Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Scripta, București, 1993, 192 p.
Cuvânt înainte – prof. univ. dr. Vasile Secăreș
6 (...) Nu ar fi de amintit, din acest ultim punct de
vedere, decât implicațiile și complicațiile situației conflictuale din fosta
Iugoslavie pentru a vizualiza primejdiile pe care instabilitatea în
regiunea Europei de Est le proiectează la nivel internațional. (...)
1. Bazele teoretice ale abordării problematicii
securității
A.Orientări principale în teoria relații
internaționale
1.Realismul
14 (...) „Incidentul” Falkland, în 1982, și conflictul
din fosta Iugoslavie sunt exemple recente în acest sens, care demonstrează
„modul în care absența autorității centrale (în plan internațional – n. n.) și
natura sistemului internațional creează propensiuni pentru state să utilizeze
forța în situații de conflict”(2).
2 = Robert J. Lieber, Existential Realism after the
Cold War, „The Washington Quarterly”, Winter 1993, vol. 16, no. 1, p. 155.
16 (...) El [CSCE] a făcut deja dovada unui eșec – cazul
iugoslav – de a preveni ori stinge conflictele, astfel că „dotarea” lui în
consecință este imperativă. (...)
B. Despre teoria alianțelor
29 (...) Pe de altă parte, alianțele încheiate
de România, în perioada interbelică, se înscriu în primul caz – al
„balanței de putere” – tinzând la compensarea în comun a amenințărilor
identificate: alianța cu Polonia trebuie să compenseze o eventuală agresiune
sovietică; Mica Antantă aveau rolul să preîntâmpine în comun pericolul
reconstituirii Imperiului habsburgic, care a dobândit o formă concretă în
revizionismul militant al Ungariei; Înțelegerea Balcanică avea rolul
primordial de a constitui cu celelalte alianțe de mai sus pomenite o compensare
a probabilei intrări în spațiul Europei de est a uneia dintre cele două mari
puteri vecine (Germania și URSS) ori a ambelor, în cazul unui conflict european
generalizat.
33 De asemenea, „teoria peisajului” a răspuns corect
la alinierile intervenite după 1989, evidențiind că URSS (acum dispărută) va fi
părăsită de toți foștii săi aliați (mai puțin Bulgaria), care vor căuta
intrarea în „blocul” până atunci advers.
2. Securitatea în Estul Europei: relevanțe istorice
42 (...) Alte state din regiune – România, Serbia
– și-au mărit teritoriul, prin reunirea cosângenilor – în cazul celei
dintâi, a slavilor din sud (croați și sloveni) – în ce
privește pe a doua. Turcia, la extremitatea sudică a continentului, a
abandonat definitiv moștenirea otomană, într-un proces cate s-a
prelungit dincolo de sfârșitul războiului mondial printr-un conflict cu
Grecia.
43 (...) Conform înțelegerilor din 1944-1945 dintre
marile puteri componente ale coaliției Națiunilor Unite, Europa de Est a
devenit spațiu hegemonic al URSS (mai puțin Grecia, Turcia și, cu stat
special/ambiguu, Finlanda și Iugoslavia), securitatea în cadrul regiunii
fiind amenajată conform intereselor hegemonului. (...)
44 (...) Iar actorii regiunii sunt, practic, aceiași
ai interbelicului, adăugând consecințele defederalizării Iugoslaviei
și Cehoslovaciei.
2.1.1.
(44) (...) Autorul a fost ministrul de externe român
Take Ionescu, care a propus planul unei alianțe defensive între
Cehoslovacia, România, Polonia, Iugoslavia și Grecia (august
1920).
45 Marile puteri învingătoare în recentul război și-au
exprimat acordul față de acest plan de amenajare a securității de la
Marea Baltică la Marea Egee(1). Planul preconiza, de asemenea, ca
această înțelegere, odată realizată, să fie deschisă aderării
Ungariei și Bulgariei.
Numim această matrice de securitate ca fiind a
„blocului autonom”, destinat să cuprindă toate statele estului european
(absența Turciei era motivată prin situației ei geografică specială,
iar a statelor baltice prin incertitudinea statutului lor) și, totodată, să fie
un „tampon” între Rusia și Germania. (...)
(...) El [ministrul de externe cehoslovac E. Beneș
1924] a preconizat încheierea unui tratat între Austria, Cehoslovacia,
Polonia, România, Ungaria și Iugoslavia – alături de altele, care ar fi
inclus statele balcanice, țările scandinave și cele baltice – și, în
sfârșit, un acord între Franța, Germania, Marea Britanie, Spania, Olanda și
Belgia. (...)
1 = Eliza Campus, Ideea federală în perioada
interbelică, București, 1993, p. 42-43. Autoarea explic și geneza ideii
alianței defensive în cinci în regiunea de est a Europei
46 Europa de Est urma, așadar, să fie inclusă în două
„blocuri” de securitate, unul central și altul balcanic, Iugoslavia
și România alcătuind „sudura” acestora(1).
Matricea „blocului autonom”
a mai fost reluată, în sens restrictiv însă, din punct de vedere al întinderii
teritoriale, sub forma confederației economice dunărene, în 1931-1932
(planul Tardieu)(2) sau, aproape în forma inițială, în încercarea de atragere a
Bulgariei și Ungariei în Înțelegerea Balcanică, respectiv, Mica
Înțelegere, în 1937-1938, desfășurată de membrii acestor două
alianțe (și ca o contrapondere a politicii tot mai solitare a Iugoslaviei
inițiate în acea perioadă). (...) Îndemânarea Germaniei în câmpul diplomatic
și, nu mai puțin, lipsa unui sprijin eficient anglo-francez au făcut să eșueze
încercările în această direcție (de adăugat, între determinanții eșecului, și
carența unei perspective pe termen lung, etalată de cabinetele de la Budapesta
și Sofia).
În sfârșit, ar mai fi de amintit încercarea Bucureștilor
de a autonomiza Balcanii, în 1939-1940, după dispariția
Cehoslovaciei și Poloniei și în condițiile prezenței nemijlocite a Germaniei și
URSS la flancul nordic al spațiului Europei de Est. Bucureștii au încercat să
acroșeze la formula „blocului balcanic al neutrilor” și Italia, ca o
contrapondere a la „marșul germano-sovietic” spre regiune. Opunerea hotărâtă a
Germaniei a făcut să falimenteze rapid această această formulă a „blocului
balcanic al neutrilor”.
1 = Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor
dintre state de la 1856-1930, București, 1943, p. 316-317.
2 = Eliza Campus, op. cit., p. 90-99.
47 Inițiativa a fost reluată – fără Italia – la reuniunea
de la Belgrad a Înțelegerii Balcanice (februarie 1940), miniștrii de externe ai
statelor acestei alianțe hotărând respingerea prin efort comun a oricărui
atac de mare putere asupra regiunii balcanice. Măsurile cu caracter
politico-militar, stabilite la Belgrad, în februarie 1940, prevedeau: „a)
pregătirea unui plan de către statele majore respective pentru apărarea
în comun a statelor balcanice; b) stabilirea unui contact între statul
major român și statul major turc, pentru a cerceta măsurile militare și
navale pentru o apărare în comun a țărilor noastre”(1).
Hotărârile adoptate la Belgrad,
în pofida aprecierilor înalte care li s-au dat la București (de către Grigore
Gafencu îndeosebi, adversar al apropierii de Germania), s-au dovedit extrem de
fragile. (...)
Așadar, formula „blocului autonom ” – de la
Marea Baltică la Marea Egee, ori, într-un sens mai restrictiv spațial,
de „mini-blocuri” – a eșuat, în perioada interbelică, din cauze pe
care le vom înfățișa mai departe.
2.1.2.
47 În 1921, din motive care țineau de
stabilitatea imediată a regiunii Europei Centrale, fiind perceput riscul iminent al restaurării
habsburgilor în Ungaria și, în perspectivă, al refacerii imperiului abia
dezagregat, a luat naștere Mica Înțelegere. Mai întâi, au fost semnate acorduri
bilaterale (cehoslovaco-iugoslav, cehoslovaco-român și româno-iugoslav),
pentru ca, ulterior, să fie încheiat pactul „în trei”. Convenția
militară a Micii Înțelegeri s-a încheiat la 14 septembrie 1923, aceasta
stipulând la articolul 1: „Dacă una din cele trei părți contractante
este atacată fără provocare de Ungaria și mobilizează, celelalte două se
angajează, la cererea guvernului părții atacate, să mobilizeze forțele lor
armate într-un termen de maximum 48 de ore de la notificare și să atace Ungaria
cu toate forțele disponibile. În caz că Ungaria face pregătiri și ia
dispozițiuni militare, constituind o amenințare serioasă pentru unul ori mai
mulți contractanți, cele trei guverne se vor consulta pentru a lua
contramăsurile necesare și să mobilizeze înainte de atacul definitiv al Ungariei”.
48 În anexa 1 la această convenție militară
se stipulau angajamentele reciproce ale României și Iugoslaviei,
în cazul unui atac al Bulgariei.
Convenția militară
a Micii Înțelegeri a fost prelungită în 1926. În 1933, a
fost semnat „Pactul de organizare a Mici Înțelegeri”, care prevedea
constituirea unui „consiliu permanent aliat” ca organ director „al
politicii comune, compus din miniștrii de externe”, precum și a unui
consiliu economic și a unui secretariat permanent. Alianța
era prelungită pe timp nelimitat.
