Previziuni și premise (1983)

Alvin Toffler, Previziuni și premise, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1996 (eng. 1983), 274 p.

 

Cum și de ce

5 (...) S-a tradus în daneză, ebraică și turcă, pentru a nu mai menționa limbile franceză, germană și spaniolă. (...)

10 (...) Transcrierea originală a servit mai mult ca ghid general decât ca sursă de citate ad litteram. (...)

 

 

3. Mitul japonez (și altele)

 

Avantajul american

75 (...) Cred, însă, că Japonia are un alt tendon al lui Ahile -și, în acest sens, mă contrazic deseori cu prietenii mei japonezi. (...)

 

Forțe în conflict

89 E complicat, dar ne îndepărtăm de formulele birocratice clasice spre o organizație ad-hocratică(1), cu unități mai mici și mai diverse, în cadrul unor configurații modulare mai mari.

1 = Formulă organizatorică flexibilă, aptă să se plieze conform imperativelor de moment; vezi Powershift.

90 (...) Eu, unul, n-am chef să mă întorc în te miri ce utopie bucolică, care oricum n-a existat niciodată. (...)

91 (...) E timpul să terminăm cu scrisul romanelor elegiace despre cât de minunat era înainte să sosească în oraș fabrica de tinichele. (...)

92 (...) Cărțile mele au fost publicate, sub forme expurgate ideologic, în România, Polonia, Iugoslavia și – neoficial, ca să zic așa – în URSS. (...)

94 (...) Se poate foarte bine ca industrialismul per se să fie antitetic „socialismului real” – indiferent ce-o mai fi acela. (...)

 

 

5. Info-politica

 

Mediul decizional

116 (...) Chiar și Atena, contra-exemplul, avea o democrație a celor puțini, bazată pe sclavia celor mulți. Într-un fel sau altul, o clasă conducătoare restrânsă și autoritaristă domină de obicei orice societate agricolă. (...)

 

 

7. Rasă, putere și cultură

 

Interludiul alb

140 (...) Descoperind drumul comercial spre India, au ocolit Islamul, care domina în esență Mediterana, și au început să colonizeze Asia și Africa. (...)

142 (...) Dar e improbabil să mai revenim vreodată la status quo ante. (...)

 

Problema Tehnicolor

146 (...) Între timp, în Germania, ura pentru sub-clasa emigranților turci era atât de turbată, încât până și politicienii social-democrați fac apel la ea. Helmuth Schmidt însuși a glumit a propos de „mirosul de usturoi” din rândurile turcilor, ceea ce e cam același lucru cu bancurile despre pepeni în SUA. (...)

147 (...) Recent, vietnamezii din Praga au simțit pe pielea lor același tratament care le e familiar turcilor din Germania sau negrilor din America. (...)

148 (...) Astfel, feministele, negrii, latinii sau asiaticii care combat rasismul au fost rugați în repetate rânduri să-și amâne sau să-și subordoneze țelurile acelora ale clasei muncitoare – însemnând, de regulă, muncitorimea principală, de sex bărbătesc. (...)

 

Primatul culturii

156 (...) Fiecare cultură, vest-indiană, filipineză, algeriană, cubaneză, turcă sau coreeană sosește în Al Treilea Val cu propriul ei caracter social, dezvoltat dea- lungul secolelor. (...)

 

 

9. Departe de Delphi

 

179 (...) Se află departe, într-adevăr, de Oracolul din Delphi!

 

Gânditori în linie dreaptă

187 (...) În ultimă instanță, orice fel de futurism, la fel ca orice istoriografie (inclusiv cea numită „cliometrică”) este impregnată de cel puțin o tușă de subiectivism. (...)

 

 

10. Despre instrumentele intelectuale

 

Marx-ul unidimensional

195 (...) Monomania referitoare la clasă ajută să se explice eșecurile teoriei marxiste în atâtea țări la rând. (...)

Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice (ANCA 2014)

Elena Anca, Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 135-146

 

135 Balcicul, anticul Dionysopolis, în prezent un orăşel pe malul Mării Negre din Bulgaria, a fost în perioada interbelică o adevărată capitală culturală estivală a României. În timpul celui de-al doilea război balcanic (iunie-august 1913) România a dobândit Cadrilaterul, tratatul de pace de la Bucureşti validând anexarea Dobrogei de Sud de către regatul român. Dacă iniţial Cadrilaterul a fost receptat şi gestionat ca un teritoriu inamic, opac şi imprevizibil, în scurt timp descoperirea Dobrogei de Sud de către pictori români, poeţi şi scriitori va schimba această imagine negativă.(1)
La începutul secolului al XX-lea Balcicul era un mic port pentru pescari şi negustorii de grâne, cu depozite aflate în paragină, cu o atmosferă orientală, oarecum exotică, accentuată de prezenţa locuitorilor: turci, tătari şi ţigani. (...)
Prefectul Durostorului, Jean Cămărăşescu, redacta în 1914 un raport de două sute de pagini în care expunea situaţia judeţului la 1 decembrie 1914. Raportul a fost publicat la Bucureşti în 1915 şi cuprindea informaţii detaliate, monografice asupra judeţului. Cămărăşescu l-a sprijinit pe Vasile Pârvan în înfiinţarea unui Muzeu de Antichităţi la Silistra, care valorifica descoperirile arheologice din această zonă. Soţia lui Cămărăşescu, Yvonne Blondel, s-a ataşat de aceste locuri pe care le evocă în jurnalul său din perioada Primului Război Mondial. În august 1916 ea a fost martora luptelor de pe frontul de Sud al României şi deplânge în jurnal bombardarea Balcicului:
1= Cf. Romaniţa Constantinescu, Investissements imaginaires roumains en Quadrilatère: La ville de Balchik, în „Caietele Echinox”, volumul 18/2010, http://www.phantasma.ro/caiete/iframe.html
2 = Cf. Gheorghe Munteanu-Murgoci, Ţara nouă: Dobrogea sudică şi Deliormanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1913.
3 = Balcica Măciucă, Balcic, Bucureşti, Editura Universalia, 2001, p. 34.

