Harry Tavitian (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

(...)

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din „vină” de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

(...)

Despre umor și ironie (PERȘA & GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2

 

Azi, zeflemeaua groasă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. 

Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice (ANCA 2014)

Elena Anca, Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 135-146

 

135 Balcicul, anticul Dionysopolis, în prezent un orăşel pe malul Mării Negre din Bulgaria, a fost în perioada interbelică o adevărată capitală culturală estivală a României. În timpul celui de-al doilea război balcanic (iunie-august 1913) România a dobândit Cadrilaterul, tratatul de pace de la Bucureşti validând anexarea Dobrogei de Sud de către regatul român. Dacă iniţial Cadrilaterul a fost receptat şi gestionat ca un teritoriu inamic, opac şi imprevizibil, în scurt timp descoperirea Dobrogei de Sud de către pictori români, poeţi şi scriitori va schimba această imagine negativă.(1)
La începutul secolului al XX-lea Balcicul era un mic port pentru pescari şi negustorii de grâne, cu depozite aflate în paragină, cu o atmosferă orientală, oarecum exotică, accentuată de prezenţa locuitorilor: turci, tătari şi ţigani. (...)
Prefectul Durostorului, Jean Cămărăşescu, redacta în 1914 un raport de două sute de pagini în care expunea situaţia judeţului la 1 decembrie 1914. Raportul a fost publicat la Bucureşti în 1915 şi cuprindea informaţii detaliate, monografice asupra judeţului. Cămărăşescu l-a sprijinit pe Vasile Pârvan în înfiinţarea unui Muzeu de Antichităţi la Silistra, care valorifica descoperirile arheologice din această zonă. Soţia lui Cămărăşescu, Yvonne Blondel, s-a ataşat de aceste locuri pe care le evocă în jurnalul său din perioada Primului Război Mondial. În august 1916 ea a fost martora luptelor de pe frontul de Sud al României şi deplânge în jurnal bombardarea Balcicului:
1= Cf. Romaniţa Constantinescu, Investissements imaginaires roumains en Quadrilatère: La ville de Balchik, în „Caietele Echinox”, volumul 18/2010, http://www.phantasma.ro/caiete/iframe.html
2 = Cf. Gheorghe Munteanu-Murgoci, Ţara nouă: Dobrogea sudică şi Deliormanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1913.
3 = Balcica Măciucă, Balcic, Bucureşti, Editura Universalia, 2001, p. 34.

136 „De partea noastră victima a fost încântătorul Balcic. Avioane duşmane au survolat acest mic port care nu făcea rău nimănui. Au aruncat mai multe bombe ucigaşe. Au fost unsprezece morţi şi vreo patruzeci de răniţi printre civili, pescari şi copii nevinovaţi. Bietul Balcic, cu farmecul lui atât de atrăgător! Cu ce a greşit acest port jucărie, ca să devină o ţintă de război? Dacă aş putea, aş sări în maşină şi m-aş duce să-mi dau seama de visu de răul ce i s-a făcut. Dar, vai! Sunt ţintuită aici.”(4)
(...) Atmosfera orientală a acestui colţ de natură sălbatică, în care trăiau laolaltă mai multe etnii, a atras irezistibil sensibilitatea artiştilor, provocând o adevărată fervoare picturală, „constituindu-se într-un creuzet favorabil unde s-au precipitat trăsăturile dominante ale şcolii româneşti de pictură din epocă, expresivitatea ei specifică, ce a integrat cu tenacitate experimentele impresioniste, postimpresioniste şi ecourile vagi ale avangardelor ulterioare în interiorul unei figurativităţi îndrăgostite de natură şi respectuoase faţă de un realism imanent şi ireductibil al reprezentării, în contrast cu frondele occidentale.”(5)
(...) Primele tablouri din arta românească pictate la Balcic datează din perioada 1913-1914. S-ar părea că primul peisagist de la Balcic a fost pictorul Alexandru Satmary, cel care a avut un rol esenţial în construirea reşedinţei reginei Maria de la Balcic. (...)
Luminozitatea deosebită, peisajul fizic şi uman al Dobrogei trimiteau cu gândul la zonele meridionale ale Europei, iar „în natura mai degrabă aspră şi săracă decât luxuriantă, redusă la confruntarea între cer, apă şi pământ, artiştii intuiau un sens al originarului.”(6) Timpul părea suspendat în acest colţ de lume, impresia fiind accentuată de expresivitatea figurilor umane şi de costumele pitoreşti ale locuitorilor. De asemenea, arhitectura orientală, cu minarete, moschei, cimitire cu pietre funerare constituia un element de noutate pentru pictorii români, „o alternativă şi o posibilitate de reacţie împotriva epigonilor lui Nicolae Grigorescu, care banalizaseră până la saţietate ţărăncuţele şi carele cu boi.”(7)
4 = Yvonne Blondel, Jurnal de război 196-1917. Frontul de sud al României, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 43.
5 = Magda Cârneci, Balcic: Barbizonul românilor, în „Revista 22”,
http://www.revista22.ro/balcic-barbizonul-romanilor-1099.html.
6 = Ioana Vlasiu, Tonitza şi întâmplările artei româneşti, în „România literară”, nr. 15/ 2008,
http://www. romlit.ro/tonitza_i_ntmplrile_artei_romneti.
7 = Ibidem.

