Ovidiu Trăsnea (coord.), Dicționar de
etică pentru tineret, Editura Politică, București, 1969, 448 p.
Colectiv de cadre universitare și cercetători
științifici: Alexandru Rădulescu, Gheorghe Berescu, Ion Biberi, Maria Costiner,
Marin Diaconu, Florin Georgescu, Fred Mahler, Gheorghe Neacșu, Paul
Popescu-Neveanu, Stelian Stoica, Aurelian Tache, Ovidiu Trăsnea (dr. filosofie),
Cătălin Zamfir.
Coordonarea lexicografică: Luiza Seche
17 (...) Aforism, maximă, sentință, judecată
cu caracter moral, care exprimă reflecții, gânduri, idei, păreri despre viață,
normele morale, relațiile dintre oameni etc. Aforismul se caracterizează prin conciziune,
expresivitate, înțelepciune. Încă din antichitate au fost emise aforisme
devenite celebre, care circulă și în zilele noastre (de ex.: „Minte sănătoasă
într-un corp sănătos”, Juvenal; „Munca necurmată învinge totul”, Virgiliu;
„Invidiosul se pedepsește singur”, Democrit). (...) (Gh. B.)
22 (...) Amoralism, concepție despre
viață care neagă necesitatea și utilitatea moralei, renunțând la normele și
valorile morale. Amoralismul se caracterizează printr-o atitudine negativă față
de orice principiu moral. Ca și imoralitatea, amoralismul apare în
fazele de descompunere a moravurilor (desfășurate pe fondul unei decăderi
sociale generale) sau de criză a unei anumite modalități de organizare dintr-o
sferă a vieții sociale (de ex. perioada de decădere a Greciei antice,
perioadele de criză ale societății capitaliste). (C. Z.)
24 (...) Anomie, decădere a valorilor
moralei dominante într-o societate dată. De obicei, anomia se produce în
condițiile unei profunde crize sociale. Asemenea se întâlnesc în
perioadele premergătoare trecerii de la o orânduire la alta. Astfel, trecerea
de la sclavagism la feudalism s-a petrecut în condițiile unei acute stări
anomice. Ea a fost consemnată și deplânsă în pagini de o neîntrecută frumusețe în
lucrările istoricilor, filosofilor și literaților din epoca cezarilor: „Fiecare
poate vedea – scria îndurerat Titus Livius – cum a decăzut și s-a
destrămat, în scurgerea vremii, buna rânduială și întocmire în stat, cum, mai
întâi, moravurile au fost acelea care s-au zdruncinat încet, încet, până au
căzut cu totul în colbul și tina păcatelor”. (...) Vezi decădere morală,
degradare morală, descompunere morală, (S. S.)
26 (...) Antropologie, știința despre om;
(...). (...) Omul fiind un „mic univers” (Democrit), orice tratare
unilaterală, naturalistă sau sociologistă a omului ne furnizează o viziune
deformată despre acesta. (...) (P. P.-N.)
27 (...) Antropologie filozofică, disciplină cu
puternic caracter teoretic care studiază: (...). (...) Înțelepții
antichității vedeau un sens al vieții în autodesăvârșirea morală. (...)
(P. P.-N.)
28 (...) Apatie, stare de față de toate
problemele, atât ale celor din jur, cât și a celor proprii, lipsa dorinței de a
mai vrea ceva sau a mai aspira către ceva; anxietate. (...) În istoria
eticii, unii gânditori (megarici, stoici, sceptici) considerau apatia
ca o stare de spirit ideală, care trebuie cultivată. În concepția lor,
ea se caracteriza prin indiferența față de mobilurile sensibile (dorințe,
interese, plăceri provenite din simțuri, în opoziție cu cel care își au izvorul
în viața intelectuală), fiind capabilă, prin aceasta, să micșoreze durerea sau
s-o facă chiar imperceptibilă. V. demoralizare, depresiune, indiferență.
(C. Z.)
29 (...) Apologie. 1. Scriere sau
discurs prin care se dă o îndreptățire teoretică, morală sau socială, conduitei
unui om, a unei concepții asupra lumii (de ex. Apologia lui Socrate
– opera lui Platon – care imaginează apărarea lui Socrate în fața
areopagului). În acest sens, termenul a fost folosit în diferite scrieri
antice sau moderne. (...) (I. B.)
Apoteoză,
complex e onoruri excepționale acordate unei persoane, încununare fastuoasă a
unui eveniment; divinizare a eroilor și a împăraților în antichitatea
greco-romană (de ex. cultul lui Tezeu la Atena sau al cezarilor
la Roma); omagiu de recunoștință acordat întemeietorului unui stat sau
chiar unui cetățean cu merite deosebite, care, prin serviciile aduse
colectivității, era socotit un al doilea fondator. (l. B. – M. D.)
30 (...) Aproape (în sens etic), semen,
„altul”, „celălalt”, în calitatea lui de om, calitate care reclamă o atitudine
dirijată de anumite comandamente morale (ajutor, stimă, respect, prețuire etc.).
(...) Termenul de proveniență biblică a fost lansat și răspândit de creștinism,
de unde și păstrează o oarecare coloratură religioasă. (...) Punerea
conceptului de aproape în centrul moralei a marcat un însemnat progres: trecerea
de la morala particularistă și discriminatorie a comunei primitive și a sclavagismului
la o morală universală, în care toți oamenii, indiferent de comunitatea,
neamul, clasa lor, de rasă sau de concepții, au valoarea de a fi oameni,
semeni, fapt care antrenează în comportarea și atitudinea față de ei o serie de
obligații morale elementare. (...) (C. Z.)
33 (...) Ataraxie, stare de liniște, de seninătate
sufletească. Obținerea ataraxiei a fost ridicată la rang de principiu moral
de Democrit și apoi de Epicur. Ei considerau că printr-o
atitudine moderată în căutarea plăcerilor, prin stăpânirea pasiunilor poate fi
dobândită liniștea sufletească. Ataraxia a reprezentat idealul tuturor doctrinelor
morale din perioada elenisto-romană (epicureism, stoicism, scepticism),
exprimând stări de spirit individualiste, pesimiste. (M. C.)
(...) Ateism, sistem al vederilor,
concepțiilor materialiste, științific fundamentate, care resping credința în
divinitate, în forțe supranaturale și în orice religie în general. (...) Prima
formă istorică a ateismului o reprezintă ateismul antic, ai cărui
reprezentanți ide seamă au fost: Democrit, Epicur, Lucrețiu, Lucian ș.
a. (...) Ateismul premarxist a avut o serie de particularități negative
determinate de: a) caracterul limitat al mișcărilor sociale pe care le-a
oglindit; b) mărginirile istorice ale materialismului antic și modern;
c) nivelul relativ scăzut al dezvoltării științei în acele epoci istorice.