(...) Sistemul de securitate din Europa de Est al
statelor fidele ordinii europene, stabilite după primul război mondial, a fost
completat, în 1934, prin închegarea Înțelegerii Balcanice, alianță
politico-militară care reunea Turcia, Grecia, Iugoslavia și România.
Convențiile militare ale acestei alianțe (tripartită: Iugoslavia,
Turcia și România; cvadripartită: plus Grecia) au fost încheiate la
sfârșitului anului 1936. Rezerva Greciei, exprimată la 5 mai
1936, printr-o scrisoare a premierului Metaxas, potrivit căreia țara
sa dorea să limiteze alianța la un eventual conflict „pur balcanic” (în
care un partener este victima unei agresiuni a Bulgariei ori Albaniei,
singure ori în cooperare sau fiecare din aceste state împreună cu Ungaria sau
toate trei laolaltă) a determinat existența a două convenții militare.
49 Spre deosebire de convenția militară
cvadripartită – cantonată la un eventual conflict pur balcanic,
stipulând limpede ipotezele de intervenție împotriva Bulgariei și Albaniei
– cea tripartită nu era atât de precisă, deși „obiectul” ei era tot un
probabil război în Peninsula Balcanică. Practic, temerea Greciei
de a nu se găsi într-un conflict cu Italia, datorită angajamentelor
sale balcanice, a fost cauza existenței a două convenții militare.
(...) El [sistemul de securitate al Europei de Est] poate
fi socotit unul „insular”, întrucât alianțele perfectate aveau ca scop eliminarea,
la rigoare, a surselor de insecuritate din interiorul regiunii –
Ungaria, Bulgaria sau Albania – doar acordul de alianță
româno-polonez fiind explicit unul de apărare în fața agresiunii unei mari
puteri vecine. (...)
Chiar când Anglia și Franța au apreciat că hegemonia
Germaniei în Europa de Est amenință balanța de putere pe continent (după martie
1939), ele nu au făcut decât să garanteze, împotriva acesteia, Polonia, România
și Grecia, așadar nu ansamblul sistemului de securitate existent (deja
sfârtecat prin dispariția Cehoslovaciei).
2.1.3.
50 (...) Ineficiența funciară a sistemului
„insular” de securitate al Europei de Est a fost resimțită acut de planificatorii
militari ai Micii Înțelegeri. (...) Începând din 1931, ei au studiat
și alcătuit proiecte de operații ale armatelor alianței Micii Înțelegeri
(9 la număr), care acopereau ipoteza „conflict generalizat”.
Ultimul dintre aceste proiecte, definitivat într-o conferință
militară aliată desfășurată la Praga, în decembrie 1937, detalia
acțiunea de război aliată și în cazul în care „Cehoslovacia este atacată
simultan sau succesiv de către Ungaria, Germania, Austria ori este direct
amenințată de aceste trei puteri”(1). În protocolul special, semnat cu
acest prilej, care lua în considerare, pe lângă o agresiune
germano-austriaco-ungară asupra Cehoslovaciei, și un atac al Italiei,
Austriei sau Bulgariei asupra Iugoslaviei (România, ipotetic,
aflându-se în stare de război cu Bulgaria), se stabilea de comun acord „ansamblul
manevrei strategice a celor trei armate aliate”. Scopul acestei manevre
strategice era, în prima fază, „scoaterea din cauză a armatei ungare printr-o
ofensivă viguroasă și imediată”, iar în faza a doua, „forțele Micii
Înțelegeri fiind reunite și armata ungară scoasă din cauză, efortul
ulterior va fi aplicat acolo unde situația Micii Înțelegeri o va
reclama”(2).
Așadar, cel puțin la nivelul planificatorilor militari,
pentru anul 1938 se luase în considerare apărarea în comun de
către forțele Micii Înțelegeri a perimetrului aliat din Europa
Centrală, în cazul unui atac al unei/unor mari puteri.
51 (...) Care putea, la fel de bine, să fie
sprijinirea Cehoslovaciei în fața atacului germano-austriac, fie a
Iugoslaviei contra Italiei, fie acoperirea ambelor eventualități.
2.1.4.
51 (...) Revizionismul Ungariei și al Bulgariei
a putut fi „jucat” de către marile puteri contestatare ale ordinii politice
europene, pentru a împiedica crearea unui „bloc autonom” fiabil.
2.2.
52 Diferența de priorități geopolitice ale statelor componente
ale sistemului de securitate „insular” și-a pus, de asemenea, o amprentă
puternică asupra funcționării la rigoare a lui, precum și extinderii erga
omnes. Prioritatea geopolitică a Poloniei era net alta decât a Greciei,
de pildă – în cazul secundei amenințarea principală fiind reprezentată
de Italia, iar în cel al primei, de Germania și URSS. Exemplele s-ar putea
multiplica, dar trebuie arătat că diferențele de priorități geopolitice nu
exclud menținerea unui sistem de securitate viabil – fie el și parțial – cu
condiția existenței unei voințe politice în acest sens (hotărârea de la
Belgrad, din februarie 1940, a miniștrilor de externe ai Înțelegerii Balcanice).
(...) Fricțiunile greco-turcă,
polono-cehoslovacă, polono-română (în timpul lui N. Titulescu la conducerea
diplomației Bucureștilor) – chiar și numai temporare – pe lângă faptul că au
împiedicat „racordarea” „insularilor” într-un „bloc autonom”, au exclus
și posibilitatea extensiei erga omnes a competenței acestuia
(alături de alte cauze, desigur).
2.3.1.
54 Prima orientare – acomodarea cu Germania – este
aplicată de Polonia și, parțial, de Iugoslavia. (...)
55 (...) În cazul Iugoslaviei, acomodarea cu
Germania a îmbrăcat nuanțe determinate de situația geopolitică proprie. Conștient
de absența unei „umbrele” eficiente de mare putere asupra sistemului
„insular” de securitate și de probabilitatea prăbușirii acestuia în
contextul unui puseu german energic – cuplat și cu o intruziune în estul
Europei și a Italiei – Belgradul a încercat, mai întâi, să elimine amenințările
intra-regionale. În acest context, se înscrie încheierea unui pact de
amiciție veșnică între Iugoslavia și Bulgaria, precum și între Belgrad și
Roma. Se intenționa ca ambele pacte să constituie „modele” de
înțelegeri pentru aliații Iugoslaviei cu aceiași parteneri,
ceea ce ar urma să elimine utilizarea de către Germania a unor posibili „cai
troieni” în regiune și să o descurajeze pe aceasta prin
„cointeresarea” Italiei în sud-estul Europei. Pe aceeași linie s-a
înscris și amorsarea, de către Belgrad, a unor negocieri pentru un
pact cu Ungaria.
O astfel de linie a avut succes la flancul sudic
al Europei de Est, la 31 iulie 1938 fiind încheiat un acord între
Înțelegerea Balcanică și Bulgaria, prin care părțile își luau
angajamentul „de a se abține în
relațiile lor mutuale de a recurge
vreodată la forță, în conformitate cu acordurile pe care fiecare dintre aceste
state le-a subscris în materie de agresiune”(1). În contrapartidă, Bulgaria
primea acordul partenerilor săi să se înarmeze.
Paralel tratativelor de neutralizare a
amenințărilor intr-regionale, Belgradul a inițiat și orientarea
către Germania, tinzând ca, prin concesii de natură economică și politică,
să atenueze ostilitatea acesteia.
56 Este ceea ce s-a numit „linia Stojadinovic” în
politica externă iugoslavă (după numele premierului din 1936-139).
La prima vedere, abordarea de către Belgrad a
problematicii securității din Europa de Est apare ca logică. Eliminarea
factorilor perturbatori regionali, prin acomodarea cu ei, ca și „umbrela”
Italiei pentru împiedicarea accesului Germaniei, cel puțin în Balcani
(Italia a trimis semnale că vrea să încheie pacte, similare celui cu
Iugoslavia, și cu România, dar nu cu Cehoslovacia) erau obiective realiste.
(...)
Numai că această orientare realistă a Belgradului
avea consecințe subsidiare, de o importanță care nu poate să fi scăpat diplomației
iugoslave. Eliminarea factorilor de risc intra-regionali – practic,
Ungaria și Bulgaria – făcea fără obiect sistemul de securitate
„insular” din Europa de Est, care era îndreptat împotriva acestora în cea
mai mare parte a lui, fără să pună nimic în loc. Acest efect a fost vizibil
imediat, prin tensiunile intervenite între aliații Înțelegerii
Balcanice și ai Micii Înțelegeri (mai precis între Iugoslavia
și ceilalți parteneri), într-o perioadă în care (1937-1938) unitatea lor
ar fi fost mai mult ca oricând necesară. (...)
Diplomația românească a sesizat ambiguitatea acestei orientări
politice noi a Belgradului, chiar dacă i-a înțeles logica aparentă. Un
raport al reprezentantului diplomatic al României la Belgrad, datat 8
februarie 1938, consemnează următoarele: „Din mai multe conversațiuni avute
cu domnul Stojadinovic rezultă că domnia sa consideră că obligațiunile
ce decurg, pentru Iugoslavia, din convențiile sus amintite
(ale Înțelegerii Balcanice și Micii Înțelegeri – n. n.) nu sunt prin nimic
știrbite de alte acorduri, astfel că ori de câte ori s-ar produce vreun atac,
prevăzut în acele convențiuni, Iugoslavia va sări în ajutorul
aliatului atacat, după cum Iugoslavia contează pe ajutorul aliaților
săi din Înțelegerea Balcanică și Mica Înțelegere.
