Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman (SEVERIN 1995)

Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

 

Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu

14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par edificator. (...)

 

I.Punerea problemei

Adevărul ca datorie

de la adevărul puterii la puterea adevărului

19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare Europene. (...)

(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)

 

 

II.Guvernarea: stil și caracter

 

Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și partizanii lui „mai încolo”

25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare, ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință. (...)

26 (...), atribuțiile primului ministru sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare ale executivului, (...).

 

Intelectualismul: de la totalitarism direct la democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii

39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.

Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)

 

Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și misiunea istorică a Miței Baston

48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)

49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913, punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)

 

Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim

54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie de inspirație tradițională, (...).

 

 

III. Jumătățile de măsură

 

Politica prețurilor

61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”

 

Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul națiunii”

98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra pământului nu fusese cunoscută. (...)

 

 

V. Politica națională

 

Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea mult țara spre a fi naționaliști

124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor, germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o vor iubi și o vor apăra. (...)

125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.

126 (...), „Investițiile de capital străin trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare ale naționalismului etnic.

127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă – împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar consimțământul României la raptul  amintit era viciat  ca fiind dat sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o revenire la situația anterioară apariției actului anulat.

138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această „ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București, Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două țări străine. (...)

 

 

VI. Politica externă

 

O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile duc acolo

145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului, a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei  și multe altele, șirul gafelor monumentale săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)

146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani, valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii, din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării cu Meinul și Rhinul.

147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)

Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine. (...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)

148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din regiune. (...)

 

Quinta la două capete

150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet, publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de eficiență aproape de zero). (...)

 

Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”

158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.

159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la Europa occidentală. (...)

 

Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul nimănui

170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul, exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)

171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz, în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)

172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în libertate, lege și democrație. (...)

174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)

175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)

 

 

VII. Reacțiunea parlamentară

 

Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile

3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile demisii, posibile răsturnări, certe conflicte

26-28 februarie 1991

197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități. (...)

Prima decadă a lunii martie 1991

199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe, spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.

6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea privatizării

10    iunie 1991

A.Toate metodele

c)campania dușmănoasă de presă:

208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);

7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte comploturi, alte manipulări, alte diversiuni

1 iulie 1991

216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)

11. Un septembrie negru - rebeliunea antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar

25 septembrie 1991, ora 10,30

236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”. (...)

12. Politică generală – discursuri despre o demisie inexistentă

26 septembrie 1991 11, 30

240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este reprezentat la această sărbătoare.” (...)

 

Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în chiar templul democrației

255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori, propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu le recunoșteau competența primordială. (...)

259 (...) În context, se observă că în timp ce dl. Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)

261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice și mai retrograde din FSN; (...).

262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).

 

 

VIII. Relația cu mass-media

 

Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a politicii ca spectacol

2. Autonomia televiziunii

295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică la TVR. (...)

4. Accesul posturilor de televiziune străine – informații fără fard

303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F. Mitterand 1991], semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței, a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)

5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe un teren minat

308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață, luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia; (...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă cu premierul român. (...)

309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta „de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)

 

Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o hrănești la imaginea care te devorează

328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)

 

 

IX. Guvernul – orgolii și sacrificii

 

Echipa – psihologia de „premiant al clasei”

339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România. De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile cu parlamentul”. (...)

 

 

X. Nota de plată sau asumarea destinului

 

Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune

383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de fermitate. (...)

 

 

XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert și căutarea speranței

 

397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor; însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.

Istoria relațiilor internaționale.Secolul XX (MAGDICI 20 )

Ana Magdici, ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. SECOLUL XX

 

 

 

1. Curs introductiv

(1) Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul  „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes  - internaţional.

 

2. SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

(3) Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

(...) Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

(4) (...) Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale

(...)

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

(...)

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

(...) – Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

(4) (…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

(5) (...) – Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

(…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; (...).

 

3. Relaţiile internaţionale: 1921-1924

(8) (...) După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

(...)

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici. (...)

 

4. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

(12) Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război(...) Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). (...)

(13) (...) Anularea acestora [datoriilor germane] a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. (...)

Conferinţa dezarmării de la Geneva

(...) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez. (...)

