2001, p. 34.

136 „De partea noastră victima a fost încântătorul Balcic. Avioane duşmane au survolat acest mic port care nu făcea rău nimănui. Au aruncat mai multe bombe ucigaşe. Au fost unsprezece morţi şi vreo patruzeci de răniţi printre civili, pescari şi copii nevinovaţi. Bietul Balcic, cu farmecul lui atât de atrăgător! Cu ce a greşit acest port jucărie, ca să devină o ţintă de război? Dacă aş putea, aş sări în maşină şi m-aş duce să-mi dau seama de visu de răul ce i s-a făcut. Dar, vai! Sunt ţintuită aici.”(4)
(...) Atmosfera orientală a acestui colţ de natură sălbatică, în care trăiau laolaltă mai multe etnii, a atras irezistibil sensibilitatea artiştilor, provocând o adevărată fervoare picturală, „constituindu-se într-un creuzet favorabil unde s-au precipitat trăsăturile dominante ale şcolii româneşti de pictură din epocă, expresivitatea ei specifică, ce a integrat cu tenacitate experimentele impresioniste, postimpresioniste şi ecourile vagi ale avangardelor ulterioare în interiorul unei figurativităţi îndrăgostite de natură şi respectuoase faţă de un realism imanent şi ireductibil al reprezentării, în contrast cu frondele occidentale.”(5)
(...) Primele tablouri din arta românească pictate la Balcic datează din perioada 1913-1914. S-ar părea că primul peisagist de la Balcic a fost pictorul Alexandru Satmary, cel care a avut un rol esenţial în construirea reşedinţei reginei Maria de la Balcic. (...)
Luminozitatea deosebită, peisajul fizic şi uman al Dobrogei trimiteau cu gândul la zonele meridionale ale Europei, iar „în natura mai degrabă aspră şi săracă decât luxuriantă, redusă la confruntarea între cer, apă şi pământ, artiştii intuiau un sens al originarului.”(6) Timpul părea suspendat în acest colţ de lume, impresia fiind accentuată de expresivitatea figurilor umane şi de costumele pitoreşti ale locuitorilor. De asemenea, arhitectura orientală, cu minarete, moschei, cimitire cu pietre funerare constituia un element de noutate pentru pictorii români, „o alternativă şi o posibilitate de reacţie împotriva epigonilor lui Nicolae Grigorescu, care banalizaseră până la saţietate ţărăncuţele şi carele cu boi.”(7)
4 = Yvonne Blondel, Jurnal de război 196-1917. Frontul de sud al României, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 43.
5 = Magda Cârneci, Balcic: Barbizonul românilor, în „Revista 22”,
http://www.revista22.ro/balcic-barbizonul-romanilor-1099.html.
6 = Ioana Vlasiu, Tonitza şi întâmplările artei româneşti, în „România literară”, nr. 15/ 2008,
http://www. romlit.ro/tonitza_i_ntmplrile_artei_romneti.
7 = Ibidem.

137 Balcicul i-a fermecat în egală măsură şi pe scriitori, el reprezentând cea mai potrivită ilustrare a balcanismului, un reper spiritual deloc neglijabil al literaturii române. (...). Această aşezare de la malul mării reprezenta refugiul balcanic al contemplaţiei spirituale, ce amintea de lumea cosmopolită, gălăgioasă şi leneşă a lui Anton Pann, o „fereastră deschisă spre feeriile Orientului”, „un mic rai, în care realitatea e atât de aproape de vis, încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă.”(8)
Balcicul este evocat în literatura română în pagini de proză, poezie, memorialistică: Oscar Walter Cisek – romanul Tătăroaica; Cella Serghi – romanul Pânza de păianjen; Ion Pillat – volumul de versuri Balcic (publicat în 1940 şi ilustrat de soţia acestuia, Maria Pillat-Brateş); Emanoil Bucuţa – Maica Domnului de la mare; Jean Bart –Europolis; Agatha Bacovia – Terase albe; Cecilia Cuţescu-Stork – Fresca unei vieţi; Pia Alimăneştianu – Dobrogea; Balcica Măciucă – Balcic; Emanoil Bucuţa – Balcic; jurnalele semnate de către Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Alice Botez, Alice Voinescu. De asemenea, localitatea a fost un subiect de interes pentru publicistică, articole despre Balcic redactând Adrian Maniu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga, Gala Galaction, Pamfil Şeicaru, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Gh. Vâlsan, Ion Marin Sadoveanu ş.a.
(...)
8 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 35.