57 Dar în același timp, domnul Stojadinovic mai
adaugă că guvernul iugoslav are alături tratate de amiciție care
îi permit să fie optimist (notez că domnia sa a declarat, cu ocazia vizitei
domnului Istrate Micescu la Belgrad, că prietenia cu Bulgaria îi
este tot atât de prețioasă ca și cea cu Italia sau Franța. Am putea adăuga și
pe cea a Germaniei). Or, aceasta înseamnă că guvernul iugoslav consideră
diminuate, până aproape de desființare, primejdiile (cauzele) care au
dus la încheierea convențiilor din Înțelegerea Balcanică”(1).
Această linie politică a fost urmată la Belgrad
în circumstanțele crizelor internaționale din 1938-1939, când Germania s-a
instalat în Europa Centrală (ocuparea Austriei, a regiunii sudete a
Cehoslovaciei, apoi apariția Slovaciei și a protectoratului Boemiei și Moraviei)
și când Italia a pătruns în Balcani (ocuparea Albaniei, în aprilie 1939).
Desființarea Micii Antante, prin amputarea Cehoslovaciei, a făcut Belgradul
ca, preocupat, în principal, de primejdia germană, să accentueze orientarea
spre Reich și, în același timp, să consimtă,
pentru asigurarea „spatelui”, la o întărire a
Înțelegerii Balcanice. În circumstanțele primului an al conflagrației
mondiale, declanșată la 1 septembrie 1939, Belgradul a amplificat eforturile
pentru atingerea acestor scopuri. În februarie 1940, a fost de acord cu
inițiativa Bucureștiului de a proceda, la rigoare, la o apărare în comun a
perimetrului balcanic (întrunirea reprezentanților Înțelegerii Balcanice de la
Belgrad, din februarie 1940), dar, ulterior, a evitat să treacă la
detalierea tehnică (proiecte de operații în funcție de ipotezele
posibile). În iunie 1940, în împrejurările ultimatumului sovietic înaintat
României pentru cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, Iugoslavia nu
s-a sfiit să deplaseze la granița română un detașament blindat (100
de tancuri Renault), care să se înstăpânească în Banat, în
condițiile invaziei rusești asupra aliatului său(2). Bucureștii erau
nevoiți să constate, la 3 iulie 1940, că Iugoslavia „ne este prea puțin
favorabilă”, că „politica externă iugoslavă s-a apropiat foarte mult
tocmai de statele contra cărora este îndreptată alianța noastră” și că,
în timpul crizei basarabene, a procedat la fel ca în martie 1939, când Ungaria
mobilizase trupe la frontiera cu România.
1 = Ibidem, f. 60-61
2 = AMAN, fond 948, secția 30, dosar 1703, f. 293.
58 Adică „nu a luat nici o măsură” conform
obligațiilor de alianță(1).
Cazurile Poloniei și Iugoslaviei sunt
ilustrative pentru eșecul acomodării prin „forțe proprii” a statelor din
Europa de Est cu o mare putere care urmărește hegemonia în regiune.
(...) Comportamentul Italiei, care a recurs la ocuparea Albaniei,
imediat după ce Germania a „amenajat” Cehoslovacia conform intereselor proprii (martie-aprilie
1939) este ilustrativ din acest punct de vedere.
1 = Ibidem
2.3.2.
59 (...) „(...) Dar cum Franța a tergiversat – precum
îi este obiceiul – cu pactul unic propus de Mica Înțelegere
(asistență mutuală – n. n.), nici o îndoială că n-am fi refuzat unul din
instrumentele de securitate care ni se ofereau, pe motivul vă n-am putut obține
două, astfel ca să nu rămânem cu nici unul”(1). (...)
1 = Nicolae Titulescu, Documente confidențiale,
Ion Grecescu, București, 1992, p. 139-140.
60 (...) Concomitent, autoritățile militare superioare
au procedat, conform orientării politice a statului, la finalizarea convențiilor
militare balcanice și stabilirea detaliilor tehnice ale acestora, precum și
în cazul celor pendinte de Mica Antantă.
61 (...) La 13 aprilie 1939, România (odată cu Grecia)
a primit garanții unilaterale din partea Angliei și Franței, pentru
cazul unei agresiuni germane (sinonime garanțiilor primite de Polonia, la 30
martie 1939). (...)
1 = Iată analiza lor [militari români, 27 octombrie
1938]: „Planul de campanie din ultimii ani a urmărit satisfacerea angajamentelor
operative din convențiile militare încheiate în cadrul Micii
Înțelegeri, Înțelegerii Balcanice și alianței cu Polonia, operațiunile
armatei române fiind înglobate în manevra de ansamblu a aliaților. (...)
Franța și Anglia nu s-au putut opune [Munchen, septembrie 1938], iar Mica
Înțelegere a avut o atitudine pasivă. Mica Înțelegere, deși formal
nedislocată, este, de fapt, astăzi, inexistentă, prin amputarea Cehoslovaciei. Înțelegerea
Balcanică poate, eventual, suferi influența pe care Italia și
Germania o vor exercita asupra unora din statele componente. În fine, un
învățământ sigur al evenimentelor din ultimul timp este că valoarea
alianțelor și angajamentelor politico-militare din timp de pace este
foarte relativă” – AMAN, dosar 493 / livret 4.
62 (...) România a încercat, conform acestei noi
variante, să-și atingă scopurile urmărite printr-o politică de detașare a
sud-estului Europei de centrul ei și de neutralizare „în bloc” a lui în
războiul izbucnit la 1 septembrie 1939. În acest context, se înscriu eforturile
Bucureștiului de a întări Înțelegerea Balcanică și a o face un
instrument de ripostă la orice atac de mare putere asupra componenților;
aceste eforturi au cunoscut un eșec, însă, în iunie 1940, odată cu declanșarea
„crizei Basarabiei”. Atunci – cum s-a mai menționat – aliații din
Înțelegerea Balcanică au făcut cunoscut Bucureștilor, în mod indirect, că
nu vor sprijini România în cazul unei rezistențe armate în fața agresiunii
URSS.
(...) La 27 noiembrie 1939, aceiași analiști militari
români constatau că, față de un atac al Ungariei (singură), se mai putea conta
pe alianța cu Iugoslavia din 1921, dar în cazul unei agresiuni a
vecinului din vest, împreună cu Germania sau URSS, nu se sconta pe nici un
sprijin. Un atac combinat ungaro-bulgar ar fi făcu să joace alianța
cu Iugoslavia și cea acoperită de convențiile Înțelegerii Balcanice.
Împotriva unei agresiuni a Bulgariei singură se putea conta pe alianța
balcanică, dar în eventualitatea unui atac combinat cu unul al URSS,
sprijinul acesteia era iluzoriu. (...) (1)
1 = Ibidem, dosar 1706, f. 499-500.
63 Întrucât era extrem de puțin probabil ca Ungaria
sau Bulgaria să procedeze individual sau combinat la o agresiune
împotriva României – eventualități oarecum acoperite prin convențiile
militare în vigoare – se poate afirma că, încă în momentul în care Germania
și URSS desființaseră Polonia (septembrie 1939), România era izolată pe plan
internațional, la discreția contestatarilor ordinii europene. (...)
64 (...) Pe de o parte, Iugoslavia care a făcut
„curte” Germaniei și a încercat apropierea de aliații potențiali ai
acesteia din regiune – Ungaria și Bulgaria – începând din 1937,
nu a reușit să evite „ciocnirea” cu Reichul (aprilie 1941),
soldată cu dezmembrarea ei teritorială. (...)
65 (...) Astfel, dacă în flancul nordic, acest
condominium a fost formalizat prin acord bilateral (inclusiv un tratat de „prietenie
și delimitare a frontierei” din 28 septembrie 1939), la cel sudic (care
cuprindea statele Înțelegerii Balcanice), sferele de influență nu erau
încă stabilite, iar spațiul deschis competiției. Germania a încercat
(convorbirile lui Hitler și Ribbentrop cu Molotov, din noiembrie 1940, de la
Berlin) să obțină recunoașterea de către Rusia a Peninsulei Balcanice (mai
puțin Turcia) ca sferă de influență proprie, oferind în schimb recunoașterea
Iranului și Golfului Persic ca zone de interes pentru URSS (inclusiv aderarea
acesteia la Pactul Tripartit).
1 = Așa cum au demonstrat evenimentele care au premers
înmânarea ultimatumului sovietic către România, la 26 iunie 1940, acordul
Ribbentrop-Molotov prevedea – în linii mari – ca sferă de influență, pentru
URSS, fostele posesiuni în regiune ale Rusiei țariste, iar pentru Reich,
fostele posesiuni ale imperiului habsburgic (Balcanii nu intrau în sfera
acordului). (...)
66 (...) Astfel, atât Ungaria, România, cât și Bulgaria
au aderat la Pactul Tripartit (formalizând, astfel, hegemonia germană),
iar Grecia și Iugoslavia au fost ocupate (prima de către
Italia și apoi și Germania, secunda de aceasta din urmă). Turcia,
beneficiară a unui tratat cu Anglia (octombrie 1939) și a unui acord
cu URSS, încă din 1925, care stipula că partenerii se nu se
vor asocia unui terț atacând unul dintre semnatari, a rămas neutră.
