(„TOMIS” 2006)

„Tomis”, Constanța, mai 2006, p. 12 [Iosif Iser]

(...) personaje dobrogene (pătrunse în pictură mai ales în varianta turco-tătară, feminină, figură întreagă și drapată) (...) sau adâncite în ceremonialuri uitate de timp.

(...); într-o viață artistică. dominată de un pășunism grațios, `acele  cimitire turcești, adăpostul cadânelor văduve, al căror bocet monoton ținea isonul vântului care le umfla șalvarii multicolori`, trebuie să fi produs impresii de neșters și emulații pe măsură, întrerupte brutal de izbucnirea războiului.

(...) al enigmaticei așezări numite în timp Cruni, Dionysopolis, atunci și astăzi Balcic, peisagistica națională identifică `iconografia unei geografii culturale`.

Revelația ținuturilor dobrogene, a acestor anticamere ale orientului (...).

 

Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice (ANCA 2014)

Elena Anca, Balcicul: paradigmă culturală a României interbelice,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 135-146

 

135 Balcicul, anticul Dionysopolis, în prezent un orăşel pe malul Mării Negre din Bulgaria, a fost în perioada interbelică o adevărată capitală culturală estivală a României. În timpul celui de-al doilea război balcanic (iunie-august 1913) România a dobândit Cadrilaterul, tratatul de pace de la Bucureşti validând anexarea Dobrogei de Sud de către regatul român. Dacă iniţial Cadrilaterul a fost receptat şi gestionat ca un teritoriu inamic, opac şi imprevizibil, în scurt timp descoperirea Dobrogei de Sud de către pictori români, poeţi şi scriitori va schimba această imagine negativă.(1)
La începutul secolului al XX-lea Balcicul era un mic port pentru pescari şi negustorii de grâne, cu depozite aflate în paragină, cu o atmosferă orientală, oarecum exotică, accentuată de prezenţa locuitorilor: turci, tătari şi ţigani. (...)
Prefectul Durostorului, Jean Cămărăşescu, redacta în 1914 un raport de două sute de pagini în care expunea situaţia judeţului la 1 decembrie 1914. Raportul a fost publicat la Bucureşti în 1915 şi cuprindea informaţii detaliate, monografice asupra judeţului. Cămărăşescu l-a sprijinit pe Vasile Pârvan în înfiinţarea unui Muzeu de Antichităţi la Silistra, care valorifica descoperirile arheologice din această zonă. Soţia lui Cămărăşescu, Yvonne Blondel, s-a ataşat de aceste locuri pe care le evocă în jurnalul său din perioada Primului Război Mondial. În august 1916 ea a fost martora luptelor de pe frontul de Sud al României şi deplânge în jurnal bombardarea Balcicului:
1= Cf. Romaniţa Constantinescu, Investissements imaginaires roumains en Quadrilatère: La ville de Balchik, în „Caietele Echinox”, volumul 18/2010, http://www.phantasma.ro/caiete/iframe.html
2 = Cf. Gheorghe Munteanu-Murgoci, Ţara nouă: Dobrogea sudică şi Deliormanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1913.
3 = Balcica Măciucă, Balcic, Bucureşti, Editura Universalia, 2001, p. 34.

136 „De partea noastră victima a fost încântătorul Balcic. Avioane duşmane au survolat acest mic port care nu făcea rău nimănui. Au aruncat mai multe bombe ucigaşe. Au fost unsprezece morţi şi vreo patruzeci de răniţi printre civili, pescari şi copii nevinovaţi. Bietul Balcic, cu farmecul lui atât de atrăgător! Cu ce a greşit acest port jucărie, ca să devină o ţintă de război? Dacă aş putea, aş sări în maşină şi m-aş duce să-mi dau seama de visu de răul ce i s-a făcut. Dar, vai! Sunt ţintuită aici.”(4)
(...) Atmosfera orientală a acestui colţ de natură sălbatică, în care trăiau laolaltă mai multe etnii, a atras irezistibil sensibilitatea artiştilor, provocând o adevărată fervoare picturală, „constituindu-se într-un creuzet favorabil unde s-au precipitat trăsăturile dominante ale şcolii româneşti de pictură din epocă, expresivitatea ei specifică, ce a integrat cu tenacitate experimentele impresioniste, postimpresioniste şi ecourile vagi ale avangardelor ulterioare în interiorul unei figurativităţi îndrăgostite de natură şi respectuoase faţă de un realism imanent şi ireductibil al reprezentării, în contrast cu frondele occidentale.”(5)
(...) Primele tablouri din arta românească pictate la Balcic datează din perioada 1913-1914. S-ar părea că primul peisagist de la Balcic a fost pictorul Alexandru Satmary, cel care a avut un rol esenţial în construirea reşedinţei reginei Maria de la Balcic. (...)
Luminozitatea deosebită, peisajul fizic şi uman al Dobrogei trimiteau cu gândul la zonele meridionale ale Europei, iar „în natura mai degrabă aspră şi săracă decât luxuriantă, redusă la confruntarea între cer, apă şi pământ, artiştii intuiau un sens al originarului.”(6) Timpul părea suspendat în acest colţ de lume, impresia fiind accentuată de expresivitatea figurilor umane şi de costumele pitoreşti ale locuitorilor. De asemenea, arhitectura orientală, cu minarete, moschei, cimitire cu pietre funerare constituia un element de noutate pentru pictorii români, „o alternativă şi o posibilitate de reacţie împotriva epigonilor lui Nicolae Grigorescu, care banalizaseră până la saţietate ţărăncuţele şi carele cu boi.”(7)
4 = Yvonne Blondel, Jurnal de război 196-1917. Frontul de sud al României, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 43.
5 = Magda Cârneci, Balcic: Barbizonul românilor, în „Revista 22”,
http://www.revista22.ro/balcic-barbizonul-romanilor-1099.html.
6 = Ioana Vlasiu, Tonitza şi întâmplările artei româneşti, în „România literară”, nr. 15/ 2008,
http://www. romlit.ro/tonitza_i_ntmplrile_artei_romneti.
7 = Ibidem.