138 (...) Universitatea Liberă „Coasta de Argint” din Balcic a atras un număr impresionant de personalităţi ale interbelicului. Aici au susţinut conferinţe pe teme diverse (istorie, sociologie, artă, teatru, literatură) Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat, Perpessicius, Oscar Walter Cisek, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga ş.a. La doi ani de la înfiinţarea universităţii va fi editată revista „Coasta de Argint” (2 aprilie 1928 – 1 septembrie 1929), sub direcţia lui Octavian Moşescu. Publicaţia apărea în trei limbi (română, bulgară, turcă), reflectând în acest fel cele trei culturi ce convieţuiesc aici. Pe lângă articolele aparţinând personalităţilor de prestigiu care conferenţiau la Universitatea Liberă din Balcic, în paginile sale se regăsesc şi numeroase ilustraţii, desene ale unor pictori ca Cecilia Cuţescu-Stork, Iser, Theodorescu-Sion. Publicaţia a beneficiat de sprijinul reginei Maria, care în primul număr se adresa cititorilor cu Câteva gânduri pentru Balcic. În acelaşi an se inaugurează Librăria Mării, înzestrată cu cărţi mai alese decât orice librărie din Cadrilater şi care „pune în vânzare, pe lângă o literatură a mării şi albume după pictorii noştri marini şi mai ales după cei ce au pictat Coasta de Argint şi Balcicul.”(10) Un eveniment important îl reprezintă proiectarea filmului Coasta de Argint, un documentar de şapte minute, în regia lui Tudor Posmantir, realizat de „Societatea pentru punerea în valoare a plajei de la Ecrene”. Activităţile culturale ale Balcicului se bucurau de o mare atenţie în epocă. Spre exemplu, în 1928 ziarul „Curierul” consacră un număr integral primei „şezători a mării”, organizată la Universitatea Liberă Coasta de Argint.
În lucrarea memorialistică Balcic, Balcica Măciucă, fiica lui Octavian Moşescu, evidenţia rolul pe care Coasta de Argint, ca spaţiu geografic şi spiritual, l-a avut în viaţa culturală a României interbelice: „Coasta de Argint a fost pentru oamenii de ştiinţă, pictori şi scriitori o revelaţie a unei naturi originare care te invita să-ţi ancorezi fiinţa într-un spaţiu magic al reîntoarcerii la surse. Dincolo de frumuseţea cadrului natural, scrutând adânc realitatea, ei au simţit aici pulsaţiile unei lumi în care continuau străvechi şi încă nedesluşite experienţe spirituale, un exotism interior ce-l completa pe cel exterior. Ei descopereau nu numai un colţ de natură, ci şi o lume, care, sinceră şi deschisă, îşi ocrotea totuşi cu fervoare misterele unui trecut plămădit din câteva straturi de civilizaţie: elină, scitică, romană, bizantină, islamică.”(11)
9 = Magdalena Popa Bulbuc, Arhitectă pe axa Balcic-Bucureşti, Henrieta Delavrancea-Gibory voia să cucerească spaţiul, în „Cotidianul”, 23 august 2009, http://old.cotidianul.ro/arhitecta_pe_axa_balcic_bucuresti_henrieta
_delavrancea_gibory_voia_sa_cucereasca_spatiul-96107.html
10 = Cf. Ştiri şi fapte în „Coasta de Argint”, I, nr. 4, 1928

139 (...) Balciul perioadei interbelice şi-a dobândit prestigiul în mare măsură prin prezenţa reginei Maria, care într-o vizită din 1924 a hotărât să-şi construiască aici o reşedinţă de vacanţă. Momentul este menţionat în Însemnările zilnice ale reginei. Balcicul, pe care îl vizitează în compania prinţului Nicolae, a pictorului Satmary şi a tânărului Ferekide, îi apare ca „un încântător locşor oriental, foarte pitoresc”, fiind impresionată de pantele abrupte, albe, calcaroase, mahalalele turceşti şi tătărăşti, străduţele înguste, cocioabele de lut, populaţia pestriţă.
(...) Încă din februarie 1925 pictorul Satmary a început să realizeze schiţe ale palatului după indicaţiile reginei, iar în noiembrie construcţia se afla deja într-un stadiu avansat, după cum constată cu bucurie Maria cu ocazia unei vizite la Balcic: „A fost o bucurie să-mi găsesc casa deja cu acoperiş. S-a lucrat din răsputeri ca să mi se facă această plăcere, care fireşte că a fost una mare. Casa va fi o minune. Mai mare decât mi-am imaginat-o, dar deosebită şi încântătoare, bine plasată, cu o formă amuzantă, integrându-se artistic în teren, cu posibilităţi de-a avea splendide grădini italiene – spaniole – turceşti, în colţurile zidurilor, unele deasupra altora, de diferite forme şi pe diferite nivele.”(14)
11 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 34.
12 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VI, p. 455-456. 