67 (..:) Este vorba de faimosul „acord de procentaj”
Churchill-Stalin (octombrie 1944), prin care Ungaria, România și
Bulgaria erau recunoscute ca aparținând sferei de influență a Moscovei, Iugoslavia
– un condominium Est-Vest (50%-50%), Grecia fiind „cedată” de Moscova Occidentului;
(...).
Inițial, forța Germaniei, care dobândise victoria
Occidentul continentului, înfrângând surprinzător de rapid Franța, a fost
superioară, astfel că hegemonia ei s-a impus (în afara episoadelor
polonez și iugoslav) fără luptă. (...)
(...) Dar ambelor hegemonii li s-au opus, practic,
toate statele Europei de Est: fie, inițial, o rezistență politică (sub forma
unei politici de împotrivire în fața hegemonilor potențiale), fie militar
(cazurile Poloniei, Greciei, Iugoslavia în fața hegemoniei Germaniei și
Italiei sau cazul generalizat al mișcărilor de rezistență; (...).
68 (...) În propria sferă de influență europeană,
recunoscută de Occident, URSS a procedat la exportul propriului sistem
socio-politic și economic (dictatura proletariatului și a partidului unic,
etatism și dirijism economic etc), amenajând, în fapt, un „spațiu imperial”
cvasi-sinonim imperiului propriu-zis (nu au lipsit nici tentativele de
„unificare” a unora din sateliții URSS, cum a fost cazul Bulgariei
lui T. Jivkov).
3. Securitatea în Estul Europei: o provocare pentru
viitor
3.1
71 (...) Ceea ce constatăm astăzi, este o încercare
onorabilă, dar nu îndeajuns de coordonată, a Occidentului de a stăvili
răspândirea anarhiei în sistemul internațional (proces pe care prăbușirea
Rusiei l-ar face probabil) și, în același timp, de a jugula „punctele de abces”
moștenite sau apărute (Iugoslavia, Somalia, Cambodgia, Mozambic), de a
grăbi procese de pace în zone tradițional turbulente și importante strategic
(ca în Orientul Apropiat) sau a controla evoluția potențial periculoasă în
altele.(peninsula Coreea).
72 (...) Fragmentarea este însoțită de conflicte
(războaie civile), precum cel din Iugoslavia, cu tendința de
extindere la nivel microzonal prin atragerea altor state. (...) De astfel de evoluții
nu se află la adăpost nici unul din statele zonei, începând cu cele
baltice și sfârșind cu România și Bulgaria.
3.2.
75 (...) Misiunile asumate pe această direcție – în Iugoslavia
în 1991și în Nagorno-Karabah (Azerbaidjan) în 1992 – au eșuat și statele
europene – cu deosebire de cele răsăritene – nu întrevăd CSCE ca pe o
alternativă la NATO sau UEO;
77 CEE (...)
Se ia în considerare lărgirea acestei organizații
multilaterale europene prin absorbția țărilor EFTA (Asociația Europeană a
Liberului Schimb): Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia, Elveția, Islanda și
Lichtenstein înainte de 1996; a țărilor mediteraneene: Cipru,
Malta (ambele înainte de 2000) și Turcia; a țărilor din Europa
de Est (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia),
care presează pentru stabilirea unui calendar al aderării. România și Bulgaria
au semnat, de asemenea, acorduri de asociere cu CEE și sunt candidate la
„absorbție”. (...)
78 UEO
Trei mari domenii pot fi acoperite de UEO: (...); 3) gestiunea
crizelor: de la monitorizarea sancțiunilor, ca în cazul fostei
Iugoslavii, până la situații precum cea a războiului din Golf(1).
(...) Aceasta
din urmă („periferia”) este alcătuită din 5 grupuri: 1) statele din NATO care
nu sunt membre ale CEE: SUA, Canada, Turcia, Norvegia și Islanda; (...)
4) statele central și est-europene aflate într-un „vacuum de securitate”
(V. Havel, martie 1991): Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria,
Iugoslavia (defederalizată) și Albania; (...).
1 = Willliam van Eekelen, The Western European
Union and Crisis Management in and Outside Europe, „Transatlantic Relations
în the 1990s: The Emergence of New Security Architectures”, p. 36.
3.3. Definiția geografică
80 (...) Limitându-ne la statele foste membre ale
Pactului de la Varșovia, definiția geografică a Europei de Est nu ar cuprinde decât
Cehia, Ungaria, Slovacia, Polonia, România și Bulgaria. În acest caz, ar
fi lăsate deoparte, în afara aranjamentelor de securitate, statele desprinse
din fosta Iugoslavie – Slovenia, Croația, Bosnia-Herțegovina,
Macedonia și noua Iugoslavie (Serbia și Muntenegru), precum și cele trei
state baltice (Letonia, Estonia, Lituania), desprinse din URSS și
neparticipante la Comunitatea Satelor Independente.
(...)
Un ”decupaj” geografic corespunzător definiției
clasice a Europei de Est - adică statele existente între Germania și
URSS/Rusia – ar mărgini zona la nord de Marea Baltică și la sud de Marea
Egee, iar la vest și est, Marea Adriatică, respectiv, Marea Neagră.
(...)
O altă complicație în această definiție geografică este
dată de faptul că, în perimetrul arătat, Grecia și Turcia sunt membre
ale NATO și, deci, sunt extranee vacuumului de securitate existent
în prezent. Ceea ce ar limita „blocul” dintre Rusia/URSS și Germania la
următoarele state: Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Cehia, Slovacia, Croația,
Ungaria, (noua) Iugoslavie, România, Bulgaria, Albania, Macedonia,
Bosnia-Herțegovina. (...)
81 (...) Fie că va evolua pe scenariul „Weimar” – în
sensul adoptării unei atitudini de recuperare a forței și influenței pierdute –
ori pe cel al „Bizanțului în declin” – deci înlocuită cu o serie de
state de competiție(2) – Rusia / URSS va tinde să socotească vechiul imperiu drept
o zonă de interes nemijlocit. (...)
2 = Andrew C. Goldberg, Challenges to the Post-Cold
War Balance of Power, „The Washington Quarterly”, Winter 1991, p. 54, 57.
82 (...) 4 = (...) O recentă propunere lansată de Kiev
pentru formarea unei organizații de securitate, care să cuprindă
Ucraina, Polonia, România, Ungaria, Cehia, Slovacia și Bulgaria, relevă
că problematica „extensiei geopolitice” a Europei de Est este la ordinea zilei
(vezi Ukraine Seeks Area Security Zone, „Financial Times”, April 22,
1993, p. 2).
83 Considerând acest lucru ca o probabilitate
îndepărtată, ne mărginim la a defini geopolitic Europa de Est ca regiunea
însumând statele dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică, după
cum urmează(1).
Nr. crt. – Țara – Suprafața – Populația (1992) (mil.)
– PNB/locuitor $ - 1992
1. Albania – 28.748 – 3,25 – f. d.
2. Bulgaria – 110.912 – 8,47 – 815
3. Cehia – 78.864 – 10, 40 – 2.550
4. Ungaria – 93.030 – 10,30 – 3.446
5. Polonia – 312.677 – 38,30 – 1.895
6. România – 237.500 – 23,20 – 610
7. Slovacia – 49.035 – 5,26 – 1.820
Am lăsat deoparte statele succesoare Iugoslaviei
(Serbia/Muntenegru, Croația, Slovenia, Bosnia-Herțegovina și Macedonia),
întrucât „nodul” iugoslav nu este încă definitiv descurcat. (...)
1 = „The Economist”, March, 13th, 1993, p.18.
85 Minoritățile în Europa de Est(2)
2 = „The Economist”, March, 13th, 1993, p.18.
Țara – Țigani –
Unguri – Polonezi – Slovaci – Alții
(…)
Bulgaria – 577 - / - / - / - /
(…)
Kosovo - / - / - / - /- 2 m(1)
(…)
Macedonia - / - / - / - / - 427(1)
(…)
Voivodina - / - 500 - / - / - /
1 = albanezi
87 Așa cum reiese și
din tabloul de mai jos relativ la comerțul Europei Occidentale cu Europa de Est
și CSI, în 1991-1992 (procentul anual de schimb)(1):
Export către –
Țara – Import din
1991 – 1992 – Țara
– 1991 -1992
-1.0 – 14.0 – Bulgaria
– 26.0 – 24.5
(…)
30.0 – 24. 0 –
Europa Centrală și de Est – 12.0 – 20.0
(…)
3.3.3.
92 (…) Cea de a
doua – Uniunea Europei Occidentale – a fost fondată în 1955 (protocoalele au
fost semnate în 1954) și are ca state member Franța, Marea Britanie, Belgia,
Olanda, Luxemburg și Germania (iar prin adeziunea ulterioară a Italiei,
Spaniei, Portugaliei, și Greciei în 1990, numărul componenților a
crescut la 10).
2 = În NATO sunt
membri: (…), Grecia, (…), Turcia, (…).
93 (…) De
asemenea, prin coordonarea apărării și politicii externe în ansamblul
Comunității Europene, Parisul urmărește un „control”, în viitor, al Germaniei,
care, după unificare, a început să acționeze pe cont propriuîn aceste domenii,
încercând să alinieze ceilalți parteneri la țelurile ei (cum s-a vădit, în decembrie
1991, în problema recunoașterii independenței Croației și Sloveniei).
