Dinicu Golescu (POPP 1968)

Gh. Popp, Dinicu Golescu, Editura Tineretului, București, 1968, 127 p.

 

Străbunii. Părinții. Frații

7 (...) Pe când Ghica-vodă se afla în tabăra turcească la asediul cetății Uivar (Neuhasel), Stroie Leurdeanul, împreună cu Dumitrașcu Cantacuzino și cu Doamna Maria a lui Grigorașco Ghica-vodă, au trimis cărți „cu pâră mare” împotriva lui Constantin Cantacuzino. (...)(1)

1 = Letopisețul cantacuzinesc în „Cronicari munteni”, București, EPL, 1961, vol. I, pp. 184-185.

8 (...) Cel călugărit cu sila [S. L.] își leapădă curând rasa din mănăstire, trecând în Țara Ungurească, de unde, auzind că marele vizir l-a înscăunat iarăși domn pe Grigorașco Ghica, pleacă în grabă la Adrianopol, „spuindu-și patimile și nevoile ce au tras”(3).

Sub Duca vodă, care merge alături de turci cu oaste în Țara Leșească, îl găsim pe acest strămoș îndepărtat al Goleștilor caimacam, adică locțiitor de domn.

10 Alt fiu al său [S. L.], Matei, ia numele de Golescu. Acesta este tatăl spătarului Radu Golescu, care trăiește pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat.

După ce turcii îl ridică pe Ștefan Cantacuzino și pe învățatul său tată, stolnicul Cantacuzino, și-i ucid în chinuri la Țarigrad, este numit domn în Țara Românească Nicolae Mavrocordat, aflat până atunci pe tronul Moldovei. (...)

Prin urcarea în scaun a lui Nicolae Mavrocordat se inaugura șirul domnilor fanarioți, simpli funcționari ai Porții, sub care exploatarea avea să se întețească în cele două principate. Radu Golescu devine conducătorul mișcării politice pentru scoaterea țării de sub jugul secular al turcilor și, în acest scop, cheamă ostași austrieci în țară, adăpostindu-i la mănăstirea Vieroș și apoi în conacul întărit de la Golești. Mavrocordat trimite soldați turci, tătari și români ca să-i izgonească, dar aceștia „fiind închiși în curte, nu le putea strica nimic, nici putea să se bată cu ei”. (...)(2)

2 = Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Rumânești, în „Cronicari munteni”, vol. I, București, EPL, 1961, p. 604.

11 (...) [14 noiembrie 1714] Mavrocordat este luat în captivitate și dus cu „pază tare” la Cotroceni și, de aici, prin Târgoviște, la Sibiu, unde este dat în mâinile comisarului împărătesc Steinville(1).

Însuși marele spătar Radu Golescu pleacă cu alți delegați la Beci (Viena), unde obține o audiență la împăratul Austriei, pentru a-l determina să-i scoată pe turci din țară cu armele și să pună domn pe Iordache beizadea, feciorul răposatului Șerban vodă Cantacuzino. (...)

1 = Ibidem, p. 507.

13 Nicolae (Nae) [Golescu], zis și Deli-Aga, va fi mare vornic și va face parte din delegația boierilor care vor merge în 1822 în misiune diplomatică la Constantinopol pentru a cere un domn pământean. (...) Datorită pregătirii sale remarcabile, [Iordache Golescu] este numit, încă în 1803, mare stolnic, iar în vremea domniei lui Caragea vodă ocupă înaltele dregătorii de mare vornic și efor al școlilor.

Când în anul 1817, Caragea vodă dorește să se întocmească un nou regulament al școlilor, se constituie o comisie din care face parte și Iordache Golescu. (...) Anaforaua membrilor comisiei este întărită de domn și astfel, prin stăruințele, mai ales ale lui Iordache Golescu, se pun temeliile primei școli superioare în limba română, aceea a lui Gheorghe Lazăr. (...)

14 Recunoștința pentru fundarea acestei școli în limba țării și-o va arăta dascălul ardelean într-un emoționant apel lansat pentru subscriere la publicarea unui curs de matematică, unde îl va menționa printre cei care-l ajutase mai din plin și pe Iordache Golescu, „strașnic iubitor de muze”(1).

(...)