137 Balcicul i-a fermecat în egală măsură şi pe scriitori, el reprezentând cea mai potrivită ilustrare a balcanismului, un reper spiritual deloc neglijabil al literaturii române. (...). Această aşezare de la malul mării reprezenta refugiul balcanic al contemplaţiei spirituale, ce amintea de lumea cosmopolită, gălăgioasă şi leneşă a lui Anton Pann, o „fereastră deschisă spre feeriile Orientului”, „un mic rai, în care realitatea e atât de aproape de vis, încât ajunge să trăieşti în el două-trei zile ca să închizi în suflet una din cele mai încântătoare amintiri pe care le poate da o viaţă.”(8)
Balcicul este evocat în literatura română în pagini de proză, poezie, memorialistică: Oscar Walter Cisek – romanul Tătăroaica; Cella Serghi – romanul Pânza de păianjen; Ion Pillat – volumul de versuri Balcic (publicat în 1940 şi ilustrat de soţia acestuia, Maria Pillat-Brateş); Emanoil Bucuţa – Maica Domnului de la mare; Jean Bart –Europolis; Agatha Bacovia – Terase albe; Cecilia Cuţescu-Stork – Fresca unei vieţi; Pia Alimăneştianu – Dobrogea; Balcica Măciucă – Balcic; Emanoil Bucuţa – Balcic; jurnalele semnate de către Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Alice Botez, Alice Voinescu. De asemenea, localitatea a fost un subiect de interes pentru publicistică, articole despre Balcic redactând Adrian Maniu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga, Gala Galaction, Pamfil Şeicaru, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Gh. Vâlsan, Ion Marin Sadoveanu ş.a.
(...)
8 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 35.

138 (...) Universitatea Liberă „Coasta de Argint” din Balcic a atras un număr impresionant de personalităţi ale interbelicului. Aici au susţinut conferinţe pe teme diverse (istorie, sociologie, artă, teatru, literatură) Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru, Ion Pillat, Perpessicius, Oscar Walter Cisek, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga ş.a. La doi ani de la înfiinţarea universităţii va fi editată revista „Coasta de Argint” (2 aprilie 1928 – 1 septembrie 1929), sub direcţia lui Octavian Moşescu. Publicaţia apărea în trei limbi (română, bulgară, turcă), reflectând în acest fel cele trei culturi ce convieţuiesc aici. Pe lângă articolele aparţinând personalităţilor de prestigiu care conferenţiau la Universitatea Liberă din Balcic, în paginile sale se regăsesc şi numeroase ilustraţii, desene ale unor pictori ca Cecilia Cuţescu-Stork, Iser, Theodorescu-Sion. Publicaţia a beneficiat de sprijinul reginei Maria, care în primul număr se adresa cititorilor cu Câteva gânduri pentru Balcic. În acelaşi an se inaugurează Librăria Mării, înzestrată cu cărţi mai alese decât orice librărie din Cadrilater şi care „pune în vânzare, pe lângă o literatură a mării şi albume după pictorii noştri marini şi mai ales după cei ce au pictat Coasta de Argint şi Balcicul.”(10) Un eveniment important îl reprezintă proiectarea filmului Coasta de Argint, un documentar de şapte minute, în regia lui Tudor Posmantir, realizat de „Societatea pentru punerea în valoare a plajei de la Ecrene”. Activităţile culturale ale Balcicului se bucurau de o mare atenţie în epocă. Spre exemplu, în 1928 ziarul „Curierul” consacră un număr integral primei „şezători a mării”, organizată la Universitatea Liberă Coasta de Argint.
În lucrarea memorialistică Balcic, Balcica Măciucă, fiica lui Octavian Moşescu, evidenţia rolul pe care Coasta de Argint, ca spaţiu geografic şi spiritual, l-a avut în viaţa culturală a României interbelice: „Coasta de Argint a fost pentru oamenii de ştiinţă, pictori şi scriitori o revelaţie a unei naturi originare care te invita să-ţi ancorezi fiinţa într-un spaţiu magic al reîntoarcerii la surse. Dincolo de frumuseţea cadrului natural, scrutând adânc realitatea, ei au simţit aici pulsaţiile unei lumi în care continuau străvechi şi încă nedesluşite experienţe spirituale, un exotism interior ce-l completa pe cel exterior. Ei descopereau nu numai un colţ de natură, ci şi o lume, care, sinceră şi deschisă, îşi ocrotea totuşi cu fervoare misterele unui trecut plămădit din câteva straturi de civilizaţie: elină, scitică, romană, bizantină, islamică.”(11)
9 = Magdalena Popa Bulbuc, Arhitectă pe axa Balcic-Bucureşti, Henrieta Delavrancea-Gibory voia să cucerească spaţiul, în „Cotidianul”, 23 august 2009, http://old.cotidianul.ro/arhitecta_pe_axa_balcic_bucuresti_henrieta
_delavrancea_gibory_voia_sa_cucereasca_spatiul-96107.html
10 = Cf. Ştiri şi fapte în „Coasta de Argint”, I, nr. 4, 1928