136 „De partea noastră victima a fost încântătorul Balcic. Avioane duşmane au survolat acest mic port care nu făcea rău nimănui. Au aruncat mai multe bombe ucigaşe. Au fost unsprezece morţi şi vreo patruzeci de răniţi printre civili, pescari şi copii nevinovaţi. Bietul Balcic, cu farmecul lui atât de atrăgător! Cu ce a greşit acest port jucărie, ca să devină o ţintă de război? Dacă aş putea, aş sări în maşină şi m-aş duce să-mi dau seama de visu de răul ce i s-a făcut. Dar, vai! Sunt ţintuită aici.”(4)
(...) Atmosfera orientală a acestui colţ de natură sălbatică, în care trăiau laolaltă mai multe etnii, a atras irezistibil sensibilitatea artiştilor, provocând o adevărată fervoare picturală, „constituindu-se într-un creuzet favorabil unde s-au precipitat trăsăturile dominante ale şcolii româneşti de pictură din epocă, expresivitatea ei specifică, ce a integrat cu tenacitate experimentele impresioniste, postimpresioniste şi ecourile vagi ale avangardelor ulterioare în interiorul unei figurativităţi îndrăgostite de natură şi respectuoase faţă de un realism imanent şi ireductibil al reprezentării, în contrast cu frondele occidentale.”(5)
(...) Primele tablouri din arta românească pictate la Balcic datează din perioada 1913-1914. S-ar părea că primul peisagist de la Balcic a fost pictorul Alexandru Satmary, cel care a avut un rol esenţial în construirea reşedinţei reginei Maria de la Balcic. (...)
Luminozitatea deosebită, peisajul fizic şi uman al Dobrogei trimiteau cu gândul la zonele meridionale ale Europei, iar „în natura mai degrabă aspră şi săracă decât luxuriantă, redusă la confruntarea între cer, apă şi pământ, artiştii intuiau un sens al originarului.”(6) Timpul părea suspendat în acest colţ de lume, impresia fiind accentuată de expresivitatea figurilor umane şi de costumele pitoreşti ale locuitorilor. De asemenea, arhitectura orientală, cu minarete, moschei, cimitire cu pietre funerare constituia un element de noutate pentru pictorii români, „o alternativă şi o posibilitate de reacţie împotriva epigonilor lui Nicolae Grigorescu, care banalizaseră până la saţietate ţărăncuţele şi carele cu boi.”(7)
4 = Yvonne Blondel, Jurnal de război 196-1917. Frontul de sud al României, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 43.
5 = Magda Cârneci, Balcic: Barbizonul românilor, în „Revista 22”,
http://www.revista22.ro/balcic-barbizonul-romanilor-1099.html.
6 = Ioana Vlasiu, Tonitza şi întâmplările artei româneşti, în „România literară”, nr. 15/ 2008,
http://www. romlit.ro/tonitza_i_ntmplrile_artei_romneti.
7 = Ibidem.

137 Balcicul i-a fermecat în egală măsură şi pe scriitori, el reprezentând cea mai potrivită ilustrare a balcanismului, un reper spiritual deloc neglijabil al literaturii române. (...). Această aşezare de la malul mării reprezenta refugiul balcanic al contemplaţiei spirituale, ce amintea de lumea cosmopolită, gălăgioasă şi leneşă a lui Anton Pann, o „fereastră deschisă spre feeriile Orientului”, „un mic rai, în care realitatea e atât de aproape de vis, încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă.”(8)
Balcicul este evocat în literatura română în pagini de proză, poezie, memorialistică: Oscar Walter Cisek – romanul Tătăroaica; Cella Serghi – romanul Pânza de păianjen; Ion Pillat – volumul de versuri Balcic (publicat în 1940 şi ilustrat de soţia acestuia, Maria Pillat-Brateş); Emanoil Bucuţa – Maica Domnului de la mare; Jean Bart –Europolis; Agatha Bacovia – Terase albe; Cecilia Cuţescu-Stork – Fresca unei vieţi; Pia Alimăneştianu – Dobrogea; Balcica Măciucă – Balcic; Emanoil Bucuţa – Balcic; jurnalele semnate de către Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Alice Botez, Alice Voinescu. De asemenea, localitatea a fost un subiect de interes pentru publicistică, articole despre Balcic redactând Adrian Maniu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga, Gala Galaction, Pamfil Şeicaru, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Gh. Vâlsan, Ion Marin Sadoveanu ş.a.
(...)
8 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 35.

138 (...) Universitatea Liberă „Coasta de Argint” din Balcic a atras un număr impresionant de personalităţi ale interbelicului. Aici au susţinut conferinţe pe teme diverse (istorie, sociologie, artă, teatru, literatură) Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat, Perpessicius, Oscar Walter Cisek, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga ş.a. La doi ani de la înfiinţarea universităţii va fi editată revista „Coasta de Argint” (2 aprilie 1928 – 1 septembrie 1929), sub direcţia lui Octavian Moşescu. Publicaţia apărea în trei limbi (română, bulgară, turcă), reflectând în acest fel cele trei culturi ce convieţuiesc aici. Pe lângă articolele aparţinând personalităţilor de prestigiu care conferenţiau la Universitatea Liberă din Balcic, în paginile sale se regăsesc şi numeroase ilustraţii, desene ale unor pictori ca Cecilia Cuţescu-Stork, Iser, Theodorescu-Sion. Publicaţia a beneficiat de sprijinul reginei Maria, care în primul număr se adresa cititorilor cu Câteva gânduri pentru Balcic. În acelaşi an se inaugurează Librăria Mării, înzestrată cu cărţi mai alese decât orice librărie din Cadrilater şi care „pune în vânzare, pe lângă o literatură a mării şi albume după pictorii noştri marini şi mai ales după cei ce au pictat Coasta de Argint şi Balcicul.”(10) Un eveniment important îl reprezintă proiectarea filmului Coasta de Argint, un documentar de şapte minute, în regia lui Tudor Posmantir, realizat de „Societatea pentru punerea în valoare a plajei de la Ecrene”. Activităţile culturale ale Balcicului se bucurau de o mare atenţie în epocă. Spre exemplu, în 1928 ziarul „Curierul” consacră un număr integral primei „şezători a mării”, organizată la Universitatea Liberă Coasta de Argint.
În lucrarea memorialistică Balcic, Balcica Măciucă, fiica lui Octavian Moşescu, evidenţia rolul pe care Coasta de Argint, ca spaţiu geografic şi spiritual, l-a avut în viaţa culturală a României interbelice: „Coasta de Argint a fost pentru oamenii de ştiinţă, pictori şi scriitori o revelaţie a unei naturi originare care te invita să-ţi ancorezi fiinţa într-un spaţiu magic al reîntoarcerii la surse. Dincolo de frumuseţea cadrului natural, scrutând adânc realitatea, ei au simţit aici pulsaţiile unei lumi în care continuau străvechi şi încă nedesluşite experienţe spirituale, un exotism interior ce-l completa pe cel exterior. Ei descopereau nu numai un colţ de natură, ci şi o lume, care, sinceră şi deschisă, îşi ocrotea totuşi cu fervoare misterele unui trecut plămădit din câteva straturi de civilizaţie: elină, scitică, romană, bizantină, islamică.”(11)
9 = Magdalena Popa Bulbuc, Arhitectă pe axa Balcic-Bucureşti, Henrieta Delavrancea-Gibory voia să cucerească spaţiul, în „Cotidianul”, 23 august 2009, http://old.cotidianul.ro/arhitecta_pe_axa_balcic_bucuresti_henrieta
_delavrancea_gibory_voia_sa_cucereasca_spatiul-96107.html
10 = Cf. Ştiri şi fapte în „Coasta de Argint”, I, nr. 4, 1928