Comediile sale circulau sub titlul generic de Istoria Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești în vremea străinilor și a pământenilor. Ele înfățișau, cu mijloacele pamfletului, aspecte sociale din vremea ultimilor domni fanarioți, a lui Grigore Dimitrie Ghica și domnilor regulamentari.

Scrierile sale morale și le-a grupat într-o Cărticică cuprinzătoare de cuvintele ce am auzit de la însuși cugetul meu. Aceste cuvinte reprezintă, în fond, niște disertații și dialoguri pe teme filosofico-morale, cuprinzând idei filosofice din operele învățaților greci și a celor francezi din secolul luminilor (al XVIII lea).

(...)

1 = Apelul este reprodus în Antologia gândirii românești în secolele XV-XIX, București, 1967, Editura Politică, vol. I, pp. 171-172.

15 (...) Iordache Golescu a tălmăcit diferite cărți din limba franceză în greacă modernă, fapt care atestă nu numai referințele lui personale, ci și ale societății vremii.  Printre aceste traduceri se află (...); Le temple de Gnide, Cephise et l Amour și Arsace et Ismenie – toate ale lui Montesquieu. (...)

El dă și o versiune în limba greacă din Les Lettres persanes, una din cele mai însemnate scrieri ale autorului său preferat. (...)

16 Una este celebra carte grecească Engolpion de aur, în traducere românească, neterminată, purtând titlul Icoana lui Chevit, și alta, Iliada lui Homer, din care s-a încumetat să tălmăcească, în versuri ritmate, primele 200 de stihuri ale Cântului I.

De asemenea, a alcătuit și un Atlas de tabele geografice, în grecește, tipărit la Viena în anul 1800, la care anexează o hartă parțială a Valahiei. (...)

 

Dinicu Golescu – mare dregător al Țării Românești

18 (...) Printre profesorii angajai de el [tatăl Radu Golescu] se aflau specialiști în elină, latină, italiană și franceză(1). La dispoziția copiilor se găsea întreaga sa bibliotecă, plină de manuale grecești în manuscris.

1 = Eliade Rădulescu, Echilibrul între antiteze, ed. P. Haneș, București, 1916, vol. I, p. 132.

19 Din conținutul puținelor cărți conservate (o geografie, o mitologie, un compendiu de istorie universală, o aritmetică, o geometrie, o pravilă, o istorie a bisericii de Apus și de Răsărit și o antologie a poeților greci, clasici ai antichității) cuprinzând pagini din Hesiod, Teocrit, Anacreon, Pindar, Aristofan etc(1) ne putem forma totuși o idee despre cunoștințele timpurii căpătate de Dinicu Golescu acasă.

Cultura și-a completat-o la Academia grecească din București sub conducerea unor profesori erudiți.

Această înaltă școală fusese întemeiată în anul 1679 de Șerban-vodă Cantacuzino, la îndemnul eruditului său frate, stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea funcționa în chiliile mănăstirii Sf. Sava. Voievodul Alexandru Ipsilanti reorganizează, prin hrisovul său din ianuarie 1776, Academia, creându-i condiții materiale mai bune, ceea ce a permis și sporirea numărului de profesori de la doi la nouă: doi pentru gramatică, doi pentru matematici, astronomie și istorie, unul pentru fizică, unul pentru teologie și trei pentru limbile latină, franceză și italiană.

Se pretindea ca fizica să se predea în limba greacă, „urmând calea lui Aristotel și comentatorilor lui”, matematicile fie în greacă, fie în limba latină, franceză sau italiană.

Planul de învățământ era următorul: elevii începători studiau trei ani numai gramatica și erau introduși apoi în studiul limbii latine, după care urmau alți trei ani de însușire a limbilor greacă și latină, predându-li-se cei renumiți scriitori antici.

1 = Cf. N. Bănescu, Viața și scrierile marelui vornic Iordache Golescu, București, 1910, pp. 11-12.

20 În ultimii trei ani, elevii făceau exerciții de poetică și retorică în greacă și latină și studiau morala lui Aristotel, învățând, după amiaza, limbile italiană și franceză.

După acești 9 ani de studii, se putea trece la „ascultarea științelor universitare”, cu durata de trei ani, în care timp se țineau prelegeri de aritmetică și geometrie, istorie și istoria geografiei, de filosofie aristotelică și astronomie.