 

8. TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI DE-AL  DOILEA RĂZBOI MONDIAL

(...)

Tratatele de pace

24 (...)

Italia - În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

(...)

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

(...)

 

9. NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE. Perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

Tabăra estică și primele semne ale dezghețului Est-Vest

31 (...) În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS.31 (...) El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. (...)

(...) Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei. (...)

32 (...) Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria. (...)

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. (...)

 

D E S T I N D E R E A    R E L A T I VĂ (1962-1975)

Bipolarismul americano-sovietic

39 (...) Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.

54 Limitele coexistenţei paşnice

(...). Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.

 

 

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE. Prăbuşirea comunismului.

55 (...) Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. (...)

56 (...) În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

 

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

56 (...) SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). (...)

 

 

 

 

Partidele politice din Europa (SEILER 1978)

Daniel P. Seiler, Partidele politice din Europa, trad. E. Zăinescu (Paris, 1978), pref. S. Bocancea, Institutul European/ABC 3 Politologie, Iași, 1999, 155 p.

 

Prefață – Sorin Bocancea

7 (...) Nu trebuie uitat faptul că că nu intră în această schemă și Europa ortodoxă, o astfel de întreprindere necesitând, după spusele autorului, „o analiză mai profundă”.

9 (...) Pornind de la modelul propus de autorul francez, care ne poate ajuta să pătrundem mecanismele vieții politice occidentale, putem încerca să gândim condițiile ce ar putea face posibilă aplicarea acestui model la realitatea politică a unui stat ortodox. Lucrarea lui Seiler ne-a dat deja posibilitatea să recunoaștem încă un clivaj propriu Europei: cel dintre Ortodoxie și Occident. (...)

 

Introducere

9 (...) Un fapt este astăzi bine precizat: partidele politice constituie condiția sine qua non a democrației. (...)

 

(A)Partidele politice din Europa

13 (...) Alți cercetători, mai avizați, au încercat să dispună partidele pe axa ideologică, simbolizată prin continuum-ul dreapta-stânga. (...)

 

Apariția partidelor politice în Europa

 

IV. Concluzii

24 (...) Cititorul va constata că Turcia este exclusă din acest studiu, ce se limitează la Europa Occidentală. În ciuda pretențiilor sale, Turcia aparține Asiei și nu Europei. În ceea ce privește Ciprul și Grecia, schema lui Rokkan [1967] nu se prea poate aplica partidelor lor personalizate și clientelare. Ba mai mult, folosirea unui astfel de model în cazul Europei ortodoxe implică o tratare mai aprofundată și care depășește cadrul acestui mic ghid.

 

Apărarea salariaților: partidele muncitorești

II. Tipologia partidelor muncitorești

 2. Tradiția democrat-socialistă

35 B) Epigoni, avortoni și decadenți. (...)

4. Tradiția comunistă: un substitut funcțional al social-democrației?

44 A) Precursorii. Înflorirea partidelor socialiste de stânga în Scandinavia („titoiștii” danezi) se explică prin abandonarea socialismului de către anumite partide muncitorești. (...)

(...) În Danemarca, Aksel Larsen, eroul rezistenței, devenit șef al PC după război, i-a luat apărarea lui Tito și a condamnat intervenția sovietică din 1956 din Ungaria. (...)

 

Apărarea capitaliștilor: partidele patrimoniale

I. Trăsăturile comune

1.Programul politic

53 (...) Viziunea ideologică a partidelor patrimoniale a devenit dominantă după destrămarea sistemului sovietic. Ceea ce o distinge de cea a epigonilor lor este rămânerea la dreapta din punct de vedere al credinței, inițiativa privată fiind situată deasupra intervenției puterilor publice. (...)

II. Tipologia partidelor patrimoniale

1.Partidele conservatoare

55 (...) Astăzi, pregnanța ideologiei economice, creșterea individualismului și înmulțirea comportărilor hedoniste ușurează sarcina conservatorilor pentru care apărarea economiei de piață constituie terenul privilegiat. (...)

57 (...) C) „Dreapta orleanistă” [Louis-Philippe, „regele burghez”, 1830-1848]. (...) Este vorba de un fenomen caracteristic țărilor latine care nu au o democrație creștină puternică: Franța, Spania – țări în care această dreaptă exista sub Republică – și Portugalia. (...)