137 Balcicul i-a fermecat în egală măsură şi pe scriitori, el reprezentând cea mai potrivită ilustrare a balcanismului, un reper spiritual deloc neglijabil al literaturii române. (...). Această aşezare de la malul mării reprezenta refugiul balcanic al contemplaţiei spirituale, ce amintea de lumea cosmopolită, gălăgioasă şi leneşă a lui Anton Pann, o „fereastră deschisă spre feeriile Orientului”, „un mic rai, în care realitatea e atât de aproape de vis, încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă.”(8)
Balcicul este evocat în literatura română în pagini de proză, poezie, memorialistică: Oscar Walter Cisek – romanul Tătăroaica; Cella Serghi – romanul Pânza de păianjen; Ion Pillat – volumul de versuri Balcic (publicat în 1940 şi ilustrat de soţia acestuia, Maria Pillat-Brateş); Emanoil Bucuţa – Maica Domnului de la mare; Jean Bart –Europolis; Agatha Bacovia – Terase albe; Cecilia Cuţescu-Stork – Fresca unei vieţi; Pia Alimăneştianu – Dobrogea; Balcica Măciucă – Balcic; Emanoil Bucuţa – Balcic; jurnalele semnate de către Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Alice Botez, Alice Voinescu. De asemenea, localitatea a fost un subiect de interes pentru publicistică, articole despre Balcic redactând Adrian Maniu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga, Gala Galaction, Pamfil Şeicaru, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Gh. Vâlsan, Ion Marin Sadoveanu ş.a.
(...)
8 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 35.

138 (...) Universitatea Liberă „Coasta de Argint” din Balcic a atras un număr impresionant de personalităţi ale interbelicului. Aici au susţinut conferinţe pe teme diverse (istorie, sociologie, artă, teatru, literatură) Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat, Perpessicius, Oscar Walter Cisek, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga ş.a. La doi ani de la înfiinţarea universităţii va fi editată revista „Coasta de Argint” (2 aprilie 1928 – 1 septembrie 1929), sub direcţia lui Octavian Moşescu. Publicaţia apărea în trei limbi (română, bulgară, turcă), reflectând în acest fel cele trei culturi ce convieţuiesc aici. Pe lângă articolele aparţinând personalităţilor de prestigiu care conferenţiau la Universitatea Liberă din Balcic, în paginile sale se regăsesc şi numeroase ilustraţii, desene ale unor pictori ca Cecilia Cuţescu-Stork, Iser, Theodorescu-Sion. Publicaţia a beneficiat de sprijinul reginei Maria, care în primul număr se adresa cititorilor cu Câteva gânduri pentru Balcic. În acelaşi an se inaugurează Librăria Mării, înzestrată cu cărţi mai alese decât orice librărie din Cadrilater şi care „pune în vânzare, pe lângă o literatură a mării şi albume după pictorii noştri marini şi mai ales după cei ce au pictat Coasta de Argint şi Balcicul.”(10) Un eveniment important îl reprezintă proiectarea filmului Coasta de Argint, un documentar de şapte minute, în regia lui Tudor Posmantir, realizat de „Societatea pentru punerea în valoare a plajei de la Ecrene”. Activităţile culturale ale Balcicului se bucurau de o mare atenţie în epocă. Spre exemplu, în 1928 ziarul „Curierul” consacră un număr integral primei „şezători a mării”, organizată la Universitatea Liberă Coasta de Argint.
În lucrarea memorialistică Balcic, Balcica Măciucă, fiica lui Octavian Moşescu, evidenţia rolul pe care Coasta de Argint, ca spaţiu geografic şi spiritual, l-a avut în viaţa culturală a României interbelice: „Coasta de Argint a fost pentru oamenii de ştiinţă, pictori şi scriitori o revelaţie a unei naturi originare care te invita să-ţi ancorezi fiinţa într-un spaţiu magic al reîntoarcerii la surse. Dincolo de frumuseţea cadrului natural, scrutând adânc realitatea, ei au simţit aici pulsaţiile unei lumi în care continuau străvechi şi încă nedesluşite experienţe spirituale, un exotism interior ce-l completa pe cel exterior. Ei descopereau nu numai un colţ de natură, ci şi o lume, care, sinceră şi deschisă, îşi ocrotea totuşi cu fervoare misterele unui trecut plămădit din câteva straturi de civilizaţie: elină, scitică, romană, bizantină, islamică.”(11)
9 = Magdalena Popa Bulbuc, Arhitectă pe axa Balcic-Bucureşti, Henrieta Delavrancea-Gibory voia să cucerească spaţiul, în „Cotidianul”, 23 august 2009, http://old.cotidianul.ro/arhitecta_pe_axa_balcic_bucuresti_henrieta
_delavrancea_gibory_voia_sa_cucereasca_spatiul-96107.html
10 = Cf. Ştiri şi fapte în „Coasta de Argint”, I, nr. 4, 1928