(...)

În vremea în care studia aici Dinicu Golescu, conducerea școlii o avea eruditul Lambru Fotiadis, comentator subtil al textelor autorilor greci. Matematicile erau predate de Constantin Vardalah, doctor în medicină, alcătuitorul unui manual de fizică, destinat anume studenților săi, iar Ștefan Comita, editorul unei enciclopedii necesare școlilor grecești, preda etica.

(...) Astfel, logica era studiată după tratatul lui Condillac în traducerea lui Daniil Philippide (1801); N. Varcossi tradusese Logica, după Baumeister, popularizatorul filosofiei lui Cristian Wolff; Psihologia logică (rațională) fusese tradusă de Al. Psalida după Wolff (Viena, 1795) etc(1).

1 = Cf. Istoria gândirii sociale și filosofice în România, București, 1964, Editura Academiei RSR, p. 116.

21 (...) În adevăr, există numeroase știri documentare care atestă răspândirea pe teritoriul nostru a scrierilor principalilor gânditori iluminiști din Franța, fie în original, fie în traducere greacă sau chiar română. (....)

22 Episcopul Râmnicului, Chesarie, dorea s-o consulte, cerând, în mod expres, printr-o scrisoare din 15 iunie 1778, să i se cumpere de la Sibiu sau de la Viena, „o carte ce să numește sfranțozește Dictionnaire encyclopedique, adică, Lexicon, care ieste despărțit în multe tomuri, unde să coprinde toate învățăturile și toate științele cu alfaviton”(1).

Chiar domnitorul Constantin Ipsilanti achiziționează în anul 1802, cu 300 de franci, un exemplar al Enciclopediei(2).

(...) „(...) Operele d-lui Voltaire se găsesc în mâinile câtorva tineri boieri și gustul autorilor francezi ar fi astăzi un obiect de comerț în aceste locuri, dacă patriarhul Constantinopolului n-ar fi amenințat cu mânia clerului pe toți cei care citesc cărți catolice romane și, îndeosebi, cele ale d-lui Voltaire”(3).

1 = N. Iorga, Contribuții la istoria literaturii române în veacul al XVIII lea și al XIX lea, București, 1906, p. 11.

2 = Hurmuzaki, Documente, vol. II, suplementul I, 1885, p. 249.

3 = Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Iași, 1777, p. 219.

23 (...) De un succes deosebit s-au bucurat la noi piesele lui Voltaire, care figurau permanent în repertoriul teatrului grecesc de la București. Pe această scenă s-au jucat, în aplauzele entuziaste ale spectatorilor, Brutus, Moartea lui Cezar, Meropa etc.

Din J. J. Rousseau s-au tradus la începutul secolului XIX, în limba greacă, Discursul asupra originii și apariției inegalității și Contractul social(2).

Cum s-a mai arătat, acesta [I. Golescu] a transpus în versiune greacă una din operele capitale ale primului iluminist francez: Les lettres persannes. Este mai mult ca sigur că marele logofăt [D. Golescu] a citit primul în manuscris tălmăcirea aceasta, luând cunoștință de concepțiile înaintate ale lui Montesquieu, din vigurosul său pamflet politic. (...)

24 (...) 1 = Romanul [Montesquieu, Histoire orientale ou Arsace et Ismeni] a fost tradus în grecește de Iordache Golescu înainte de 1817.

2 = (...) Cât de profundă era influența iluminismului francez în Principatele Române o dovedește și reacția înverșunată a sultanului, care dă poruncă patriarhului să condamne ideile ateiste și revoluționare și silește pe domnitori să ia măsuri pentru a împiedica pătrunderea acestor idei în țările lor. (...) Spiritul filosofic francez și, mai ales, ideile lui Voltaire sunt combătute de Patriarhia ecumenică prin două cărți polemice: Apologhia creștinească a teologului Atanasie din Paros, publicată și în limba română, și Învățătura părintească, atribuită lui Antim al Ierusalimului, tradusă de asemeni în limba noastră. Vezi studiul Ariadnei Camariano, Spiritul filosofic și revoluționar francez combătut de Patriarhia Ecumenică și Sublima Poartă, București, 1941.