Acestei orientări
i se opun, în ansamblul „celor 12”, Marea Britanie și Olanda care relevă că UEO
exclude aliați importanți europeni (din NATO) – Danemarca, Grecia,
Islanda, Norvegia sau Turcia – și că această organizație nu trebuie să
înlocuiască în nici un caz NATO. (…)
94 (…) În același
timp, UEO a stabilit „gradații” de participare la structurile sale, care
sunt socotite convenabile altor state europene: statut de observatory, socotit posibil
pentru Irlanda și Danemarca și cel de asociat, destinat pentru alți componenți
NATO (Islanda, Norvegia, și Turcia).
(…) De pildă, în
iulie 1992, UEO a deplasat forte navale în Adriatica, pentru a
supraveghea embargoul economic împotriva Serbiei (desi NATO a procedat
în același chip, așadar în afara ariei sale de competențe). Recent, UEO a
încheiat protocoale cu România, Bulgaria, Ungaria pentru controlul
pe Dunăre al embargoului impus noii Iugoslavii (mai 1993).
101 (…) Prevăzând calitatea
de membru a statelor din regiune [Europa Răsăriteană] la Comunitatea Europeană,
acest „scenariu” [J. Orme] ia în considerare concomitent extinderea protecției
NATO în termeni de securitate pentru reformularea acestuia: crearea unui
organism independent sub auspiciile Comunității Europene (recte UEO), care să
încheie un nou tratat „nord-atlantic” cu SUA, Canada și Turcia. (…)
102 (…) Un exemplu
pentru demonstrația acestei realități este situația actuală din Iugoslavia
și, pe un plan mai general, ridicarea nestăvilită de data recentă a naționalismului.
103 (…) În această
„mare rivalitate de putere”, statele din Europa de Est vor căuta „patroni”
externi, cum deja unele au început s-o facă (Budapesta, Praga sau Bratislava ar
putea urma exemplul slovenilor sau croaților, căutând „protecția”
Germaniei, iar Polonia pe cea a Franței, ceea ce ar putea avea urmări
neprevăzute asupra echilibrului european). (…)
În același timp, astfel
de scenarii posedă și o altă latură negative, anume cea privind stoparea ori
chiar regresul reformelor în Europa de Est, așa cum, din nou, demonstrează fosta
Iugoslavie, iar, mai recent, ceea ce a fost Cehoslovacia. (…)
104 (…) „(…) Concomitent,
SUA trebuie să întărească CSCE și – dacă este necesar – să inițieze noi
instituții capabile să descurajeze sau să risipească tipurile de conflicte etnice
intraregionale sau de graniță, cum sunt cele din Iugoslavia și
Moldova” [Adrian Basora, Central and Eastern Europe: Imperative for Active
US Engagement, „The Washington Quarterly”, Winter 1993, p. 67-78].
106 (…) Analiza [J.
Mroz, Russia and Eastern Europe: Will the West Let Them Fall?, „Foreign Affairs”, 1993, vol. 72, no. 1] nu elaborează
modalitățile în care se va exercita rolul NATO, aceast fiind misiunea unui „summit”
care să evalueze amenințările la adresa stabilității stabilite de un grup
științific de lucru (pe zone: Europa Centrală și de Est, Balcanii
și fosta URSS).
3.3.4. Securitatea
colectivă internațională
111 (...) Or, cum s-a demonstrat recent, sunt
organizațiile regionale capabile să asigure pacea în zona de competență? Eșecul
Ligii Arabe în conflictul Irak-Kuweit, al ASEAN în Cambodgia și al Comunității
Europene în Iugoslavia relevă un răspuns negativ.
115 (...) Posibilitatea multiplicării sindromului
iugoslav reclamă intervenție pentru impunerea păcii – susțin unii
pragmatici – acolo unde interesele comunității internaționale o cer cel mai
stringent. (...) Forțele militare de „impunere a păcii” în cazul unor „noi
Iugoslavii” ar trebui să opereze în cadrul ONU, întrucât Charta acesteia
asigură temeiul legal pentru intervenție în cadrul intern (oricum, o
interpretare foarte largă a art. 7). (...)
116 (...) Dacă orientarea teoretică în privința
rolului ONU ca instrument de securitate colectivă analizează „cazul irakian”,
pentru a desprinde setul de optimizări necesare Chartei, tendința pragmatică
pornește de la sindromul iugoslav. Ea subliniază că nu mai trebuie
permise „noi Iugoslavii” și făcând referire la utilizarea NATO în
această privință – mandatată de ONU – lasă de înțeles cu limpezime unde nu ar
mai trebui permise astfel de repetări. Dacă intervenția NATO în „focarul
iugoslav” va constitui un precedent sau un descurajant pentru Europa de
Est, rămâne de văzut. (...)
118 (...) În cazul hegemoniei germane – exercitate în
condiții de război, așadar deschis pusă sub semnul întrebării – „binefacerile”
au fost mai puțin evidente (evitarea conflictului între România și Ungaria),
hegemonul fiind contestat puternic și violent din interiorul regiunii (mișcările
de rezistență, cu deosebire cea dezvoltată de Iugoslavia).
(...) Mai ales că emergența explozivă a
naționalismelor a fost cuplată cu o redesenare (violentă, ca
în Iugoslavia, ori de „catifea”, ca în fosta Cehoslovacie) a hărții
politice a regiunii, ceea ce mărește pericolul conflictelor interstatale,
amenințând securitatea întregului continent.
120 (...) A început să fie auzită tot mai des formula
„Mitteleuropa germanică, înțeleasă în literatură ca o zonă de influență a
Germaniei, până în țările baltice, dar care azi ar lua forma unei „<alte comunități europene> de la Berlin la
Baltica, de la Viena la Adriatica și la Marea Neagră, un
intermediar indispensabil cultural, economic și politic între Comunitatea de la
Bruxelles și Marea Europă, aceea care trebuie să se întindă de la Atlantic la
Urali”(1). (…)
1 = Jacques Le Rider, Un an apres l
unification: retour a la normalite de la nation allemande, „Politique etrangere”,
4/1991, p. 926.
122 (…) Astfel, la
inițiativa Italiei, s-a discutat așa numita „Pentagonală”, un fel de
revitalizare „democratică” a imperiului habsburgic, care cuprindea, pe
lângă inițiatoare, Ungaria, Iugoslavia, Austria și Cehoslovacia. În august
1990, Pentagonala a dezbătut, la Veneția, un plan ambițios, subliniind că
scopul principal al asocierii este rapida admisie în Comunitatea
Europeană. Dezintegrarea Iugoslaviei și, apoi, a Cehoslovaciei, a făcut Pentagonala
o structură „în așteptare”, dacă nu deja decedată.
(…)
La celălalt flanc
al regiunii oriental-europene, o inițiativă ambițioasă a aparținut Ankarei
prin propunerea unei „zone de cooperare a Mării Negre”. Inițiativa a
fost concretizată, în iunie 1992, prin întâlnirea șefilor statelor
implicate, care au semnat documentele destinate să grăbească asocierea
economică și politică.
Se impune o
observație crucială pentru înțelegerea importanței „zonei de cooperare a
Mării Negre”. Anume că ea depășește spațiul regiunii est-europene
propriu-zise, atât geografic, cât și geopolitic. Statele transcaucaziene, foste
republici sovietice, nu aparțin regiunii est-europen, iar Turcia, cu interese
majore în această zonă și un actor tradițional al ei, are
acum atenția îndreptată spre alte spații geopolitice. Astfel încât asocierea
statelor riverane bazinului Mării Negre depășește larg cadrul regional și
devine pentru statele apraținătoare regiunii est-europene un cadru secundar
în perspectiva propriei securități.
124 Recenta
propunere a lui Brzezinski [The Cold War and its Aftermath] relativă la
zona Marea Baltică – Marea Neagră poate avea o motivație inclusiv
geopolitică, anume a „încorseta” Rusia într-un grup de supraveghere, care să-i
interzică „recăderea” în imperialism. (…)
3.3.7. „Anarhia”
124 (…) La flancul
nordic al Europei de Est se „contabilizează” între propensiunile către anarhie
(ori „surse de instabilitate”): diferențele politice și economice între
statele subregiunii (Cehia versus Slovacia; Ungaria, „în umbra
Trianonului”, versus Slovacia, Serbia, România; …); hiper-naționalismul;
problema refugiaților. (…) (1)
125 La flancul
sudic al Europei de Est, între „sursele de instabilitate” sunt întrevăzute
disputele teritoriale (pe baze istorice sau entice) între Ucraina, Ungaria și
vecinii acestora, precum și problema Macedoniei, care ar putea implica întreaga
regiune a Balcanilor. Probabil sub influența „sindromului iugoslav”,
se afirmă că în această subregiune „emoțiile și etnicitatea se pot
dovedi mai puternice decât rațiunea și democrația”(2).
1 = Jan Zielonka,
Security in Central Europe, Adelphi Paper 272, London, 1992.
2 = Kristian
Gerner, From the Black Sea to the Adriatic: Ethnicity,
Territory and International Security, „Security Dialogue”, March 1993, vol.
24, nr. 1, p. 66.
4. Rusia: o
necunoscută a anilor 90
126 (…) Și dacă
Occidentul emite oarecum „semnale” privind intențiile sale în privința „curții
din spate” – asociere a statelor din regiune la Comunitatea Europeană,
Consiliul de Cooperare NATO, intervenția NATO în Bosnia sub mandat ONU,
prima acțiune similară în afara zonei de competență” a alianței (începută la 12
aprilie 1993) – cu atât mai legitomă este chestionarea atitudinii Rusiei.