(A. T.)
42 (...) Austeritate. 1. Rigoare față de
sine însuși; severitate în principii, în conduită; respectare, din convingere
intimă, a unor reguli de conduită (de ex. austeritatea obiceiurilor lui
Caton). (I. B.)
44 (...) Autocunoaștere, cunoaștere a
propriei persoane, ca rezultat al analizei ideilor, trăirilor, sentimentelor,
actelor și performanțelor individuale. Ca o condiție a dezvoltării armonioase a
personalității, a prefigurării cursului și efectului actelor personale, a
îmbunătățirii randamentului, autocunoașterea a fost consemnată în dictonul
socratic „Cunoaște-te pe tine însuți”. (...) (Gh. N.)
53 (...) Bărbăție, calitate morală
complexă exprimând, după modelul virtuților bărbătești, energie, hotărâre,
curaj, rezistență în acțiune grele, stăpânire de sine și spirit de sacrificiu. A-ți
mobiliza toate forțele, a acționa prompt și decisiv în împrejurări critice,
primejdioase, a nu da înapoi sunt câteva dintre trăsăturile bărbăției care
conduc către eroism. (...) „Este bărbat acela care-și învinge nu numai
dușmanii, ci și dorințele”. (Democrit) (...) (P. P:-N.)
54 (...) Bătrânețe, (...). (...) Așa cum
remarca moralistul Seneca „Nimeni nu e atât de bătrân încât să nu-și
permită să nădăjduiască o zi de existență. Dar o zi e o treaptă pe calea
vieții”, adică în pas cu viața și cu valorile ei. (...) (Gh. B.)
57 (...) Blestem, condamnare,
imprecație. În sens religios, înfierare a oricărei acțiuni care lezează
grav credința. (...) O formă de blestem adoptată de canonul bisericii
creștine este anatema. Religia atribuie blestemului o forță tainică
distructivă. (A. T.)
59 (...) Botez, una din principalele
„taine” creștine, ritual prin care se consacră aderarea individului la cultul
religios dat. Prin botez se înțelege ritualul de „purificare” a omului de
„păcatul originar”, de dobândire a „grației divine”. (...) Ritualul „purificării”
cu apă, practicat și în alte religii, își originea în credințele primitive, în
forța magică, purificatoare a apei, capabilă să alunge duhurile rele și „să
dezlege” de vrăji. (ecoul lor se păstrează și azi în practicile superstițioase
ale stropirii bolnavilor cu apă sfințită). Ritualul botezului reprezintă un
mijloc de întreținere a credinței religioase, de menținere a legăturilor
individului cu biserica. (...) (P. P.-N.)
61 (...) Bufonerie, vorbă, glumă,
comportare grotescă, de un comic elementar. (...) Bufonii, cunoscuți încă din antichitate,
au avut rolul social de înveselire a mulțimii sau a persoanelor sus-puse,
rostind adesea adevăruri neplăcute la adresa celor acestora din urmă. (...) (I.
B.)
65 Calități morale, trăsături pozitive
ale atitudinii și comportării oamenilor (de ex. hărnicia, generozitatea,
sinceritatea, modestia etc). În gândirea antică și medievală, calitățile
morale erau considerate, în general, drept trăsături ale individului, de cele
mai multe ori datorate originii și rangului social. (...) V. trăsături morale,
virtute. (F. M:)
66 calomnie, acuzație falsă făcută unei persoane, unui
grup de oameni sau unei comunități umane cu scopul de a le atinge onoarea sau
de a le diminua reputația de care se bucură. (...) În literatură a fost veridic
și sugestiv înfățișată de scriitorul francez Beaumarchais în „Bărbierul din
Sevilla”: „(...) Se avântă, își ia zborul, se învolbură, se încolăcește,
te-nfășoară, te smulge, te târăște, izbucnește și bubuie, devenind, grație
cerului, un strigăt general, un crescendo obștesc, un chorus universal
de ură și osândă”. (Fl. G.)
(...)
Canonizare,
act ritual prin care biserica creștin ortodoxă include în rândul sfinților,
martirilor, cuvioșilor o persoană care în timpul vieții a dovedit un mare
atașament față de credință sau care a adus mari servicii bisericii. (....) (A.
T.)
67 (...) Caracter, particularitate de însemnătate
esențială a personalității, constând din sistemul de atitudini stabile față de
principalele laturi ale vieții sociale, alcătuind profilul psiho-moral
individual, „felul de a fi”, modul concret de raportare la lume.(...) Au
existat caractere tipice sclavului și stăpânului de sclavi, ale
feudalului și iobagului, ale burghezului și muncitorului. (...) (P. P.-N.)
69 (...) Categorii etice, noțiuni fundamentale ale
eticii care reflectă laturile esențiale și elementele de bază ale moralei,
structurându-se într-un sistem unitar și constituind aparatul teoretic al
eticii ca știință. (...) Unii creatori de doctrine etice au încercat, în
spirit raționalist, să construiască sisteme coordonate de categorii etice,
axate pe una dintre ele, considerată fundamentală, din care deduceau pe toate
celelalte. Pentru Platon, de pildă, categoria centrală era binele,
iar pentru Kant, datoria. (...)
74 (...) Celebritate, reputație, renume
al unei persoane. (...) Alteori, celebritatea decurge din extravaganță, din
fapte capricioase, ieșite din comun, care frizează absurdul (de ex. Herostrat,
în antichitatea greacă, a dat foc templului Artemisei pentru a
deveni celebru). (...) (Al. B. – M. D.)
76 (...) Cinism, atitudine care sfidează
regulile morale ale societății. Termenul provine de la școala filosofică cinică
din Grecia antică, din sec. IV î. e. n., întemeiată de Anistene,
elev al lui Socrate. Idealul moral al cinicilor consta, la început,
în indiferența față de bogăție, glorie, onoare, familie, căsătorie și
reprezenta o formă de protest a claselor asuprite față de proprietarii de
sclavi. Mai târziu, prin unul din reprezentanții săi, Diogene din Sinope (404-323
î. e. n.), cinismul propagă disprețul față de cultură și de cuceririle
civilizației, făcînd apel la întoarcerea omului la „starea naturală”,
adică la starea lui primitivă. Deviza cinicilor era „să trăim conform
naturii”. Ca o sfidare aruncată societății, Diogene purta un veșmânt sumar,
primitiv, înnopta pe unde apuca, chiar și într-un butoi (vestitul „butoi al lui
Diogene”). (...) V. nihilism moral. (M. C.)