139 (...) Balciul perioadei interbelice şi-a dobândit prestigiul în mare măsură prin prezenţa reginei Maria, care într-o vizită din 1924 a hotărât să-şi construiască aici o reşedinţă de vacanţă. Momentul este menţionat în Însemnările zilnice ale reginei. Balcicul, pe care îl vizitează în compania prinţului Nicolae, a pictorului Satmary şi a tânărului Ferekide, îi apare ca „un încântător locşor oriental, foarte pitoresc”, fiind impresionată de pantele abrupte, albe, calcaroase, mahalalele turceşti şi tătărăşti, străduţele înguste, cocioabele de lut, populaţia pestriţă.
(...) Încă din februarie 1925 pictorul Satmary a început să realizeze schiţe ale palatului după indicaţiile reginei, iar în noiembrie construcţia se afla deja într-un stadiu avansat, după cum constată cu bucurie Maria cu ocazia unei vizite la Balcic: „A fost o bucurie să-mi găsesc casa deja cu acoperiş. S-a lucrat din răsputeri ca să mi se facă această plăcere, care fireşte că a fost una mare. Casa va fi o minune. Mai mare decât mi-am imaginat-o, dar deosebită şi încântătoare, bine plasată, cu o formă amuzantă, integrându-se artistic în teren, cu posibilităţi de-a avea splendide grădini italiene – spaniole – turceşti, în colţurile zidurilor, unele deasupra altora, de diferite forme şi pe diferite nivele.”(14)
11 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 34.
12 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VI, p. 455-456. 

13 = Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, Cuvânt înainte acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 144.

14 = Regina Maria a României, Însemnări zilnice, vol. VII, Traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, Îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Historia, 2008, p. 299.

140 Rezultatul a fost uimitor, iar în anii ’30, palatul reginei completa în chip armonios atmosfera de basm a Balcicului, după cum constata cu încântare, ca mulţi alţii, Emanoil Bucuţa: „(...). Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi, peste ele, odăile cu tavan jos pline de aerul sărat şi de lumina verde-albastră, turnul visat întâiu altfel şi apoi ascuţit în gluga de minaret, ca să se potrivească parcă dorinţei musulmanilor de-aici care-i zic Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi dalmatini şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. (...)” 
(...) În articolul Câteva gânduri pentru Balcic, publicat în primul număr al revistei „Coasta de Argint” în 1928, regina îşi exprima dorinţa de a vedea Balcicul dezvoltându-se şi prosperând, dar fără a se schimba sau distruge atmosfera orientală, frumuseţea rustică şi simplă a locului. Ea propunea ca „toate construcţiile publice, fie ele şcoli, hoteluri, bănci sau primării să fie adoptate stilului regiunei; arhitecturi complicate şi’nflorite nu trebuiesc permise, căci nu merg cu fondul artist al locului.”(17)
(...) Lângă vilă regina a cerut să se construiască un minaret turcesc, care conferă clădirii un aer oriental. (...)
15 = Emanoil Bucuţa, Balcic, Bucureşti, Editura Cronicar, 2003, p. 62-63.
16 = Maria Cristiana Rotaru, Balchik – An Example of Sustainable Development Avant La Lettre, în „Buletinul Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti”, Seria Filologie, volumul LXII, nr. 2/2010, p. 108.
17 = Regina Maria, Câteva gânduri pentru Balcic, în „Coasta de Argint”, An I, 3 aprilie 1928, nr. 1, p. 1.

141 (...) Încă din 1925 aceasta [regina] visa la amenajarea grădinilor, imaginându-le în stil rustic, oriental, „cu ziduri joase de piatră şi pergole prin care să curgă apa, cu unghere ascunse şi viţă-de-vie trasă peste ele pentru a face umbră, cu piatră veche şi vase care să se armonizeze cu ele, un amestec de flori simple şi mister dincolo de marea largă şi strălucitoare, atât de dragă.”(18) 
(...) O altă pasiune Mariei a fost legată de antichităţi şi obiecte de artă, reuşind să realizeze atât la Balcic, cât şi la Bran, adevărate colecţii de artă, care însumau tablouri, vase, obiecte decorative etc.
Regina a fost foarte ataşată de locuitorii Balcicului, care o numeau afectuos Sultana. Cum îi era obiceiul, ea mergea în vizită în casele oamenilor săraci, cărora le dăruia bani, alimente, medicamente sau lemne de foc, însoţită de Fatma, o turcoaică înveştmântată în negru şi de Ali, un turc ce căra coşurile cu bunătăţi pentru săraci. Era interesată de obiceiurile, religia acestor oameni, care o primeau cu bucurie în casele lor. Uneori oameni simpli din Balcic erau invitaţi la masă de către suverană. Prezenţa la micul dejun a unei bătrâne turcoaice este semnalată de către Paul Morand:
18 = Regina Maria, Însemnări zilnice, vol. VII, p. 301.
19 = Paul Morand, Bucureşti, traducere de Marian Papahagi şi Ion Pop, Cluj, Editura Echinox, 2000, p. 107-108.
20 = Emanoil Bucuţa, op. cit., p. 64-65.

142 „Iată însă că o bătrână ţărancă turcoaică, încărcată cu dulceţuri, urcă pe terasă şi vine, fără mofturi, să se aşeze la masa micului dejun, lângă regina căreia îi mângâie mâna repetând «Ghiuzel, ghiuzel». Se pare că asta vrea să spună «Frumoasă, frumoasă»; cum nimeni nu pricepe turceasca, conversaţia se petrece cu surâsuri. Ne mirăm mereu, descoperind simplitatea suveranilor.”(21) (...)
21 = Paul Morand, op. cit., p. 108.
22 = Testamentul Reginei Maria, în revista „Historia”, http://historia.ro/exclusiv_web/general/articol/testamentul-reginei-maria
23 = Apud Balcica Măciucă, op. cit., p. 42.