139 (...) Balciul perioadei interbelice şi-a dobândit prestigiul în mare măsură prin prezenţa reginei Maria, care într-o vizită din 1924 a hotărât să-şi construiască aici o reşedinţă de vacanţă. Momentul este menţionat în Însemnările zilnice ale reginei. Balcicul, pe care îl vizitează în compania prinţului Nicolae, a pictorului Satmary şi a tânărului Ferekide, îi apare ca „un încântător locşor oriental, foarte pitoresc”, fiind impresionată de pantele abrupte, albe, calcaroase, mahalalele turceşti şi tătărăşti, străduţele înguste, cocioabele de lut, populaţia pestriţă.
(...) Încă din februarie 1925 pictorul Satmary a început să realizeze schiţe ale palatului după indicaţiile reginei, iar în noiembrie construcţia se afla deja într-un stadiu avansat, după cum constată cu bucurie Maria cu ocazia unei vizite la Balcic: „A fost o bucurie să-mi găsesc casa deja cu acoperiş. S-a lucrat din răsputeri ca să mi se facă această plăcere, care fireşte că a fost una mare. Casa va fi o minune. Mai mare decât mi-am imaginat-o, dar deosebită şi încântătoare, bine plasată, cu o formă amuzantă, integrându-se artistic în teren, cu posibilităţi de-a avea splendide grădini italiene – spaniole – turceşti, în colţurile zidurilor, unele deasupra altora, de diferite forme şi pe diferite nivele.”(14)
11 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 34.
12 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VI, p. 455-456. 

13 = Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, Cuvânt înainte acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 144.

14 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VII, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Historia, 2008, p. 299.

140 Rezultatul a fost uimitor, iar în anii ’30, palatul reginei completa în chip armonios atmosfera de basm a Balcicului, după cum constata cu încântare, ca mulţi alţii, Emanoil Bucuţa: „(...). Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos pline de aerul sărat şi de lumina verde-albastră, turnul visat întâiu altfel şi apoi ascuţit în gluga de minaret, ca să se potrivească parcă dorinţei musulmanilor de-aici care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. (...)” 
(...) În articolul Câteva gânduri pentru Balcic, publicat în primul număr al revistei „Coasta de Argint” în 1928, regina îşi exprima dorinţa de a vedea Balcicul dezvoltându-se şi prosperând, dar fără a se schimba sau distruge atmosfera orientală, frumuseţea rustică şi simplă a locului. Ea propunea ca „toate construcţiile publice, fie ele şcoli, hoteluri, bănci sau primării să fie adoptate stilului regiunei; arhitecturi complicate şi’nflorite nu trebuiesc permise, căci nu merg cu fondul artist al locului.”(17)
(...) Lângă vilă regina a cerut să se construiască un minaret turcesc, care conferă clădirii un aer oriental. (...)
15 = Emanoil Bucuţa, Balcic, Bucureşti, Editura Cronicar, 2003, p. 62-63.
16 = Maria Cristiana Rotaru, Balchik – An Example of Sustainable Development Avant La Lettre, în „Buletinul Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti”, Seria Filologie, volumul LXII, nr. 2/2010, p. 108.
17 = Regina Maria, Câteva gânduri pentru Balcic, în „Coasta de Argint”, An I, 3 aprilie 1928, nr. 1, p. 1.

141 (...) Încă din 1925 aceasta [regina] visa la amenajarea grădinilor, imaginându-le în stil rustic, oriental, „cu ziduri joase de piatră şi pergole prin care să curgă apa, cu unghere ascunse şi viţă-de-vie trasă peste ele pentru a face umbră, cu piatră veche şi vase care să se armonizeze cu ele, un amestec de flori simple şi mister dincolo de marea largă şi strălucitoare, atât de dragă.”(18) 
(...) O altă pasiune Mariei a fost legată de antichităţi şi obiecte de artă, reuşind să realizeze atât la Balcic, cât şi la Bran, adevărate colecţii de artă, care însumau tablouri, vase, obiecte decorative etc.
Regina a fost foarte ataşată de locuitorii Balcicului, care o numeau afectuos Sultana. Cum îi era obiceiul, ea mergea în vizită în casele oamenilor săraci, cărora le dăruia bani, alimente, medicamente sau lemne de foc, însoţită de Fatma, o turcoaică înveştmântată în negru şi de Ali, un turc ce căra coşurile cu bunătăţi pentru săraci. Era interesată de obiceiurile, religia acestor oameni, care o primeau cu bucurie în casele lor. Uneori oameni simpli din Balcic erau invitaţi la masă de către suverană. Prezenţa la micul dejun a unei bătrâne turcoaice este semnalată de către Paul Morand:
18 = Regina Maria, Însemnări zilnice, vol. VII, p. 301.
19 = Paul Morand, Bucureşti, traducere de Marian Papahagi şi Ion Pop, Cluj, Editura Echinox, 2000, p. 107-108.
20 = Emanoil Bucuţa, op. cit., p. 64-65.