88 Concepție morală. 1 Teorie etică exprimând
o generalizare a moralei unei epoci, clase sociale, personalități, având un
caracter cognitiv, apreciativ și normativ (de ex. concepția morală hedonistă
etc). (...) (F. M.)
101 Cosmopolitism, concepție politică
care neagă importanța apartenenței naționale a a oamenilor, pretinzând că aceștia
ar fi „cetățeni ai lumii” și nu ai un unui stat anumit. (...) În perioada
capitalismului ascendent, ca reflectare ideologică a procesului ieșirii
capitalismului din granițele naționale, a formării pieței mondiale, cosmopolitismul
a cultivat idealurile umaniste nobile inițiate de cosmopolitismul
antic. (...) Pe plan etic, cosmopolitismul este opus patriotismului;
principiul său, formulat încă în dictonul antic „unde e bine, acolo e
patria”, caracterizează, de regulă, poziția claselor exploatatoare, care,
privind totul prin prisma banului și a proprietății și a intereselor egoiste, sunt,
mai cu seamă când au devenit reacționare, străine de atașamentul față de
patrie. () (O. T.)
102 (...) Criteriu moral, principiu de
la care pornește conștiința morală pentru a putea face distincția între moral
și imoral. (...) Criteriul morala a diferit, în cadrul diverselor doctrine
morale, de la epocă la epocă, de la clasă la clasă. Pentru Platon, de
pildă, valoarea supremă era binele, pentru Epicur, plăcerea,
pentru Kant, înfăptuirea datoriei. (M. C.)
106 (...) Cumpătare, reținere, înfrânare
a instinctului, și, în general, a dorințelor, bazată pe o concepție echilibrată
asupra vieții. În etica aristotelică, virtutea reprezenta poziția de
mijloc între extreme („aura mediocritas”), cumpătarea reprezentând una
dintre calitățile morale principale. (...) (F. M:)
113 (...) Datorie morală, noțiune de
bază în sistemul categoriilor și valorilor morale. (...) Vorbind despre
datorie, Cicero spunea că în nicio o parte a vieții, fie în activitatea
publică sau privată, din for sau de acasă, fie că faci ceva pentru tine
sau pentru ceilalți oameni, nu poate lipsi îndatorirea, și, în
cultivarea ei, sălășluiește cinstea vieții, iar în nesocotirea ei, toată
necinstea. (...) V. îndatorire morală, obligație. (Gh. B.)
114 (...) Decădere (decadență) morală, descompunere,
declin, degradare, atât a principiilor morale ale unei societăți, cât și a
comportării morale a indivizilor..(...) Epoci edificatoare în cel mai înalt
grad în acest sens sunt cele ale decadenței antichității grecești și romane,
când au apărut doctrinele etice ale cinismului, stoicismului, hedonismului
(v. cinism, stoicism, hedonism) și (...). (...) V. amoralitate,
degradare morală, imoralitate (M. C.)
(...) Decepție, dezamăgire, neîmplinire
a speranțelor într-un om sau într-o situație. (...) „Cel care speră fără temei,
deznădăjduiește fără temei” (Seneca). (...) Democrit spunea că „neînțelepții
devin prin nenorocire înțelepți”, dar e mai bine, și e posibil să fii înțelept adâncind
prevederea prin cunoaștere, evitând „nenorocirea”. (Gh. N)
118 (...) Demagogie, denumire pentru
caracterizarea morală negativă a genului de acțiuni care reprezintă o varietate
a fățărniciei în domeniul politicii; (...). Inițial, termenul desemna pe conducătorul
partidului popular în statele sclavagiste democratice din Grecia antică,
care ducea o politică în interesul păturilor largi ale cetățenilor liberi. Mai
târziu, el caracteriza pe politicianul fără scrupul, înșelător al maselor. (...)
(O. T.)
123 (...) Desfătare, stare prelungită de
plăcere, voluptate. (...) „Nimic din ceea ce este uman nu îmi este străin” (Terentius).
(...) V. voluptate (P. P.-N.)
124 (...) Destin, forță supranaturală,
imaginară, care guvernează implacabil viața oamenilor, determinând, în chip
fatal, acțiunile lor, precum și consecințele acestora. (...) Odată cu apariția
exploatării omului de către om și a oprimării sociale s-a înrădăcinat credința
falsă că nedreptatea, mizeria maselor, lipsa de perspective sunt determinate
fatal de forța destinului, care este personificată de divinități
anume: moirele, tyche (la greci), fortuna (la
romani) ș. a. (...) În filosofia idealistă, noțiunea de destin a
fost tratată încă din antichitate, de către stoici. După cum
scrie stoicul roman Seneca, „destinul îl conduce pe cel ce îi dă
ascultare și-l târăște pe cel ce i se împotrivește”. (...) V. ursită. (A.
T.)
129 Dezinteresare 1. (în sens negativ) Lipsă de
interes față de cineva sau ceva, (...). (...) Marx își alesese ca deviză:
„Nimic din ceea ce este uman nu îmi este străin” (Terentius). 2. (...)
(C. Z.)
131 (...) Dezvoltarea multilaterală a
personalității, ideal al dezvoltării depline a omului din punct de vedere
fizic, psihic, moral și spiritual; (...) (...) Idealul antic al frumuseții
echilibrate a omului (mens sana in corpore sano = minte sănătoasă în
corp sănătos), (...), au reprezentat diferite întruchipări istorice ale țelului
umanist al unei afirmări polivalente a personalității omului. (...) (F. M.)
139 Dogmatism, mod de gândire închistat care
ignoră caracterul viu, transformator al realității, dinamismul vieții sociale, al
cunoașterii științifice a lumii. (...) Esența dogmatismului religios este
ilustrată de cunoscuta afirmație a lui Tertulian: „Cred fiindcă e absurd”.
(...) (A. T.)