139 (...) Balciul perioadei interbelice şi-a dobândit prestigiul în mare măsură prin prezenţa reginei Maria, care într-o vizită din 1924 a hotărât să-şi construiască aici o reşedinţă de vacanţă. Momentul este menţionat în Însemnările zilnice ale reginei. Balcicul, pe care îl vizitează în compania prinţului Nicolae, a pictorului Satmary şi a tânărului Ferekide, îi apare ca „un încântător locşor oriental, foarte pitoresc”, fiind impresionată de pantele abrupte, albe, calcaroase, mahalalele turceşti şi tătărăşti, străduţele înguste, cocioabele de lut, populaţia pestriţă.
(...) Încă din februarie 1925 pictorul Satmary a început să realizeze schiţe ale palatului după indicaţiile reginei, iar în noiembrie construcţia se afla deja într-un stadiu avansat, după cum constată cu bucurie Maria cu ocazia unei vizite la Balcic: „A fost o bucurie să-mi găsesc casa deja cu acoperiş. S-a lucrat din răsputeri ca să mi se facă această plăcere, care fireşte că a fost una mare. Casa va fi o minune. Mai mare decât mi-am imaginat-o, dar deosebită şi încântătoare, bine plasată, cu o formă amuzantă, integrându-se artistic în teren, cu posibilităţi de-a avea splendide grădini italiene – spaniole – turceşti, în colţurile zidurilor, unele deasupra altora, de diferite forme şi pe diferite nivele.”(14)
11 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 34.
12 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VI, p. 455-456. 

13 = Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, Cuvânt înainte acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 144.

14 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VII, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Historia, 2008, p. 299.

140 Rezultatul a fost uimitor, iar în anii ’30, palatul reginei completa în chip armonios atmosfera de basm a Balcicului, după cum constata cu încântare, ca mulţi alţii, Emanoil Bucuţa: „(...). Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos pline de aerul sărat şi de lumina verde-albastră, turnul visat întâiu altfel şi apoi ascuţit în gluga de minaret, ca să se potrivească parcă dorinţei musulmanilor de-aici care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. (...)” 
(...) În articolul Câteva gânduri pentru Balcic, publicat în primul număr al revistei „Coasta de Argint” în 1928, regina îşi exprima dorinţa de a vedea Balcicul dezvoltându-se şi prosperând, dar fără a se schimba sau distruge atmosfera orientală, frumuseţea rustică şi simplă a locului. Ea propunea ca „toate construcţiile publice, fie ele şcoli, hoteluri, bănci sau primării să fie adoptate stilului regiunei; arhitecturi complicate şi’nflorite nu trebuiesc permise, căci nu merg cu fondul artist al locului.”(17)
(...) Lângă vilă regina a cerut să se construiască un minaret turcesc, care conferă clădirii un aer oriental. (...)
15 = Emanoil Bucuţa, Balcic, Bucureşti, Editura Cronicar, 2003, p. 62-63.
16 = Maria Cristiana Rotaru, Balchik – An Example of Sustainable Development Avant La Lettre, în „Buletinul Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti”, Seria Filologie, volumul LXII, nr. 2/2010, p. 108.
17 = Regina Maria, Câteva gânduri pentru Balcic, în „Coasta de Argint”, An I, 3 aprilie 1928, nr. 1, p. 1.