13 = Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, Cuvânt înainte acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 144.

14 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VII, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Historia, 2008, p. 299.

140 Rezultatul a fost uimitor, iar în anii ’30, palatul reginei completa în chip armonios atmosfera de basm a Balcicului, după cum constata cu încântare, ca mulţi alţii, Emanoil Bucuţa: „(...). Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos pline de aerul sărat şi de lumina verde-albastră, turnul visat întâiu altfel şi apoi ascuţit în gluga de minaret, ca să se potrivească parcă dorinţei musulmanilor de-aici care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. (...)” 
(...) În articolul Câteva gânduri pentru Balcic, publicat în primul număr al revistei „Coasta de Argint” în 1928, regina îşi exprima dorinţa de a vedea Balcicul dezvoltându-se şi prosperând, dar fără a se schimba sau distruge atmosfera orientală, frumuseţea rustică şi simplă a locului. Ea propunea ca „toate construcţiile publice, fie ele şcoli, hoteluri, bănci sau primării să fie adoptate stilului regiunei; arhitecturi complicate şi’nflorite nu trebuiesc permise, căci nu merg cu fondul artist al locului.”(17)
(...) Lângă vilă regina a cerut să se construiască un minaret turcesc, care conferă clădirii un aer oriental. (...)
15 = Emanoil Bucuţa, Balcic, Bucureşti, Editura Cronicar, 2003, p. 62-63.
16 = Maria Cristiana Rotaru, Balchik – An Example of Sustainable Development Avant La Lettre, în „Buletinul Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti”, Seria Filologie, volumul LXII, nr. 2/2010, p. 108.
17 = Regina Maria, Câteva gânduri pentru Balcic, în „Coasta de Argint”, An I, 3 aprilie 1928, nr. 1, p. 1.

141 (...) Încă din 1925 aceasta [regina] visa la amenajarea grădinilor, imaginându-le în stil rustic, oriental, „cu ziduri joase de piatră şi pergole prin care să curgă apa, cu unghere ascunse şi viţă-de-vie trasă peste ele pentru a face umbră, cu piatră veche şi vase care să se armonizeze cu ele, un amestec de flori simple şi mister dincolo de marea largă şi strălucitoare, atât de dragă.”(18) 
(...) O altă pasiune Mariei a fost legată de antichităţi şi obiecte de artă, reuşind să realizeze atât la Balcic, cât şi la Bran, adevărate colecţii de artă, care însumau tablouri, vase, obiecte decorative etc.
Regina a fost foarte ataşată de locuitorii Balcicului, care o numeau afectuos Sultana. Cum îi era obiceiul, ea mergea în vizită în casele oamenilor săraci, cărora le dăruia bani, alimente, medicamente sau lemne de foc, însoţită de Fatma, o turcoaică înveştmântată în negru şi de Ali, un turc ce căra coşurile cu bunătăţi pentru săraci. Era interesată de obiceiurile, religia acestor oameni, care o primeau cu bucurie în casele lor. Uneori oameni simpli din Balcic erau invitaţi la masă de către suverană. Prezenţa la micul dejun a unei bătrâne turcoaice este semnalată de către Paul Morand:
18 = Regina Maria, Însemnări zilnice, vol. VII, p. 301.
19 = Paul Morand, Bucureşti, traducere de Marian Papahagi şi Ion Pop, Cluj, Editura Echinox, 2000, p. 107-108.
20 = Emanoil Bucuţa, op. cit., p. 64-65.

142 „Iată însă că o bătrână ţărancă turcoaică, încărcată cu dulceţuri, urcă pe terasă şi vine, fără mofturi, să se aşeze la masa micului dejun, lângă regina căreia îi mângâie mâna repetând «Ghiuzel, ghiuzel». Se pare că asta vrea să spună «Frumoasă, frumoasă»; cum nimeni nu pricepe turceasca, conversaţia se petrece cu surâsuri. Ne mirăm mereu, descoperind simplitatea suveranilor.”(21) (...)
21 = Paul Morand, op. cit., p. 108.
22 = Testamentul Reginei Maria, în revista „Historia”, http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-reginei-maria
23 = Apud Balcica Măciucă, op. cit., p. 42.

143 (...) Pe lângă ansamblul regal, turiştii descopereau golful cu migdali, casele albe turceşti, mahalaua tătărască, cafenelele turceşti, soarele, nisipul şi valurile, toate având „ceva de miraj în deşert.”(25) Prin grija primarilor, cu sprijinul unor iniţiative particulare ale unor personalităţi îndrăgostite de Balcic şi sub tutela reginei Maria, oraşul a cunoscut o dezvoltare rapidă în perioada interbelică: în 1929 se construiesc băile şi parcul oraşului, în 1932 începe amenajarea unui aeroport la Balcic, în 1935 se înfiinţează o pinacotecă şi un muzeu de etnografie şi arheologie, se realizează lucrări de sistematizare şi îndiguire.
Printre cei care s-au ocupat sistematic de promovarea Balciului ca destinaţie turistică a fost Octavian Moşescu, de două ori primar al oraşului, iniţiatorul Universităţii Libere Coasta de Argint, director al revistelor „Coasta de Argint” şi „Lumea turistică”. (...) În revista „Lumea turistică” articole despre Balcic au publicat regina Maria, Adrian Maniu, George Fotino (primar al Balcicului între 1932-1938), G.D. Mugur, Felix Aderca ş.a.
24 = Ibidem, p. 26.
25 = Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 160.
26=  Octavian Moşescu, Drumul nostru, în revista „Lumea turistică”, An I, nr. 1, 1 august 1934, p. 1.

144 (...) Alice Voinescu se afla printre invitaţii de la vila cu minaret a reginei Maria, însă în perioadele de la Balcic diarista acordă o mai mare atenţie stărilor interioare, îşi scrutează conştiinţa şi simte că marea îi accentuează starea de melancolie, obsesia bolii şi a morţii: „[…] Mă bântuie prea tare melancolia – nicio bucurie de a trăi. Balcicul e distrugător. Nu sfătuiesc pe oameni cu nervi ascuţiţi să vină aici. Orientul dizolvant. Te bântuie prea mult moartea.”(28)
(...) Ca un vechi „balcician”, Sebastian deplânge într-un articol din 1938 civilizaţia care tinde să transforme treptat oraşul în staţiune balneară şi consideră că locul ar trebui să rămână în „mizeria” sa anterioară, deoarece „poezia locului este pe jumătate făcută din praf şi sărăcie.”(31)
27 = Regina Maria, Copila cu ochi albaştri, în „Boabe de Grâu”, an II, 1931, p. 414.
28 = Alice Voinescu, Jurnal, Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria-Ana Murnu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 108-110.
29 = Ibidem, p. 110.
30 = Mihail Sebastian, Notă despre Balcic, în „Revista Fundaţiilor Regale”, An V, nr. 6, 1 iunie 1938, p. 644-649.
31 = Ibidem, p. 644.
32 = Ibidem, p. 645.

145 (...) După o primă vacanţă petrecută la Balcic în urmă cu un an, Jeni are nostalgia mării. Pentru ea Balcicul reprezintă „atmosfera aceea de sat oriental prăfuit, cu mirosul caracteristic al mării care învăluie totul şi calmul blazat şi împietrit al bătrânilor instalaţi turceşte în fiecare colţ”, în care „suferinţele şi bucuriile parcă pierd din consistenţă şi nu mai ţi-e accesibilă decât melancolia, o poetică melancolie.”(33)
(...) Atmosfera cafenelelor turceşti constituie un alt element de referinţă al Balcicului interbelic. Cafeneaua lui Mamut era locul de întrunire al boemei bucureştene la malul mării, la fel cum Capşa era locul preferat pentru întâlnirile din Bucureşti. Aici a pictat adesea Steriadi, fascinat de figurile turcilor care îşi sorbeau alene cafeaua, însă cafeneaua lui Mamut, o adevărată „academie a Balcicului”,(35) era frecventată în egală măsură de pictori, scriitori, actori – „cafeneaua a fost locul în care când treci îţi laşi inscripţie sufletul”.(36)
Jeni Acterian descrie în jurnal farmecul serilor petrecute în cafeneaua lui Mahmud, unde se servea dulceaţă de smochine şi puteai asculta „cronica Balcicului”: „Seara la Mahmud, cafeneaua pescărească. Mâncăm dulceaţă de smochine şi ascultăm cronica Balcicului prin ochii lui Ali, care ne pune şi radio. Au nişte replici turcii de pe aici de-un umor uimitor. Nu au nimic servil şi umil în serviciile pe care ţi le fac. Sunt respectuoşi în felul lor, cu răspunsuri directe. Ironie contra ironie. Glumă contra glumă.”(37)
33 = Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, text ales şi note bibliografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, ediţia a doua, revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 212-213.
34 = Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996p. 82.
35 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 95.
36 = Ibidem, p. 98. 

146 (...) Balcicul este redescoperit în zilele noastre ca loc de vacanţă în Bulgaria, însă şi ca spaţiu simbolic al perioadei interbelice. 

37 = Jeni Acterian, op. cit., p. 167.

38 = Ibidem, p. 377.

 

 

Elena-Claudia ANCA – Prof. dr., Colegiul „Ion Mincu”, Deva