25 Își însușise destul de bine limba greacă, veche și modernă, căci dă două traduceri din această limbă: Adunare de pilde... și Elemente de filosofie morală. Știa relativ bine franceza și italiana, cum o probează mulțimea neologismelor de origine latino-romanică din Însemnarea sa(1).

Îi era familiară mitologia. Textele filosofilor și istoricilor antici îi erau bine cunoscute, precum și operele vestiților moraliști ai lumii. În opera lui originală sau tradusă găsim dese referiri la marii bărbați politici din toate vremurile. Din literatura artistică îi erau apropiați mai ales, clasicii greci, dar și cei francezi. (...)

1 = Cf. Aurel Nicolescu, Observații asupra neologismelor din Însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, în „Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX lea”, vol.  II, București, 1958, Editura Academiei RPR, pp. 5-53.

26 (...) Se configurează, astfel, personalitatea spirituală și complexă a lui Dinicu Golescu, care posedă cunoștințe temeinice în domeniul culturii clasice și al disciplinelor umaniste, ca și în cel al altor științe: fizica, matematica, astronomia, geografia etc.

(...) După absolvirea Academiei grecești i se îngăduie și lui Dinicu Golescu să0și aleagă „viața ce voiește bisericească sau politicească”, cum glăsuiește hrisovul domnesc al lui Alexandru Ipsilante. (...)

27 (...) Instabilitatea domnilor, disensiunile dintre boieri, ocupațiile străine, incursiunile bandelor turcești contribuiau la starea de nesiguranță a locuitorilor. (...)

Astfel, în anul 1802, se refugiază, ca și alți boieri, peste munți, în Ardeal, de frica lui Pazvantoglu, un pașă răzvrătit contra sultanului, care, după ce băgase groaza în locuitorii Olteniei, se îndrepta acum spre Capitala țării. (...)

28 (...) De asemenea, își asigură bunăvoința generalului Poniatowski, care îl determină pe Napoleon să dea instrucțiuni ambasadorului francez la Constantinopol ca în Valahia să fie numit un pământean, Alexandru Șuțu.

30 (...) Acest partid național [1814, Golescu] se opunea politicii domnilor fanarioți. (...)

1 = Este menționat cu acest titlu [hatman] în Catalogul subscriitorilor iubitori de frumos și de muze pentru poema cretană Erotocrit a lui V. Cornaros, în curs de apariție. Catalogul a fost reprodus de N. Cartojan în Poema cretană Erotocrit în literatura românească și izvorul ei necunoscut, București, 1935, pp. 52-57.

31 Se aprobă propunerea Bălăceanului ca unul din rândul lor să alcătuiască un detașament din slujitori, cătane și panduri, să treacă  Oltul și, întâlnindu-se cu Tudor, să-i propună „ca să se unească și al cu ai noștri, să facă toți o oaste a țării”, iar apoi să se gândească „cum să îndrepteze toate neorânduielile țării spre scăpare de fanarioți”. (...)

Împotrivindu-i-se „cu război” lui Tudor, Văcărescu este înfrânt, deoarece toți arnăuții lui rec de partea răsculaților, el însuși abia putând să scape cu viață.

Sosește știrea că Nicolae Ipsilanti – cu eteriștii săi – a trecut din Rusia în țara noastră și vine, prin Focșani, ca să se unească cu Farmachi, Mihali, Sava și alte căpetenii locale ale grecilor răsculați. (...) De aici reintră în țară, dar la Câmpina arnăuții lui Duca îl prind și-i propun ori să intre în Eterie „împotriva pământenilor”, ori să se înapoieze la Brașov. (...)

Iordache Golescu, auzind că turcii sunt la Giurgiu și înaintează spre București, pentru a înăbuși răscoala, fuge la Golești, unde află că familia lui și a lui Dinicu s-au îndreptat spre Curtea de Argeș, ca să scape de arnăuții lui Farmachi.

32 La Pitești, Iordache e prins de căpitanul Simeon, cumnatul lui Tudor, dar este îndată eliberat și i se dă, cum se exprimă el, „un căpitan cu cincisprezece cătane, spre pază pe drum dă ceilalți zavergii”, fiind dus „ca un pașă pă drum din conac în conac”. (...)