(…) Din secolul
XVIII și până la începutul acestui veac, Rusia a încercat să-și extindă
posesiunile în Europa de Est – împărțind repetat Polonia cu Prusia și Austria
și „împingând” tot mai spre sud Imperiul Ottoman. (…)
Așadar, fie prin
cucerire – neîntrerupte războaie cu Imperiul Otoman încă de la Petru cel
Mare, ultimul fiind din 1877-1878 – fie prin acorduri secrete de adjudecare a
unei sfere de influență cât mai ample, Rusia s-a extins constant în Europa de
Est.
127 (…) De
menționat că, așa cum o relevă și acordul Ribbentrop-Molotov și acordul de
procentaj” Churchill-Stalin, interesul Rusiei/URSS față de Europa de Est s-a
manifestat față de integritatea geopolitică a acesteia, de la Marea Baltică la Marea
Egee (inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele), hegemonia asupra
acestei regiuni conferindu-i implicit statutul de mare putere europeană.
135 (…) Comerț
exterior (1988)(1)
Țară – Membrii
CAER – Vest
Bulgaria – 79,2 – 10,9
(…)
1 = Boris M.
Pichugin, Economic Crisis – Eastern Europe and Former Soviet Union, „Security
Dialogue”, 1992, vol. 23 (4), p. 98.
137 (…) Un
comentariu au influentului ziar „Financial Times” evidenția faptul că până în
prezent, Comunitatea Europeană a încheiat acorduri de asociere cu 6 state
estice – Polonia, Cehia, Slovacia, România, Ungaria și Bulgaria – dar
care conțin restricții de access pe piețele occidentale ale bunurilor agricole,
textile și oțeluri, singurele competitive din partea răsăriteană a continentului(1).
1 = „Financial
Times”,1993, April 15, p. 7.
143 (…) Tot ca indicia ale unei atitudini tot mai
distante de Moscova în domeniul politicii externe a Ucrainei se pot cita
inițiativele diplomatice de strângere a relațiilor cu „grupul Vișegrad”, chiar
de asociere la acesta, precum și în zona Mării Negre (participarea la „zona
de cooperare”, sancționată în iunie 1992), la fel ca și abordările tot mai
insistente ale comunităților europene și ale altor organisme internaționale.
5. Scenarii pentru
anii 90
149 (…) Mai întâi,
pentru că există pericolul contagiunii manifestat nu doar și nu atât în posibilitatea
unei masive migrații spre Vest din regiune (cum s-a demonstrat deja în
cadrul conflictului din fosta Iugoslavie), care ar putea dezechilibra
zona occidentală sub multiple aspecte. (…) Cum s-a vădit în spațiul fostei
Iugoslavii, transformat în câmp de înfruntare sângeroasă din 1991, unele
mari puteri – Germania mai întâi, apoi Franța și Italia – n-au întârziat să-și
„arate mușchii” în zonă. (…); Italia – într-o ambițioasă politică(1) pe un fir
traditional și constant de eșuat de implicare în Balcani;
1 = Italia a
încercat „antanta patrulateră” (Italia, Austria, Ungaria și Iugoslavia)
întemeiată în noiembrie 1989, devenită „pentagonală” prin
asocierea Cehoslovaciei și „hexagonală” prin aderarea Poloniei, în final
intitulându-se „inițiativa centro-europeană” – să se implice ambițios în Europa
de Est. dar, cum s-a remarcat, a inventat o arie central-europeană” care
includea Italia și excludea Germania, ceea ce era inconsistent și „eronat
geopolitic”. De aici și eșecul. Vezi Sandro Meccoli, Les Nouvelles
frontieres de l Adriatique, „Le Monde”, 14 avril 1993.
1.Scenariul
mini-blocurilor sau pasul către un aranjament general regional
156 (…) Flancul
sudic are o unitate geopolitică evidențiată și istoric – vezi Pactul
Balcanic în perioada interbelică, fiabil câțiva ani, dar doborât de
intrarea în forță în regiune a marilor puteri vecine spațiului – și relevată și
de evoluțiile evenimentele recente. (…)
(…) Linia
Dunării „leagă” teatrul de operații din fosta Iugoslavia de statele
care o străjuiesc – Ucraina, România, Bulgaria și Ungaria – chemate să
fie supraveghetori fermi ai aplicării embargoului împotriva noii Iugoslavii
(Serbia și Muntenegru) votat în Consiliul de Securitate (și înăsprit
printr-o nouă rezoluție la 17 aprilie 1993). Dar, mai important și mai
amenințător este faptul că prin traiectul Dunării se conexează acestui teatru
de război iugoslav Rusia, care, prin sprijinul mai mult ori mai puțin
deschis Serbiei și Muntenegrului, își face simțită prezența în Europa
de Sud-Est, practic până la Marea Adriatică. Dacă la flancul Nordic
al Europei de Est, „gruparea Vișegrad” și atitudinea tot mai independentă a
Ucrainei au îndepărtat Rusia considerabil de bătrânul continent, la flancul
sudic sindromul iugoslav i-a dat formidabila șansă de a fi prezentă până
dincolo de centrul acestuia, adânc, până în Italia, aflată pradă a unei crize
politice interne fără precedent în epoca postbelică. Moscova a utilizat cu
abilitate această șansă geopolitică și – pe un fir tradițional istoric,
pe care unii comentatori nu s-au sfiit să-l numească a fi panslavismul
ortodox – se menține ca „voce” fără de care nu se poate întreprinde nimic într-un
spațiu continental extrem de sensibil. Abținerea Rusiei de la votarea rezoluției
din 17 aprilie 1993, de înăsprire a embargoului împotriva noii
Iugoslavii, arată probabil că ea nu intențioază să renunțe la fructificarea
acestei șanse geopolitice ample care o „leagă” nemijlocit de afacerile
europene.
Dar conflictul
din fosta Iugoslavie include posibilități certe de contagiune prin „aprinderea”
problemei Macedoniei și a provinciei sârbești Kossovo (populată în majoritate
covârșitoare de albanezi). Astfel de evoluție ar antrena aproape automat
Grecia – care deja s-a împotrivit recunoașterii statului Macedonia
sub acest nume, soluția intermediară și temporar acceptată fiind Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei – Bulgaria, Serbia și Albania.
157 În aria
conflictului actual, cu deosebire în Bosnia-Herțegovina, dar și în Kossovo,
este interesată din punct de vedere istoric și religios, Turcia.
Conexiunile
geopolitice ale Europei de Sud-Est sunt chiar mai ample, mai îndepărtate. Spre sud, prin
problematica Ciprului, care interesează în egală măsură Turcia și
Grecia, Europa de Est se extinde dincolo de platoul continental al
Mării Egee, așadar, de acvatoriul acestei. (…) Situația celor două țări
UNgaria și România este diferită și menționăm că Ungaria încearcă ea însăși să
se conexeze flancului sudic prin avansarea unor interese în spațiul
fostei Iugoslavii (mai întâi în Croația – vezi afacerea
kalashnikovurilor din ianuarie 1993 și, apoi prin declarații oficiale
echivoce, cum sunt cele relative la Voivodina sârbească). (…)
Tradițional, spațiul românesc a fost implicat vreme de sute de ani în
evoluțiile de evenimente din cele două subregiuni, balcanică și
central-europeană.
Deopotrivă, flancul
sudic al Europei de Est îmbracă și o altă particularitate. Din punct de
vedere al securității, el prezintă o asimetrie periculoasă pentru
unitatea geopolitică a subregiunii și deci pentru concretizarea unui
aranjament viabil și durabil în domeniu. Pe de o parte, Turcia și Grecia
sunt componente ale sistemului occidental – în speță NATO – iar
pe de altă parte, celelalte state sunt în cee ace se numește o „zonă cenușie”,
adică necuprinse în sisteme de securitate multilaterale. Dacă adăugăm acestei asimetrii
situația din spațiul fostei Iugoslavii, se pot vizualiza dificultățile
amorsării unui proces care să aibă ca scop crearea unui mini-bloc la nivel
subregional.
Dinamica amenințărilor
la adresa securității flancului sudic este la fel de largă ca și la
nord, cu mențiunea că în Balcani ele s-au concretizat ori deja sunt pe
cale să prindă corp. Ca și la flancul nordic, în Sud-Estul Europei procesul
de constituire national-statală este abia la început în unele arii (recte
în spațiul fostei Iugoslavii). Dacă în nord avem de a face cu cazurile
statelor baltice și, mai recent, al Cehiei și Slovaciei, în Sud conflictul
iugoslav a dat naștere la o fragmentare statală corespunzătoare federației
dezintegrate(1).
1 = „Le monde
diplomatique”, 1992, Juillet, p. 8.
158 Stat –
Suprafață kmp – Populație – Compoziție etnică
Slovenia – 20.251 – 1.963.000 – sloveni 87,6%, croați 2,7%,
sârbi 2,4%, musulmani 1,4%
Croația – 56. 538 – 4.760.000 – croați 77,9%, sârbi 12,2%, iugoslavi
2,2%(1), alții 7,7%
Macedonia – 25.713 – 2.034.000 – macedoneni 64,6%, albanezi
21%, turci 4,8%, alții 4,9%
Muntenegru – 13.812 – 615.000 – muntenegreni 64,6%, musulmani
14,6%, sârbi 9,3%, albanezi 6,6%, iugoslavi 4,2%
Serbia(2) – 56.000 – 5.824.000 – sârbi 87,3%, musulmani 3%, iugoslavi 2,5%,
albanezi 1,3%(3)
Bosnia-Herțegovina – 51.121 – 4.365.000 – musulmani 43,7%, sârbi 31%,
croați 17,3%, iugoslavi 5,5%
Deosebirea flagrantă este că, în cazul fostului
spațiu iugoslav, construcția național-statală independentă a început
prin conflict sângeros și nu s-a terminat încă cu stabilirea fermă a granițelor
interstatale. Problema Macedoniei – cum s-a mai subliniat – are potențial
de lărgire a fenomenului stabilirii frontierelor noile state, dar și al
atragerii unor vecini.