4. Dreapta în sistemele nepolarizate

61 (...) Liderul PRL [Valonia], Jean Gol, l-a copiat pe Jacques Chirac până la mimetism, (...). În schimb, constatăm lipsa mimetismului, dar foarte mult narcisism la Sua emminenza Silvio Berlusconi, făuritorul partidului-întreprindere, care a creat Forza Italia pentru a-i servi drept trambulină în alegeri, plecând de la societatea sa bancară – Fininvest – și de la cercurile de suporteri ai AC Milan, celebra echipă de foot-ball, proprietate a condotierilor. (...)

5. Concluzii

62 (...) Legăturile cu patronatul, pe cât de strânse în Scandinavia, rămân foarte oficioase , ca să nu spunem clandestine, în țările latine. (...)

 

 

Clivajele Biserică/Stat: partidele clericale și anticlericale

I. Democrația creștină

3. Spre un declin al democrației creștine?

73 (...) Deschiderea partidelor anticatolice față de credincioși, declinul clericalismului, secularizarea societăților occidentale, creșterea în forță a ideologiei economice și a valorilor hedoniste, apariția unui neo-păgânism, toți acești factori au concurat la slăbirea democrație creștine.

75 (...) Nucleul ideologic al PPE este format din (...), Partidul Social Creștin (PSC) din Belgia latină, (...).

76 (...) b) Democrația creștină este deci sufletul PPE, ai cărui membri sunt toți afiliați Internaționalei Democrat-Creștine (IDC). (...) Doar conservatorii rămân deoparte – în ciuda eforturilor CDU – celelalte cereri de adeziune fiind acceptate: ale naționaliștilor maltezi, ale CDS din Portugalia și ale dreptei greacă și cipriotă. (...)

 

II. Partidele anticlericale

78 (...) Aceste partide diferite își au originea în franc-masoneria – anticatolică în țările latine – care constituie o religie în opinia lui Durkheim. (...)

Clivajul sector primar / sector secundar și terțiar

I.Contra-mobilizarea productivistă

2. Partidele ecologiste

107 (...) Acestea [Beat Generation și Hippies] se caracterizează prin denunțarea culturii occidentale și a modelului industrial în folosul culturilor orientale, în particular a Indiei; adică respingerea viziunii prometeice în scopul găsirii echilibrului și armoniei între om și mediul înconjurător. (...)

 

 

 

(B)Partidele politice din Europa Central-Răsăriteană

 

113 (...) El [modelul Rokkan] reține o revoluție, numită națională, care rupe unitatea creștinismului roman, care perpetuează Imperiul Occidental; (...). (...)

În primul rând, trebuie specificat că țările studiate aparțin Europei Occidentale, adică se află la vest de linia Tallin-Dubrovnik, linia de frontieră care separă Imperiile romane, Occidental, pe de o parte, și Orientul creștin, de cealaltă. Marele romancier ceh Milan Kundera, vorbind despre țara lui, spunea că termenul de democrații populare ale Estului se sprijinea pe o triplă minciună: în primul rând, nu era vorba de democrație, apoi ele nu erau populare și, în sfârșit, pentru că nu se situau la Est. Constituirea glaciațiunii sovietice și supraviețuirea imperiului colonial țarist au șocat observatorii care uitaseră un aspect esențial: o parte a Occidentului se găsea inclusă, după 1945, în categoria „Țările din Est”, constituind, de altfel, obiect științific pentru o întreagă serie de politologi specializați în această regiune.

114 (...) De fapt, două categorii ale vechii geopolitici au reapărut după „dezghețul” politic survenit în Est: Țările Baltice – Estonia, Letonia, Lituania – și Europa Centrală – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Slovenia, Croația – realități a căror existență o ascunsese blocul oriental. (...) Mica Slovenie și-a permis luxul de a-și inaugura democrația printr-o coabitare, alegând ca președinte pe fostul comunist Milan Kucan și o majoritate parlamentară anticomunistă, având ca prim-ministru pe creștin-democratul Peterle. (...)