În ziua de 8 mai a anului 1821, Tudor, prinzând de veste că turcii trec Dunărea, părăsește Capitala cu gândul de a se întări în mănăstirile de peste Olt. (...)

La 21 mai 1821, sosește de la Pitești căpitanul eterist Iordache Olimpiotul și, profitând de nemulțumirile unor comandanți din oastea lui Tudor, care-i pedepsea sever pe indisciplinați și pe hoți, îl acuză pe conducătorul pandurilor că „lucrează pe sub mână cu turcii”, obținând astfel încuviințarea lor de a-l duce în fața prințului Ipsilanti pentru „a se explica”.

33 (...) Unul din foștii lui panduri, Cioranu, putu auzi următoarea replică semeață dată de Tudor căpitanului Iordache Olimpiotul: „Ce credeți să faceți cu mine? Să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte: în mai multe rânduri am înfruntat moartea în război. (...) Turcii sunt în țară și voi singuri nu sunteți în stare să vă bateți cu ei cu ispravă; veți vedea!”

Transportat la Târgoviște, unde își instalaseră cartierul general eteriștii, Tudor este măcelărit mișelește cu iataganele, din ordinul lui Ipsilanti, în noaptea de 26 spre 27 mai și aruncat într-un puț, pentru a se ascunde astfel fapta. „Asasinat mârșav!” va exclama Marx, care a înțeles că singur Tudor, în fruntea pandurilor săi, ar fi putut să mântuie țara de jugul otoman și să dea pământ țăranilor.

34 (...) După înăbușirea răscoalei, după înfrângerea ultimei rezistenței eroice a Batalionului sacru al eteriștilor la Drăgășani, încep fărădelegile soldaților turci, care în fiecare zi tăiau, împușcau, trăgeau în țeapă sau sugrumau, numindu-i „pă toți dă zavergii, eteriști și apostați”(1).

1 = Iordache Golescu, Preascurtă însemnare dă tulburarea Țării Românești, în Emil Vârtosu, Iordache Golescu și întâmplările anului 1821, „Viața Românească”, XII (1930), nr. 9-10, p. 248.

35 Cu toate că marele vizir dorea să-i determine pe boierii fugiți să se întoarcă în țară, aceștis răspund celor din București că nu pot da urmare îndemnului pentru că turcii, sub pretextul că urmăresc pe eteriști, pradă Țara Românească.

În perioada decembrie 1821 – martie 1822, boierii munteni refugiați la Brașov, printre care și Dinicu Golescu, fac proiecte de reforme, în care întreaga răspundere pentru suferințele țării se aruncă asupra turcilor. Pentru îndreptarea situației, ei propun următoarele măsuri mai deosebite: restabilirea hotarului dunărean până la jumătatea fluviului, restituire cetăților luate de turci, (...)(2).

Devin acum mai clare motivele politice care l-au determinat marele logofăt să rămână atâta timp peste graniță; turcii îl socoteau „apostat” și „zavergiu”. (...)

2 = Ioan C. Filitti, Frământările sociale și politice în Principatele Române de la 1821 la 1828, București, 1932, pp. 83-89.

36 (...) Membrii mai în vârstă [Societatea Literară, Brașov, 1822] „cunoșteau secretele politice” ale asociației, cei mai tineri aveau datoria de a face traduceri din elină îndeosebi și să alcătuiască un dicționar al limbii române(1).

1 = Ion Eliade Rădulescu, Echilibru între antiteze, ed. P. Haneș, București, 1916, pp. 135-136.

 

Călător prin „Evropa”

38 (...) În anul 1766, un preot bănățean, Mihai Popovici, merge la muntele Athos și lasă câteva însemnări. (...) [1770-1771, Rusia] Strecoară, însă, în relatarea sa aprecieri ostile turcilor când amintește de slujba religioasă la care a asistat și unde era prezentă și Ecaterina, țarina „ce au câștigat Amorea, sfărâmând puterea spurcatului turc”.

41 (...) [Budapesta]; intră în biblioteca de aici, unde sunt expuse cărți rare în limbile greacă, latină, (...).