141 (...) Încă din 1925 aceasta [regina] visa la amenajarea grădinilor, imaginându-le în stil rustic, oriental, „cu ziduri joase de piatră şi pergole prin care să curgă apa, cu unghere ascunse şi viţă-de-vie trasă peste ele pentru a face umbră, cu piatră veche şi vase care să se armonizeze cu ele, un amestec de flori simple şi mister dincolo de marea largă şi strălucitoare, atât de dragă.”(18) 
(...) O altă pasiune Mariei a fost legată de antichităţi şi obiecte de artă, reuşind să realizeze atât la Balcic, cât şi la Bran, adevărate colecţii de artă, care însumau tablouri, vase, obiecte decorative etc.
Regina a fost foarte ataşată de locuitorii Balcicului, care o numeau afectuos Sultana. Cum îi era obiceiul, ea mergea în vizită în casele oamenilor săraci, cărora le dăruia bani, alimente, medicamente sau lemne de foc, însoţită de Fatma, o turcoaică înveştmântată în negru şi de Ali, un turc ce căra coşurile cu bunătăţi pentru săraci. Era interesată de obiceiurile, religia acestor oameni, care o primeau cu bucurie în casele lor. Uneori oameni simpli din Balcic erau invitaţi la masă de către suverană. Prezenţa la micul dejun a unei bătrâne turcoaice este semnalată de către Paul Morand:
18 = Regina Maria, Însemnări zilnice, vol. VII, p. 301.
19 = Paul Morand, Bucureşti, traducere de Marian Papahagi şi Ion Pop, Cluj, Editura Echinox, 2000, p. 107-108.
20 = Emanoil Bucuţa, op. cit., p. 64-65.

142 „Iată însă că o bătrână ţărancă turcoaică, încărcată cu dulceţuri, urcă pe terasă şi vine, fără mofturi, să se aşeze la masa micului dejun, lângă regina căreia îi mângâie mâna repetând «Ghiuzel, ghiuzel». Se pare că asta vrea să spună «Frumoasă, frumoasă»; cum nimeni nu pricepe turceasca, conversaţia se petrece cu surâsuri. Ne mirăm mereu, descoperind simplitatea suveranilor.”(21) (...)
21 = Paul Morand, op. cit., p. 108.
22 = Testamentul Reginei Maria, în revista „Historia”, http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-reginei-maria
23 = Apud Balcica Măciucă, op. cit., p. 42.

143 (...) Pe lângă ansamblul regal, turiştii descopereau golful cu migdali, casele albe turceşti, mahalaua tătărască, cafenelele turceşti, soarele, nisipul şi valurile, toate având „ceva de miraj în deşert.”(25) Prin grija primarilor, cu sprijinul unor iniţiative particulare ale unor personalităţi îndrăgostite de Balcic şi sub tutela reginei Maria, oraşul a cunoscut o dezvoltare rapidă în perioada interbelică: în 1929 se construiesc băile şi parcul oraşului, în 1932 începe amenajarea unui aeroport la Balcic, în 1935 se înfiinţează o pinacotecă şi un muzeu de etnografie şi arheologie, se realizează lucrări de sistematizare şi îndiguire.
Printre cei care s-au ocupat sistematic de promovarea Balciului ca destinaţie turistică a fost Octavian Moşescu, de două ori primar al oraşului, iniţiatorul Universităţii Libere Coasta de Argint, director al revistelor „Coasta de Argint” şi „Lumea turistică”. (...) În revista „Lumea turistică” articole despre Balcic au publicat regina Maria, Adrian Maniu, George Fotino (primar al Balcicului între 1932-1938), G.D. Mugur, Felix Aderca ş.a.
24 = Ibidem, p. 26.
25 = Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 160.
26=  Octavian Moşescu, Drumul nostru, în revista „Lumea turistică”, An I, nr. 1, 1 august 1934, p. 1.