1 = La recensământul din 1991, s-a lăsat
posibilitatea declarării etniei „iugoslave”.
2 = Serbia și Muntenegru au format federația
intitulată Iugoslavia. Din cifrele Serbiei lipsesc Kossovo și
Voivodina (21.800 kmp; 2.013.000 locuitori, din care sârbi 57,3%, unguri
16,9%).
3 = Fără cei din Kossovo, provincie cu 10.900
kmp și 1.955.000 locuitori, din care albanezi 82,1%, sârbi 10%.
159 Unele opinii relevă că problema regiunii
sârbești Kossovo ar putea fi conexată cu cea a Macedoniei în cazul exploziei
acesteia din urmă (de altfel, SUA au hotărât trimiterea în Macedonia a
300 de militari în scopul de a preveni un eventual conflict).
Neîncheierea procesului trasării granițelor noilor
state desprinse din fosta federație iugoslavă prezintă, pentru regiunea
balcanică, amenințarea extrem de serioasă a războaielor
interstatale în absența unei acțiuni a comunității internaționale de
prevenire a acestora. Întrucât tendința de renaționalizare a politicii
externe a a unor foste state comuniste le-a antrenat în criza iugoslavă (Ungaria
vis-a-vis de Croația și Voivodina și, parțial, Bulgaria
în problema Macedoniei(1)) se creează neîndoielnic pericolul
extinderii acestor conflicte dincolo de spațiul fostei Iugoslavii cu
impact asupra întregului continent.
Acest proces de construcție național-statală
independentă nu este cantonat la flancul sudic al Europei de Est, la
spațiul fostei Iugoslavii. (...)
160 (...) Minoritățile în această subregiune
continentală reprezintă o realitate a fiecărei țări, fără excepție. Ceea ce se
poate releva este faptul că sunt minorități naționale care au un stat
național în subregiune – Albania pentru albanezii din fostul
spațiu iugoslav, Ungaria pentru ungurii din Serbia, Ucraina, România
și Slovacia, Ucraina pentru ucrainenii din Republica Moldova, Turcia pentru
turcii din Bulgaria ș.a.m.d. și cele care nu beneficiază de un astfel e
eventual sprijin (țiganii și evreii răspândiți în toate statele de aici și găgăuzii
din Republica Moldova locuind o arie compactă). (...)(2)
2 = Kristian Gerner, From the Black Sea to the Adriatic:
Ethnicity, Territory and International Security, „Security Dialogue”, March 1993, vol. 24, nr. 1, p.
55-56.
161 (...) Primul ar fi voința energic exprimată în
epoca psot-război rece de autodeterminare națională (expresia cea mai
concludentă a concretizării acesteia: fragmentarea federațiilor iugoslavă
și cehoslovacă). (...)
(...) Astfel de fenomene sunt apreciate de comunitatea
internațională ca inadmisibile în Europa care pășește în secolul XXI, iar
reacția la evenimentele din spațiul fost iugoslav evidențiază pregnant
acest lucru. (...)
162 (...) O altă sursă de instabilitate în regiune
este „oferită” de faptul că unele state de aici se află în dificilul și
imprevizibilul proces al tranziției de la totalitarismul comunist la
democrație și economie de piață liberă (România, Bulgaria, Albania,
Moldova, statele din fosta federație iugoslavă). (...)
163 (..) În sfârșit, dar nu în cele din urmă, o sursă
a instabilității la flancul sudic al Europei de Est o reprezintă
implicarea marilor puteri extranee spațiului. Desigur, este așteptată și de
dorit asistența economică și politică a acestora în scopul de a depăși rapid și
calm tranziția și a construi un aranjament de securitate viabil în
subregiune. Dar o intervenție competitivă a marilor puteri poate avea
consecințe indezirabile asupra stabilității subregiunii, generând rivalități
intraregionale ori temeri justificate de lezare a independenței politice
și economice.
(...) În aceeași ordine de idei, am mai amintit
străduința Rusiei evidențiată în același scop prin atitudinea Moscovei față de Serbia
și Muntenegru în conflictul din fosta Iugoslavie. Legături
istorice și culturale facilitează Rusiei, în acest din urmă caz, o extensie
a prezenței sale până la Marea Adriatică și conservarea indubitabilă a
statutului de mare putere europeană, care la flancul nordic al Europei de Est
îi este din ce în ce mai mult refuzat.
Cel de al doilea exemplu se referă la atitudinea
Germaniei în contextul crizei iugoslave. Cum se știe, Germania a „somat”
Comunitatea Economică Europeană să stabilească un calendar al recunoașterii
independenței Croației și Sloveniei (15 ianuarie 1992), ea însăși recurgând
la cest pas mai devreme (decembrie 1991). Indiferent de rațiunile
acțiunii germane în acest caz, o anumită competitivitate cu ceilalți parteneri
din CEE nu a trecut neobservată și a incitat Belgradul să vorbească
despre tendințele de reconstituire a „celui de al patrulea Reich”.
Față de acest „tablou” la flancul sudic al
Europei de Est, o prognoză optimistă în problematica securității trebuie să ia
în considerare realizarea unui mini-bloc al statelor din subregiune,
care să asigure depășirea în comun a amenințărilor existente.
Amorsarea acestui mini-bloc – replică a celui
dezvoltat la flancul nordic al regiunii – are două condiții necesare, în
vederea constituirii. Prima condiție este atingerea unei soluții politice,
durabile și viabile, în fosta Iugoslavie, ceea ce ar elimina amenințările
cele mai puternice la adresa securității subregiunii.
164 Odată rezolvat „punctul fierbinte” din spațiul
fostei Iugoslavii, construcția unui aranjament de securitate la nivel
subregional ar avea șanse certe de reușită. Cea de a doua condiție necesară
se referă la problematica minorităților și ia în considerare depășirea tensiunilor
inter și intrastatale ridicate de ea printr-un acord general la nivelul
subregiunii. Acest acord ar trebui să cuprindă recunoașterea reciprocă a
intangibilității granițelor existente concomitent cu satisfacerea, la nivel
de standarde general acceptate pe plan internațional, a drepturilor
minorităților naționale.
Un astfel de acord general la flancul sudic al
Europei de Est este absolut necesar pentru închide adevărata „cutie a Pandorei”
pe care o reprezintă mozaicul etnic balcanic din anumite zone.
Cele două condiții necesare amintite odată rezolvate, construcția
mini-blocului de securitate poate să demareze și să se încheie în scurt
timp. El poate fi precedat de edificarea unei zone de cooperare multilaterală
între statele subregiunii, inclusiv în domeniul liberului schimb. Totodată, evidențiatul
acord privind minoritățile poate să intre în procesul de construcție a organizației
de securitate proiectate.
În edificarea unui astfel de mini-bloc de securitate,
organismele occidentale și paneuropene au toate motivele să fie interesate. Mai
întâi, pentru că o astfel de asociere se înscrie în linia generală continentală
a creării aranjamentelor regionale sau subregionale de securitate
încurajată de ONU, CSCE și Consiliul Europei. (...)
În al treilea rând, mini-blocul
la flancul sudic al Europei de Est corespunde intereselor de
securitate ale Occidentului, asigurând stabilitatea într-o arie de atâtea ori
vădit explozivă la eșalon continental în istorie (1914 și 1940-1944 sunt
exemple pregnante în această privință). Așa cum arată recent sindromul
iugoslav, liniștea în Sud-Estul Europei concentrează în chip necesar
atenția încordată a Occidentului, care s-a implicat adânc în soluționarea
conflictului.
O mențiune aparte trebuie
făcută aici în privința alianței NATO. Această organizație este deja, sub egida
ONU, implicată în spațiul iugoslav, - așadar prezentă în subregiune –
dincolo de teritoriul componentelor sale balcanice, Grecia și Turcia. Pe
de altă parte, aceste două țări ar urma să fie membre ale
discutatului mini-bloc. Sunt așadar toate motivele pentru NATO să
încurajeze constituirea mini-blocului și, mai mult, să amorseze relații
speciale cu el – sub forma unui tratat de parteneriat/asociere – care să
depășească perimetrul NACC – dată fiind importanța subregiunii pentru
securitatea întregului continent.
165 Implicarea (sau
tendința de implicare a Rusiei în acest spațiu nu este ultimul dintre
impulsurile pe care NATO le are pentru a favoriza constituirea mini-blocului
de securitate la flancul sudic al Europei de Est.
Chiar dacă NATO, într-o
primă fază, nu ar încuraja participarea la acest aranjament a componentelor
sale, Grecia și Turcia, acest fapt nu ar trebui să constituie un
obstacol în formarea mini-blocului. Întrucât este evident că, din rațiuni
geopolitice și de siguranță a
flancului sudic propriu, NATO va amorsa legături de parteneriat
cu organizația apărută cât mai curând posibil, pentru a evita „căderea” ei
sub influențe ostile din partea unor terți. De la
parteneriat/asociere la calitatea de membru plin a organizației (și
a statelor componente) din flancul sudic al Europei de Est în cadrul NATO
ar fi un drum pe care situația de facto a Turciei și Greciei – membre
ale alianței Atlanticului de Nord și părți inseparabile ale tabloului
geopolitic al Balcanilor – l-ar face mai ușor de parcurs.