141 (...) Dragoste, termen general,
cuprinzând totalitatea tendințelor, atitudinilor mentale și stărilor afective
de atracție, dăruire sau nevoie de posesiune față de persoane, valori morale,
ființe sau lucruri. (...) Încă din antichitate, în diferite culturi,
însemnătatea universală a dragostei a fost recunoscută, acordându-i-se chiar o valoare
cosmică universală (Hesiod, Empedokles), concepția reprezentând, în
fond, un rezultat al unei viziuni antropomorfice naive. (...) Sub acest
raport, al adâncimii dragostei, literaturile și biografiile marilor poeți
ai lumii ne oferă numeroase exemple: Daphnis și Cloe, (...). (...) Sentimentul cuprinde cercuri din ce în
ce mai largi: (...), dragostea de patrie („patria, va scrie Cicero,
cuprinde în mănunchi toate afecțiunile noastre”), (...). (...) (I. B.)
144 Dreptate, noțiune a conștiinței
sociale prin care se apreciază caracterul instituțiilor sau raporturilor
sociale în lumina unei anumite concepții despre idealul social sau binele
omului; (...). (...) „Dreptatea grecilor și romanilor considera dreaptă sclavia,
dreptatea burghezului cerea înlăturarea feudalismului pentru că acesta era
nedrept”, scria Engels.
146 (...) dumnezeu, denumire generică prin
care, în religiilor monoteiste, este desemnată forța divină supremă, „stăpânul”
ceresc. (...) În vechile religii, politeiste, în imaginea
divinităților se împleteau elemente naturale și sociale (de ex. Apollon,
zeul soarelui și patronul artelor, Hefaistos, zeul focului și al
făurarilor). (...) Treptat, odată cu nașterea religiilor așa zise monoteiste,
în locul numeroșilor zei antici s-a imaginea unui Dumnezeu unic, atotputernic
și omniprezent, înzestrat cu numeroase atribute ale vechilor zeități.
(...) (A. T.)
151 (...) Educație ateistă, proces de
răspândire și de însușire a cunoștințelor științifice pe baza cărora se
formează concepția materialist-dialectică despre lume, opusă concepției
religioase. Educația ateistă își are începutul încă din antichitate,
când se desfășura în cadrul restrâns al unor școli filozofice. (...) (F.
G.)
155 educație intelectuală, latura principală a
educației care urmărește și realizează dezvoltarea componentei psihice a
ființei umane, în special a funcțiilor de cunoaștere: spiritul de observație,
atenția, memoria, gândirea, limbajul. (...) Cultivarea spiritului constituie parte
integrantă din educația stăpânilor de sclavi. În feudalism, când
gândirea este subordonată scolasticii, este promovat formalismul, respectul
față de dogma religioasă, acceptarea absurdului: „Cred pentru că este absurd”, glăsuiește
unul dintre părinții bisericii. (...) (F. G.)
161 (...) egalitate, noțiune a conștiinței sociale
prin care oamenilor și popoarelor, indiferent de deosebiri, li se recunosc
aceleași drepturi în toate privințele: (...). Antagonismul de clasă,
caracteristic orânduirilor sclavagistă, feudală și capitalistă, se
exprimă, între altele, prin lupta claselor stăpânitoare pentru justificarea
egalității (în sclavagism, prin considerentul că sclavul nu este
om; în feudalism prin noblețea originii; în capitalism prin puterea banilor) și
prin lupta claselor exploatate, care înscriu printre idealurile lor și pe acela
al egalității. (...) (F. M.)
166 (...) Epicurism, doctrină etică care
pornește de la premisa că binele suprem este plăcerea, concepută
ca o lipsă a suferinței. Întemeietorul acestei orientări este filozoful
grec Epicur. El opune doctrina plăcerii elementelor mistice
și ascetice cuprinse în etica lui Platon, pentru care cel mai
înalt bine poate fi atins doar într-o altă lume, cu condiția ca viața
să fie concepută ca o permanentă pregătire pentru moarte și pentru lumea
care-i va urma. Împotriva lui Platon, Epicur consideră că omul trebuie
eliberat de teama de moarte și de zei, că el trebuie ajutat să-și
dobândească fericirea în conformitate cu tendința sa naturală de a obține
plăcerea și de a evita durerea. Epicur face distincție între plăcerile
inferioare și cele superioare, precizând: „când susținem că plăcerea
este scopul suprem, nu ne gândim la plăcerile destrăbălaților și
simțurilor, așa cum pretind câțiva neștiutori care combat și deformează
învățătura noastră, ci ne referim numai la lipsa suferinței fizice și
psihice. Căci nu bețiile și banchetele fără sfârșit și nici bărbații tineri
sau femeile sau mâncărurile alese (...) și tot ce cuprinde viața bogată ne fac
viața fericită, ci numai deprinderile bune și rațiunea, care caută necontenit
cauzele alegerii sau aversiunii și respinge opiniile susceptibile de a produce
tulburări în sufletul nostru”. Respingând plăcerile inferioare, arătând că
există cazuri în care trebuie să ne refuzăm unele plăceri, dacă urmarea lor va
fi durerea și, dimpotrivă, să suportăm o durere, chiar de lungă durată, dacă
consecința ei va fi o plăcere superioară, Epicur depășește doctrina
simplei voluptăți propăvăduită de Aristip, se detașează de
hedonismul acestuia, înscriindu-se printre precursorii utilitarismului modern. Epicur
a îndeplinit, în ansamblu, un rol progresist, întrucât s-a opus moralei
religioase și a reprezentat o încercare de a interpreta morala de pe poziții
materialiste. Impropriu, epicurismul este confundat cu hedonismul. V.
hedonism, utilitarism. (M. C.)
168 (...) Erotism, atitudine mentală și
preocupare în legătură cu dragostea, mai ales cu dragostea senzuală; preocupare
excesivă sau înclinare accentuată pentru viața erotică. (I. B.)
Escatologie,
doctrină mistică religioasă care propagă credința în apropierea „sfârșitului
lumii”, a „judecății de apoi”, în „învierea morților” șamd. Credințele
escatologice sunt larg răspândite în budism, creștinism, mai ales în
unele secte neoprotestante (v. adventism), precum și alte religii. La origine,
escatologia a oglindit criza socială și spirituală a societății sclavagiste,
fals asociată în imaginația credincioșilor cu „sfârșitul lumii”
Credințele escatologice exercită o înrâurire dăunătoare asupra credincioșilor,
hrănind pesimismul și misticismul și slăbindu-le încrederea în viitor. V. sectă
(A. T.) .
(...) Estetica
comportării, ansamblul regulilor și normelor privitoare la atitudinea
omului în societate, considerate din punctul de vedere al noțiunilor de
„frumos” sau „urât”. (...) Reflectând însă unitatea existenței reale, materiale
și spirituale a omului, precum și influența reciprocă a diferitelor forme ale
conștiinței sociale, între aceste categorii apar în mod firesc similitudini și
apropieri cum este aceea între „bine” și „frumos”; în unele
concepții (de ex. Platon), aceste noțiuni sunt chiar identificate.
172 (...) Etica creștină, doctrina teologică
creștină despre morală. (...) Ortodoxismul accentuează mai cu seamă sensurile
etice formulate de „părinții bisericii”, a căror doctrină a reflectat stările
de spirit ale lumii bizantine. (...) (A. T.)
173 (...) Etică, teorie a moralei. (...)
Cel care a introdus termenul de etică pentru teoria moralei a
fost Aristotel.
177 (...) Eudemonism, mod de fundamentare a
moralei și de interpretare a naturii și scopurilor ei, prin intermediul
noțiunii de fericire, care este considerată categoria fundamentală a
eticii, principiul ei central. (...) Categoria de fericire a fost
promovată pe primul plan al teoriei etice de unele școli filozofice
din Grecia Antică. (...) V. hedonism. (O. T.)
205 (...) Freudism, doctrină și
metodă elaborată de medicul vienez S. Freud (1856-1939) și dezvoltată apoi, în
diverse variante, de urmașii săi. (...) Baza instinctivă a conduitei umane este
redusă de Freud la eros și tanatos. (...) (P. P.-N.)
214 General uman în morală, norme și relații
morale, în absența cărora nu poate fi concepută nici o comunitate umană și care
țin, astfel, de specificul colectivității social-umane, reprezentând condițiile
elementare de sociabilitate. (...) Vitejia legendarului Ahile, cântată
în Iliada, trezește și astăzi, după aproape 3.000 de ani, admirație,
(...).
216 (...) Glorie, renume strălucit,
considerație deosebită, onoare etc, care decurg un merite excepționale ale unei
persoane; (...) Pivotul semnificației acestui termen este acela de strălucire
morală, de măreție a caracterului, de înaltă ținută spirituală a unei persoane care
și-a dedicat viața binelui umanității: (...); „Virtutea este drumul cel mai
scurt spre glorie” (Heraclit);(...). (...) V. succes. (Al. B. –
M. D.)
217 (...) Greșeală, încălcare a legii, a
datoriei, a ceea ce este drept, cinstit etc; abatere de la adevăr, de la ceea
ce este bine; eroare. Greșeala se face din nepricepere, fără voie sau
neintenționat: „Errare humanum est” (a greși este omenește, orice om poate
greși), spunea un proverb latin transmis de Cicero. Adesea,
primei părți a proverbului latin i se adaugă o partea doua „sed perseverare
diabolicum” (însă a persevera în greșeală este diabolic), deoarece, în acest
caz, greșeala nu mai are caracter întâmplător, neintenționat, ci, fie că
dovedește un caracter slab, incapabil să se opună răului, fie că ascunde o
orientare premeditată spre nesocotirea exigențelor binelui. (...) (Al. B. – M.
D.)
(221) (...) Hain, (...). (Înv.) Trădător
de țară sau de religie; necredincios. (Al. B. – M. D.)
Hedonism,
doctrină morală a școlii cirenaice, reprezentată de Aristip,
care, ca și Epicur, considera că binele suprem, scopul vieții îl
constituie plăcerea, desfătarea. În timp ce însă Epicur făcea
distincție între plăcerile inferioare și plăcerile superioare și
afirma că plăcerile trebuie văzute în timp, adică raportate la viața întreagă
și în legătură cu urmările ei, care pot fi chiar dureroase, Aristip
reducea plăcerea la clipa actuală, fără a se interesa de faptul că nu
toate consecințele plăcerii sunt bune. Hedonismul este, deci, o doctrină
a voluptății. V. epicurism, eudemonism. (M. C.)
225 (...) Ideal moral, imaginea
perfecțiunii din punct de vedere moral, modelul personalității și al conduitei
ei în societate, ca întruchipare a tuturor calităților morale ale omului în
manifestarea lor supremă. (...) Reținând din decadența lumii antice,
îndeosebi fenomenul decăderii moravurilor, creștinismul va crea, în
această epocă de profundă dezorientare, un model de moralitate în imaginea
fantastică a lui Isus Hristos. (...) (M. C.)
Idealism etic,
teorie conform căreia normele, preceptele, regulile morale își află explicația într-un
factor de natură spirituală (voința divină, conștiința colectivă, conștiința
individuală etc.) (...) Astfel au apărut și s-au conturat marile sisteme morale
ale antichității și ale evului modern. (...) Oamenii – după cum observa
subtil Antonio Labriola – nu s-au condus niciodată după preceptele moralei
lui Platon sau Herbart. Cea care i-a dominat reglementat comportamentul a
fost totdeauna morala practică a timpului (v. morala practică a timpului).
(...) Toate marile doctrine morale de la Socrate până la Kant și
Hegel au împărtășit, într-un fel sau altul, punctul de vedere al idealismului.
Totuși, încă din antichitate au apărut gânditori care au încercat
să depășească punctul de vedere al eticii idealiste. Astfel, Aristotel,
criticând binele în sine al lui Platon, promova o viziune
realistă asupra conținutului valorilor morale. În opoziție cu
Platon, care pleca de la principii spre realitate, Aristotel
propune o cale inversă, și anume ridicarea de la realitate spre principii.
Tot în opoziție cu Platon, care după cum se știe chema la autoflagelarea
ființei umane de dragul purității spiritului, Epicur dezvoltă o etică
în centrul căreia stă individul cu năzuințele și doleanțele sale
legitime (v. epicurism). Mai târziu, realismul eticii aristotelice
și umanismul epicurian se vor revărsa generos în concepțiile etice ale
gânditorilor materialiști din evul modern. (...) (S. S.)
236 (...) Infamie. (...) 2. Jignire, înfierare,
vestejire publică a onoarei impuse de lege sau de opinia publică. Expresia a
țintui la stâlpul infamiei înseamnă a condamna, a înfiera, a supune
oprobiului public și își are originea la romani, la care, stâlpul
infamiei era locul unde erau ținuți legați, spre a fi supuși judecății
opiniei publice, prin lovituri cu pietre, criminalii, infractorii
etc. V. mișelie, mârșăvie. (Al. B. – M. D.)
238 (...) Instinct și morală. (...) Aprobând dictonul
antic „Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin” (Terentiu), morala
noastră pune accentul pe trăsătura specific omenească prin sine și de lume și
militează pentru dezvoltarea armonioasă a personalității, fără a contravine
condițiilor existenței umane, dar reflectând ierarhia valorilor, normele de
conviețuire civilizată și cultă. (P. P.-N.)
239 (...) Integritate. (...) 3. Calitate
a unei persoane care nu se lasă coruptă de vreun viciu sau de vreo tentație,
care-și păstrează cinstea și demnitatea umană; probitate, cinste. (...) Caton,
cenzorul roman (233-249 î. H.), a fost adesea citat ca un model de
integritate; (...). (I. B.)
Intenția și faptă.
(...) La grecii antici, această forță misterioasă care schimba sensul
faptei și intențiile neputincioase, apărea ca soartă, destin. Mitul
lui Oedip este reprezentativ pentru aceasta: a hotărât ca acesta să-și
ucidă tatăl și să se căsătorească cu propria-i mamă. (...) (C. Z.)
248 (...) Invidie, sentiment sau
atitudine de ură sau de părere de rău față de meritele, realizările sau lucrurile
altora. (...) Subliniind suferințele morale pe care le provoacă invidia, Democrit
arăta că „invidiosul se pedepsește singur”. (...) (Gh. B.)
261 (...) Înțelegere, proces al gândirii prin
care se surprinde sau se descifrează sensul unui fapt, se reflectă esența
acesteia; având ca obiect omul, înțelegerea presupune și transpunerea afectivă
și intelectuală în situația omului respectiv. Marc Aureliu spunea;
„Deprinde-te a asculta cu atenție pe oricine și a te pune, pe cât poți mai
mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă”. (...) (P. P.-N.)
266 (...) Jurământ, făgăduială sau promisiune
solemnă făcută de o persoană, printr-o anumită formulă și într-un cadru solemn,
prin care acea persoană se îndatorează profund din punct de vedere moral, se
obligă, se leagă că va face ceva sau nu
va face ceva, că va avea anumite
țeluri în viață, că va împărtăși anumite idei,
convingeri, concepții, că va avea o anumită comportare; (înv.) legământ. (...)
Este cunoscut din istorie jurământul făcut de Hannibal, la vârsta de nouă ani, la
îndemnul tatălui său, de a fi dușmanul poporului roman întreaga sa
viață. (...) ()
269 (...) Lăcomie, comportare a acelui
ce vrea să mănânce sau să bea mult, să câștige mult, să aibă cât mai mult, să
facă avere a unui nesățios, avid, nesăbuit. Un lacom numai „ignoti nulla
cupido” (obiecte absolut necunoscute nu dorește). (...) V. aviditate,
zgârcenie. (Al. B. – M. D.)
275 Logică și etică. (...) Numeroși filozofi
(Platon, Aristotel, Epicur, Descartes, Spinoza, Diderot, Kant, Fichte,
Hegel, Feuerbach etc) au contribuit la elaborarea logică a eticii,
subliniind valoarea de adevăr a rezultatelor cercetărilor din domeniul moralei.
(...) (F. M.)
280 (...) Martir, (...). În sens religios,
martiri au fost aceia care au suferit din cauza credinței și au murit pentru
apărarea. Biserica creștină a întocmit culegeri de povestioare despre viețile martirilor,
(...). Venerarea religioasă, precum și alimentarea sentimentului de admirație pentru
martirajul lor, servesc scopului de întreținere a credinței și in interesului
bisericii. (A. T.)
(...) Mască. 1. (...); grecii, la
petrecerile în cinstea lui Dionysos, și actorii de tragedie și de
comedie își acopereau fața cu o figură de lemn; obiceiul a trecut și la Roma,
unde era folosit în timpul bacanalelor (sărbătorile închinate lui
Bacchus, zeul vinului). (...) (Al. B. – M. D.)
283 (...) Măreție, ansamblu de calități morale
remarcabile care trezesc admirație, uimire, respect. (...) În viziunea
antică, măreția eroului tragic consta în cutezanța acestuia de a
înfrunta destinul (moira), fiind înzestrat cu o natură
sufletească superioară. (...) (Al. B. – M. D.)
285 (...) Metamorfoză, schimbare,
transformare, prefacere a oamenilor în animale, arbori etc sau, dimpotrivă, a
acestor în oameni etc, sens păstrat încă din mitologia greacă și (...).
(...) (Al. B. – M. D.)
286 (...) Misticism, credință în
posibilitatea comunicării oamenilor cu ființe și forțe supranaturală, a căror
voință ar putea fi cunoscută prin „revelație” și pe alte căi „miraculoase”.
(...) Refugiul acestora reprezintă o formă a fugii de realitate, o neputință a
claselor dominante de a se împotrivi mersului istoriei (de ex. în perioada
elenistă cu care și-a încheiat existența civilizația sclavagistă elină,
(...)). (A. T.)
287 (...) Mizantropie, ură de oameni și
viață socială, asociată cu lipsa de încredere în ei și cu tendința de a se
izola de ei. (...) Raționamentul mizantropului este, așadar, sofistic:
trece de la un caz izolat sau de la o experiență întâmplătoare, la totalitatea
cazurilor, ab uno disce omnes. (...) (I. B.)
299 (...) Morala religioasă, sistem de noțiuni,
principii și norme de moralitate, constituite sub influență nemijlocită a
religiei și decretate drept veșnice, neschimbătoare, izvorâte din voința
divină. (...) Totodată, religia (de
pildă, creștinismul) neagă utilitatea socială, importanța ei ca factor de
transformare a realității potrivit cerințelor omului: „lucrul în stare naturală
este opera lui Dumnezeu; munca, prin care el se schimbă, este opera diavolului”
– scria teologul creștin Tertulian. (...) În anumite momente de răscruce
ale istoriei patriei noastre, militanți religioși au militat pentru apărarea intereselor
naționale (..), pentru lichidarea asupririi otomane, (...). V. morala
și religia. (A. T.)
307 (...) Morala și politica, sfere distincte
ale activității, relațiilor și conștiinței sociale între care există o
interacțiune istoricește condiționată. (...) Platon, de pildă, subordona politica
moralei, în măsura în care e concepută ca o cunoaștere transcedentală a
binelui suprem; pentru Aristotel, etica este înglobată în politică, ca o
ramură a acesteia, întrucât binele comunității ca finalitate a politicii, este
supraordonat binelui individual, ca obiect etic. (...) (O. T.)
314 Morală, latură a suprastructurii
societății, formă de reglementare a conviețuirii sociale, a comportării omului.
(...) Astfel, tipuri sociale ca Euclio din Aulularia lui Plaut,
(...) au trăsături comune, deși sunt produsul unor condiții istorice diferite.
(...) (O. T.)
325 (...) Narcisism. 1. Iubire excesivă
pentru propria persoană. Termenul își are originea în mitologia greacă. Narcis
era numele unui tânăr de o rară frumusețe, pedepsit de zeița Afrodita pentru
că a respins dragostea nimfei Echo. Îndrăgostit de propria sa imagine,
răsfrântă în luciul apei, tânărul s-a stins în cele din urmă de durere. (...)
(I. B.)
329 (...) Noblețe 1. Calitate izvorâtă
din rangul sau din situația socială conferită de apartenența la clasa
nobilimii. În antichitate, termenul este cunoscut la chinezi, indieni, greci,
romani. La romani, el desemnează aristocrația formată din
câteva familii de patricieni care făceau parte din principalele magistraturi,
spre a-i deosebi de „oamenii noi”, ridicați din straturile sociale
inferioare. (...) (Al. B. – M. D.)
348 (...) Orgie. 1.(În antichitate)
Petreceri zgomotoase și destrăbălate date de greci în cinstea lui Dionysos,
zeul ocrotitor al viței de vie și simbol al fertilității; la romani,
în cinstea lui Bacchus. (...) (Al. B. – M. D.)
351 (...) Pasiune, sentiment deosebit de
puternic și de activ, care stăpânește pe om și-l angajează, nestăvilit, într-o
anume direcție. (...) Epictet spunea: „Pune frâu patimilor până nu-ți
pun ele ție”. (P. - P. N.)
366 (...) Păgân, denumire neștiințifică,
atribuită de teologie (cu precădere de cea creștină) celui ce împărtășește altă
religie. În mod curent, termenul păgân se folosește referitor la adepții
religiilor politeiste, animiste, fetișiste ș. a., pe care teologia creștină
drept „barbare”, „sălbatice”, în opoziție cu „creștinismul civilizat”. (...) (A.
T.)
367 Persecuție, urmărire continuă,
nedreaptă și violentă a cuiva pentru a-i provoca daune morale sau materiale;
ponegrire, asuprire, împiedicarea abuzivă și brutală a unui individ de a-și
exercita drepturile pe care le are (oprimare pe motive politice sau
religioase); prigoană. Cândva, prin persecuție erau denumite violențele
exercitate împotriva creștinilor din timpul Imperiului Roman.
(...) (Al. B. – M. D.)
274 (...) Predestinare, una din dogmele
de bază ale creștinismului, mozaismului, islamismului și altor religii, care
afirmă că faptele, comportamentul omului, locul și rolul lui în societate sunt
hotărâte, dintr-un început, de Dumnezeu și nu pot fi influențate sau schimbate
de om. (...) În religiile antice, însușirea de a predestina viața
oamenilor era atribuită unor divinități anume (ex. moirele, tyche la vechii
greci). Ideea predestinării își găsește loc și în unele doctrine
filozofice idealiste strâns înrudite de cele mistico-religioase (ex. la Platon,
Filon, Seneca). (...) (A. T.)
275 (...) Prietenie, formă a
raporturilor personale care apare relațiile de conviețuire, în activitățile
desfășurate în comun etc și se bazează pe încredere reciprocă, încredere, stimă
și devotament. (...) Despre prietenia
dintre Marx și Engels, uniți prin idealul comun al eliberării omenirii
muncitoare, Lenin scria: „(...) Proletariatul european poate să spună că
știința lui a fost creată de doi savanți și luptători ale căror legături întrec
cele mai emoționante legende antice despre prietenie între oameni”. (...) (F.
G.)
284 (...) Promptitudine, caracteristică a faptelor
și acțiunilor omului de a fi făcute, cu repeziciune și la timpul potrivit, adică
tocmai contrariul amânării lipsite de justificare. (...) „Festina lente”
(Grăbește-te încet), spune un dicton latinesc. (...) (Gh. N.)
Proscris.
1. (La vechii greci) Persoană condamnată fără judecată, care,
dacă nu se exila, își pierdea viața și averea; (la romani,
pe vremea lui Marius, Sulla etc) persoană scoasă de sub ocrotirea
legilor și care putea fi omorâtă de oricine și deposedată de avere.
(...) (Al. B. – M. D.)
(...)
Prostituție,
degradare morală și socială a unei persoane, care recurge la traficul
propriului corp pentru a-și câștiga existența, a-și îmbunătăți condițiile de
viață sau a-și satisface înclinările către desfrâu. Semnalată din antichitate,
prostituția a constituit o lipsă a demnității umane a persoanelor în cauză
și, concomitent, o ilustrare a structurii vicioase a societăților respective.
(...) (I. B.)
383 Recalcitrant, (...) „Oricine poate fi
mânios, căci e lucru ușor; dar să te mânii pe persoana indicată la gradul
potrivit, la timpul potrivit și pentru pricina potrivită – aceasta nu se află
în puterea oricui și nu este ușor” (Aristotel). (Gh. N.)
386 (...) Relativism etic,
doctrină în care se exagerează până la absolutizare caracterul relativ al
normelor morale. (...) În antichitatea greacă, relativismul sofiștilor a
avut semnificația unei reacții împotriva menținerii unor concepții
morale ale trecutului multisecular, cărora li se atribuia valoare absolută,
fără a-și găsi de fapt justificare în morala vremii. (...) V. categorii
etice, morală, neopozitivism în etică, normă. (M. C.)
393 Rutină, capacitate câștigată prin
practică îndelungată, manifestată prin
respectarea severă a anumitor norme de lucru. (...) „Obișnuința este a doua
natură” (Cicero), însă omul nu trebuie să devină sclavul propriilor
deprinderi. (...) V. atitudinea față de muncă (Gh. N.)
396 (...) Scepticism. 1. Doctrină
filozofică datând din antichitatea greacă și îmbrăcând diferite
forme în cursul istoriei, care, în esență, consideră îndoielnică posibilitatea
omului de a ajunge la adevăr, de a deosebi ce este bine de ce este rău,
ce este drept de ce este nedrept. Concepțiile sceptice, caracteristice,
îndeosebi, perioadelor de criză socială și morală și de decădere
culturală au promovat relativismul sau agnosticismul în
domeniul teoriei cunoașterii. 2. Doctrină etică, prezentată drept
corolar al concepțiilor filozofice sceptice sau caracteristică unor gânditori moraliști
de alte orientări filozofice. (...) V. neîncredere, optimism, pesimism. (F.
M:)
410 (...) Stăpânire de sine, capacitate
de a supune propria viață emoțională, instinctul, pornirile spontane, dorințele,
exprimarea orală unui sever control conștient, de a respinge și de a suprima
tendințele ce s opun realizării unui scop principal și de a promova și dezvolta
numai pe acelea care servesc scopului. (...) Democrit spunea: „Este
bărbat acela ce își învinge nu numai dușmanii, ci și dorințele”. (...) (P.
P.-N.)
411 (...) Stoicism, doctrină etică prin
care se reflectă într-o manieră specifică, criza morală a antichității eline
și romane. Judecând după mărturiile gânditorilor antici, fondatorul
școlii stoice este Zenon din Cition (331-232 î. e. n.). Discipol și,
ulterior, succesor la conducerea școlii, a fost Cleante. De multă autoritate
în rândul stoicilor s-a bucurat și Hrysip, elev al lui Cleante. Stoicii
și-a aflat reprezentanți străluciți și Roma antică (din epoca imperiului),
cum ar fi Seneca, Epictet și împăratul Marc Aureliu. Virtutea,
după stoici, reprezintă binele suprem. Ea se dobândește prin stăpânirea
de către om a firii sale lăuntrice și prin dirijarea vieții în acord cu imperativele
naturii. Apare deci că virtutea este forma cea mai indicată de adaptare
la mediu. Adaptarea, „viața în acord cu natura” (Zenon), pe
care o preconizează stoicismul drept normă și condiție a virtuții,
nu are însă nimic comun cu o etică a acțiunii și transformării realității
sociale. Conformarea la natură reprezintă, în fapt, un tip de adaptare teoretico-spirituală
la un mediu social care se dovedește a fi străin și vrăjmaș individului. Omul,
consideră stoicismul, trebuie reeducat. Voința sa urmează a fi
călită în așa măsură, încât să dobândească tăria sufletească, abnegația necesară
opunerii torentului evenimentelor și fenomenelor. Direcția, sensul, cursul
evenimentelor și fenomenelor, după stoici, este cel heraclitic,
„totul curge”. Totul este efemer, nimic nu este stabil. Omul, ca ființă
rațională, este obligat astfel, prin forța lucrurilor, să-și întărească voința
și puterea pentru a le opune trecerii, devenirii, efemerului. Înțeleptul
privește lumea, în pofida devenirii concretului, din punctul de vedere al
veșniciei devenirii. Prin aceasta se ridică deasupra torentului evenimentelor. În
haosul și în vârtejul lucrurilor, el descoperă un punct de sprijin: rațiunea
triumfătoare. Supunerea necondiționată în fața destinului, a sorții
se împletește la el cu convingerea propriei sale măreții. Astfel, înțeleptul
se socotește un demn interlocutor al „banchetului divin”. Înțeleptul
trebuie să se ridice însă, nu numai deasupra a tot ce-i este exterior, cosmic,
ci și deasupra pasiunilor, dorințelor. Stoicii propovăduiesc disprețul,
apatia față de pasiuni, față de afecte. Ele alcătuiesc sursa neliniștii
și a durerii. „Afectul – după Zenon – este o mișcare nefirească a
sufletului”. Omul înțelept, afirmă stoicii, este liber,
deoarece nimic nu-l neliniștește. Asupra lui se abat, din când în când, arată Seneca,
doar „umbre” ale pasiunii. Fiind întruchiparea rațiunii, el este lipsit
de emoții. Trăiește bucuria liniștii. Situându-se deasupra evenimentelor și
pasiunilor, înțeleptul este fericit în toate circumstanțele și
împrejurările vieții. Morala stoică a fost mai târziu preluată și
reelaborată de creștinism. (...) V. fericire. (S. S.)
421 (...) Temperanță, caracter al
gândirii și al conduitei de a fi măsurat, sobru, cu tact. (...) „Est modus in
rebus, sunt certi denique fines” (Este o măsură în toate și limite bine
trasate) (Horațiu) (...) V. abstinență. (Gh. N.)
424 (...) Titan, (...). În mitologia greacă,
cei 12 titani, copii ai lui Uranus și ai Geei, ai Cerului și ai
Pământului, șase băieți (titani) și șase fete (titanide),
întruchipau diferite forțe ale naturii. (...) V. personalitate (AL. B. –
M. D.)
431 (...) Umanism.
1.(în sens restrâns) Mișcare culturală europeană din epoca Renașterii,
inspirată de prefacerile sociale care pregăteau nașterii lumii burgheze și care
a promovat o ideologie nouă laică, în centrul căreia se afla omul, ideea
liberei dezvoltări personalități umane, concepută însă într-un spirit
individualist. Pornind de la că idealul omului liber și armonios dezvoltat, ca
personalitate și ca cetățean, s-a întruchipat în cultura antică, umaniștii
au procedat la restaurarea și la studierea monumentelor culturii
greco-latine.
(...) Reprezentat de Nicolaus Olahus, I.
Vitez, I. Honterus, G. Heltai, M. Halici ș.a ., umanismul transilvănean a
culminat, sub raportul orientării antifeudale, cu cărturarii din secolul
XVI: Ioan Sommer, Fr. David, Paleologus. În secolul XVII și la
începutul secolul XVIII, tendințe umaniste afirmă în opera unor cărturari
moldoveni, munteni și transilvăneni: Miron Costin, stolnicul Constantin
Cantacuzino, N. Milescu, mitropolitul Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Gheorghe
Brancovici ș. a. (...) V. antiumanism (O. T.)
436 (...) unitatea
poporului (societății) 1 (sens
restrâns) Unitatea multilaterală a societății socialiste, care se aplică pe
plan obiectiv, cât și pe plan subiectiv, constituind principala forță a motrice
a dezvoltării acestei societăți. (...) Unitatea socialistă a poporului,
coeziunii națiunii noastre socialiste și-au găsit exprimarea în Frontul
Unității Socialiste, din care fac parte Partidul Comunist Român, forța politică
conducătoare a societății, organizațiile de masă, obștești și profesionale, uniunile
de creație și asociațiile oamenilor de știință, consiliile oamenilor muncii
de naționalitate maghiară, germană, sârbă, ucraineană. (...) (O. T.)
438 (...) Utilitarism.
1.Doctrină etică care reflectă interesele și stările de spirit liberale din
secolul XIX și care continuă tradițiile hedonismului și eudemonismului;
(...). (...) (O. T.)