144 (...) Alice Voinescu se afla printre invitaţii de la vila cu minaret a reginei Maria, însă în perioadele de la Balcic diarista acordă o mai mare atenţie stărilor interioare, îşi scrutează conştiinţa şi simte că marea îi accentuează starea de melancolie, obsesia bolii şi a morţii: „[…] Mă bântuie prea tare melancolia – nicio bucurie de a trăi. Balcicul e distrugător. Nu sfătuiesc pe oameni cu nervi ascuţiţi să vină aici. Orientul dizolvant. Te bântuie prea mult moartea.”(28)
(...) Ca un vechi „balcician”, Sebastian deplânge într-un articol din 1938 civilizaţia care tinde să transforme treptat oraşul în staţiune balneară şi consideră că locul ar trebui să rămână în „mizeria” sa anterioară, deoarece „poezia locului este pe jumătate făcută din praf şi sărăcie.”(31)
27 = Regina Maria, Copila cu ochi albaştri, în „Boabe de Grâu”, an II, 1931, p. 414.
28 = Alice Voinescu, Jurnal, Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria-Ana Murnu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 108-110.
29 = Ibidem, p. 110.
30 = Mihail Sebastian, Notă despre Balcic, în „Revista Fundaţiilor Regale”, An V, nr. 6, 1 iunie 1938, p. 644-649.
31 = Ibidem, p. 644.
32 = Ibidem, p. 645.

145 (...) După o primă vacanţă petrecută la Balcic în urmă cu un an, Jeni are nostalgia mării. Pentru ea Balcicul reprezintă „atmosfera aceea de sat oriental prăfuit, cu mirosul caracteristic al mării care învăluie totul şi calmul blazat şi împietrit al bătrânilor instalaţi turceşte în fiecare colţ”, în care „suferinţele şi bucuriile parcă pierd din consistenţă şi nu mai ţi-e accesibilă decât melancolia, o poetică melancolie.”(33)
(...) Atmosfera cafenelelor turceşti constituie un alt element de referinţă al Balcicului interbelic. Cafeneaua lui Mamut era locul de întrunire al boemei bucureştene la malul mării, la fel cum Capşa era locul preferat pentru întâlnirile din Bucureşti. Aici a pictat adesea Steriadi, fascinat de figurile turcilor care îşi sorbeau alene cafeaua, însă cafeneaua lui Mamut, o adevărată „academie a Balcicului”,(35) era frecventată în egală măsură de pictori, scriitori, actori – „cafeneaua a fost locul în care când treci îţi laşi inscripţie sufletul”.(36)
Jeni Acterian descrie în jurnal farmecul serilor petrecute în cafeneaua lui Mahmud, unde se servea dulceaţă de smochine şi puteai asculta „cronica Balcicului”: „Seara la Mahmud, cafeneaua pescărească. Mâncăm dulceaţă de smochine şi ascultăm cronica Balcicului prin ochii lui Ali, care ne pune şi radio. Au nişte replici turcii de pe aici de-un umor uimitor. Nu au nimic servil şi umil în serviciile pe care ţi le fac. Sunt respectuoşi în felul lor, cu răspunsuri directe. Ironie contra ironie. Glumă contra glumă.”(37)
33 = Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, text ales şi note bibliografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, ediţia a doua, revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 212-213.
34 = Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996p. 82.
35 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 95.
36 = Ibidem, p. 98. 

146 (...) Balcicul este redescoperit în zilele noastre ca loc de vacanţă în Bulgaria, însă şi ca spaţiu simbolic al perioadei interbelice. 

37 = Jeni Acterian, op. cit., p. 167.

38 = Ibidem, p. 377.

 

 

Elena-Claudia ANCA – Prof. dr., Colegiul „Ion Mincu”, Deva

Interviu cu Eugen Simion (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

 

Interviu cu Eugen Simion

Eugen Simion - Nu-mi plac spiritele care nu se pot controla, detest spectacolele vanitoase nesăbuite, nu pot să iubesc și nici să stimez manifestările așa zisului geniu balcanic. Îl suspectz de impostură.

 

Eugen Simion: - Dacă prin spirit balcanic înțelegi Platon, atunci nu pot fi împotriva lui. Dacă însă prin balcanism înțelegi înjurătura și clevetirea, lenea spiritului și vorba multă, trăncăneala nesfârșită... atunci nu conta pe mine.

 

Unde este poarta Balcanilor? (KONYA & DINESCU 1991)

Mircea Dinescu & Konya Sandor, Unde este poarta Balcanilor? Convorbire despre balcanism, politică, cultură, prezent, viitor și alte probleme ale Europei, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

224 Despre Mircea Dinescu știam nu numai că este un poet de renume european, un îndrăcit fermecător, președintele Uniunii Scriitorilor și un excelent interlocutor, ci și faptul că- în pofida realității, conform căreia vieții balcanice îi aparține un mod de trai democritian, mixtura milenară dintre morbiditate și delicatețe (Hamvas Bela) și acea stare de seninătate obositoare – el este o figură socratică, adeptul umorului negru, care dorește cu orice preț să repare câte ceva, fiind un dușman jurat al primitivismului moralei nătânge. (...)

Știm și faptul că lui i-a reușit descrierea cea mai grotescă a pierderii de identitate și, tocmai de aceea – după ce în imaginație am prezentat „utila-corecta-legala-bogata” trăsură europeană, cu patru cai, în comparație cu căruța balcanică cu coviltir, împinsă de noțiunile „periculos-ilegal-vinovat-sărac” – i-am adresat direct următoarea întrebare:

 

-Domnule Dinescu, după părerea dvs., cam unde ar veni Poarta Balcanilor?

M. D. – D-le, nu știu dacă s-au făcut săpături până acuma, pentru a fi descoperită, dar eu întotdeauna am spus că sentimentul că Balcanii nu sunt în zona munților Balcani, ci mai degrabă aici, în zona de câmpie a Munteniei. Și dacă e să ne uităm după magazinele de pe Calea Victoriei, vedem că Imperiul Otoman începe să fie recreat la noi. Pentru că toată adeziunea asta la combinația turcească cu foștii activiști comuniști, care au devenit mari negustori, reface într-un fel poarta balcanismului nostru specific. Sigur că latura asta balcanică poate fi și farmec, dar poate fi și teamă în același timp. Și asta e, că acea combinație care s-a făcut la noi, între comunismul de tip stalinist și balcanismul nostru specific, a născut niște monștri, în ciuda somnului rațiunii. Sigur că suntem la porțile Orientului, unde totul este cu putință, și evenimentele istorice de după decembrie 1989 au demonstrat din plin acest lucru.

-În privința perspectivelor României, dacă există disensiunea perspectivelor, credeți că există posibilitatea de a alege între Balcani și Europa?

M.D. – Până la urmă, lucrul care m-a uimit cel mai tare a fost că Balcanii – am sentimentul – încep să se extindă în toată Europa. Adică, există această existență dublă, duplicitatea asta și relațiile astea de perdea, vorbele astea cu înțeles dublu, viața asta subterană, care s-au întâlnit nu numai în România, ci și în celelalte țări cu sistem comunist din estul Europei, au făcut ca Balcanii să se extindă la Urali. Pentru că e de ajuns să mergi la Chișinău, dar și la Moscova, și vei vedea că, dacă într-un magazin vrei să cumperi ceva, trebuie să te exprimi în același limbaj „european”, de fapt balcanic, adică făcut cu ochiul și scos din buzunar și arătând o bancnotă de culoare așa mai verzulie, cum e dolarul de exemplu. Adică relațiile astea de protocol turcesc s-au implementat, ca să folosim un termen acum la modă, în toată zona asta estică. Acuma, delimitarea asta cu țările balcanice e destul de greu de făcut, pentru că, dacă te uiți la iugoslavi – după părerea mea – la structura, la seriozitatea și comportamentul lor, aproape că sunt mai aproape, știu eu, de o zonă mai nordică. Relațiile, cel puțin pe care le-am avut cu ei, m-au făcut să-mi dau seama că au altă structură decât românii, să zicem, și decât grecii. Sunt alt gen de oameni, creând alt gen de societate. Deși locuiesc și ei în Balcani.

225 Sigur că în acest sens este greu de judecat totul ca un bloc comun, într-un fel de iacă țările balcanice, și cred că este forțată împărțirea asta a lumii și a Europei pe bază de munți, de Munții Balcani să zicem. Și, de fapt, nu de aceasta depinde revenirea la Europa, de faptul apartenenței geografice. (...)

-Ambiguitatea zonei...

M. D. – Da. Nu cred, de asemenea, că politicienii pot rezolva această problemă, până la urmă asta depinde de cultură în primul rând, de civilizație. Sigur, în Occident cultura se confundă cu civilizația, în sensul că acolo trenurile chiar vin la timp și pleacă la timp, dacă tragi apa la toaletă chiar este apă, și chiar curge, dacă apeși o clanță la ușă, clanța chiar funcționează, ceea ce nu se întâmplă de mult în lumea noastră. Acolo, deci, astea țin de cultură, iar civilizația este o stratificare a culturii, pe când la noi totul s-a spulberat într-un fel. Lumea noastră este una abstractă, al ora asta tot ne ținem de lucruri abstracte și nu de cele concrete. Dar dacă suntem chiar așa de săraci, nu putem să renunțăm și la cultura noastră, tocmai pentru faptul că nu avem genul ăsta de civilizație, concretă, legată de adevăr și materie. Nouă ni s-a predat materialismul dialectic, și de fapt am trăit într-o societate abstractă, adică mâncarea era abstractă, totul se petrecea în abstract, adică ne lipsea mereu concretul...

-Și în prezent...?

M. D. – Ei, în prezent e o confuzie – cum să vă spun – atât de mare, din păcate, ca și distanța noastră, depărtarea noastră de civilizație. Și, în plus, e și isteria asta politică cu nuanțe balcanice, păi e de mirare că nu s-au decantat încă lucrurile...?

-Astea țin de aspectul negativ al balcanismului; pe Dvs., în schimb, vă știu un doritor de aspect pozitiv al balcanismului, un exponent care tinde spre o corectare posibilă...

M. D. – Fie, mă rog. Desigur, în mine există o nostalgie a Balcanilor, tipică zonei mediteraneene, posibilă sclipire a vieții, viața în care nu se știe niciodată când te ia farmecul pericolului sau al seninătății, pragul ăsta între viață și moarte, după care farmecul folclorului și o mentalitate a vieții ușoare te conving mereu. Viață în care nu elanul timpului este important, și nu te puteai pierde pentru că nici ceasuri nu existau, tocmai pentru că era o lume mai puțin civilizată, și nu se mai ținea cont de bani, de zile... Latura asta mai degrabă, dacă vreți, literară, prin Ion Barbu, care a fost iarăși un exponent al balcanismului de tip literar, în felul lui eminent, nostalgia asta covârșitoare. Numai că eu, dincolo de această nostalgie, am căutat în unele versuri să arăt tocmai intrarea în grotesc a balcanismului, datorită sistemului nostru. Adică am un poem, o replică la Isarlâkul lui Ion Barbu, în care arăt: „grecii, care, iată, sunt turci în salopete”. Adică vorbesc despre greci, care s-au transformat în turci, și despre turci, care s-au transformat în muncitori greci, despre o pierdere de identitate, de fapt. Pentru că s-a pierdut identitatea asta a Balcanilor, văzut, așa, ca o zonă însorită și pitorească. Civilizația, de fapt, a distrus pitorescul, în timp ce ne-a rămas mediocritatea civilizației. Asta e, în Balcani și civilizația e o mediocritate...

-Și ceea ce ține de latura politică?

M. D. – Păi, domnule, ceea ce ține de latura politică a balcanismului, dacă mă gândesc bine,, eu nu pot să mă rup de turci, pentru că pe turci îi consideră toată lumea balcanici, nu? Iar cândva turcii au avut oameni politici formidabili, Kemal Attaturk de exemplu, care a deschis porțile civilizației. Iar noi după război nu prea am avut oameni politici. Adică noi n-am avut „turci” de genul lui Attaturk, numai de genul celor care au urmat după Baiazid... Pentru că, dacă socotim crimele oribile care s-au petrecut în România, dacă facem o adunare, am putea să vedem cât de asemănătoare sunt cu crimele care se făceau în epocile sălbatice de după Baiazid, deci de ce nu putem să ne rupem de Imperiul Otoman. Adică ferocitatea asta politică care a schimbat, dacă vreți, structura unei nații vreme de 40 de ani. Frica de „iataganul politic”, care se manifesta mai subtil ca pe vremea lui Baiazid, dar care a avut efect la noi. (...)