O problemă capitală care
trebuie avută în vedere în acest scenariu este aceea că mini-blocurile
constituite în Europa de Est trebuie întrevăzute ca pași inițiali către un aranjament
de securitate panregional.
De ce securitate
regională doar prin intermediul mini-blocurilor este insuficientă în
Europa de Est?
Pentru că, întâi de
toate, existența a două mini-blocuri în regiune, pentru o perioadă de
timp mai îndelungată, creează posibilitatea unei poziții competitive, chiar
ostile, a unuia față de celălalt. La o asemenea evoluție ar putea contribui,
pe de o parte, posibila implicare a unor mari puteri în scopul de a juca un
mini-bloc împotriva celuilalt sau, pe de altă parte, competiția dintre marii
actori ai scenei internaționale în regiune. De asemenea, factori interni
regionali – precum problematica minorităților – ar putea să
determine o evoluție către competiție/ostilitate a celor două mini-blocuri.
În al doilea rând, o
Europă de Est a mini-blocurilor ar fi contraproductivă pentru însăși
unitatea geopolitică a regiunii și, pe un plan mai general, pentru securitatea
continentului în ansamblu. Se mai poate adăuga că o competiție între
mini-blocuri pentru acces în comunitățile europene ar putea constitui o sursă
de instabilitate în regiune și chiar în interiorul acestor asocieri
subregionale.
În sfârșit, o defalcare a
regiunii între două flancuri și mini-blocuri ar minimiza posibilitățile
largi de cooperare economică la scara întregii regiuni dacă s-ar menține multă
vreme. În fapt, cooperarea economică regională ar putea însoți (sau
chiar preceda) un aranjament de securitate panregional.
166 (...) Mai întâi, poziția
geografică a unor state est-europene (România, cu deosebire, dar și
Ungaria) le face „părți” atât ale flancului nordic, cât și a celui sudic.
Astfel de țări pot acționa ca „puncte de sudură” între cele două
mini-blocuri. (...)
(...) Ireductibilitatea
moștenită ca imagine din istorie între anumiți parteneri – exemple:
România și Ungaria, Serbia și Croația etc – este unul dintre
aceștia.
167 (...) Cum am mai
relevat, o recentă propunere a Ucrainei – constituirea unui „bloc” de
securitate al statelor din regiune „care au interese comune”:
Polonia, Ucraina, Ungaria, Cehia, Slovacia și Bulgaria – se pare că
depășește deja faza mini-blocurilor. (...)
(...) Mai întâi, ea
avansează o nouă definiție geopolitică a Europei de Est, extinzând-o până
aproape de Don, lăsând în afara ei o bună parte din flancul sudic (Albania,
statele fostei Iugoslavii), iar Republica Moldova rămâne „suspendată” (dacă
nu cumva se ia în considerare o inevitabilă reunificare a ei cu România. (...)
În al treilea rând, organizația de securitate propusă prezumă, la prima vedere,
un rol proeminent al Ucrainei, care, pe de o parte, caută să-și mențină
statutul de putere nucleară (singura din blocul proiectat), iar, pe de altă
parte, prin împărțirea flotei din Marea Neagră cu Rusia (proces încă neîncheiat)
își adjudecă posibilități de proiecție a propriei puteri în Mediterana.
(...)
2.Europa de Est: spațiu
hegemonic al unei mari puteri ori al unui condominium hegemonic
168 (...) Dar înainte de
hegemonia sovietică – cum am mai arătat – s-au consumat în regiune aproximativ
patru ani de hegemonie germană și anterior (1939-1941) un condominium
hegemonic sovieto-german (prin înțelegere bilaterală la flancul nordic
și prin competiție la cel sudic).
(...)
169 (...) Astfel,
ministrul de externe adjunct al Rusiei, V. Ciurkin, a declarat la 20 aprilie
1993, în legătură cu situația din fosta Iugoslavie: „Suntem preocupați de o
anumită orientare militară și unele convorbiri diplomatice privind acțiuni
militare în Bosnia / referire la propunerile făcute pentru bombardarea
pozițiilor sârbești din acest stat, eventual și a liniilor de legătură
cu Serbia – n. n./
170 Comunitatea
internațională trebuie să decidă: vrea război în Balcani sau o
reglementare internațională”(1). (...)
2.1. Prin înțelegere realizată
între marile puteri (...)
(...) De altfel, acțiunea
Germaniei în Europa de Est în general, în Balcani în special (în spațiul
fostei Iugoslavii) a determinat reacții ale altor mari puteri europene.
(...)
1 = „Financial Times”,
April 20, 1993.
171 (...) Un comentariu
din „Frankfurter Allgemeine Zeitung” (semnat Klaus P. Lucke) relativ la conflictul
din spațiul iugoslav, atrăgea atenția, la începutul lui aprilie 1993,
că, adesea, intervenția armatei germane în „crizele locale” din 1941 a
fost prezentată în culori nefavorabile (sub raportul eficienței militare) în
analize recente făcute pe marginea unei eventuale acțiuni în forță în zonă.
Pentru a scrie apoi negru pe alb: „Campania iugoslavă (a Wehrmachtului –
n. n.) nu a durat nici măcar două săptămâni. De partea germană au fost
doar 151 de pierderi. Istoricul francez Raymond Cartier scria în cartea sa Istoria
celui de-al doilea război mondial că această campanie a prilejuit
mai puține pierderi decât un singur weekend pe drumurile Europei în timp de
pace.” (...)
3.Anarhia sau „sindromul
anilor 30”
177 (...) Alte state
din regiune, interesate în menținerea status-quolui teritorial, sensibile
la semnele iminentei schimbări – politica de „conciliere” a Londrei și
Parisului era un indicator – au încercat o „acomodare” practicând, la rându-le,
o „conciliere” a contestatarului (Iugoslavia prin politica
premierului Stoiadinovic, de pildă). Ele au încercat să concilieze și statele
contestatare din regiune (Ungaria și Bulgaria), oferind concesii în
domeniul înarmării lor – prin liberalizarea prevederilor tratatelor de
pace – și, deopotrivă, oferindu-le posibilitatea integrării într-un sistem
de securitate comun (încercări de a le atrage în Mica Antantă și Înțelegerea
Balcanică).
(...) Opunerea unor
state din zona răsăriteană a determinat ocupația și împărțirea lor
(Polonia, Iugoslavia), iar întârzierea în acomodarea lor la „noua
ordine” a dus la sancționare drastică (România obligată la concesii
teritoriale).
181 (...) Acest obiectiv strategic general în statele
regiunii – accesul ca membri în instituțiile europene economice, politice și
militare – acționează efectiv și eficient ca un descurajant al
„balcanizării” Europei de Est. (...)
Dacă admitem concretizarea scenariului – deci
depășirea factorilor de contracarare a lui de către o evoluție negativă –
atunci ceea ce se întâmplă astăzi pe teritoriul fostei Iugoslavii poate
fi extins la nivelul întregii regiuni. (...) Pericolul Ungariei evoluând în „umbra
Trianonului” ar fi conjugat de alianța probabilă a României, noii Iugoslavii
și Slovaciei, Ucraina ar sprijini Ungaria împotriva României, Bielorusia și
Ucraina s-ar putea alia împotriva Poloniei, Serbia și Grecia împotriva
Bulgariei, Ungaria și Bulgaria contra României etc.
În asemenea caz, posibilitățile de conflict ar
fi amplificate major, iar pericolul contagiunii la scara întregului
continent ar spori în aceeași măsură. „Balcanizarea” Europei de Răsărit
este o amenințare pe care continentul nu o poate ignora. Tocmai pentru a
consolida propria securitate.
186 (...) Trebuie adăugat
la capitolul „obstacole” în concretizarea scenariului discutat aici
catastrofala intervenție a unui „târg” între marile puteri privind Europa de
Est, precum și permanentizarea „sindromului iugoslav” datorită pericolului
de contagiune reprezentat de acesta. (...)
(...) La Copenhaga, la 22-23
iunie 1993, la întrunirea șefilor diplomațiilor „celor 12” s-a stabilit un algoritm
al „absorbției” statelor foste comuniste în CEE (Polonia, Ungaria, România,
Bulgaria, Cehia și Slovacia). (...)
187 Astfel, Willy Claes,
ministru de externe al Belgiei, afirma după încheierea reuniunii: „Consider că
deciziile privind strângerea relațiilor politice între CEE și cele 6
țări est-europene asociate (...) și accelerarea accesului produselor lor pe
piața comunitară reprezintă elementul concret cel mai important degajat de
Consiliul Europei [European] de la Copenhaga. (...) De acum înainte – și acest
lucru este de o însemnătate capitală – CEE consideră și tratează cele șase
țări asociate ca fiind viitoare membre ale comunității”(1).
(...) Absorbția rapidă ar
face așadar inutilă constituirea de „mini-blocuri” și a „blocului
regional” – care ar putea să însemne și o autonomizare a Europei de Est în
configurația continentală, deci și un posibil refuz al comunităților europene –
ar evita hegemonia unei mari puteri sau „sindromul anilor 30”.
1 = „Adevărul”, 25 iunie
1993.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu