A. I. Odobescu (PĂCURARU 1966)

D. Păcurariu, A. I. Odobescu, Editura Tineretului, București, 1966, 120 p.

 

I.Copilăria. Primii pași în studiu și în creație

5 (...) [Ion Odobescu] De tânăr a intrat în oștire, participând, la început ca pandur, apoi ca ofițer înrolat în armata rusă, la războiul Rusiei cu turcii. (...) În timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 avea gradul de polcovnic (colonel) și făcea parte din armata de ocupație. (...)

6 (...) Bunicul mamei lui Odobescu, doctorul Dumitru Caracaș, cu studii făcute la Berlin, a scris în limba greacă o Poemata medicala. (...)

7 (...) De la Constantin Caracaș [fiul lui D. Caracaș] ne-a rămas în manuscris o Topografie a Țării Românești, în grecește, tradusă ulterior în limba română(1). (...) În casa părintească, Catinca Caracaș a învățat limba greacă și franceză și, având la îndemână biblioteca bogată a tatălui, a putut, până la vârsta de 20 de ani  - vârstă la care s-a căsătorit – să-și formeze o cultură întinsă, impresionantă dacă o raportăm la zestrea intelectuală a cucoanelor vremii. (...)

1 = Ms. 4794, Biblioteca Academiei RSR.

 

II. Debutul publicistic. Poet și traducător

18 (...) [Paris, 1850] Își adâncește cunoștințele de limbă și literatură franceză și, mai ales, de limbă latină și greacă, studiază temeinic istoria artelor și arheologia. (...)

22 (...) Odobescu se mișcă cu o mare ușurință în câmpul vast al artei universale, de la origini până în epoca lui, și face aprecieri competente și pătrunzătoare, de om temeinic inițiat, în legătură cu marii artiști ai lumii: Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Gros, Gericault, Praxiteles etc. (...) Cât privește arhitectura, Odobescu constată că, după cele două mari școli în Europa – greacă și gotică – corespunzând spiritului unor popoare diferite și unor epoci diferite, a urmat, în epoca mai modernă, o concepție foarte eclectică care dăinuie și azi.

25 (...) Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrariului, scriitorul, afirmă Odobescu, trebuie să știe să ocolească tendințele latiniste, cele influențate de sintaxa limbii franceze, ca și cele arhaizante cu iz slavon, după limba vechilor traduceri de cărți bisericești. Pledând pentru împrumuturi din alte limbi, Odobescu respinge concepțiile puriste, care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine, dar nimeni nu s-a gândit să le scoată în mod arbitrar, pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. „Într-un cuvânt – conclude autorul – ideea noastră e că trebuiește să respectăm limba care e în gura poporului nostru, s-o păstrăm în întregimea sa, și cât despre adausele cerute de deosebitele trebuinți, să le facem prin împrumuturi din limba latină sau chiar și din limbile moderne când cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale și moderne; (...)”.

26 (...) În ce privește „frumoasele modeluri”, autorul consideră ca esențiale pentru orice scriitor modern cunoașterea, înainte de toate, a literaturii vechi grecești și a literaturii latine, care „sunt pline de capete d operă care trebuie studiate cu luare-aminte; întrâ-nsele, nu numai întregul scrierii înfățișează o măreață priveliște, dar încă și amănuntele sunt vrednice de a fi cercetate cu curiozitate. Astfel trebuie să fie o compunere literară sau artistică ca să fie desăvârșită: măreață în întregimea sa și plină de grații când o privește cineva de aproape; astfel sunt scrierile de căpetenie ale literaturii grecești și romane. Oricine vrea să fie literat trebuie să cunoască adânc aceste două comori; trebuie să le studieze mai mult decât oricare alte părți, fiindcă ele singure pot forma cu desăvârșire bunul fond și gustul și că ele sunt temeiul multor literaturi moderne”. Antichitatea greco-latină oferă, așadar, scriitorului modern, mai mult decât oricare epocă, exemple de perfecțiune artistică.

27 Romantismul, identificat în mod abuziv cu literaturile nordice luate în ansamblul lor, de la origini până la contemporaneitatea scriitorului, ca și cuperioade mai noi – acestea într-adevăr romantice – ale literaturilor sudice, neolatine, nu poate avea, în concepția lui Odobescu, aceeași valoare exemplară. (...)

28 Fire de epicureu, de o jovialitate nu explozivă, ci ponderată și calmă, intelectual umanist năzuind spre erudiție, cu preocupări temeinice de arheologie, Odobescu vedea, în mod firesc, întruchiparea perfecțiunii artistice în vechea artă greco-latină, expresie, după părerea sa, a echilibrului interior, a armoniei formei și a perfecțiunii, pe care o recomandă ca model artiștilor contemporani. Îndemnul de a studia și prelua experiența literaturii clasice din antichitate avea în vedere nu imitarea în întregime, ducând la pastișarea ilustrelor modele („(....) Nu, multe idei s-au schimbat, unele s-au dezvoltat, altele au pierit cu totul de pe când scriau grecii și romanii. Religia pe care ei se bizuiau s-a desființat cu totul pentru noi; (...); istoria lor, deși ne este cunoscută, dar ne atinge mai puțin decât a noastră sau a popoarelor contimporane cu noi. (...)), ci doar preluarea unor modele de creație: grijă pentru compunerea migăloasă a frazei, pentru perfecțiunea compoziției, a formei; simplitate și echilibru în exprimarea sentimentelor. (...)

29 (...); de asemenea, studiul Satira latină, temeinic informat privind evoluția satirei la greci și la romani și vădind, la autor, o excepțională aplicare ca exeget. (...)

31 (...) În poezia C..., de pildă, imaginea iubitei e înfățișată în genul lui Anacreon:

„Eu cred că scânteie,

Dintr-alt foc nu iese

Decât din lumina

Negrilor tăi ochi.

Pe mai dulce undă

Decât neagra-ți buclă

Nu poate adia.”

Poezia A... cuprinde aproape toate elementele de decor ale poeziei pastorale: cadru festiv de natură în care frunzele șoptesc legănate de zefiri, filomele, echo, care multiplică cântecul de iubire al iubitei. (...)

33 (...) Preferințele i se îndreaptă spre clasicii antichității, ca și spre romanticii contemporaneității sale. Astfel, traduce Cântul I din Iliada și Odiseea lui Homer, de asemenea primul cântec din Georgicele lui Virgiliu, Mimii lui Herondas, câteva ode din Horațiu, precum și fragmente din operele lui Hesiod, Teogonia, poem tratând despre nașterea zeilor, carte de seamă a literaturii vechi grecești și Lucrări și zile, un fel de cod poetic al agriculturii în sensul Georgicelor lui Virgiliu de mai târziu. Traducerile sunt făcute în proză, imitând ritmul cantitativ al vechilor texte clasice. (...)

35 (...) Prin traducerile lui clasice, ca și prin studiul său dedicat satirei latine, scriitorul începe să valorifice o altă latură, umanistă, a formației și a structurii sale, afirmată larg mai târziu, în anii maturității depline, (...).

 

III. „Scenele istorice”

37 (...) În „România literară” publică articolul despre Satira latină, (...). (...)

(...) Romantismul, repudiind orientarea clasicilor, când era vorba de trecut, spre antichitate, manifesta interes pentru istoria evului mediu și contemporană, (...).

38 (...) Tânărul student valah suferă puternic înrâurirea romantică, am văzut, în creația sa lirică, ca și în încercările sale în proză, deși, prin preocuparea sa, de exeget și traducător, pentru literatura greacă și latină, el trădează încă pe de acum un spirit echilibrat, predispus mai curând orientării într-o direcție clasică. (...)

42 Punctul de plecare sunt (...), precum și istorici străini, Fr. Forgas, M. Siegler, D. Fotino, Joseph von Hammer (Istoria imperiului otoman), Du Cange (Istoria Bizanțului), (...).

43 (…) [Mihnea Vodă cel Rău] (…); plănuiește să ademenească pe toți membrii familiei vrăjmașe în capitală, pentru a-i suprima, dar aceștia fug peste Dunăre, de unde vin cu armată și-l gonesc pe tiran, (…). (…) Când află că planul său de a-i suprima pe Craiovești i-a fost dezvăluit și aceștia au fugit peste Dunăre, „(…)”.

45 (…) Ca să-și consolideze poziția politică ea [Doamna Chiajna] pune la cale căsătoria celor două fiice ale sale cu personalități politice influente la Poartă. (…)

47 (…) Eroina a trăit mulți ani, după lupta cu moldovenii, într-o viață plină de peripeții și a sfârșit la Constantinopol. (…)

 

IV. Cercetător al tradițiilor culturii naționale și al folclorului. Câteva ore la Snagov. Dispute folclorice

54 Odobescu, care asigura conducerea redacției, a publicat aici numeroase lucrări: (…); două întinse studii de folclor (Cântecele poporane ale Europei răsăritene și Răsunete ale Pindului în Carpați), caldă pledoarie, pe linia scriitorilor pașoptiști, în favoarea poeziei populare, studii cu totul remarcabile pentru concepția înaintată, prin informația largă și prin faptul că inițiază la noi cercetarea comparată a folclorului. (...) În sfârșit se mai cuvine menționată, între lucrările valoroase ale scriitorului publicate în „Revista română”, originala bucată Câteva ore la Snagov, (...) prefigurând Pseudo-Kyneghetikos, opera literară de căpetenie a scriitorului.

56 (...) Autorul folosește citate, alese cu pricepere și gust din Istoria împăraților otomani..., până la acea dată netipărită, pentru întregirea biografiei lui Ienăchiță [Văcărescu, „Revista română”, 1861] și pentru a învedera talentul de memorialist al acestuia. (...)

58 (...) Autorul constată o puternică influență slavă, într-o epocă îndepărtată, influență care  nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Acestei influențe vechi i s-au adăugat altele, tot slave, de către traducătorii secolelor XVI și XVII, care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în românește termeni abstracți pentru interpretarea ideilor filosofice și morale, termeni tehnici privind administrația, viața socială și politică și le luau din limba oficială, care, în cancelarii și în biserică, era slavona.

59 Această influență slavonă, venită mai târziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijă a limbii. Cealaltă, mai veche, nu poate dispărea pentru că ea a fost asimilată organic și limba nu poate fi concepută fără acest element slav. „Să nu sperăm niciodată – afirmă Odobescu, în sensul lui Eliade (din Prefața Gramaticei), al lui Negruzzi și Russo, cu o logică și argumentație mai savantă însă -  și chiar să nu voim a șterge urmele înrâuririi primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dânsa, va dispare și limba română cu caracterul său propriu și constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influență diferită de acelea ce au predominat al formarea limbilor neolatine din occident, surorile ei. Provențalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, în dezvoltarea limbii lor, căi cu totul diferite de aceea în care, de la început, a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte elemente, alte influențe au determinat modificarea limbii latine la dânșii; altele cu totul au fost la noi. (...)” Săgeata era aruncată latiniștilor (al cărui reprezentant era și Cipariu), împotriva cărora va porni mai târziu în Academie o acerbă campanie. (...)

60 (...) Citând în sprijinul concepției sale păreri la fel de entuziaste ale unor nume celebre, într-o înșiruire capricioasă (Herder, Mickievicz, Platon, Montaigne), el subliniază bogăția de simțire și de limbă oferite de poezia populară, simplitatea și profunzimea ei. (...)

61 Relevând, în încheiere, comunitatea de viață sufletească, reflectată în folclor, a  popoarelor din răsăritul Europei, menită, după părerea sa a forma împreună un stat confederativ (ideea o avusese și Bălcescu și alți pașoptiști, după revoluție; la 1861 însă, în mijlocul entuziasmului național care nu se stinsese încă după înfăptuirea Unirii, ea era depășită), autorul își propunea să studieze folclorul acestor popoare pentru a releva „ce datine au schimbat cu noi aceste națiuni apropiate pe țărmurile Dunării sau pe plaiurile Carpaților și Balcanilor și, repurtând apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la țara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareșicum vechile noastre datine”. Articolul [Cântecele poporane ale Europei răsăritene] este urmat de un studiu amplu, Răsunete ale Pindului în Carpați, în care se demonstrează originea elenică a unor motive frecvente în poezia populară românească, stăruindu-se cu deosebire asupra motivului Mioriței, provenit, după opinia autorului, din anticul cântec elinesc al Linului  (tânărul stins în floarea vârstei). Studiul, cu erudite și nu o dată subtile incursiuni în mitologia și literatura Greciei antice, inaugurează, la noi, cercetarea comparată a folclorului. (...)

62 (...) În 1879, scria o prefață la cartea acestuia [Petre Ispirescu], Poveștile unchiașului sfătos, prelucrarea a unor basme mitologice grecești, (...).

67 (...) În fața personalității lui Matei Basarab, asupra căreia se insistă pe larg – (...), pentru actul prin care se elibera mănăstirile din țară de sub tutela mănăstirilor străine, spre care era îndreptat cea mai mare parte a venitului mănăstirilor noastre – (...):

68 „(...) Îmi pare că te văd, diplomat iscusit, râzând înghesuit în barba-ți căruntă, când, cu un cusur subțire, îți bătuși joc de agaoa turcească ce venea spre a te mazili și-l ocoliși, pe dealul Văcăreștilor, cu o guardie de onoare, care, cu fitilul la puște, îl oprea să intre în București”.

69 (...) Și autorul conchide cu maliție: „în sfârșit, bieții părinți arătau în tot chipul câtă jale simt, unde li se răpise antica îmbelșugată trândăvie (...)”. (...) „Plătica de Snagov ar merita o lungă disertațiune științifică în care s-ar spun numele ei pe latinește (...)”.

71 (...) Adoptarea de către adunare a ortografiei elaborată după principiile latiniste ale lui Cipariu și impusă astfel ziarelor, cărților școlare și, în genere, scrisului românesc din Transilvania, îl nemulțumește de asemenea. (...) Articolul referitor la adunarea Astrei din 1862 [Brașov] marchează începutul polemicei autorului cu latiniștii, polemică reluată și dusă, cu larg ecou în epocă, după 1870, în cadrul Academiei. (...)

(...) Cu prilejul dezbaterii problemei secularizării pământurilor mănăstirești, care alcătuiau un sfert din suprafața arabilă a țării, Odobescu exprimă părerea că aceasta să se facă nu în scopul împroprietăririi țăranilor lipsiți de pământ, cum preconizau patrioții luminați ai timpului, ci în folosul instituțiilor de cultură și binefacere, precum și a unei acțiuni mai largi de emancipare culturală a popoarelor creștine din orientul Europei. (...) Neizbutind să-și impună părerile, susținute și într-o broșură tipărită în limba franceză cu acest prilej sub pseudonim (Etudes sur les droits et les obligations des monasteres roumaines dediees aux Saint-Lieux d Orient par l Archimandrite Agathon Otmenedec – Studii asupra drepturilor și obligațiilor mănăstirilor românești închinate Locurilor Sfinte din Orient, de arhimandritul Agathon Otmenedec), demisionează din minister.

74 (...) Ca membru al Academiei (ales la 10 septembrie 1870, la propunerea lui A. Papiu-Ilarian și a lui I. Hodoș), el a dus o luptă susținută împotriva latinismului, contribuind în mare măsură la înfrângerea acestuia. (...)

75 „(...) D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica până într-acest punct o limbă, de a introduce într-însa un așa îmbelșugat material propriu și de a lepăda din ea așa multe forme și terminațiuni înrădăcinate în limbă, precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latină, cu terminațiunile în ială, iță, nic etc pe care d-nii Laurian și Massim le-a aruncat în gunoiu Glosariului. (...)” De un mare efect, în combaterea latinismului, stârnind haz în presă și în cercuri largi ale opiniei publice, a fost prânzul dat de el în 1871 membrilor Academiei, prânz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist, în care Laurian și Massim redactaseră primul dicționar al limbii române. Gluma lui Odobescu a prins, demonstrând la ce aberații hilariante ducea concepția etimologizantă a adepților latinismului. (...)

 

V.Pseudo-Kyneghetikos

77 (...) „Am luat dar pretențioase hotărâri – concludea autorul [scrisoare către C. Cornescu] – a le deșerta într-un volum osebit, cel voi tipări numai pe seama lor, și care, sub un titlu pedantesc și arhaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Fals tratat vânătorie, Pseudo-Kyneghetikos, în opozițiune fățișă cu Manualul tău [vânătorului], care, deși mai scurt, este însă fără îndoială cu mult mai folositor celor care vor să învețe ceva cu temei.”

78 (...) Laokoon – sau despre limitele dintre artele plastice și poezie de Lessing este un studiu comparat, urmărind metodic tratarea aceluiași motiv în artele plastice, precum și de către poeți. (...)

80 (...) De aci o lungă digresiune despre grauri, despre confuzia care se face între aceștia și sturzi, despre interesul manifestat față de sturzi la romani, apoi la popoarele moderne, citându-se, în acest sens, părerile lui Martial, Horațiu, Terențiu Varone, Pliniu, Dante, Buffon, C. Facca.

81 După care o aluzie ușor înțepătoare la adresa autorilor dicționarului latinist al Academiei, de curând tipărit, care scoseseră toate cuvintele de origine nelatină, rezervate unui volum special numit glosariu: „Autorii Dicționarului Academic nu înscriu cuvântul cocosariu; - poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S”. (...)

(...) Și urmează, citate, celebrele versuri ale lui Lucrețiu din poemul De rerum natura, dedicate Venerei, zeița dragostei și a fecundării, însoțite de un cald comentariu al lor și (...).

82 (...) Amintirea cărții lui Lessing, Lakoon, survenită brusc, printr-o capricioasă asociație, (...). Unei atari scrieri i s-ar potrivi ca emblemă, crede autorul, trei capodopere ale plasticei: sculpturile Diana cu ciuta de la Luvru, (...)

„Însă creațiunea sa, modulată în unde unduioase și pline de nobleță, nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemida. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihnește, pe jumătate culcată. (...)”

83 (....) Șirul asociațiilor continuă capricios, urmărind tema vânătoarei în arta antichității, pe medalioanele de pe arcul lui Constantin, de la Roma; (...); în literatură, la un Horațiu, Marțial, (...). (...) Sunt menționate, în acest sens, paginile despre scenele de vânătoare de pe arcul lui Constantin, despre sculptura persană din timpul sasanizilor, pictura din mormântul Nasonilor, (...).

85 (...) „Non omnia possumus omnes”(1)

Sau, când relatează despre modul în care Constantin cel Mare, primul împărat creștin, și-a însușit arcul de triumf al lui Traian, restaurându-l și împodobindu-l cu inscripții care vorbesc despre meritele sale. „Deși-mi vine foarte greu - conchide glumeț Odobescu – să aduc așa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat și patron al Bucureștilor, dar, am mai spus-o și în alt loc – eu țin întotdeauna cu Traian și nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.”

1 = Vergilius, Egloga III, vers 63: „Nu toți putem toate” (n. Odobescu).

86 (...) Și începe descrierea unei călătorii, cu ani în urmă, prin munții Buzăului, conduși de un tânăr țăran din satul Bisoca, „un fel de oacheș Apollon muntenesc”, comoară de grai și înțelepciune populară. Bisocianul dă deslușiri despre oameni și locuri, despre rostul florilor și al buruienilor, ale căror nume pitorești în rostirea neaoșă a țăranului scriitorul le notează încântat, prilej de a ironiza din nou dicționarul latinist al Academiei și principiile aberante ale pedanților săi autori: „(...) De-aș fi stat să le însemnez pe toate, poate îmi da și mie Societatea Academică să lucrez – nu, vai de mine – în Dicționarul cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubașul Glosariu, unde pricopsiții noștri lexicografi și scornitori de grai nou și pocit asvârlă ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasă noastră limbă românească. (...)”.

 

VI. Director al Teatrului Național și al Școlii Normale Superioare. Istoric savant. Alte inițiative.

94 (...) El scrie piesa Radicalele (1881), adaptare după comedia La Grammaire a lui Labiche, în care satirizează pe latiniști, și (...).

95 (...) La sfârșitul anului 1876, într-un articol, Marele bolnav al Orientului, el arăta curajos (țara se află încă sub suveranitatea Turciei) decăderea imperiului otoman, minat de vicii fără egal în vârful administrației sale și devenit, ca nicăieri în Europa, călău pentru popoarele subjugate („bancrută, detronări în harem, ucideri de miniștri și agenți consulari, măceluri și pustiiri prin provinciile creștine cele mai îmbelșugate, lipsă totală de autoritate morală, cruzimi, barbarie și fățărnicie pretutindeni”). Articolul pleda pentru curmarea acestei stări de lucruri, în sensul de a se impune Turciei, de către puterile unite ale Europei civilizate, eliberarea popoarelor din Balcani și organizarea lor în state, „pe baza naționalităților”. „Prelungirea domnirii Turciei în orientul Europei este o rană fără vindecare, în mijlocul căreia va trebui neapărat să se înfigă scalpelul”, concludea radical autorul articolului. La începutul anului următor, într-o suită de articole publicate în ziarul „Românul”, Odobescu polemiza cu broșura lui I. Ghica, O cugetare politică, tipărită atunci, combătând părerile neutraliste ale memorialistului, afirmând patetic ideea intervenției armate a României împotriva Turciei pentru cucerirea independenței.

96 (...) Două săptămâni mai târziu, într-o nouă conferință, Curcanii, ținută tot la Ateneu (tipărită în același an în volum, împreună cu cea despre răscoala iobagilor ardeleni), Odobescu evoca, cu aceeași caldă admirație, vitejia armatei române în luptele cu turcii pentru cucerirea Rahovei. (...)

97 (...) Cu prilejul Expoziției Universale din 1867 de la Paris, Odobescu întocmise în limba franceză și pusese în circulație o Notă privind antichitățile României, menită a atrage atenția străinilor că pe pământul românesc există bogate urme de așezări străvechi. (...) O parte a bogatului material informativ adunat cu această ocazie [Cestionar arheologic, 1871, Ministerul Instrucțiunii], a fost prelucrat de autorul chestionarului în lucrarea Rămășițe antice din județul Dorohoi, în care se indicau, ordonate pe plăși și alfabetic, toate localitățile cu urme istorice.

98 Numeroase alte studii și comunicări sunt publicate în anii următori: (...), Relațiune despre antichitățile județului Romanați (1877) – excelent ghid topografo-arheologic – Antichități scitice (1879), (...), Iconografia lui Traian. Statue și busturi antice (1888). (...) Într-un articol scăpărător, intitulat Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează, publicat în ziarul „Columna lui Traian” din 1873, Odobescu ironiza explicațiile diletante ale lui Bolliac dintr-unul din articolele acestuia, Uzul fumatului în timpii preistorici, care atribuia vechilor traci niște obiecte în forma unor pipe, găsite în câmpia Dunării, folosite, chipurile, în timpurile preistorice, pentru fumat. Demonstrând caracterul fantezist al opiniei lui Bolliac, explicabil prin lipsa de informație a autorului cu privire la obiceiurile vechilor popoare dunărene, (...).

99 (...) El [cursul Istoria arheologiei 1877] cuprinde, în 15 lecții, o prezentare a izvoarelor arheologice și a dezvoltării științei arheologice, din antichitate până la mijlocul veacului al XVIII lea, cu descrierea judicioasă a obiectivelor arheologice, stăruind asupra monumentelor arheologice foarte importante și cu deosebire asupra monumentelor de artă. (...) Descrierea plastică a monumentelor de artă (grupul statuar Laokoon, ...), ale operelor literare (Andriana lui Terențiu), schițarea cu mijloace literare a unor biografii și portrete de scriitori, artiști sau oameni de știință (Lucian, Pliniu cel Bătrân, ....) face să sporească interesul cursului. (...)

100 (...): „Cultul naționalității noastre, întru care intră negreșit și oarecare mândrie că suntem din vița lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda și gâștele din bătătură, sub cuvânt că sunt urmașe ale gâștilor din Capitoliu. Strănepoți curați sau corciți ai romanilor, (...) și să nu căutăm... a ne oțărî într-o deșartă și ridicolă îngâmfare de origine, că adică noi suntem fiii Romei, și nu vrem să știm decât limba Romei, decât istoria Romei, și decât antichitățile Romei”. (...)

102 (...) În 1885, e nevoit să demisioneze din postul deținut la legație, dar rămâne mai departe la Paris, hărțuit mereu de lipsă de bani, continuându-și lucrul la Tezaur și la colecția de documente, pentru care primește slabe subvenții de la Academie și din care tipărește în același an, la București, un prim volum, intitulat Documente privitoare la istoria românilor, având un subtitlu lung: Urmare la colecțiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki – Suplement I – vol. II  - 1781-1814 – cu portretul lui Ioan Gheorghe Caragea voievod – Documente culese din Arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris – Publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și ale Academiei Române. (...)

105 În acest sens, el a convins o serie de profesori de prestigiu de la Universitate să țină lecții și la Școala normală superioară: Ion Bogdan, pentru limba slavă veche, Francudi pentru limba greacă, (...).

107 (...) În octombrie 1895, prezidează la Iași comise de concurs, din care fac parte, între alții slavistul Ion Bogdan și A. Xenopol, pentru ocuparea catedrei de istorie universală de la Universitatea din București, și determină, în ciuda opoziției locale și a unei campanii calomnioase de presă, numirea tânărului Nicolae Iorga, cel mai pregătit și mai talentat dintre cei patru candidați. (...)

 

VII.

108 (...) Îndeosebi studierea îndeaproape și prețuirea literaturii clasice greco-latine îi vor forma și stimula preocuparea pentru stilul îngrijit  (fraza ușor convențională, cu perioade largi, minuțios și savant construită, cu expresia în genere studiată). (...)

Scrieri literare (HASDEU 1989)

Bogdan P. Hasdeu, Scrieri literare, Minerva/Arcade, București, 1989, 360 p.

 

Viersul - „Columna lui Traian”, 11 aprilie 1872

(7) Homer cânta mânia divinului Ahile

Și Dante Tartarul cânta

 

Vornicul Iancu Moțoc - Baladă din secolul XVI / „Columna lui Traian”, 30 aprilie 1870

(20)(...) Vornicul fugi în Polonia, unde, însă, după stăruința Porții Otomane, piere decapitat în capitala Galiției. (...)

 

Ovidiu la gurile Dunării - Tristia, Lib. III, Eleg. 10 / „Columna lui Traian”, 15 august 1872

(22-25)

 

 

Ionașcu-Vodă (1574) - Baladă / „Din Moldova”, nr. 1, 1862

 

(27-8)„Robi să nu se facă! Nu voi să mă-ncurc!

Peară tot ce-i turc!”

Astfeli Ionașcu-Vodă poruncește.

Zbârnâie săgeata și funebru-i cânt

Acordat în vânt,

Șuieră prim carne și-apoi amuțește !

 

„Stați! Destulă treabă!” - țipă un ciocoi,

Stolnicul Moroi,

Aducând cu sine pe-un vizir sau pașă.

„Doamne! - către Voda zice umilit,

Focu-i potolit,

Să deschizi acuma și punga vrăjmașă!

 

Seraskirul ăsta, ca sã nu-1 omori,

O să-ți dea comori:

Gălbenași de aur parcă rupți din soare!...”

Domnul în urgie strigă: „Măi fârtați!

Dracului să-i dați

Turcul și ciocoiul pe-o spânzurătoare!”

 

Pe cand armașii p-amândoi în sus

Cioarelor i-au dus,

Zise Vodă către ceata-i voinicească:

„Cine vrea să scape țara de năcaz,

Fie bun viteaz

Și la banul naibei să nu se gândească!”

 

 

Dumnezeu - „Revista nouă”, decembrie 1894

(51) (...) Nu-i poezie rima. Homer și Anacreonte,

Virgil și Horațiu n-au stat a făuri

Pe „Tisa plânsu-mi-s-a...”, sonoare chițibușuri

Pe-o cârtiță menite s-o schimbe în elegfant. (...)

(52) (...) În mine-i infinitul!... Dar eu și hotentotul,

Un Cezar, un Platone, un Kant ș-un eschimos

Suntem aceeași viță: la cel mai crud sălbatec

S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.

 

[Domnița Voichița]

(62)         (...) Românii ce-s fiii une nații

coborâtoare din bărbații

viteji ai marelui Traian.

(66) Osmanul, ungurul, poleacul,

cu teamă, slava-i [Ștefan cel Mare] recunosc.

(67) În ea [Suceava] muntenii locuiră,

apoi s-au pripășit pe rând

din lumea-ntreagă toți fugarii

de-un slobod drum atrași:

litvanii, ungurii, tătarii,

muscali, bulgari, sârbi, leși și sași

și toți câți vânturați ca pleava

să vie prins-au obicei.

(71)         (...) Dar ce-a fost el pe aceste locuri

ce fapte mari a săvârșit,

cum, înfruntând Sublima Poartă

și-atâți bezmetici venetici,

tot el a Europei soartă

o hotăra, luptând, aici,

sub vânturile vremii toate

de care n-a putut fi zmuls!

 

Postfață - Paul Cornea

(340)În ultimele două strofe, Hasdeu își alegorizează condiția de creator cu superba trufie a unui titan înfrânt: (...).

Iezuiţii: misiune, mituri şi istorie (WRIGHT 2004)

Jonathan Wright, Iezuiţii: misiune, mituri şi istorie, trad. M.-G. Gavrilciuc şi D.-G. Arşinel (2004, eng.), Curtea Veche, 2010

 

7 Introducere: Viaţa de apoi a lui Francisc Xavier

(...) Ei [iezuiții] aveau să aducă tutunul şi lucrările lui Esop şi Galileo la Beijing, cafeaua în Venezuela şi legile de mişcare planetară ale lui Kepler în astronomia indiană.

(...) Sfântul Petru, aparent străin de această terminologie catolică, este nedumerit: „Nu-mi vorbiţi mie de bule de-astea; aici nu sunt primite asemenea făpturi; Raiul nu este bâlci şi nici amfiteatru roman, vă asigur”. (...)

18 = News from Heaven: or a Dialogue between’s. Peter and the five Iezuits last bang’d, 1679, pp. 1 – 4.

                               

17 1. „Războinici noi care să lupte împotriva duşmanilor lui Dumnezeu”: Iezuiţii şi Reforma

21 1534

(...) Hocus-pocusul transsubstanţierii, boc est corpus meum, era denunţat ca fiind o născocire omenească grotescă, o metodă prin care cabala preoţilor-magicieni încerca să minimalizeze suficienţa Calvarului lui Cristos, o tactică de a prinde laicii naivi într-o falsă şi periculoasă senzaţie de siguranţă. (...)

(...) Francisc (monarh renascentist prin excelenţă, care organizase prelegeri în ebraică şi greacă din care avea să se ridice Collège de France) a trebuit să se transforme dintr-un umanist iluminat în cineva care aprindea focul pentru un autodafé. (...)

(...) Au urmat întârzierile – acţiuni militare în Marea Adriatică au dus la imposibilitatea efectuării călătoriei [Ierusalim] – şi, în aceste condiţii, membrii viitoarei Societăţi, acum hirotonisiţi, au petrecut timpul rugându-se şi predicând prin Italia. În noiembrie 1537, Peter Faber, Diego Lamez şi Loyola au plecat la Roma şi, într-o capelă din La Storta. Dumnezeu pare să i se fi arătat lui Ignaţiu, promiţându-i că îi va fi bine în Cetatea Eternă. (...)

(...) Spiritualitatea pe care ei o îmbrăţişau nu era menită să contrabalanseze erezia protestantă; ea era adânc înrădăcinată în tradiţia devotia moderna medievală. (...)

35 1593-1594 Frământări catolice

(...) Faptul că el [cardinalul Robert Bellarmine] reuşise să o facă atât de politicos, rezistând atacurilor ad hominem, atât de la modă printre colegii săi, nu i-a afectat reputaţia de „bunic al controverselor”, după cum scria un critic protestant în 1652. (...)

  

41 2. „O lume nu e de ajuns”: Primul secol iezuit

41 Mandelslo în Goa

(...) Atunci când Imago primi saeculi – un compendiu timpuriu al ideilor şi reuşitelor iezuite – a fost publicat la Anvers, în 1640, criticii au acuzat Ordinul iezuit de orgoliu, auzindu-se voci (chiar şi din interiorul Ordinului) care îşi exprimau îngrijorarea cu privire la tonul prea afectat al lucrării(4). Însă ceea ce a făcut din Imago un abil instrument propagandistic era faptul că se baza pe o realitate incontestabilă: aceea că pentru tânăra Societate a lui Iisus (după cum arăta o ilustraţie din Imago) unus non suficit orbis – o lume nu era de ajuns. (...)

4 = L. Giard, Le devoir d’intelligence ou Tinsertion des jésuites dans le monde du savoir în L. Giard, Les jésuites à la Renaissance, Paris, 1995, p. XIX.

45 Metode de acţiune

(...) Colegii dedicate educaţiei preoţilor germani, maghiari, greci şi englezi erau acum în mâinile iezuiţilor şi curând a devenit clar că era imposibil să găseşti un arhiepiscop al Vienei care să nu fi fost educat de Societate. (...)

În structura educaţională iezuită, şcolile inferioare, unde intrau, de regulă, băieţi de nouă sau zece ani, ofereau studii de peste cinci sau şase ani în domeniul gramaticii (trei ani de greacă şi latină), al ştiinţelor umaniste (un an ce includea studiul lui Cicero, Virgiliu, Horaţiu şi istoriile lui Livius, Cezar şi Sallustius) şi al retoricii. (...)

(...) Insistenţa lui Loyola (nu întotdeauna urmată) de a li se cere elevilor cunoştinţe minime de latină înainte de a începe studiile excludea o mare parte din populaţia Europei, care era analfabetă, iar unele instituţii, precum Collegium Nobilium din Parma sau La Flèche din Franţa, de exemplu, s-au remarcat drept centre favorite ale nobilimii. (...)

Pe lângă şcolile inferioare, existau universităţi, care ofereau studii de patru ani în domeniul filosofiei (logică aristotelică, fizică şi metafizică) şi al teologiei (fondată pe o formă revizuită de tomism: un scolasticism conştient de critica umanistă). (...)

Şcolile iezuite, deşi nu ar trebui să generalizăm, încercau să îmbine avansul din domeniul educaţiei înregistrat de umanism, care includea respectul pentru cultura clasică, cu datoria de a forma membri pioşi ai societăţii creştine. (23) Studenţii trebuiau să îşi examineze conştiinţa, să dezvolte o spiritualitate interioară şi să vină la fiecare liturghie, tot aşa cum trebuiau să citească din Cicero sau să-şi aprofundeze cunoştinţele de latină. (...)  

23 = A. Scaglione, The Liberal Arts and the Iezuit Collège Sistem, Amsterdam, 1986;

J.C. Olin, Erasmus and Ignatius Loyola, în Six Essays on Erasmus, New York, 1979;

A.P. Farrell, The Iezuit Code of Liberal Education, Milwaukee, 1938.

  

58 3. „Peste vastele întinderi de apă”

58 Întreprinderea misionară iezuită

Prin acţiunile unui singur om se va vedea o Lume Nouă, convertită de puterea predicării sale şi a miracolelor sale: regi idolatrizaţi, împreună cu domeniile pe care le guvernează\ vor asculta de cuvântul Evangheliei; credinţa va înflori în mijlocul barbarismului; autoritatea Bisericii Romane va fi recunoscută de naţiunile cele mai îndepărtate, care nu au cunoscut Roma Antică(2).

2 = Dominique Bouhours, Societatea lui Iisus, The Life of St Francisc Xavier, 1688

 58 Lumea catolică a unui „scrib şi rapsod universal”

(...) În epoca timpurie a Bisericii, generalul roman Eustache a avut viziunea Răstignirii pe când se afla între coarnele unui cerb şi s-a hotărât să treacă la noua religie denumită creştinism. După ce a îndurat persecuţia sălbatică a lui Hadrian, a murit, în cele din urmă, ars de viu în interiorul unui taur de metal, împreună cu soţia şi cei doi copii. Pe locul viziunii Sfântului Eustache, în apropiere de Marino, în Italia, se afla capela lui Mentorella, unde Kircher, tot mai bătrân şi mai senil, a petrecut mulţi ani odihnindu-se(4). (...)

4 = P.C. Reilly, Athanasius Kircher. A Master of a Hundred Arts, 1602 – 1680, Wiesbaden/Roma, 1974, p. 179.

(...) El [iezuitul Athanasius Kircher] a fost un erudit care preda – printre altele – matematică, greacă, ebraică şi siriacă, îşi câştigase reputaţia de timpuriu ca expert în artificii şi spectacole vizuale, studia petele solare, îi dădea sfaturi lui Poussin legate de perspectivă şi, în calitate de muzicolog, transcria cântecul păsărilor. (...)

(...) Ceea ce mi se pare contradictoriu chiar şi pentru Kircher – care medita serios la Turnul Babel şi la Arca lui Noe, dar care scria în acelaşi timp o carte pe care Stephen Jay Gould avea să o considere cel mai măreţ tratat geologic scris vreodată de un om de ştiinţă al Bisericiia – este faptul că el era parte a unei categorii intelectuale sofisticate, poate uneori rebele: un amestec impetuos de ermetism renascentist, repere aristotelice ale ştiinţei şi empirism modern. (...)

(...) Aceeaşi mentalitate l-a determinat pe Kircher să colaboreze cu Gian Lorenzo Bernini, un alt artist devotat Societăţii, pentru construcţia unei fântâni în Piazza Navona din Roma, care, având în vârf un obelisc egiptean, reprezenta patru fluvii ale lumii – nu doar Dunărea, ci şi Gangele, Nilul şi Rio de la Plata. (...)

Din nou, Kircher oferă un răspuns în reprezentarea sa stilizată a provinciilor iezuite, „copacul ignaţian” inclus în tratatul lui din 1646, Ars magna lucis et umbrae(7).

7 = S.J. Harris, Mapping Jesuit Science: The Role of Travel in the Geography of Knowledge în O’Malley, The Iezuits, pp. 220 – 221

65 Moștenirea lui Xavier

(...) Joseph Anchieta – care avea să urmeze o carieră eminentă, descifrând limbile Americii Latine, compunând poezii în latină unde preaslăvea pe Fecioara Maria şi care a descris protestantismul ca pe un balaur infernal – a fost iniţial trimis în Brazilia în 1553, sperând ca boala sa cronică de spate să fie ameliorată de clima blândă.

76 Mandarini şi pepeni: China lui Le Comte

(...) Dezbaterea a adus în ecuaţie perspectivele asupra lumii ale lui Aristotel, Augustin şi Toma d’Aquino, variate şi conflictuale în înţelegerea de către ele a civilizaţiei umane, iar discuţiile au făcut valuri până în interiorul misiunilor Societăţii lui Iisus. (...)

(...) Poate că, după cum a sugerat ulterior Henri Lafitau, nativii americani puteau fi comparaţi cu triburile europene antice de la graniţele Imperiului Roman sau, după cum credea Le Jeune, cu oamenii din Germania şi Spania medievală înainte de procesul de iluminare şi civilizare declanşat de creştinism. (...)

Bula papală Sublimis Dens a statuat ferm în 1537 că indigenii erau fiinţe umane complete şi creaturi în mod fundamental raţionale.

 

86 4. „Uneori cu vorba dulce, alteori cu sabia”: Metode misionare

86 Epoca imperiilor                                                                                             

(...) În această lume înconjurată de ape, Europa, prin progresele sale în ştiinţa navigaţiei pe mare, a deţinut fără îndoială avantaj asupra „perşilor, a mongolilor, a abisinienilor, a chinezilor, a tătarilor [şi] a turcilor”, care puteau să pară puternici în micuţele lor colţuri de lume, însă a căror „măreţie e asemenea lui Polifem3… ei văd acasă la ei, ca oamenii cu vederea slabă, văd aproape de ei, nu departe, cu acei ochi ai cerului şi ai luminilor lumii – cunoaşterea dobândită de care e nevoie pentru navigaţie”(4)(...)

3 = Unul dintre ciclopi, înşelat de Ulise în Odiseea (n. trad.).

4. S. Purchas, Purchas his pilgrimage, or Relations of the world and the religions observând in all ages and places discovered, from the Creation unto this present, 1617, pp. 5, 14, 19.

89 (...) La proporţii nemaiîntâlnite de pe vremea romanilor, contactul cu Asia a luat amploare pe durata secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea, nu doar prin călătoriile legendare al fraţilor Polo, ci şi odată cu misiunile unor clerici precum Giovanni da Plano Carpini (la curtea mongolă de la Syra Orda, în apropiere de Karakorum, în 1245), William de Rubruck (1253) şi Giovanni da Montecorvino (care nu numai că a ajuns în China în 1294, dar, de-a lungul următorilor ani, a întemeiat o nouă dioceză, el însuşi devenind arhiepiscop de Cambaluc): aceştia erau ambasadorii-călugări ai regilor ce sperau să lege alianţe militare şi diplomatice.

Apoi, într-o succesiune rapidă, dinastia Ming a pus stăpânire pe China, o epidemie a lovit Europa, iar un Imperiu Otoman ostil a făcut din călătoriile pe uscat către Orient întreprinderi pline de pericole. (...) O mână de călători temerari pe uscat a continuat să ajungă până în India şi China, însă, cu toate intenţiile şi mizele puse în joc, la momentul marii expansiuni iberice de la începutul secolului al XV-lea, Asia devenise o terra incognita, lăsând un amestec îmbătător de povestiri înflorite spuse de călători şi de mituri străvechi atrăgătoare numai bune să dospească în imaginaţia europeană.

Mitologia Orientului era în acelaşi timp terifiantă şi seducătoare. Asia putea fi imaginată drept ceva monstruos, ţinutul oamenilor cu cap de câine, al satirilor şi al amazoanelor. Se zvonea că, dincolo de zidul semeţ ridicat de mult-umblatul Alexandru cel Mare, se întindeau tărâmurile lui Gog şi Magog, din care, după cum prevestea Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, vor porni furia nemiloasă şi distrugerile vremilor de pe urmă. (...) Putea să fie oare descoperit din nou ţinutul descris de Herodot, în care bogăţiile erau atât de îmbelşugate, încât până şi furnicile îşi construiau muşuroaiele din aur?

(...) Poate că un călător spre Orient ar sosi pe insula miraculoasă vizitată de Iambulus, unde locuitorii paşnici vorbeau prin imitarea păsărilor şi unde soarele se înălţa atât de sus pe cer încât nu arunca niciodată umbre pe pământ. Se considera totodată că legendara insulă a Sfântului Bernard s-ar afla şi ea undeva în Asia, adăpostind o grădină minunată, în care fiicele lui Atlas îngrijeau copaci plini cu mere de aur. (...)

(...) Vieira nu a avut absolut nicio obiecţie faţă de înaintarea colonială per se.

102 Adaptarea

(...) Ele [strategiile] au fost suficient de bune pentru Bonifaciu şi Chiril, printre triburile medievale ale Europei de Nord, şi fuseseră de folos pentru cel mai mare dintre apostoli.

(...) (...); Alexandru din Rhodos va alcătui un dicţionar latin/persan/armamez, iar sistemul său de a scrie caracterele vietnameze în alfabetul latin este păstrat până în prezent. (...)

Însă, avertizau criticii, deşi era un lucru vrednic de stimă să îl traduci pe Esop în japoneză sau să traduci o lucrare clasică chineză precum Arta războiului în franceză, era destul de periculos să utilizezi figuri de stil şi imagini locale pentru a explica doctrine complexe sau să traduci concepte religioase fundamentale în dialectele locale. (...)

(...) Importarea unor transliteraţii stângace precum De-us-e, care era evident mai aproape de latinescul Deuăv, dar care prezenta riscul de fi o cochilie lingvistică golită de conţinut, lipsită de orice sens real în minţile chinezilor? (...)

(...) Era bine de ţinut minte, au afirmat alţii, că povestea creştinismului timpuriu a fost una de asimilare, de adaptare la temele şi la conceptele filosofiei greceşti. (...)

(...) „(...) Sau cine a şovăit vreodată să respecte castitatea pe motiv că, pe când erau păgâni, considerau că acea chemare se afla sub patronajul zeiţei Diana?”(42)

42. X. Rajamanickam, The Newly Discovered Informatio of Robert de Nobili, în „AHSI”, 39, 1970, pp. 229 – 230, 237.

110 Recensăminte şi martiraje: succes misionar?

(...) Dar apoi o serie de politicieni-soldaţi redutabili, începând cu Oda Nobunaga (care de fapt n-a avut mari probleme cu activitatea misionară creştină) şi culminând cu primii titani ai shogūnatului Tokugawa, au reuşit să restaureze o anumită armonie politică şi socială în imperiu.. (...)

(...) După cum le amintea Sfântul Ioan Gură de Aur celor ce-l ascultau, cu multă vreme în urmă, „trupurile hoţilor, ale celor care au profanat mormintele şi ale altor făcători de rele sunt groaznic chinuite, la fel precum sunt trupurile martirilor… însă, deşi suferinţa lor e aceeaşi, scopul diferă”. (52)(...) Ei [martirii catolici] semănau mai mult cu nişte zeloţi sinucigaşi, erau precum donatiştii secolului al IV-lea, decât cu nişte oameni aleşi de Atotputernicul. (...)

52. = J.E. Sherman, The nature of Martyrdom. A Dogmatic and Moral Analysis. According to the Teachings of St. Thomas Aquinas, Paterson, New Jersey, 1942, p. 61.

(...) Aşa cum arăta Richard Bristow, „(...) ai noştri [catolici] sunt martirii lui Dumnezeu, iar ai lor [protestanți] sunt ai Satanei… pentru că ai noştri au murit în credinţa Sfântului Ştefan, primul martir, şi a tuturor fraţilor săi, iar ai lor s-au îndepărtat de ea”. (55)(...)

55. = R. Bristow, A Briefe Treatise of divers plain and sure wayes, Anvers, 1599, pp. 73 – 73 v

 

120 5. „Rapsodia defăimării” - Apariţia mitului anti-iezuit

120 „Desfrâul ecleziastic”: păcătuind de dragul de a păcătui

(...) Iezuiţii nu erau altceva decât „lilieci care ne invadează în crepusculul societăţii noastre”, „o specie care ne devorează” sau „lupul pur sânge Romulus”(5). (...)

5. = J. Gee, The Foot out of the Snare: with a detection of sundry late practices and impostures of the priests and iezuits în England, 1624, p. 2.

Şi iezuiţii, ce altceva puteau fi ei, se întreba un critic, dacă nu oameni care „frecventau bordelurile, îşi păstrau matroanele pentru propria plăcere şi deveneau epicurieni ai senzualităţii?” (9) Oameni care, reuşind în sfârşit să îşi potolească propriile pofte carnale, şi-au găsit timp să devină codoşi pentru adepţii lor catolici: „niciun codoş din cei pe care Terenţiu sau Plaut i-au menţionat în comediile lor nu a fost atât de rapid în a câştiga domniţe frumoase, precum sunt iezuiţii acestor, zile”.(10)

9. = Iezuitical policy and iniquity exposed: a view of the constitution and character of the Society of Jesus, Glasgow, 1831, p. 14.

10. = J. Wadsworth, The Mémoires of Mr. James Wadswort, a Iezuit that recanted, 1679, p. 51.

(...)

Desigur, pentru duşmanii Societăţii (care din 1731 s-au organizat într-o legiune), toată povestea cu aventura lui Girard a arătat că iezuiţii nu au făcut altceva decât „să deformeze principiile corecte… transformându-le în plăceri interzise fără nicio urmă de regret”.

127 Păcătuirea ca strategie

(...) Conform celor scrise într-o publicaţie străină, apărută la scurt timp după ce catolicul Ravaillac l-a ucis pe Henric al IV-lea al Franţei în 1610, „ei i-au dăruit acestuia (viitorului asasin) un cuţit învăluit într-o eşarfă şi aşezat într-o casetă din fildeş, pe care scria agnus dei (mielul lui Iisus) cu caractere deosebit de frumos lucrate”.

(...) De asemenea, iezuiţii urmau a fi acuzaţi că au intervenit în politica internă a Etiopiei, aflată sub conducerea unei case regale prea mult divizate, iar micşorarea Paraguayului a fost şi ea criticată, fiind considerată o încercare de a restabili puterea iezuită în America Latină, un stat în cadrul altui stat, şi, mai ciudat decât orice altceva, până şi purtarea pălăriei a fost văzută ca încă o încercare iezuită de a schimba statu-quo-ul politic şi religios al Angliei.

(...)

Legendara Monita Secreta, ce a apărut iniţial de sub condeiul lui Hieronymus Zahorowski, un iezuit exclus din Ordin, în Cracovia anului 1613, va fi publicată până în 1700 în 22 de ediţii în şapte limbi, fiecare dintre ele detaliind paragrafele secrete prin care iezuiţii se presupune că ar fi urmărit să submineze civilizaţia europeană. (...)

Dar mai important chiar decât averea era iscusinţa iezuită în ceea ce priveşte discreţia şi mutabilitatea: capacitatea de a avea „atâtea chipuri câte avea Proteu, şi atâtea nume câte are un galez”(36).

36. = The Iezuits Character, A2 v.

(...) În cazul în care întrebai un iezuit dacă este preot catolic, ţi-ar fi răspuns: „Nu! Eu nu sunt preot!” şi probabil ar fi adăugat pentru sine „în niciun caz nu ca Apollo din Delphi”. (...)(41)

41. = T. Morton, A full satisfaction concerning a double Romish Iniquitie: hainous Rebellion, and more than heathenish Aequivication, 1606, (scrisoare), A3 v, A4 r, (partea a treia), pp. 49, 55.

A. Jonsen şi S. Toulmin, The Abuse of Casuistry. A History of Moral Reasoning, Berkeley, California, 1988, p. 205

134 Mitul judecăţii

(...) Iezuitul Robert Abercrombie le scria superiorilor săi în 1596 că, în Scoţia, termenul papistaş era mai „odios şi mai respingător decât acela de turc, sarazin sau evreu. Este mai grav decât să îi spui unui om că este păgân sau membru al celei mai depravate secte de pe pământ”. (...) (44)

44. W.F. Leith, Narratives of the Scottish Catholics, Edinburgh, 1885, p. 227.

La acele vremuri în care Biserica timpurie a fost persecutată, iar Pavel se străduia să predice şi să sporească numărul celor care cunosc Evanghelia, se ştie câte piedici şi suferinţe de toate felurile au trebuit să îndure el şi ceilalţi misionari, în ce chipuri s-au căznit, deşi se împăcaseră cu gândul că mai bine acceptă să devină martir decât să renunţe la adevărul pe care îl propovăduia; totuşi, dacă se ivea speranţa sau ocazia să scape, fiindcă trăind ar fi adus Bisericii mai mult folos decât murind, am citit despre felurite şiretlicuri de care s-a folosit pentru a creşte numărul credincioşilor întru Domnul şi a se feri de persecuţii.

(...) Ludovic al XIII-lea a trebuit să renunţe la sfaturile iezuitului Nicolas Caussin pentru că devenise prea critic la adresa tratatelor încheiate de rege cu turcii şi protestanţii şi a războaielor pornite împotriva monarhilor catolici. (...)

(...) Nimeni nu a putut să nege cu adevărat existenţa înţelegerilor politice iezuite controversate cum ar fi acelea ale lui Robert Bellarmine, ale lui Francisco Suarez şi mai presus decât oricine, ale lui Juan Mariana, a cărui De rege et regis instituţione publicată la Toledo în 1599, insista asupra faptului că, în ultimă instanţă, puterea şi poziţia monarhului erau oferite şi susţinute de popor.

(...) Parlamentului parizian i-a picat bine să condamne lucrarea lui Mariana în 1610 şi să ordone ca aceasta să fie incinerată, iar regilor Iacob şi Iacob al VI-lea le-a convenit să ardă cartea Defensio a lui Suarez pe scările catedralei St. Paul în 1613. (...)

(...) A-i descrie pe iezuiţi ca fiind „vagi ismaeliţi, ale căror braţe sunt ridicate împotriva oricăror altor ordine şi împotriva lor” era un pic melodramatic(69).

69. Squire, Authentic Memoirs, p. 23.

(...) Ascundea privirile lumii una împotriva alteia, insufla viaţă în cadavrul lui Augustin şi, precum observa iezuitul René Rapin, animozitatea şi importanţa concurenţilor o făcea cu nimic mai prejos decât „cele mai importante subiecte” faţă de catolicism în întreg secolul al XVII-lea. (...)

146 Jansenismul

(...) Dar cum rămâne cu tradiţia, toţi acei părinţi ai Bisericii, acei papi şi acele versete din Sfânta Scriptură care erau împotriva unor asemenea strategii? Aici s-a dovedit util să fii deconectat de la ele, să nu fii legat de trecut. Toţi bătrânii părinţi ai Bisericii – Ambrozie, Ieronim, Augustin – erau, cum sugerase Pascal, veneraţi de iezuiţi pentru că slujiseră vremurilor lor cu credinţă, dar deveniseră irelevanţi în vremurile moderne. Mai era şi numele magic: Augustin. Lupta din jurul reputaţiei lui stătea în spatele strălucirii pline de invidie a superficialului atac al lui Pascal împotriva presupusei cauze şi a consecinţelor viziunii iezuite. (...)

(...) Pe de altă parte, războiul prea lung contra liberului arbitru, contra rolului omenirii în zbaterea ei pentru mântuire, ajunge la riscul căderii în pelagianism – să desconsideri, subestimezi puterea nemărginită a lui Dumnezeu. (...)

Augustin s-a oprit asupra unei viziuni clar predestinate şi care fusese influentă, uneori chiar normativă, în tradiţia creştină. Problema pentru catolici era că Augustin devenise între timp campionul predestinării protestante şi reputaţia lui suferise, drept urmare, o lovitură puternică. Dar asta, pentru unii catolici, părea un sacrificiu prea mare, o victorie prea uşor acordată lui Calvin şi gloatei lui păgâne. De ce să îşi abandoneze catolicismul patrimoniul augustinian? (...)

(...) Dumnezeu, prin urmare, deţinea toate cunoştinţele la care te-ai aştepta de la o fiinţă supremă, chiar dacă era, în formularea Molina, o „cunoaştere medie”, o „scientia media”.

(...) Această idee era una controversată – chiar şi o bună parte dintre iezuiţi aveau rezerve faţă de teza lui Molina – şi se afla în mod iremediabil în răspăr cu viziunea acelor catolici care doreau să îl salveze pe Augustin, ce punea accent pe rănile păcatului originar, ce propunea o perspectivă mult mai sumbră asupra mult mai sumbră asupra naturii şi potenţialului omenesc. (...) Când lucrarea de căpătâi a lui Molina, Concordia liberi arbitrii cum gratiae donis, a apărut în 1588, au izbucnit proteste, inclusiv din partea dominicanului spaniol Domingo Binez, oamenii au cerut ca lucrarea să fie analizată la Roma şi aşa-numita controversă de Auxiliis (despre ajutoare) s-a întins din 1598 până în 1607. (...)

Opera unuia dintre elevii lui Baius, teologul flamand Cornelius Jansen, intitulată Augustinus, a apărut postum în 1640 – titlul exprimă clar simpatiile autorului; (...).

(...) Antoine Arnauld a sugerat că premisele erau în mod evident dezonorate, dar pur şi simplu ele nu existau, nicăieri, în Augustinus. (...) Membrii clerului francez erau să semneze formulare anti-janseniste, mănăstirea de la Port-Royal fusese închisă, Arnauld va pleca în exil în Olanda şi, la începutul secolului al XVIII-lea o carte mult prea augustiniană scrisă de Pasquier Quesnel a reluat controversa de la capăt. În cele din urmă, în 1713, bula papală Unigenitus Dei Filius (care condamna 101 dintre premisele lui Quesnel) părea să fi dat lovitura de graţie jansenismului francez.

(...) La baza acestui curent [jansenism] se afla o încercare a catolicilor de a se reîntoarce la învăţăturile lui Augustin şi acest lucru nu a fost pe placul multora. (...) De ce iezuiţii puteau predica acum idei care fuseseră denunţate de semipelagianişti? De ce era acum Arnauld condamnat pentru că împărtăşea ideile lui Augustin? Nu era Biserica Catolică obligată să menţină tradiţia şi să fie înfricoşată de inovaţie? (75)

75. = L. Ceyssens, Que penser finalement de l’histoire du jansénisme et de Vanti-jansénisme, în „Revue d’Histoire Ecclesiastique”, 88, 1993, pp. 108 – 130.

U anti-jansénisme de la court de Madrid au tournant des XVIIe-XVIIIe siècles, în „Revue d’Histoire Ecclesiastique”, 94, 1999, pp. 15 – 29.

 

154 6. „Iezuiţii nu mai există”: Ilumism şi decădere

158 Lumina

(...) În continuare sunt prezentate experienţele iezuiţilor de-a lungul celui mai frământat secol din istoria Ordinului, culminând în 1773, odată cu emiterea ordinului papal de desfiinţare a Societăţii, Dominus ac Redemptor. (...)

(...) Era ca în cazul izgonirii lui Aristide din Atena, după cum a afirmat un contemporan, întrucât nimeni nu ştia ce crime comisese Societatea lui Iisus, însă cu siguranţă era vinovată de ceva. Asemenea Philomelei, fiind atacată de duşmani, i s-a tăiat limba, pentru a nu se putea apăra(28) (...)

28. = Occasional Letters, pp. 4 – 7.

(...) În 1767, la Roma, John Thorpe s-a plâns că „acum se scriu mai multe poveşti despre iezuiţi decât au scris vreodată poeţii păgâni despre monştrii lor legendari”. (...) (33)

33 = Notele părintelui John Thorpe cu privire la evenimentele petrecute la Roma, înainte de in timpul şi după desfiinţarea Societăţii lui Iisus, existente în Arhivele Iezuiţilor de pe teritoriile britanice, Mount Street, Londra, M2 la, pp. 1 – 3.

Jean le Rond d’Alembert susţinea că „aceasta era soarta tuturor măreţiilor şi puterilor omeneşti”. „Era în natura lor să degenereze şi să dispară odată ce vor fi ajuns la o anumită măreţie şi influenţă”. (39) Aşa se întâmplase în cazul perşilor, al asirienilor şi chiar al Romei Antice, iar acum se întâmpla şi cu iezuiţii. (...)

39. = D’Alembert, An Account of the Destruction, p. 8.

168 Iluminismul

(...) De asemenea, clerul fusese dintotdeauna dependent de principii învechite, tânjind după vremea în care Aristotel domina lumea ştiinţifică şi scufundat în absurdul învăţăturilor medievale, considerate „un labirint de idei neinteligibile”, în care vorbele valorează mai mult decât faptele, „confuzia este preţuită mai mult decât obţinerea răspunsurilor, citatele mai mult decât motivele logice, iar pasiunea mai mult decât raţiunea”, după cum se exprimase un fost iezuit plin de nemulţumire, în 1717.(42) (...)

42. = F. de La Pillonière, An answer to the Reverend Dr. Snape’s accusation. By F. de La Pillonièrey formerly a Iezuit, now living with the Bishop of Bangor, 1717, p. 8.

(...) Conform concepţiilor deiste radicale, Dumnezeu era un dens absconditus, un demiurg pasiv, care a creat universul şi legile ce îl guvernează, dar care nu intervine în activităţile umane, trimiţând molime, foamete sau războaie. (...)

Dornic să submineze autoritatea religiei subliniind contrastul dintre conflictele interne din cadrul Bisericii şi puritatea, solidaritatea şi raţionalismul urmaşilor lui Euclid, Voltaire se lăuda că geometricienii nu erau împărţiţi în secte. (...) Unii dintre cei mai străluciţi geometricieni din ultimele două secole (inclusiv Christopher Clavius, autorul cunoscutei variante moderne a Elementelor lui Euclid, precum şi François d’Aguilon, şi Girolamo Saccheri, autorul unor lucrări care în timp aveau să pună bazele geometriei non-euclidiene) fuseseră iezuiţi.

(...) Ştiinţa iezuită prefera anumite discipline şi nu dorea să renunţe la anumite modele, de exemplu la cel aristotelic. (...)

173 Știința iezuiților

(...) În 1760, atunci când Johnson a luat masa împreună cu preotul iezuit Roger Boscovich, care avea o înfăţişare elegantă la venirea sa la Londra, acesta a început să discute cu dânsul teoriile lui Sir Isaac Newton. Era un subiect potrivit de conversaţie, deoarece Boscovich era unul dintre cei mai străluciţi oameni de ştiinţă din acea perioadă.

Preotul nu a avut parte de o şedere prea plăcută în Anglia, cerându-i-se, de exemplu, să sărbătorească Noaptea lui Guy Fawkes în Cambridge, însă în ansamblu, vizita sa a constituit un mare succes. Pe 15 ianuarie 1761, Boscovich a fost numit membru al Societăţii Regale din Londra. După afirmaţiile susţinătorilor săi, el era „persoana potrivită datorită cunoştinţelor sale de astronomie şi din alte domenii ale filosofiei naturale”.(52)

52. = J. Torbarina, The Meeting of Boskovic with Doctor Johnson, în „Studia Romanica et Anglica Zagrabiensia”, 13 – 14, 1967, p. 6.

L.L. Whyte, ed., Roger John Boscovich, FRS1711 – 1787. Studies of his Life and Work, 1961.

Adevărul este că Boscovich studiase multe ramuri ale ştiinţei. Ca astronom, calculase diametrul Soarelui, observase tranzitul planetei Mercur în 1736, iar în 1748 observase o eclipsă de Soare de la Colegiul Roman al iezuiţilor, împreună cu alţi cardinali, prelaţi şi prinţi. Îşi mai adusese contribuţia şi în domeniul hidraulicii, geometriei şi matematicii probabilităţii, îl convinsese pe Benedict al XIV-lea să îl absolve de vină pe Copernic şi supraveghease drenarea Mlaştinilor Pontine. Cunoştinţele sale de arhitectură au fost utile în rezolvarea problemelor apărute la domul Sfântului Petru şi la Catedrala din Milano, precum şi în rezolvarea problemelor legate de structura de rezistenţă a bibliotecii imperiale a împărătesei Maria Theresa. El i-a influenţat şi pe Faraday, pe Kelvin şi pe Clerk Maxwell, iar teoria sa cu privire la atom a fost considerată o precursoare a teoriei câmpurilor şi a mecanicii cuantice. Reuşitele sale i-au determinat pe croaţi, sârbi şi dalmaţi să-l numească frate al lor, iar un crater de pe Lună îi poartă acum numele.

Boscovich a fost un om strălucit din multe puncte de vedere. Considerându-i pe fraţii săi iezuiţi insuficient de interesaţi de progres, el a fost catalogat ca fiind primejdios de progresist. Însă, întocmai ca Hell şi iezuiţii francezi din 1685, a avut o influenţă remarcabilă asupra dezvoltării ştiinţei. (...)

(...) Tot ei observaseră benzile de pe suprafaţa planetei Jupiter, nebuloasa Andromeda şi inelele lui Saturn. (...)

(...) Certitudinea aristotelică fusese înlocuită de o ştiinţă care punea totul la îndoială, o ştiinţă a scepticismului, certitudinea fiind înlocuită de probabilitate. Se încerca înlocuirea analizei verbale cu formule matematice, medicina galenică era ameninţată, experimentele cu corpuri în cădere şi penduluri şi teoriile balistice despre mişcarea corpurilor în parabole ameninţau fizica aristotelică. (...)

(...) Mulţi iezuiţi susţineau principiile lui Aristotel (deşi nu din comoditate sau dispreţ faţă de contemporani) şi mulţi iezuiţi au fost implicaţi în campania împotriva lui Galileo (deşi nu ca rezultat al luptei dintre ştiinţă şi religie). (...)

(...) Aprecierea ideilor lui Aristotel nu era, în acea perioadă, neapărat o erezie la adresa ştiinţei, deşi aşa părea. (...) În afară de aceasta, deşi iezuiţii nu erau adepţi fermi ai anumitor tendinţe ştiinţifice, mulţi fraţi ai lor i-au dezaprobat pentru abandonarea ideilor lui Aristotel, adoptarea viziunii lui Galilei şi pentru admiraţia faţă de cartezianism. (...)

178 Sfere de cristal și spațiu vid

(...) Acesta era universul lui Aristotel, preluat apoi şi în epoca medievală, care respingea orice idee care intra în contradicţie cu acest model (cum ar fi de exemplu ideea unui univers etern, fără început şi fără sfârşit) şi care presupunea acceptarea unor idei ciudate, ca cea a unui Dumnezeu creştin dincolo de stele şi îngeri care mişcau lin sferele cereşti, creându-se astfel o muzică fără cusur. Însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple, după cum a recunoscut şi astronomul egiptean Ptolemeu. (...)

Răspunsul se regăseşte în modelele geometrice şi matematice ale punctelor excentrice, epiciclurilor şi ecuanţilor. Acestea intră în contradicţie cu noţiunile aristotelice, însă pot fi considerate ipoteze, nu neapărat corespunzătoare realităţii fizice, în epoca medievală neacceptându-se alte concepţii decât modelul geocentrist.

(...) Care era explicaţia fazelor planetei Venus sau a sateliţilor lui Jupiter, care ameninţau teoria aristotelică ce susţinea că Pământul era singurul centru al universului, în jurul lui rotindu-se celelalte corpuri. (...)

(...) În cele din urmă, în ciuda ezitării unor astronomi iezuiţi, s-a ajuns la concluzia că era necesar să se renunţe la modelul aristotelic, chiar dacă unii iezuiţi, precum Christopher Clavius, subliniau că cerurile erau mai puţin imperfecte decât lumea pământeană.(55) (...)

55. = W.G.L. Randles, The Unmaking of Medieval Christian Cosmos, Aldershot, 1999, pp. 92 – 94.

(...) Conflictul dintre Galileo şi Biserică nu reprezenta un conflict între religie şi ştiinţă, ci un conflict între noile modele ştiinţifice şi dorinţa de a păstra vechile modele aristotelice, din moment ce nu exista niciun motiv să se renunţe la ele. (...)

(...) În Portugalia secolului al XVIII-lea, iezuitul José Veloso a dezaprôbat ideile lui Gassendi şi Newton, iar Inăcio Monteiro s-a declarat un antiaristotelic, deşi ştia că superiorii săi şi conducerea Societăţii erau întotdeauna dispuşi să condamne şi să reducă la tăcere pe acei oameni de ştiinţă care întreceau anumite limite. (...) De asemenea, existau numeroşi iezuiţi care se declarau oficial adepţi ai lui Aristotel, ca Niccolò Zucchi, de exemplu, respingând posibilitatea existenţei spaţiului vid şi nerenunţând la conceptul aristotelic de imutabilitate a speciilor. Aşadar, Aristotel constituia un model pentru iezuiţi, o amplă lucrare de comentarii la operele acestuia fiind începută în 1592 de către iezuiţii din Coimbra, iar Congregaţia Generală din 1730 a subliniat loialitatea Societăţii faţă de principiile aristotelice.

(...) Galileo făcuse distincţia dintre Aristotel – acel inovator şi lipsit de prejudecăţi teoretician al ştiinţei – şi generaţiile următoare de adepţi ai ideilor sale lipsiţi de imaginaţie. Astfel, el a declarat că „dacă Aristotel ar fi fost într-adevăr aşa cum şi-l imaginează ei, atunci el ar fi fost o persoană cu o minte rigidă, un spirit refractar şi un suflet barbar. Ar fi avut o voinţă tiranică, i-ar fi considerat pe ceilalţi doar nişte supuşi şi ar fi considerat că părerile sale sunt mai importante decât simţurile, experienţa umană şi chiar decât natura însăşi. Însă adepţii săi i-au oferit această autoritate, şi nu el, care respingea această idee”. (60)

60. = G. Galilei, Dialogue Concerning the Two World Sistems, traducere de S. Drake, Berkeley, California, 1953, p. 110.

Această atitudine se aseamănă cu cea a iezuitului Niccolò Cabeo, care susţinea că „cine nu pune la îndoială principiile lui Aristotel nu este un filosof, ci un simplu student”.(61) José de Acosta ştia foarte bine că Aristotel exclusese posibilitatea ca zonele ecuatoriale să fie locuite de oameni, întrucât acolo era prea cald, însă Acosta mai ştia şi că zonele ecuatoriale erau de fapt locuite, motivul invocat de Aristotel neîmpiedicându-i să reziste acolo. Astfel, Acosta relata că: „M-am dus la soare ca să mă încălzesc şi brusc ideea lui Aristotel mi s-a părut amuzantă, în locul acela, în anotimpul în care totul ar fi trebuit să fie ars de soare, mie şi însoţitorilor mei ne era frig”. Aristotel era un maestru pentru mulţi, inclusiv pentru Acosta, însă acest lucru nu însemna că ideile sale trebuiau urmate orbeşte.(62)

61. = J.L. Heilbron, Electricity in the Seventeenth and Eighteenth Centuries: A Study of Early Modern Physics, Berkeley, California, 1979, p. 110.

62. = T.R. Ford, Stranger în a Foreign Land: José Acosta’s Scientific Realizations in Sixteenth-Century Perú, în Sixteenth Century Journal, 29, 1998, p. 32.

(...) Filippo Buonanni şi-a păstrat convingerile aristotelice, însă acest aspect nu l-a împiedicat să realizeze studii importante asupra scoicilor. (...)

(...) Principala sa obiecţie, şi anume aceea că publicaţia [Enciclopedia] se caracteriza prin plagiat, prezenţa a numeroase contradicţii şi alegerea unor subiecte ciudate – oare nu era nefiresc să se renunţe la subiecte legate de Sfântul Augustin şi să se publice în schimb o reţetă de gem de caise? – a fost trecută cu vederea, la fel ca şi faptul că le ceruse editorilor să folosească ghilimelele în cazul citatelor şi să menţioneze cu precizie sursele citate.

(...) Louis Bertrand Castel, de exemplu, o persoană care emisese nişte teorii controversate, era, în opinia lui Voltaire, „un genial filosof” şi „un Euclid Castel”. (...)(66)

66. = R. Trousson, Deux lettres du P. Castel à-propos du «Discours sur les Sciences et les Arts», în J. Pappas, ed., Essays on Diderot and the enlightenment în Honor of Otis Fellows, Geneva, 1974, p. 293.

(...) Conform acestei teleologii a progresului, se omite menţionarea faptului că în universităţile întunecate şi monotone ale Evului Mediu, unde s-au realizat multe traduceri ale textelor ştiinţifice şi unde se dorea dobândirea unei libertăţi şi raţionalităţi a cercetării ştiinţifice, aici s-au pus bazele revoluţiei ştiinţifice, şi anume prin experimentalismul, deşi îmbinat cu metafizica, al lui Robert Grosseteste şi Roger Bacon, prin apariţia realismului tomist, care, respingând caracterul abstract al modelului platonic, propunea conceptul unui univers alcătuit din elemente concrete şi specifice, uşor de înţeles cu ajutorul legilor fizicii. (...)

Ştiinţa modernă şi-a preluat terminologia din ştiinţa medievală aristotelică (formă, gen, specie, cantitate) şi tot datorită acesteia din urmă, până la un punct, oamenii de ştiinţă au dobândit dreptul de a acumula cunoştinţe prin intermediul raţiunii şi al simţurilor, independent de problematica credinţei. Poate că Sfântul Ambrozie a declarat că „nimic nu este mai întunecat decât dezbaterile asupra geometriei şi astronomiei, măsurarea distanţelor în spaţiul cosmic şi limitarea cerului şi a pământului în nişte formule fixe”, însă creştinismul medieval nu aproba astfel de cercetări(68).

68. = Sf. Ambrozie, On the Duties of the Clergy, în A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a doua, volumul X, 1896, p. 122.

186 Politica și consecințele ei

(...) Roger Boscovich, fostul comesean al lui Samuel Johnson, a fost numit responsabil de instrumentele optice în Marina Franceză şi a primit o compensaţie anuală de 8.000 de franci.

 

192 7. „Încă pomeniţi de multe popoare”: Istoria călugărilor iezuiţi începând cu 1814

199 Iezuiții și adversarii acestora                                   

(...) Acesta [studentul german] îşi luase o înfăţişare respectabilă, purta barbă şi fuma pipă, vorbea cu entuziasm despre teatrul grecesc, Antichitatea romană, Goethe şi de patria germană şi îşi transpunea în cuvinte idealul: o religie bazată exclusiv pe raţiune. (...) ?(24)

24 = Notes on the Wandering Jew, pp. 17 – 18.

214 Dincolo de munți – reacția Romei

(....) Celebrul Syllabus Errorum, o listă cuprinzând optzeci de păcate condamnabile, fusese pregătit îndelung înainte de a fi ataşat în 1864 la enciclica papală Quanta Cura. (...)

(...) Reviste ca L’Avenir au fost desfiinţate, iar catolicismul liberal a fost blamat în mod oficial prin scrisori papale ca Mirari Vos (1832) şi Singulari Nos (1834).

  

228 8. Al cincilea secol al iezuiţilor

228 Moştenirea

(...) După negocieri dificile între ruşi [sovietici] şi iezuiţi şi după punerea la punct a actelor vamale, moaştele lui Bobola au fost transportate cu trenul de la Moscova la Odessa, apoi pe mare, până la Constantinopol, iar în cele din urmă pe un vapor cu aburi, până la Roma. (...)(1)

1. P. Monaci, The Life and Martyrdom of the Blessed Andrew Bobola, Londra 1855.

L.J. Gallagher, How We Rescued the Relics of the Blessed Andrew Bobola, în The Month, 143, 1924, pp. 116 – 129.

J. Murray, St. Andrew Bobola and Poland, în The Month, 172, 1938, p. 22 – 29.

Despre Bobola ca simbol af sentimentului naţional, vezi B. Grăbiński, Das übersinnliche im Weltkriege, Hildesheim, 1917, p. 169 – 181.

(...) Dificila limbă latină folosită în cadrul liturghiei îşi pierduse forma [Japonia, 1853], devenind un amestec greu de înţeles de vocale şi consoane, pe când conţinutul Bibliei dobândise noi sensuri. (...)(2)

2. = A. Harrington, Japan’s Hidden Christians, Chicago, 1993.

234 Dreapta și stânga

(...) Mai mult, pe măsură ce timpul trecea, evenimentele din Europa de Est, precum abuzurile Stasi în Germania de Est, procesele de formă şi lungile perioade de detenţie în închisorile şi lagărele de detenţie din Cehoslovacia, persecuţiile din Albania conduse de Hodja, toate acestea le-au creat iezuiţilor o imagine amară asupra a ceea ce însemna marxismul. (...)

(...) În afară de acestea, iezuiţii au făcut parte din mişcările de rezistenţă din Franţa, Luxemburg, Olanda şi Iugoslavia, iar Yves de Monteheuil a activat în grupările rezistenţei franceze. (...)

 

241 Punţi către modernitate

(...) Existau, de asemenea, feluriţi catolici, în Africa, în Asia, în rândul cărora catolicismul fusese încorporat în propriile culturi, îndepărtându-se astfel de caracterul său accentuat latin. (...)

(...) Oricând vine vorba despre o zonă conflictuală sau de o regiune în care există multe probleme – Sudan, Angola, Rwanda, Timorul de Est, Insulele Molucca, Balcanii – iezuiţii sunt prezenţi.