142 „Iată însă că o bătrână ţărancă turcoaică, încărcată cu dulceţuri, urcă pe terasă şi vine, fără mofturi, să se aşeze la masa micului dejun, lângă regina căreia îi mângâie mâna repetând «Ghiuzel, ghiuzel». Se pare că asta vrea să spună «Frumoasă, frumoasă»; cum nimeni nu pricepe turceasca, conversaţia se petrece cu surâsuri. Ne mirăm mereu, descoperind simplitatea suveranilor.”(21) (...)
21 = Paul Morand, op. cit., p. 108.
22 = Testamentul Reginei Maria, în revista „Historia”, http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-reginei-maria
23 = Apud Balcica Măciucă, op. cit., p. 42.

143 (...) Pe lângă ansamblul regal, turiştii descopereau golful cu migdali, casele albe turceşti, mahalaua tătărască, cafenelele turceşti, soarele, nisipul şi valurile, toate având „ceva de miraj în deşert.”(25) Prin grija primarilor, cu sprijinul unor iniţiative particulare ale unor personalităţi îndrăgostite de Balcic şi sub tutela reginei Maria, oraşul a cunoscut o dezvoltare rapidă în perioada interbelică: în 1929 se construiesc băile şi parcul oraşului, în 1932 începe amenajarea unui aeroport la Balcic, în 1935 se înfiinţează o pinacotecă şi un muzeu de etnografie şi arheologie, se realizează lucrări de sistematizare şi îndiguire.
Printre cei care s-au ocupat sistematic de promovarea Balciului ca destinaţie turistică a fost Octavian Moşescu, de două ori primar al oraşului, iniţiatorul Universităţii Libere Coasta de Argint, director al revistelor „Coasta de Argint” şi „Lumea turistică”. (...) În revista „Lumea turistică” articole despre Balcic au publicat regina Maria, Adrian Maniu, George Fotino (primar al Balcicului între 1932-1938), G.D. Mugur, Felix Aderca ş.a.
24 = Ibidem, p. 26.
25 = Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 160.
26=  Octavian Moşescu, Drumul nostru, în revista „Lumea turistică”, An I, nr. 1, 1 august 1934, p. 1.

144 (...) Alice Voinescu se afla printre invitaţii de la vila cu minaret a reginei Maria, însă în perioadele de la Balcic diarista acordă o mai mare atenţie stărilor interioare, îşi scrutează conştiinţa şi simte că marea îi accentuează starea de melancolie, obsesia bolii şi a morţii: „[…] Mă bântuie prea tare melancolia – nicio bucurie de a trăi. Balcicul e distrugător. Nu sfătuiesc pe oameni cu nervi ascuţiţi să vină aici. Orientul dizolvant. Te bântuie prea mult moartea.”(28)
(...) Ca un vechi „balcician”, Sebastian deplânge într-un articol din 1938 civilizaţia care tinde să transforme treptat oraşul în staţiune balneară şi consideră că locul ar trebui să rămână în „mizeria” sa anterioară, deoarece „poezia locului este pe jumătate făcută din praf şi sărăcie.”(31)
27 = Regina Maria, Copila cu ochi albaştri, în „Boabe de Grâu”, an II, 1931, p. 414.
28 = Alice Voinescu, Jurnal, Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria-Ana Murnu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 108-110.
29 = Ibidem, p. 110.
30 = Mihail Sebastian, Notă despre Balcic, în „Revista Fundaţiilor Regale”, An V, nr. 6, 1 iunie 1938, p. 644-649.
31 = Ibidem, p. 644.
32 = Ibidem, p. 645.

145 (...) După o primă vacanţă petrecută la Balcic în urmă cu un an, Jeni are nostalgia mării. Pentru ea Balcicul reprezintă „atmosfera aceea de sat oriental prăfuit, cu mirosul caracteristic al mării care învăluie totul şi calmul blazat şi împietrit al bătrânilor instalaţi turceşte în fiecare colţ”, în care „suferinţele şi bucuriile parcă pierd din consistenţă şi nu mai ţi-e accesibilă decât melancolia, o poetică melancolie.”(33)
(...) Atmosfera cafenelelor turceşti constituie un alt element de referinţă al Balcicului interbelic. Cafeneaua lui Mamut era locul de întrunire al boemei bucureştene la malul mării, la fel cum Capşa era locul preferat pentru întâlnirile din Bucureşti. Aici a pictat adesea Steriadi, fascinat de figurile turcilor care îşi sorbeau alene cafeaua, însă cafeneaua lui Mamut, o adevărată „academie a Balcicului”,(35) era frecventată în egală măsură de pictori, scriitori, actori – „cafeneaua a fost locul în care când treci îţi laşi inscripţie sufletul”.(36)
Jeni Acterian descrie în jurnal farmecul serilor petrecute în cafeneaua lui Mahmud, unde se servea dulceaţă de smochine şi puteai asculta „cronica Balcicului”: „Seara la Mahmud, cafeneaua pescărească. Mâncăm dulceaţă de smochine şi ascultăm cronica Balcicului prin ochii lui Ali, care ne pune şi radio. Au nişte replici turcii de pe aici de-un umor uimitor. Nu au nimic servil şi umil în serviciile pe care ţi le fac. Sunt respectuoşi în felul lor, cu răspunsuri directe. Ironie contra ironie. Glumă contra glumă.”(37)
33 = Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, text ales şi note bibliografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, ediţia a doua, revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 212-213.
34 = Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996p. 82.
35 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 95.
36 = Ibidem, p. 98. 

146 (...) Balcicul este redescoperit în zilele noastre ca loc de vacanţă în Bulgaria, însă şi ca spaţiu simbolic al perioadei interbelice. 

37 = Jeni Acterian, op. cit., p. 167.

38 = Ibidem, p. 377.

 

 

Elena-Claudia ANCA – Prof. dr., Colegiul „Ion Mincu”, Deva

Tătarii dobrogeni (OSMAN 2014)

Șizen Osman, Tătarii dobrogeni, clasa XII, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(133) Lipovenii, turcii, tătarii și aromânii sunt câteva dintre minorități.

(...)

Se spune că tătarii au vent în mai multe valuri pe acest ținut românesc, primul val făcându-și apariția în secolulul XIII. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Religia islamică este o trăsătură specifică tătarilor și turcilor. Cele mai  importante centre islamice din Dobrogea erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. O statistică arată că în 1930, în România se aflau 22.000 de tătari.

Nedret Ali Mahmut, Romanya Turk Tatar Edebiyati, Europolis.

 

Istorie, tradiții și civilizație (MEMET 2014)

Iasemin Sena Memet, Istorie, tradiții și civilizație, Colegiul Național „Mihai Eminescu”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(130) Tătarii au venit în mai multe valuri pe teritoriul României actuale. În sec. XIII își fac apar primele comunități tătare în Dobrogea. După războiul din Crimeea a sosit un nou val de tătari în Dobrogea. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Religia islamică este o trăsătură specifică tătarilor și turcilor. Cele mai  importante centre musulmane erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. În 1930, în România erau 22.000 de tătari.

 

(131) (...) Sărbătoarea Postului (Ramazam Bayram) se sărbătorește la finalul unei luni de post, de curățire spirituală, timp în care Coranul a fost o lectură zilnică, obligatorie și în care au avut loc slujbe specifice lunii sfinte din calendarul islamic. În cele 30 de zile de post, musulmanii postesc de la răsăritul până la apusul soarelui.

 

Din istoria tătarilor, vol. I

 

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (MAUCHI 2014)

Belchiz Mauchi, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Pedagogic „Constantin Brătescu”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(94) Un element semnificativ al formării limbii și tradiției spirituale a tătarilor este cel etnic turc. Limba tătară ajunsese la o maturitate lexicală și gramaticală și a fost ușor asimilată de mongoli, astfel încât limba turcă a devenit limba curentă de comunicare, mai întâi oficială și apoi populară, în Hoarda de Aur. Odată cu procesul de turcizare, religia islamică a devenit oficială în Hoarda de Aur.

(95) Azi, cei mai mulți t. se aflăîn Rep. Tatarstan și Turcia.

 

Tătarii în Dobrogea

Tătarii au ajuns în Dobrogea în a doua parte a secolului XIII odată cu Hoarda de Aur.

Instalați în Dobrogea, au descoperit nu numai resurse, dar și o amplasare perfectă pentru comerțul intercontinental. Autoritatea Hoardei de Aur scade după 1316, când izbucnește un război civil pentru două decenii și care are ca efect ruinarea Hoardei de Aur și pierderea pozițiilor în Dobrogea.

(...)

După declanșarea Războiului Crimeii, populației turco-tătare dobrogene  s-a mai adăugat un nou val de tătari din Crimeea, care s-a stabilit în mijlocul Dobrogei și au întemeiat orașul Medgidia. Astfel, locurile părăsite din Dobrogea au început să devină populate de tătarii din Crimeea. Preocupările principale era creșterea bovinelor și mai puțin agricultura.

 

Folclor

(96) Muzica instrumentală veche manifestată prin zurna și daul este înlocuită de influențe turcice în care partea vocală este estompată de execuția instrumentală. (...)

Limba tătară este o limbă cu caracteristici turcice. Limbile turcice sunt numeroase și răspândite pe un teritoriu foarte vast în Europa și Asia. Ele sunt clasificate de Nicholas Poppe în cinci grupe: iacuta, tuva-hacas (NE), chipceac (NV), ceagatai (SE) și oguz (SV).

Tătara dobrogeană face parte din grupul chipceac, dar are și asemănări cu grupul oguz.

(...)

Obiceiurile la nașterea copilului sunt multe și variate. Timp de 40 de zile mama nu trebuie să se spele. La sfârșitul intervalului, aceasta face o spălare rituală musulmană completă. În această perioadă, mama și copilul nu trebuie lăsați singuri și dacă totuși trebuie, trebuie să aibă un obiectul protector cum ar fi Coranul.

(97) Obiceiurile de înmormântare erau strict legate de religie. Decedatul trebuia înmormântat cât mai repede posibil pentru ca sufletul lui să ajungă cât mai repede pe lumea cealaltă. (...) Un hoge era chemat pentru a citi rugăciuni. (...) Invitații nu trebuiau să jelească, ci să se bucure pentru că acesta a ajuns la Allah.

 

Tătarii dobrogeni. Istorie, tradiții și civilizație (BRAN 2014)

Daniel Marius Bran, Tătarii dobrogeni. Istorie, tradiții și civilizație , XII, Liceul Teoretic „Decebal”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

(25) În secolul XIII și-au făcut apariția primele comunități tătare în Dobrogea. După războiul din Crimeea a sosit un nou val de imigranți tătari pe teritoriul dobrogean. În secolul XIV au venit tătari alături de turci din Anatolia, având loc și trecerea la islamul sunit. În perioada lui Timur Lenk, 100.000 de tătari s-au stabilit în Sud-Estul României. În 1525, alte grupuri de tătari au ajuns la Babadag (2).
Limba tătară face parte din ramura turcică a limbilor altaice. Cele mai importante centre musulmane erau: Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova.
2 = htttp:/www.islam.ro/pag.php?d_pag=3

(27) (...) i-am întrebat bunica despre cum s-a desfășurat acesta și am aflkt că numele noului născut se pune în primele trei zile de la naștere în prezența unui hoge. Înaintea punerii numelui, hogea rostește de trei ori chemarea la rugăciune (Ezan) la urechea dreaptă a copilului, apoi rostește la urechea stângă îndemnul musulman de începere a rugăciunii (Kamet), apoi i se dă numele. La ceremonie participă tatăl și bunicul copilului, rudele mai în vârstă, vecinii și imamul sau hogea. După ce i se strigă copilului numele la ureche, hogea citește Sura din Coran, iar la sfârșitul fiecărei Sure se strigă numele copilului. Pentru ceremonie, tatăl taie o oaie și invită la masă rudele și vecinii. În Anatolia li se urează copiilor sănătate și viață lungă cu sensul de fier și oțel. (4)  

4 = Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului & Uniunea Europeană & Consiliul Județean Constanța, Itinerarii și evenimente inedite în Dobrogea, Regio, 2012, Constanța, p. 17.

(28) În 1900, în Dobrogea au existat 260 de geamii. Imediat după al doilea război mondial, numărul a scăzut la 151. Această scădere a continuat până în zilele noastre, când a ajuns la 70, majoritatea în paragină. Mausolee și cavouri ale unor sfinți musulmani și demnitari otomani se găsesc la Isaccea, Cernavodă și Babadag. Dintre fostele școli religioase musulmane (medrese) se păstrează doar cea de la Medgidia.

 

Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Kriterion, București, 1994. 

Nuredin Ibram, Romanya Turkasilli. Topluluklarin Kulturel ve Medeniyet tarihinden secmeler (O selecție de origine turcă din cultură și civilizație), Ex Ponto, Constanța, 2009.

 

Transilvania și echilibrul puterilor europene (VARKONYI 1991)

Varkonyi Agnes, Transilvania și echilibrul puterilor europene, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

85 (...) Care sunt factorii determinanți care au contribuit ca această zonă [zona de criză a Europei] să fie altfel decât statele vasale formate la periferia Imperiului Otoman? (...)

În 1925, în paginile publicației „Napekelet” a demarat o polemică de proporții. Szekfu Gyula a schițat o concepție nouă față de punctele de vedere anterioare, susținând că Principatul s-a format în vacuumul existent între cele două mari puteri, datorându-și existența faptului că puterea Imperiului Otoman și cea a Imperiului Habsburgic, în egală măsură, au sucombat în această zonă. Iar în momentul în care turcii au fost constrânși la retragere, a încetat și dreptul Principatului la existența statală independentă. (...) În același timp, la Congresul internațional al istoricilor, care a avut loc în 1970 la Moscova, polonezul Jozef Gierowski, în expunerea sa intitulată L Europe centrale au XVIIe siecle et ses principales tendances politiques, a caracterizat Principatul Transilvaniei ca fiind un component organic al tuturor statelor central-europene, subliniind legăturile strânse de odinioară, succesele și eșecurile, precum și faptul că țările dunărene au fost în strânse relații de interdependență în privința percepției schimbărilor apărute la începutul Erei Noi.

86 (...) Otomanii au înaintat spre Occident atacând dinspre Mediterană sudul continentului, iar uscatul dinspre Balcani, pe linia Dunării, ocupând centrul vital al Europei Centrale și distrugând astfel unitatea de odinioară a Europei. Europa a răspuns provocărilor otomane printr-o succesiune de înnoiri. (...) Europa Centrală este fracționată, deci, nu numai de lumea otomană și cea creștină, ci și de contradicțiile interne ale puterilor, de conflictele spirituale.

(...) Istanbulul a profitat cu rapiditate de avantajele contradicțiilor apărute între cele două sfere ale puterii, respectiv între Habsburgi și Bourboni [Valois], în 1626 [1526], Soliman Magnificul devenind asociatul anonim al Ligii de la Cognac. (...)

În ultima treime a secolului XV, neoplatonicul Ficino a definit noțiunea de Europa: Europa se întinde până unde se ajunge Renașterea și își limitează granițele acolo unde începe lumea otomană. (...)

Principatul Transilvaniei A reușit să păstreze autonomia de odinioară a etniilor din Transilvania și, printr-un dialog de decenii cu o Europă care se pregătea să înfrunte lumea otomană, și-a cristalizat instituțiile statale.

87 (...) Iar în momentul în care Ferdinand [fratele împăratului Carol V Habsburg] recurge totuși la un atac armat, se conturează o rețea diplomatică întinsă de la Paris până la Constantinopol, a cărei funcționare se extinde pe perioada unui secol și jumătate. Regele Ioan [Zapolya] se alătură Ligii de la Cognac, încheie o alianță cu Franța și astfel Poarta oferă protecție unui rege maghiar recunoscut de diplomația „celeilalte” Europe. Între timp – fapt caracteristic politicii sale de supraviețuire – și-a extins relațiile cu Carol V, pentru că, la fel ca și întreaga lume creștină, de la acesta aștepta mobilizarea Europei împotriva turcilor. „Cunosc bine esența comportamentului regelui Ioan față de turci – aprecia această politică nunțiul papei Paul III. Văd cu câtă dibăcie rezistă Porții... bineînțeles, numai cu o asemenea dibăcie a reușit și va reuși să păstreze pentru creștini Ungaria, care, fără el, ar fi ajuns de mult pe mâna câinilor”.

(...) Cancelarul Frater Gyorgy, împreună cu Johann Wese, arhiepiscop de Lund, unul dintre cei mai apreciați diplomați din Europa de odinioară, omul de încredere al împăratului Germaniei, precum și al regelui Spaniei, au elaborat, în 1530, un plan de perspectivă privind destinul Transilvaniei în cazul în care Liga Sfântă va reuși să-i înfrângă pe otomani. În 1538, Tratatul de pace de la Oradea, cu rezolvările-i alternative, cu deschiderile sale, a fost capodopera unei Europe care încerca să facă pași pe calea concilierii intereselor, dar, în momentul când Carol V l-a semnat la Toledo, Poarta a întâmpinat lumea creștină – care se mișca greoi – atacând-o.

(...) Frangepan Ferenc, educat în Italia, cel care din călugăr franciscan a devenit diplomatul regelui Ioan, în discursul său pătruns de spiritul umanist al lui Erasmus, i-a îndemnat pe voievozii implicați în războaiele religioase să se împace: „(...) Dacă turcii vor ocupa Ungaria, toată Europa va resimți această pierdere.”

(...) De exemplu, în 1547, Poarta a refuzat cu intransigență să includă separat Principatul Transilvaniei în textul tratatului de pace încheiat cu Carol V și cu Ferdinand, cu toate că acest tratat a fost de extensie europeană, incluzând spațiul Mării Mediterane, Franța și Veneția, fiind precizate și relațiile teritoriale apărute în Ungaria. Conform acestor relații, zona din nord și vest, împreună ci teritoriile dezmembrate ale Sloveniei [Slavoniei] și Croației formează țara regelui maghiar, restul, țara lui Ioan Sigismund, cu condiția ca Transilvania și regiunea de dincolo de să „rămână sub dominație islamică”.

88 (...) Dar tot el [principele Ștefan Bathory] este cel care pășește pe un drum nou, atunci când transferă centrul de greutate al alianțelor împotriva turcilor în țările Europei Centrale, considerând că, reunind Principatul Transilvaniei, Polonia. Veneția, Imperiul Habsburgic și Voievodatele românești sub un protectorat papal, această zonă ar putea scăpa de pericolul otoman.

(...)

Și, de atunci încoace, nu puțini au fost poeții, istoricii, scriitorii care s-au tot întrebat cum de a reușit Transilvania să se pună pe picioare? Pentru că în spatele ei se înălța Imperiul Otoman? (...) Sully, de exemplu, în planul său elaborat în numele regelui francez Henric IV, consideră că realizarea unei opoziții internaționale antiotomane se poate înfăptui prin structurarea unui parlament comun european, incluzând și Principatul Transilvaniei printre primele 15 țări importante.

89 (...) principele Gabriel Bethlen și-a dat seama de interesele comune ale țărilor vecine; prin intermediul convențiilor federative, acestea se apărau în comun  nu numai în fața Imperiului Habsburgic, ci și în fața celui Otoman, chiar și prin faptul că aveau posibilitatea să ducă împreună tratative cu Poarta. (...) Prin intermediul relațiilor comerciale și culturale, valorile Principatului Transilvaniei au devenit cunoscute din Veneția până în Suedia, din țările din Balcani până în Olanda. (...) Nici măcar eșecurile nu l-au putut împiedica pe Bethlen să structureze pe termen lung modalitățile de raportare față de Poartă și să pregătească, în epoca Păcii din Westfalia, sistemul de relații dintre Transilvania și Europa.

90 Practic, s-a încercat ca aceste norme să fie validate cu ocazia Tratatului de pace din Westfalia (1645-1648), dar, ca și principii fundamentale, au fost recunoscute numai în tratatele de pace care au urmat perioadei războaielor otomane și războiului spaniol de succesiune (1712-1718). (...)

Deși face parte din sfera de interese a Imperiului Otoman, [Transilvania] este singura țară cu această calitate care este inclusă în exemplarul Tratat de pace din Westfalia. (...)

Zona de răsărit a Europei Centrale este în criză, tensiunile social-politice și focarele de război sunt gata oricând să explodeze, ele întinzându-se din Ucraina până în Croația. Autorii Tratatului de pace din Westfalia au considerat că, odată instaurată pacea în Europa, aceasta se va putea împotrivi, forțele unite, Imperiului Otoman. Dar politica Istanbulului a preîntâmpinat iarăși aceste planuri, în 1645 el atacând Creta. (...) O schimbare a orientării politice intervine doar după recucerirea Cetății Buda [1687], marea operă de reorganizare a puterilor europene definindu-se odată cu Războiul spaniol de succesiune (1701-1713).

(...)

În perioada ce a urmat Tratatului de pace din Westfalia, Principatul Transilvaniei a fost tot mai strâns în cleștele primejdiei otomane. Făcând uz de arme, a încercat să iasă din izolarea amenințătoare, dar, pentru evenimentele din 1657, a plătit un preț incredibil de tragic. Principatul și-a pierdut puterea armată, orașele i-au fost devastate, rezidența domnească și sute de sate au fost pârjolite și pustiite. (...)

Anul 1660, când a fost asediată și ocupată Oradea, a provocat un deosebit ecou internațional. (...) În proiectul înaintat adunării Ligii de la Rin, la Regensburg, în 31 octombrie 1663, proiect care cuprindea programul războiului împotriva turcilor, Transilvania este considerată ca un stat de o importanță strategică vitală.

91 (...) Veniturile au fost asigurate mai ales pe seama dezvoltării negoțului, a activității societăților comerciale grecești, a societății engleze „Levant Compagni”, precum și prin pătrunderea talerului olandez, care purta gravat pe una din fațete figura leului, reușind să realizeze o stabilitate financiară. (...)

Principatul Transilvaniei și-a menținut relațiile cu Poarta, dezvoltându-și, în același timp, legăturile cu aproape toate statele din Europa Centrală și Europa de Vest. (...) După 1683, nu a existat posibilitatea unei opoziții fățișe în fața turcilor, dar, prin intermediul unui tratat secret (1686), Transilvania sprijină cu o sumă considerabilă acțiunile întreprinse de Liga Sfântă, iar împăratul Leopold garantează că în tratatul de pace încheiat după război va fi inclus și Principatul Transilvaniei.

După reprimarea turcilor, istoria oferă o alternativă pentru organizarea țărilor Europei Centrale. (...)

92 (...) În perioada războaielor cu turcii, politica engleză și olandeză a luat de multe ori poziție în favoarea autonomiei Principatului Transilvaniei. (...) Apoi, în 1691, în urma strădaniilor lui Sir William Hussey, împuternicitul special al regelui Angliei, consiliul de miniștri, care discuta punctele Tratatului de pace turco-habsburgic, a decis ca împăratul și regele maghiar să recunoască suveranitatea statală a Transilvaniei. (...)

Înaintea Tratatului de la Sremski Karlovici, care încheia războiul turco-habsburgic, protestanții ardeleni, tânărul Apafy și politicienii ardeleni au apelat – fie prin intermediul ambasadorului englez la Viena, fie în mod direct – la regele Angliei, solicitând sprijinul acestuia, ca, în calitate de mediator al tratativelor, să influențeze redobândirea – cu garanții internaționale – a autodeterminării statale a Transilvaniei. (...)

93 Deși Paget, mediatorul englez al tratativelor de pace, a introdus în planul său problema Principatului Transilvaniei, în spiritul armistițiului de la Sremski Karlovici, realizat la repezeală, mai apoi denumit Tratat de pace, Transilvania, sub pretextul că „s-a reîntors la Coroana Ungară”, despărțită practic de regat, a ajuns o provincie dirijată de la centrul imperiului, sun dominația împăratului și a regelui. (...)

Planurile sale [Racokzi Ferenc II] privind confederația formată din Polonia-Prusia-Croația-Stiria (Steiermark) și alte țări nu s-a îndeplinit.

(„Korunk”, 10/1991)

Varkonyi Agnes (1928) – istoric, profesor universitar, Budapesta

„Triumful națiunilor” (CARRERE 1991)

Helene Carrere d`Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, ed. II, trad. S. Oprescu (Paris 1991), Remember SIC Press Group/Politica la zid 2, București, 1993, 316 p.

 

Introducere
9 (...) Imperiul lui Alexandru cel Mare a dat naștere Bizanțului, transformat apoi în Imperiu Otoman. Istoria este plină de asemenea căderi și renașteri.

 

Partea întâi - Neputința de a înțelege

II.„Mafiocrația”
26 (...) Șevarnadze a primit sarcina de „a curăța” grajdurile lui Augias [RSS Georgia 1972], dar asupra corupției înșiși s-a insistat prea puțin.

 

Partea a doua - Explozii

III.„Kazahstanul pentru kazahi!”

Din nou „internaționalismul”
52 (...) Comisiile constituite de Kolbin [prim secretar rus al PC Kazah], 1986 nu au fost inutile. Deschizând cutia Pandorei a revendicărilor lingvistice, ele au permis populației kazahe să se cunoască mai bine, să se facă înțeleasă, să spere că o politică ținând cont de aspirațiile sale îi va permite să-și protejeze interesele naționale.

IV.Libanizarea Caucazului
59 (…) Problema Nagornâi Karabahului, ecologia, raporturile dintre armeni și azeri, ostilitatea crescândă dintre cele două națiuni chiar la Moscova până la relațiile URSS cu Turcia sunt cauzele acestei crize. 

„Un popor, o republică”
(60) Dorința de a satisface Turcia lui Kemal face puterea sovietică să revină asupra acestei decizii și să atribuie Karabahul, în 1923, Azerbaidjanului. (...) Armenii își regăsesc memoria. Pe cea a genocidului, care îi împinge spre celebrarea amintirii victimelor - pretenție contestată de putereal sovietică la sfârșitul anilor 50, când URSS-ul lui Hrușciov dorea să se împace cu succesorii lui Mustafa Kemal, a insista asupra evenimentelor din 1915 ar fi jenat relațiile sale internaționale.
64 (...) Pe  deasupra, responsabilii republicii [RSS Azerbaidjan 1988] sunt conștienți că un element exterior înclină în favoarea lor: Turcia. Odinioară, aceasta intervenise pentru ca teritoriul azer să primească regiunile reclamate de Armenia.
65 Exigențele teritoriale ce se afirmă la sfârșitul anilor 80 nu sunt ignorate de Turcia, presa le comentează; tema responsabilității Ankarei în protejarea integrității „spațiului turcesc” revine în actualitate.

Un pogrom programat?
68 (...) Dincolo de frontierele sovietice, Turcia așteaptă și ea un moment propice. La 12 martie [1988], găsind momentul oportun, cotidianul „Miliyet” reamintește datoria Ankarei de a veghea asupra teritoriilor turcești, chiar din afara jurisdicției sale. Amenințare subtilă, pe care Gorbaciov nu o poate ignora.

Pe ruși!
71 (...) Armenii, s-a spus, au înclinat întotdeauna de partea rușilor pentru a scăpa de turci.
72 Totul se reduce la constatarea că, departe de a-și juca rolul tradițional de protectoare a turcilor - azerii sunt turci - URSS nu face decât să dea pe armeni pe mâna lor, începând cu cei din Karabah; după acest raționament, URSS și Rusia sunt echivalente, în măsura în care puterea este mai rusească decât a fost vreodată. Situația aceasta impune conștiinței armene ideea că, dacă protecția împotriva turcilor nu mai există, nici acceptarea inconvenientelor ei, adică supunerea față de URSS, nu-și mai are rostul. (...)
Cum să accepte insistențele Moscovei asupra drepturilor culturale ale armenilor, când politica Azerbaidjanului este, din contra, ca printr-un aport masiv de populație azeră, armenii să fie înecați într-o majoritate turcofonă?

Libanizarea
79 (...) Frica de turci a fost învinsă; ea este acum [1990] mai slabă decât disprețul manifestat acum față de puterea centrală și ordinea federală.

V.Duminica neagră

Situația confuză din Abhazia
89 (...) Când Georgia a fost anexată de imperiul țarilor, în secolul trecut, numeroși abhazi au fugit spre Turcia vecină spre a scăpa de o creștinare pe care o refuzau și care, în fapt, nu a avut niciodată loc. (...)
Abhazii au visat - și au cerut puterii sovietice - să-i facă se reîntoarcă pe frații lor refugiați în Turcia în secolul XIX, dându-le pământurile „pe nedrept ocupate”(3) de coloni străini (adică de georgieni).

VI.Valiza ori sicriul

În centrul conflictului: respingerea imigranților
118 (…) Armele utilizate vin pretutindeni din exterior. Acuzația asupra acestui punct este precisă(11). La Tblisi, furnizorul este Turcia vecină.
119 Aceștia [meskeși] sunt originari din Georgia, islamizați (sunniți în majoritate), parțial turciți.

  

Partea a treia - Sfârșitul federalismului

IX.Rusia împotriva URSS-ului
195 (...) Într-o luptă ca aceasta, scriitorii ruraliști se găsesc alături de una dintre cele mai remarcabile personalități ale Rusiei, marele bizantinolog Dmitri Lihaciov.

 

 

Addenda: Organizarea descompunerii Uniunii Sovietice (1990-1991)

Un proiect nou, un nou eșec
288 (...) Este îndoielnic, totuși, ca Națiunile Unite să ignore mult timp statele născute din descompunerea Uniunii Sovietice (ca și din cea a Iugoslaviei).

Tulburările interne din republici
300 (...) În fapt, nu există adjari propriu-ziși, ci georgieni convertiți la islamism între secolele XVI și XVIII, când a ceastă parte a Georgiei a fost sub dominație turcă. Regiunea a fost recucerită de Rusia în 1878, redată Turciei în 1918 și recuperată de puterea sovietică prin tratatul de prietenie din 1921, fructul sprijinului dat de Lenin Turciei kemaliste. (...)
Mai mult chiar: s-au întors către Turcia vecină, care i-a islamizat odinioară, revendicând dreptul de a i se atașa.

Islamul și tentația pan-islamică
307 (...); în căutarea unei identități împărțite, care - majoritar islamică sau turcă - ar fi cel mai sigur mijloc de a influența acțiunile rusești. Popoarele Asiei Centrale sunt conștiente de acest fapt.