143 (...) Pe lângă ansamblul regal, turiştii descopereau golful cu migdali, casele albe turceşti, mahalaua tătărască, cafenelele turceşti, soarele, nisipul şi valurile, toate având „ceva de miraj în deşert.”(25) Prin grija primarilor, cu sprijinul unor iniţiative particulare ale unor personalităţi îndrăgostite de Balcic şi sub tutela reginei Maria, oraşul a cunoscut o dezvoltare rapidă în perioada interbelică: în 1929 se construiesc băile şi parcul oraşului, în 1932 începe amenajarea unui aeroport la Balcic, în 1935 se înfiinţează o pinacotecă şi un muzeu de etnografie şi arheologie, se realizează lucrări de sistematizare şi îndiguire.
Printre cei care s-au ocupat sistematic de promovarea Balciului ca destinaţie turistică a fost Octavian Moşescu, de două ori primar al oraşului, iniţiatorul Universităţii Libere Coasta de Argint, director al revistelor „Coasta de Argint” şi „Lumea turistică”. (...) În revista „Lumea turistică” articole despre Balcic au publicat regina Maria, Adrian Maniu, George Fotino (primar al Balcicului între 1932-1938), G.D. Mugur, Felix Aderca ş.a.
24 = Ibidem, p. 26.
25 = Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 160.
26=  Octavian Moşescu, Drumul nostru, în revista „Lumea turistică”, An I, nr. 1, 1 august 1934, p. 1.

144 (...) Alice Voinescu se afla printre invitaţii de la vila cu minaret a reginei Maria, însă în perioadele de la Balcic diarista acordă o mai mare atenţie stărilor interioare, îşi scrutează conştiinţa şi simte că marea îi accentuează starea de melancolie, obsesia bolii şi a morţii: „[…] Mă bântuie prea tare melancolia – nicio bucurie de a trăi. Balcicul e distrugător. Nu sfătuiesc pe oameni cu nervi ascuţiţi să vină aici. Orientul dizolvant. Te bântuie prea mult moartea.”(28)
(...) Ca un vechi „balcician”, Sebastian deplânge într-un articol din 1938 civilizaţia care tinde să transforme treptat oraşul în staţiune balneară şi consideră că locul ar trebui să rămână în „mizeria” sa anterioară, deoarece „poezia locului este pe jumătate făcută din praf şi sărăcie.”(31)
27 = Regina Maria, Copila cu ochi albaştri, în „Boabe de Grâu”, an II, 1931, p. 414.
28 = Alice Voinescu, Jurnal, Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria-Ana Murnu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 108-110.
29 = Ibidem, p. 110.
30 = Mihail Sebastian, Notă despre Balcic, în „Revista Fundaţiilor Regale”, An V, nr. 6, 1 iunie 1938, p. 644-649.
31 = Ibidem, p. 644.
32 = Ibidem, p. 645.

145 (...) După o primă vacanţă petrecută la Balcic în urmă cu un an, Jeni are nostalgia mării. Pentru ea Balcicul reprezintă „atmosfera aceea de sat oriental prăfuit, cu mirosul caracteristic al mării care învăluie totul şi calmul blazat şi împietrit al bătrânilor instalaţi turceşte în fiecare colţ”, în care „suferinţele şi bucuriile parcă pierd din consistenţă şi nu mai ţi-e accesibilă decât melancolia, o poetică melancolie.”(33)
(...) Atmosfera cafenelelor turceşti constituie un alt element de referinţă al Balcicului interbelic. Cafeneaua lui Mamut era locul de întrunire al boemei bucureştene la malul mării, la fel cum Capşa era locul preferat pentru întâlnirile din Bucureşti. Aici a pictat adesea Steriadi, fascinat de figurile turcilor care îşi sorbeau alene cafeaua, însă cafeneaua lui Mamut, o adevărată „academie a Balcicului”,(35) era frecventată în egală măsură de pictori, scriitori, actori – „cafeneaua a fost locul în care când treci îţi laşi inscripţie sufletul”.(36)
Jeni Acterian descrie în jurnal farmecul serilor petrecute în cafeneaua lui Mahmud, unde se servea dulceaţă de smochine şi puteai asculta „cronica Balcicului”: „Seara la Mahmud, cafeneaua pescărească. Mâncăm dulceaţă de smochine şi ascultăm cronica Balcicului prin ochii lui Ali, care ne pune şi radio. Au nişte replici turcii de pe aici de-un umor uimitor. Nu au nimic servil şi umil în serviciile pe care ţi le fac. Sunt respectuoşi în felul lor, cu răspunsuri directe. Ironie contra ironie. Glumă contra glumă.”(37)
33 = Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, text ales şi note bibliografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, ediţia a doua, revăzută, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 212-213.
34 = Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996p. 82.
35 = Balcica Măciucă, op. cit., p. 95.
36 = Ibidem, p. 98. 

146 (...) Balcicul este redescoperit în zilele noastre ca loc de vacanţă în Bulgaria, însă şi ca spaţiu simbolic al perioadei interbelice. 

37 = Jeni Acterian, op. cit., p. 167.

38 = Ibidem, p. 377.

 

 

Elena-Claudia ANCA – Prof. dr., Colegiul „Ion Mincu”, Deva

O paradigmă a spiritualității etnice: „Tătăroaica” de O. W. Cisek (TOADER 2014)

Alexandra Toader, O paradigmă a spiritualității etnice: „Tătăroaica” de O. W. Cisek, clasa XII, Liceul „Lazăr Nedeleanu” Năvodari

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

(135) Apreciate ca fiind contribuții mentale acceptate larg, care oferă unei comunități temeiul pentru crearea și consolidarea spațio-temporală de sine, paradigmele etnice pot fi căutate în surse diferite și compuse în surse variate. Astfel: filosofia valorilor, codurile morale și preceptele religioase, sistemele politice, literatura și alte arte, eșafodajul juridic, elevat, ne oferă matricea etnică a comunităților sociale.

(...)

Se cuvine precizat faptul că, pornind de la carte, voi compune caleidoscopic o paradigmă a spiritualității etnice tătărești așa cum era la începutul secolului XX, în balcanica lume a Balcicului nostru din Cadrilater. Luând termenul „paradigmă” și în celelalte sensuri – „caz exemplar, model, prototip, situație ideală, structură, tip, arhetip, standard” (Dicționar de filosofie, p. 523) – se înțelege că, dintru început,  voi găsi o paradigmă din illo tempore față de care prezentul este poziționat.