42 (...) (...), se mai găsea acolo [muzeul militar Viena] și „lanțul gros ca pe mână” și lung de o sută de stânjeni, cu care turcii – zice Golescu, intenționau să împiedice trecerea corăbiilor inamice pe Dunăre. (...)

48 În fostul palat al dogilor, privirile i se ațintesc asupra statuilor de marmură, înfățișând diverse personaje și întâmplări din mitologie, precum și asupra picturii alegorice a robirii Moreii, „pe care o au zugrăvită în chip de muiere legată cu lanțuri și otcârmuitorul ostășesc o dă în mâna și stăpânirea Veneții”.

51 (...) [pinacoteca Munchen]: „Narcis cel frumos, ce singur s-a drăgostit de sineși(1); (...) Seneca, când singur să omoară în baie, slobozindu-și sângele din vinele mâinilor și ale picioarelor(3); (...)”

1 = Pictură a lui Bartolomeo Torreggiani, (pictor și sculptor, 1590-1664).

3 = Pictură de Rubens sau de elevii săi.

52 (...) Înnoptând într-un sat obscur, Grindorf, i s-a întâmplat chiar lui să converseze cu un sătean, care, după ce i-a recitat câteva rânduri din Xenofon și stihuri din Homer în greaca veche, i-a relatat că în așezările lor sunt școli în limba națională și acela care se „îndulcește” la cunoștințe e trimis la oraș în școli superioare, unde se predau și limbi străine.

 

„Condeiele nu vor mai fi uscate”

58 (...) Folosind cunoștințele de retorică(1), pe care și le însușise ca elev al Academiei grecești din București, Dinicu Golescu, ținând seama de mentalitatea clasei conducătoare de la noi, tinde s-o convingă de necesitatea unor reforme sociale și politice în spiritul veacului.

1 = Constantin Vardalah, care preda această disciplină, și-a tipărit mai târziu expunerile sale în Arta retorică, Viena, 1815. Lucrarea aceasta se afla la baza educației literare a lui Dinicu Golescu.

60 (...) Anaforalele ce li [boieri dregători] prezintă spre semnare li se par a fi „în limba armenească”.

62 (...) Domnitorilor fanarioți le face un izbutit portret moral, evidențiind ridicola infatuare: „ne plecăm (în fața lor) până ne dă capul de pământ și rămânem mulțumiți când numai cu coada ochiului să vor uita cătră noi, căci trupurile nu le mișcă, parcă sunt de ceară și se tem să nu să frângă. Iar când ne vor zâmbi a râde, atunci cu mare bucurie trebuie să povestim către familie și către oamenii casii.” (...)

65 (...) Imaginea hărțuirii prin codri a țăranilor ce nu-și putuseră plăti dările se prezintă într-o viziune apocaliptică: „Și când aceștia din nenorocire prindea de veste când vinea în satul lor zapciu(1), polcovnicu(2), căpitanu, mumbașir (3) isprăvnicesc, mumbașir domnesc, fugea atât ei cât și muierile lor și copiii care putea fugi prin păduri și pe munți, întocmai ca dobitoacele cel sălbatice când le gonesc vânătorii cu câini. (...)”

1 = Cel ce strângea dările și, în caz de neplată, vindea avutul datornicului; executor.

2 = Colonel (rusă).

3 = Agent fiscal de urmărire și execuție.

68 (...) În Europa centrală și răsăriteană, iluminismul s-a caracterizat, datorită condițiilor specifice de aici, prin legătura cu mișcările de eliberare națională. Și în acest mod se explică atitudinea antiotomană a lui Dinicu Golescu și înflăcăratul lui patriotism.

Neputându-și exterioriza deschis ostilitatea față de turci, el recurge la limbajul aluziv.

69 Se narează în jurnalul său o întâmplare petrecută cu ocazia unei vizite la spitalul de alienați mintali din Viena, pe care n-a avut voie să-i vadă „căci, insinuează el, nu mi-au dat voie dohtorul, cerându-mi destulă iertăciune, pricinuind că sunt îmbrăcat cu haine turcești, și cum mă vor vedea, toți se vor turbura atât, încât spitalul se va amesteca. Pentru care, adevărat mi-au părut foarte rău, dar nu căci nu i-am văzut, ci de ciudă, pentru ce numai nebunii să nu poată suferi de a vedea un turc, iar cei înțelepți și luminate neamuri în învățături și în cunoștința dreptăților omenirii își pun trupurile înaintea gloanțelor grecești, ca întâi ei să le poprească”. Sunt vizați, precum se constată, cei care, în loc să fie de partea grecilor răsculați, îi sprijină pe tiranii turci.