 

Geneza partidelor din Europa Central-Răsăriteană

 

I. Influența modelului

115 (...) O asemenea delimitare ne permite să înțelegem de ce aplicarea modelelor de inspirație rokkaniană se arată dificilă în cazul partidelor grecești și cipriote. Plasarea lor în contextul realității balcanice ne permite să sesizăm lucruri care necesită o investigare comparativă distinctă, care depășește obiectul prezentei reflecții. (...)

116 (...) Mai putem adăuga că Slovenia, de exemplu, a împărtășit istoria occidentală încă din timpul lui Carol cel Mare. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia și Slovenia au participat la viața politică a imperiilor centrale. (...) Ungaria împreună cu Slovacia, Boemia și Slovenia – alipite Austriei, ca și Polonia, Galiția austriacă și Silezia și Poznania – supuse Germaniei, posedă tradiții partinice care se regăsesc până în secolul XIX și, din acest motiv, participă la sistemul de partide al Europei Occidentale. (...)

II. Revoluția internațională

2. Modelul

120 (...) Totuși, oricât de importante ar fi fost, revoluția internațională și transformările sale ulterioare – troțkismul, maoismul, titoismul – n-au afectat decât latura „muncitori” a clivajului capitaliști / muncitori.

 

Revenirea la vechile clivaje

I.Clivajul centru-periferie

124 (...) Clivajul centru / periferie și-a găsit principala traducere parlamentară și partizană în adunările Imperiului austro-ungar, care cuprindeau partide cehe, croate, slovene etc.

(...) Departe de a o problema naționalităților rezolva, ei Aliații n-au făcut decât s-o extindă: Polonia, Cehoslovacia și Ungaria se bucurau de o minoritate numeroasă, în timp ce regatul Serbiei, Croației și Sloveniei, devenit apoi Iugoslavia, prezenta aceeași complexitate națională ca și în cazul defunctului regat austro-ungar. (...)

125 (...) Pax sovietica constă într-o punere „la rece” a problemei, dar, după spune o istorioară care circula prin acel loc, este vorba de un frigider sovietic, adică se strică repede și bine.

(...) Apoi KPN (Confederația pentru o Polonie Independentă) a ridicat de prima dată problema prezenței sovietice și a apartenenței Poloniei la Blocul Răsăritean atunci când celelalte forțe de opoziție se concentrau asupra politicii interne, evitând cu grijă să atace deschis „Marele frate”, cu atât mai mult cu cât acesta se arăta mai amenințător. (...)

II. Clivajul Stat / Biserică

126 (...) Pe lângă această loyal opposition a Bisericii [Polonia], mai existau și grupul Pax și Asociația Social Creștină, colaboratori pe față ai regimului, grupul Pax fiind legat de tendința național-comunistă. (...)

127 Urmaș al formațiunilor creștin-sociale, care, sub Habsburgi, au existat în Boemia-Moravia, în Galiția, Slovacia, Slovenia și, bineînțeles, în Austria și Ungaria, Partidul Popular Ceh și Morav – fondat de Mgr Sramek – don Sturzo al cehilor – a jucat un rol important în timpul primei Republici Cehoslovace și la începutul celei de a doua, până la lovitura de la Praga. (...)

V. Concluzii

132 (...) În Polonia, oportunismul Partidului a dus la menținerea, perinde ad cadaver, unei politici demagogice în mediul agricultorilor. (...)

 

Clivajele politice în tranziție

II.

1.Partidele care susțin o tranziție rapidă: optimiștii

144 (...) I-am fi putut numi, mutatis mutandis, tineri „anarcho-thatcherieni sau tineri „libertarieni de stânga”... dacă ei nu ar fi făcut un viraj conservator care să ducă la demisia liderului Gabor Fodor [FIDESz]. (...)

2. Minimaliștii sau partidele sociale

144 (...) Ele se autoproclamă social-democrate, dar fără să prezinte nici una din trăsăturile istorice, sociologice sau morfologice ale partidelor muncitorești și nici a fortiori ale social-democrației. (...)  Ne rămâne să tratăm virtualii sau potențialii „social-democrați” cehi, sloveni și slovaci.

(...) Singurul lor succes, foarte modest de altfel, a fost SDSS, care a obținut locuri în parlament la alegerile slovene din 1990 în favoarea listei anticomuniste Demos. (...)