226 -Cu toate acestea, Comunitatea Europeană, după un an și jumătate de insucces, încă contează și nu a renunțat la noi. Oare are vreun interes sau ce?

-(...) Iată că am sentimentul că acești oameni s-au speriat tocmai de balcanismul nostru comunist, de mentalitățile care au rămas de pe vremea lui Ceaușescu, și pe care le-am moștenit poate din timpul străvechi cu umbre balcanice. (...)

(...)

-Chiar și biserica...

M. D. – Așa, chiar și biserica, păi și biserica este balcanică. Teoctist al nostru este un soi de turc îmbrăcat în sutană, dacă e să fim drepți. Sau să spună măcar cineva că nu e așa...

(...)

-Se pare că sunteți pesimist în privința viitorului în Balcani?

M. D. – Sunt destul de pesimist, trebuie să vă spun. Pentru că la ce perspective mă refer? Ori ne îmbrăcăm cu toții în șalvari, dacă afacerile românului tot se fac la Istanbul, și ne lipim iar de Imperiul Otoman..., ori...

-Norocul s-ar putea să se ascundă și prin Viena...

M. D. – Lasă-mă, d-le, noi n-avem tradiție de Viena, deci cu ce drept? Fiindcă, din păcate, Imperiul Otoman și-a pus amprenta pe zona asta mai tare decât Imperiul Austriac. (...)

227 (...) M. D. – (...) Adică, în momentul în care prietenul nostru Liiceanu vorbește la televizor despre peștera lui Platon, păi ăia dau imediat pe programul 2, să vadă muzică populară sau disco, vorbesc de populația de rând, adică eu nu spun că trebuie să coborâm, eu știu, la un limbaj din ăsta populist, dar, în același timp, trebuie găsit, trebuie fluturat ceva atrăgător pentru această lume, nu?

228 (...) – Nu doar amprenta balcanică e cea care se face simțită?

M. D. – D-le, acceptă, nu acceptă, un lucru e totuși evident și indiscutabil: din păcate, la noi, viața asta dublă, care s-a trăit, ține totuși de balcanismul ăsta, care și-a pierdut farmecul tocmai pentru că a intrat într-o zonă grotescă, fiindcă omul vorbea acasă și alta apunea la servici, una vorbea cu copilul acasă și alta-i spunea să pună la școală. (...)

(...)

M. D. – (...) Sigur că țiganii reprezintă o problemă în România, dar cum naiba se face că toate țările au țigani, și bulgarii, și ungurii, și cehii, dar iată că numai țiganii din România au mâncat toate lebedele care trăiau de o sută de ani acolo, în jurul lacului de la Viena. (...)

229 – O ultimă întrebare, cu care revin de fapt la cea dintâi, pentru că mulți ardeleni susțin că, totuși, poarta Balcanilor ar fi, chiar dacă nu Viena, dar Budapesta...

M. D. – Păi, nu prea cred. Îmi amintesc, acum câteva luni am fost la Budapesta, și pe străzi erau arabii ăia, care au ocupat centrul orașului și o clipă am crezut că suntem la Istanbul. Totuși, am sentimentul că nu e. Păi, dacă susținem că tocmai Budapesta ar fi porta Balcanilor, atunci de ce să nu spunem că tocmai Viena e, nu? Adică balcanismul, dacă e să ieșim la modul ăsta negustoresco-grotesc și colorat, așa am împânzi toată Europa. Dar nu. Balcanismul ca dramă până la urmă nu depinde de ce se întâmplă pe stradă, ce țigări se vând și de către cine în centrul Budapestei sau al Bucureștiului. Ci se manifestă prin felul în care a pătruns în zona politicului și în relațiile sociale, în așa fel încât să faci bișniță și la nivel de guvern. Și asta e o diferență esențială, dar și tragică. Așa că, să lăsăm Poarta Balcanilor acolo unde îi e locul!

 

 

31 mai 1991

(„Korunk”, 7/1991)

Mircea Dinescu (1950) – poet, eseist, București

Konya Sandor (1948) – poet, eseist, deputat, Cluj