(...)

Sintetizând voi spune că eu, etnicul român, am căutat o paradigmă a spiritualității tătare din Balcicul de acum un veac citind și recitind cartea Tătăroaica, lucrarea etnicului german din România, O. W. Cisek.

 

***, Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1978.

 

Cine sunt tătarii? (ȘIRIN 2014)

Omer Arzu Șirin, Cine sunt tătarii?, clasa IX, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(110) Țarul Nicolae I a dorit strămutarea neamului tătăresc din acel loc paradiziac, astfel izbucnind Războiul Crimeii (1853-1856), care deși s-a terminat prin victoria locuitorilor peninsulei, aceștia s-au mutat în Dobrogea – provincie otomană – pentru a nu permite armatei ruse să se folosească de forța lor de muncă. Dobrogea era atunci locuită de turci și tătari care au dat nume lacurilor Techirghiol, Siutghiol, Tatlageac, și așezărilor Gelingik (Pecineaga), Acelar (Vânători), Karaomer (Negru Vodă), Karaorman, Baspinar, Balcic, Bazargik.

 

(111) Străbunicul meu, născut în Bazargik (Bulgaria), (....).

 

Întâlniri cu oameni (ZAMFIRESCU 1989)

 Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni. Întâlniri cu viața, Eminescu, București, 1989

  

Ateneiștii 

2.Conferințele Ateneului
17 (...) S-a dat atenție începuturilor: viața municipală în Dacia, personalitatea lui Traian, cucerirea Daciei, vestigiile arheologice din perioada daco-romană.
18 (...) Notez în seria chestiunilor dezbătute: luptele românilor cu turcii, (...), domniile fanariote, (...). Au fost puse în lumină procese și evenimente în măsură să denote prezențe și manifestări românești de însemnătate internațională: (...); legăturile noastre cu civilizația mediteraneană; (...); contribuția românească în perpetuarea latinității etc.
19 (...) Memorabilă, de asemenea, a rămas și conferința Influența studiilor clasice și literare și a studiilor științifice pozitive în educațiunea modernă, rostită în 1871. Constantin Esarcu concludea programatic: studiile literare și studiile științifice trebuie să-și fie valori și activități complementare.
26 (...) Oameni de litere, scriitori, gazetari: (...), Gala Galaction (Biserica primară din Corint, 1946), (...), Al. Popescu Telega (Literatura spaniolă și portugheză în legătură cu civilizația romană, 1941; Ce datorează lumea civilizației latine, 1944), (...).,
27 (...) Spicuiesc câteva titluri din seria de conferințe [N. Iorga] care s-a succedat: (...), Cultura românească în epoca fanarioților (1898), Popoarele turanice parazitare (1904), În ce sens există statele balcanice (1915), (...).

 

3. În lumea ateneistă. Momente, stări de spirit, figuri
34 (...) Spicuiesc din lista de cursuri și conferințe ținute de Ștefan C. Ioan de-a lungul anilor: (...), Geniul latin (1937), (...), Din trecutul antic (1946) ș. a.
37 (...) Celelalte - epigramele - lăsau să transpară o vocație de epicurean [Radu Rosetti]. Mergeri subtile la țintă; colorituri madrigalești; subînțelesuri rafinate; jocuri mai mult sau mai puțin insidioase; nu arareori și câte o ușoară lubricitate strecurată discret printre aluzii și înțepături.
47 (...) Ziua de 5 decembrie era ziua de patron a liceului. În programul ei tradițional: requiem pentru larii și penații instituției; (...).
56 Aceste articole [Gh. Țițeica] alternau cu raportări la evenimente curente (...): (...), Constantinopol, (...).
57 (...) [Gh. Țițeica, Matematică și Artă, martie 1934] (...) Cum am putea concepe o așezare de clasicitate în artă, fără ca în lucrarea în adâncime menită să instituie această așezare spiritul geometric, cu ordonările, cu simetriile  și cu armoniile lui intrinseci să-și fi spus și el un cuvânt? 

 

Cum i-am cunoscut 

G. M: Cantacuzino
81 Principalele popasuri, în întâlnirile noastre, aveau loc la ruinele vechei Callatis. (...) Povestea celor cinci cetăți de pe malurile Pontului - Tyras, Histria, Tomis, Callatis, Dyionysopolis, primele patru din acestea vestite coloniile ale Miletului - i se înfățișa drept o carte deschisă, capabilă să-i releveze ce încrucișare de influențe și ce suduri spirituale s-au putut desfășura pe teritoriul țării noastre între elementele greco-romane și elementele provenind din Asia Mică. Unul din dascălii săi în această privință fusese Vasile Pârvan. (...) Revenea adesea asupra celor cinci cetăți pontice. Cele treisprezece veacuri, în care aceste colonii ale Miletului au viețuit pe meleagurile noastre, îi păreau veacuri remarcabile. De ce? Pentru că aceste cetăți nu s-au închis în ele. Au iradiat până departe, în spațiul getic; au adus în acest spațiu suflu mediteranean; au pus în mișcare facultăți receptive ale unui pământ și ale unei comunități umane ce aveau să devină pământ românesc și populație matrice a națiunii noastre. Concludea, cu satisfacție: cucerirea romană nu s-a produs asupra unei lumi barbare; a găsit aici un mediu uman și o spiritualitate apte și pregătite pentru intrarea lor istorică în simbioze și în sinteze ale romanității.
În drum spre casă, după aceste peregrinări arheologice, ne opream pe îndelete la una din vechile cafenele turcești, pe drumul dintre gară și incinta localității [Mangalia]. Noul meu prieten era un obișnuit al locului. Se complăcea de minune și în cadrul primitiv, dar ospitalier, al cafenelei, și în vecinătatea câtorva din clienții ei localnici, turci bătrâni și habotnici.
82 Aceștia, instalați de ceasuri întregi la mesele lor, își vorbeau neîncetat. Ce puteam prinde cu urechea mea era, parcă nu atât vorbire articulată, cât mai degrabă o mormăială înceată, monotonă, poate chiar un fel de melopee rituală. (...) [GMC] Se întreba stăruitor: „oare ce-și spun tot timpul acești oameni?” Îi era greu să admită că nesfârșitele lor convorbiri, cu aerul acela serios și cuminte, ar fi simple măcinări în gol. Funcționează, probabil, un specific psihologic care nouă, europenilor, ne scapă; pentru care - mai bine zis- nu avem nici un aparat conceptual corespunzător, nici antenele necesare. Socotea că în destule privințe suntem încă în necunoștință și de ceea ce ne deosebește, ca și de ceea ce ne poate apropia de spiritul oriental. (...) Impresiile lui [GMC] de turist se întâlneau aici cu situații din cercetările sale despre civilizații, despre izvoare și despre personalități de artă. (...) Nu arareori ținea să precizeze: „... mă simt îndemnat să cunosc și să înțeleg fenomenul oriental prin ceea ce este mai european în mine”.
84 (...) Profesor de istoria și teoria arhitecturii; (...); studii și eseuri asupra lui Vitruviu și Palladio; (...). 