III. Concluzii

145 (...) Acesta [clivajul Stat / societate civilă] a dispărut în Slovenia, (...). (...) Dacă aceasta s-ar întâmpla, Ungaria – care de la Kadar și „socialismul gulașului” deține un mare avans față de alte „țări din Est” – ar fi trebuit să fie tratată în prima parte, împreună cu partidele celorlalte democrații occidentale.

Suveranitate națională și/sau integrare europeană? (FORIKA & PETREA 2002)

Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau  integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 117-176

 

1.1.Procesul de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre

1.1.3.Regulile concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor membre

1.1.3.2.Transferul de atribuții suverane în cunoștință de cauză : experiența statelor care au aderat la Comunitățile Europene

(140) Grecia: Constituția Greciei din 1975 prevede în alin. 2 și 3 ale art. 28 că Grecia poate - prin intermediul tratatelor – recunoaște anumite competențe, definite de Constituție, organizațiilor internaționale, și poate consimți la limita de suveranitate. Acestea nu pot aduce atingere „drepturilor omului și fundamentului regimului democratic”. Legea de ratificare a unui asemenea tratat trebuie să fie adoptată cu o majoritate specială, condiția fiind îndeplinită în cazul tratatului de aderare la UE. Din moment ce Constituția nu prevede posibilitatea exercitării unui control de constituționalitate asupra tratatelor, acestea nu mai pot fi puse în discuție.

 

2.Dubla presiune asupra puterii de stat în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor-membre

1.2. Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre

1.2.2. Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism national și transfrontalier în Europa celor 15

 

1.2.2.1. Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate constituțional în statele comunitare

(153) Grecia: Descentralizarea sistemului administrativ din Grecia este mai degrabă rezultatul unui proces de deconcentrare, care nu a avut ca model legislația germană. Constituția Greciei prevede în alin. 1 al art. 101 că împărțirea administrativă a țării este edificată după principiul descentralizării, iar conform alin. 2, această împărțire este orientată în funcție de relațiile geoeconomice și sociale, precum și de mijloacele de comunicare. Alin. 3 al acestui articol ne oferă o imagine asupra caracterului descentralizării: „Organele de stat regionale dețin competențe generale în soluționarea problemelor regiunilor lor. Autoritățile administrative centrale au pe lângă competențele lor special, acelea de direcționare generală, sunt răspunzătoare de coordonarea și controlul organelor regionale.” Unitățile administrative tradiționale sunt prefectura (nomos), organizată după modelul francez, și provinciile, care, eșuând în realizarea atribuțiilor lor de coordonare, din 1984 au aplicabilitate restrânsă la insule și nomos-urile nordice. Dreptul lor de „autoadministrare” nu cuprinde autonomia reglementărilor, ele putând emite ordonanțe cu caracter juridic numai în baza unei împuterniciri care îmbracă forma legii. În ce privește instituțiile regiunilor ca unități administrative supraregionale, aceasta este rezultatul unui proces început în 1986, conform căruia regiunile (descentralizările de gradul II) aveau ca scop „coordonarea, planificarea și programarea dezvoltării regionale”. În 1987 s-au stabilit cele 13 regiuni, iar în 1994 s-au adus noi modificări în ceea ce privește consiliile regionale, instituindu-se un nou organ regional, „casieria regională”. Se realizează și o enumerare relativ clară a atribuțiilor secretarului general al regiunii (conducător) și a conducerii nomos-ului. Scopul principal al regiunii nu se modifică, însă se enunță competența financiară a nivel regional care cuprinde și cooperarea directă cu UE (80).

n. 80 = G. Kassamatis & P. Lazaratos, Statutul juridic și instituțional al regiunilor în Grecia, „Altera”, 1998, 9, 36-41.

 

1.2.2.2. Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier  în statele comunitare

(156-157) Euroregiunea ca formă de cooperare a cunoscut o amplă evoluție în ultimele decenii. (...):

Grupul de lucru Api-Adria: Burgenland, Carinthia, Austria de Sus, Salzburg, Friuli-Venezia Giulia, Alto-Adige, Lombardia, Bavaria, ulterior alăturându-se Croația și Slovenia (Iugoslavia) și 4 județe din Ungaria (1978).