C. C. Giurescu
107 (...) Și-a impus să respecte principiul moral enunțat de Tacit: sine ira et studio. Postula, drept premise: „suntem unul din cele mai vechi popoare europene și cel mai vechi din sud-estul european”; și, spre deosebire de vecinii noștri care au venit mai târziu pe locurile pe care le ocupă acum, noi suntem aici din totdeauna”.

Ion Marin Sadoveanu
126 (...) De la mimus la baroc (1933), antologie de texte dramatice reprezentative, anunța oarecum structura sintezei de plănuite de autor. (...)
Teatrul Bulandra punea în scenă Orestia, trilogia lui Eschil. Se preocupa să imprime spectacolului un ton cuprinzător, conotativ, în măsură să respecte clasicitatea operei, totodată să includă în ea cerințe ale modernității.
127 (...) Între timp, apăruse la ESPLA primul meu volum - Antichitatea - din Istoria universală a Teatrului.

Nae Ionescu
146 (...) Stoicismul: metafizic, a școală „puțin respectabilă”; o gândire, „uneori prea grosolană, alteori prea superficială”; a convenit romanilor, pentru că din punct de vedere metafizic aceștia erau categoric „niște proști”; pentru el  ca sistem filozofic un fel de capitis diminutio; „nu reprezintă o etapă de dezvoltare spirituală”; „însăși forma morală a stoicismului este inferioară”; această formă reprezintă „un fel de neutralitate a moralității umane și se încadrează în idealul polițist al moralității în genere...” (lecția Logica stoică).
147 (...) Formula obiecții, filosofic vorbind, tocmai împotriva unor gânditori - Aristotel, Descartes, Spinoza, Kant - despre care în mod obișnuit socoteam că logos-ul le datorează momente nodale în aducerea lui pe pământ.

George Fotino
154 (...) Enumăr în fugă: doctorat în științe juridice la Paris; studii de istorie, cu aplecare specială asupra sud-estului european; (...). (...)
Dovadă în acest sens, traducerile din Sofocle, traduceri în metru original, continuare în anii săi de maturitate a unor inițieri de fond, dobândite de autorul lor în secția clasică a vechiului liceu românesc.
155 (...) O bucată de vreme, între cele două războaie mondiale, George Fotino a fost primar al Balcicului. Era în anii când acest orășel și ținutul lui înconjurător intrau în literatură și în memoria noastră artistică sub denumirea metaforă „Coasta de Argint”. (...) Ce este însă sigur este că în rolul său de gazdă intelectuală a mișcării „Coasta de Argint”, imprima înțelegere, deschidere, înaintări senine înspre țărmuri ideale.
(...) Trec și peste remarcabilele lui traduceri din Sofocle;
159 (...) [Zoe Golescu] Se născuse în vremuri încă de fanariotism. Începuse să priceapă, chiar din anii de copilărie, că țara trecea prin împrejurări și încercări grele: amestecuri din afară, mișcări de oști străine, (...). (...)
Deocamdată, însă, atât ca formă de comportare, cât și ca ținută vestimentară, părea să se complacă într-o mentalitate de tip oriental, frecventă în tagma boierească din care făcea parte.
160 (...) Cel mult, în casa părintească, așa cum se obișnuia în practica vremii, copila Zoe Farfara putuse să deprindă cu dascălii greci aciuați pe lângă curțile boierești puțină vorbire grecească, puțină vorbire franțuzească, poate și unele cunoștințe sumare de istorie, geografie și bună purtare în societate.
164 (...) Stau mărturie în acest sens din urmă traducerile în metru, după textul clasic, din Sofocle. Începute ca aspirație ideală în anii de formație ai tinereții; purtate și frământate apoi în sine de-a lungul mai multor etape de viață; aceste traduceri aveau să fie desăvârșite târziu, în acești ani de înțelepciune majoră, drept apoteoză de maturitate și în conștiința sa de cărturar drept închinare minunii clasice.

Treceri prin presa vremii

1„Articolul de ziar”
227 (...) Felix culpa! - învinovățirea mă ajută să mă lămuresc; (...).

3.Sub starea de spirit a războiului. Perioada de la „Jurnalul”
268 (...) Vechea cultură elenă - cu ceea  ce această cultură a intuit și iluminat universal - s-s format în cetăți care nu atingeau nici pe departe proporțiile orașelor moderne.
270 (...) [Românii] Eram o soră a ei [Italia] mai mică în aria romanică a lumii.
271 (...) Într-un fel, vechea acțiune de negare a latinității și a continuității noastre în Dacia, susținută pe vremuri de istorici și filologi ca Sulzer, Eder, Kopitar, Rossler ș. a. continuă.

  

Ceea ce știu mai adânc
310 (...) Rămânerea noastră în latinitate spune mult; (...). (...) În felul cum am asimilat instituții și sensuri de artă din civilizația Bizanțului, putem desluși semne și aspecte ale vocației noastre mediteraneene.

Viața lui C. Stere (ORNEA 1989)

 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol. I, Cartea Românească, București, 1989, 590 p.

 

I. Tragedia începuturilor
2.
37 (...) Citea cărți de istorie (inclusiv cartea de popularizare a lui Grote despre istoria Greciei antice).

  

II. Despărțirea apelor
5.
251 Rolul României este, socotea, acela de avangardă a Europei spre Orient.

 

III. Amăgirile victoriosului

1.
301 (...) Să facem ce a făcut Ulise când a trecut cu corabia pe lângă insula farmecelor... Să  nu ne clintim de pe tărâmul sănătos pe care ne aflăm”(2).
2 = Dezbaterile Adunării Deputaților din 2 decembrie 1901, nr. 12, p. 79.

2.
337 (...) [Iași 1905] Doar câteva clădiri monumentale: (...), băile turco-romane și o baie populară zidite în locul feredeului turcesc.
346 (...) (Inclusiv la noi, unde, după peregrinări tragice, crucișătorul [Potemkin] a ancorat, marinarii rămânând în țară sau emigrând aiurea; grija lor au avut-o socialiștii români în frunte cu Gherea și Rakovschi)

 

IV. Accidentata consolidare

1.
435 (...) [1905] Iar noua mișcare era constituită nu numai din muncitori, ci și din intelectuali proeminenți (Racovski, D. Voinov, dr. I. Cantacuzino, Paul Bujor, N. Leon, C. Graur, I. Sion) care participau (precum primii trei citați) la mitinguri și manifestări publice.
441 (...) [Stere] Și-a dat seama, imediat ce intrase în secretele Olimpului politic, că, fără insistență, reformele riscau să se atenueze până la a deveni de nerecunoscut.
446 (...) Primul studiu [Țară de latifundii, „Viața românească”, 10/1906] se încheia cu diagnosticul roman „Latifundia perdidere Romaniam”.
447 „(...); pentru a nu se atinge această homeopatie națională, regatul României, în loc să ajungă centru de atracțiune pentru milioanele de frați de peste hotare,a ajuns să le inspire groaza prin mulțimea oropsită de iloți, scufundată în întuneric și mizerie”(1).
1 = Apud C. Stere, Scrieri, p. 386.
469 (...) Și tocmai pe acest considerent conta Brătianu, atunci când depunea stăruințe pentru menținerea lui Stere în agitația agorei.
475 (...) [Stere, 13 decembrie 1908] „Deși multă vreme am fost învăluiți de Răsăritul întunecat , întotdeauna ne-am considerat ca o avangardă a Apusului la gurile Dunării”(1).
1 = Dezbaterile Adunării Deputaților, 1908-1909, p. 138-141.
502 (...) Aș adăuga că sacrificiul coborârii în agora vieții politice presupunea astfel de joase campanii compromițătoare.
514 (...) A contribuit la aceasta redeschiderea afacerii Racovski. Acesta, fruntaș al mișcării socialiste reconstituite, era expulzat în 1907, când, plecat ca delegat al socialiștilor români la congresul de la Stuttgart al Internaționalei Socialiste, i se interzisese întoarcerea în țară, considerându-se că nu era cetățean român (deși era). În octombrie, Racovski a luat trenul și s-a îndreptat spre țară. Dar a fost oprit la graniță și silit să se înapoieze. Socialiștii au protestat vehement organizând întruniri, iar takiștii, din interese electorale, îi sprijineau cerând anularea deciziei de expulzare a lui Racovski. Stere - se spunea - nu era de acord cu decizia oficialității liberale, considerând că lui Racovski trebuie să i se îngăduie posibilitatea înfățișării înaintea justiției pentru a-și apăra controversata cetățenie, în deliberare la Curtea de Casație.
524 (...) Dar el [G. Ibrăileanu], ca și Stere mai înainte, proceda prin ignoratio elenchi.
529 (…) La 20 august 1910, Brătescu-Voinești îi scria de la Târgoviște lui Ibrăileanu că vizitase Iașul: „Știam că dumneata și Stere sunteți la mănăstirea Neamț și nu vă puteam cere nici unuia, nici celuilalt sacrificiul de a-misluji de Cicerone”(2).
2 = Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, ed. cit., p. 88.

3.
550 (...) Dar în volumul al șaselea al romanului În preajma revoluției (1935) acest episod se poate regăsi, firește transfigurat; eroii (Vania Răutu și Yvonne Vasilescu, dintre care bărbatul e „liber”, iar doamna e căsătorită având și doi copii) trăiesc fericirea comuniunii depline și se despart - după câteva zile - din voința destinului. „Răutu numai acum înțelese mitul platonician. Omul se zbate în goana năprasnică după plenitudinea vieții.  Dar aceasta nu poate fi găsită decât în fuziunea desăvârșită a două suflete, în armonioasa contopire într-o singură ființă a soților predestinați la veșnicie.”
579 (...) Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. (...) Va apărea în numărul pe septembrie al „Vieții românești”. Se intitula Războiul balcanic și atitudinea României (și va fiu reprodus în foileton în ziarul „Mișcarea”). Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. De fapt - argumenta - războiul este o consecință a disputei dintre cele două imperii (habsburgic și țarist), care dominau sau voiau să-și extindă zona de influență asupra Europei de est. (...) Evoluția spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa până acum pentru că a fost înglobată într-un conflict mondial. Se întreba care dintre cele două imperii ar fi mai interesat în a tutela țările balcanice. Și răspundea că, dacă acesta ar fi imperiul țarist, care agita panslavismul și se arăta protectorul luptei pentru eliberarea acestor popoare, țările balcanice n-ar avea nimic bun de așteptat.
580 (...) Triumful politicii externe țariste, care țintea spre controlul zonelor orientale europene până departe la Dardanele, ar fi lovit în forțele  progresiste ale poporului rus și n-ar fi asigurat decât o fațadă de independență popoarelor balcanice, ce n-ar fi schimbat o tutelă cu alta. Dar nici ideea că imperiul habsburgic e interesat în progresul, modernizarea și independența popoarelor balcanice mu era mai validă. (...) În acest conflict, România nu trebuia să stea în calea aspirațiilor pentru independență a popoarelor balcanice, pentru că și noi avem „revendicări naționale la cari nu putem renunța...” Și mai încolo: „Avem dreptul să pretindem rectificarea acestei granițe și după cum cere dreptatea și după cum considerații strategice elementare ne povățuiesc.” De aceea, „suntem gata a ne spune cuvântul și de a-l susține, la nevoie, prin puterea armelor”. În aceste condiții, „noi trebuie să stăm cu arma la picior pentru ca nici o hotărâre să nu poată fi luată de nimeni, fără de noi și împotriva noastră”.
581 (...) [21 octombrie 1912] București În cuvântul său, Stere începu prin a se referi la războiul balcanic, repetând opiniile din articolul publicat în septembrie. Declara că PNL se solidarizează cu opinia regelui, făcându-și datoria și din opoziție. Nu se putea obține să aprecieze că victoria obținută de Serbia și Bulgaria se datorează faptul că acestea sunt state de țărani, unde latifundiile nu există.
582 (...) Ba chiar, la 18 iunie 1913, când izbucnirea celui de-al doilea război balcanic devenise iminentă, Brătianu a comunicat că acceptă constituirea uni guvern național, sub președinția lui I. Kalinderu.
585 (...) În februarie 1913, în plină dispută între politicienii de frunte din cele trei partide în chestiunea balcanică (la începutul lui februarie, Brătianu comunicase regelui că, dată fiind indecizia guvernului, e gata să ia el puterea(2)), Stere se afla la Iași în centrul de interes al universitarilor.
2 = Al.Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 149.
586-7 (...) Lumea politică (și nu numai ea!) participă cu fervoare la disputele complicațiilor războiului balcanic. După cum evoluaseră lucrurile, marile puteri ( și cele implicate în noul conflict dintre țările - Serbia și Bulgaria - foste aliate) ajung la încheierea că arbitrul situației nu poate fi decât România. (...) La 20 iunie, guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda interesatelor demersuri pacificatoare ale Austro-Ungariei, iar la 26 iunie se hotărăște intrarea României în război. La 3 iulie, parlamentul, convocat în sesiune extraordinară, ascultă Mesajul regal citit grav de primul ministru Titu Maiorescu, în care sunt prezentate motivele intrării României în război. Se votează declararea stării de asediu până la demobilizarea armatei. România intră în război pentru a aduce pace în zona balcanică, unde imperiul austriac incitase Bulgaria să atace Serbia. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare împotriva Serbiei și Greciei. Armata română trece granița de sud și înaintează până la 15 km de Sofia. Bulgaria anunță România, la 8/21 iulie, că acceptă tratative de armistițiu cu toți beligeranții, propunând să aibă loc la București conferința de pace. România primește oficial cererea Bulgariei, invitând țările implicate în conflict să-și trimită reprezentanții la București. La 14/27 iulie 1913, aceștia încep să sosească și la 17/30 iulie se deschide Conferința de pace de la București, primul ministru al României fiind ales președinte. Conferința se încheie, cu bine, la 28 iulie, când are loc solemnitatea semnării tratatului. România obține o rectificare a graniței de sud, pe linia, cerută dinainte, Turtucaia-Balcic. De peste veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace de la București, declarând că numai un război general va aduce, în această zonă, o soluție convenabilă (firește, pentru imperiul habsburgic). (...)
În timpul războiului balcanic, Ionel Brătianu, în calitate de maior de artilerie, se înrolează. La Cartierul general de la Orhanie creează un alt mic stat major, al liberalilor. (...) Marghiloman notase în jurnal la 12 iulie 1913: „Am raportat lui Maiorescu spusele lui Ionescu venit de la Orhanie, că la statul major, Crăiniceanu, Brătianu și Duca - acesta ca secretar al generalului - sunt factorii cei mari”(1)
588 Pe drum, pe o ploaie cumplită, [Stere] l-a întâlnit pe Topârceanu, mobilizat, și-a azvârlit, din goana automobilului, bani. Apoi a relatat amicilor de redacție, cu lux de amănunte, de parcă stătuse în Bulgaria zile în șir, această rapidă călătorie.
1 = Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 178.
589 1 = C. S., Învățămintele războiului balcanic, „Viața românească”, VIII, 1913, nr. 1, p. 106-107.

„Cenzura în Dobrogea (II)” (COMAN 2007)

 Virgil Coman, Cenzura în Dobrogea (II), „Tomis”, Constanța, XLII, 444, martie 2007, 85-87

 

Împuterniciții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune  în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășoare o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.

Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-ideologică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.

Potrivit aprecierilor împuterniciților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimente din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Constanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).

În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în același timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau  și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.

 

1968, octombrie 20, Constanța

Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT

1.Producția editorială

În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul  sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre vechimea bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte  și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.

O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogenilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu: 
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite  trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate  purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„(…) Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea  să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
(…)
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.

Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babdag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater  - partea subliniată s-a scos.
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată  în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat  și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.

DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.