Trecând prin orașul Laibach, pe lângă care curge gârla Sava, călătorului îi vine în minte momentul istoric când „aciia s- au hotărât jugul tiranicesc al creștinilor, care din nenorocire lăcuiesc în Evropa turcească”. (...)

71 (...); el știe că vechii greci, mergând la „Eghipet” și-au îmbogățit cunoștințele și au învățat multe meșteșuguri, pe care apoi le-au transmis romanilor. Aceștia, la rându-le, au răspândit științele în toată Europa. (...)

72 (...) Însemnare a călătoriii mele a constituit un model pentru scriitorii din veacul trecut: (...) și Dimitrie Bolintineanu (Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii în Asia Mică etc).

 

Școala „slobodă” din Golești

74 (...) În această calitate [director 1826-1830], Aaron Florian alcătuiește Înștiințarea și programul școlii de la Golești, în text bilingv (latinește și românește). Introducerea limbii latine în programă este considerată ca binevenită, întrucât – arată el cu îndreptățire – românii sunt „strănepoții romanilor și limba este îndeaproape rudenie cu cea latinească”. (...)

1 = Înștiințare pentru școala din satul Golești ce se află în județul Muscelului, cătră părinții ce vor voi să învețe copiii dumnelor limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească și mai vârtos să învețe cel dintâi temeiu al omului pentru care învățătură se și tipăresc cărțile cele trebuincioase...(reprodusă de N. Hodoș în introducere la Însemnare..., București, 1910, pp. XL-XLIV).

75 (...) În al patrulea an – retorica, geografia Europei, istoria noroadelor cele mai vestite din Europa, aritmetica. În ultimul an al acestui curs se învăța: poetica, istoria popoarelor vechi, geografia Asiei, Africii, Americii, Polineziei, precum și Mitologia. În toți cei cinci ani era inclusă și „învățătura creștinească”. În anul al șaselea („cursul filosoficesc”), programa cuprindea: logica, filosofia, metafizica „curată” (teoretică) și aplicată, morala, algebra și geometria.

(...) Studierea limbii latine înlesnea – în concepția lui Dinicu Golescu – înțelegerea structurii gramaticale și a lexicului limbii române.

77 (....) Volumul [Adunare de pilde filosoficești și bisericești..., Buda, 1826] este „sporit” cu pilde extrase din cărțile profesorului său Ștefan Comita, care, la rându-i, le adunase „de la scriitorii mai vechi”, (...). (...)

Nu lipsesc pe alocuri nici aprobările exprese ale lui Golescu sau chiar localizările, ca, bunăoară, atunci când se menționează spusele lui Solon cu privire la orașele rău cârmuite de bărbați necinstiți și neînvățați, unde, în loc „de fericire și lumină, va fi ticăloșie și întunecime”. Tălmăcitorul nu-și poate stăpâni gândul și exclamă: „Ca pe la noi!”

78 Caracterul de clasă al justiției era evident și pentru legiuitorii antici, din a căror operă Golescu prezintă pentru elevi această reflecție plastică: „pravila este ca țesătura păianjenului, unde căzând musca sau țânțarul se prinde, iar albina și viespea spărgând-o scapă. Așa și în pravilă, cel mic și sărac se va prinde, nu are scăpare, iar cel bogat și iute în limbă desputernicează hotărârile și se apără”.

Ne putem lesne imagina câtă satisfacție va fi încercat Golescu, care-i încondeiase în a sa Însemnare pe călugări, atunci când a înfățișat în limba noastră o întâmplare cu tâlc din viața lui Diogene: filosoful cinic grec, văzând pe niște egumeni ducând la judecată pe unul care furase un pahar, a exclamat: „hoții cei mari au prins pe cel mic!”(1).

1 = Anecdota pare a avea o bază reală, întrucât este reprodusă de Diogene Laertios în Despre viețile și doctrinele filosofilor, București, 1963, Editura Academiei RPR, p. 307

79 A doua parte a cărții cuprinde o serie de pilde extrase din mici istorioare cu animale, întâmplări pline de tâlc din viața bărbaților iluștri din antichitate și lucrarea lui Xenofon despre economie, toate traduse din grecește de marele logofăt după manualele lui Ștefan Comita.

Se află aci arhicunoscutele povestiri despre (...); fabula esopică despre bătrânul care a chemat moartea pentru a-i „ajuta” să ridice o greutate; (...).

(...)

În paginile referitoare la învățații din vechime sunt introduse cuvântarea lui Platon împotriva luxului arcadienilor și povestirea intitulată Cum împăratul atineilor Kodru, singur a alergat spre moarte spre folosul patriii lui. (...)

80 (...) Cuvântarea lui Xenofon pentru iconomie constituie, de fapt, un ciclu de lecții, bazate pe exemple, pentru o gospodărire a casei și pentru cultivarea rațională a pământului. Sfaturile cu privire la „iconomie” se desprind din dialogurile lui Socrate cu Critobul și Isomah. Socrate face, prin pana lui Xenofon, elogiul plugăriei, arătând foloasele pe care le oferă această ocupație.

Glosând, cu acest prilej, expresia „bun și milostiv bărbat”, Golescu, care se ridicase în Însemnarea sa împotriva boierilor ce vegetau la orașe, menționează că: „Așa numea athineii pe aceia care avea stare bună, câștigată prin strădania țărănească, care este cea mai dreaptă dintre avuții”.

81 (...) După acest mic tratat de gospodărie și agricultură, urmează Povățuirea lui Socrat către Dimonik, sub formă de sfaturi lapidare, cu privire la folosul învățăturii, al prieteniei, al virtuții etc. În dezacord cu îndemnurile filosofului antic, Golescu polemizează cu Socrate, care îl sfătuia pe Dimonik să-și viziteze rar prietenul și să-i ascundă faptele sale, ajungând la încheierea că o astfel de amiciție e mai mult o diplomație. (...)

(...)

Ultima parte a volumului cuprinde o selecție de „fapte istoricești și anecdote”, care sunt, după părerea lui Dinicu Golescu, „foarte vrednice de a împodobi mintea tinerimii”, traduse în românește, prin intermediar grecesc, după cartea „franțozului” M. H. Lemaire*.

*=Traducerea din limba franceză în limba greacă o face Al. Racoviță, ginerele lui Dinicu Golescu.

82 (...) Fabricius, cu toate că nu era bogat, refuză cu demnitate să primească aurul oferit de regele Pirus, pentru a-i convinge pe senatorii romani să facă pace. (...)

83 (...) Ultimul capitol al cărții, În ce chip oamenii din vechime întrebuința bogăția, se referă la exemple ilustre din antichitate, când bărbați vestiți își împărțeau veniturile compatrioților sau le cheltuiau pentru folosul obștii, precum Pliniu cel Tânăr.

84 (...) Tot din necesități didactice, marele logofăt traduce lucrarea lui Neofit Vamva, Elementuri de filosofie morală (380 pagini), imprimată în 1827, la Tipografia de la Cișmea din București.

Elementuri de filosofie morală se deschid cu un cuvânt înainte al autorului, unde se dă definiția științei morale, făcându-se observația că, mai ales, partea ei practică n-a progresat prea mult, în primul rând din cauza neînvățăturii și a neștiinței oamenilor. Credința în forța educativă a culturii îl apropie pe autor și, deci, și pe tălmăcitorul său, de Montesquieu.

85 Li se recomandă, așadar, conducătorilor de state să înceapă luminarea poporului prin școli și să prefacă, astfel, năravurile rele în bune, dacă vor să aibă după moartea rapsozi ca Homer.

Se reproduc apoi biografiile și învățăturile celor mai vestiți moraliști ai lumii: Zoroastru, filosof persan trăitor în vremea lui Darius, filosoful chinez Confucuius, fabulistul Esop, socotit moralist prin pildele ce i se atribuie, Socrate, Platon, Aristotel, Theofrast, autorul Caracterurilor moralicești, Cicero, Seneca, Pliniu cel Tânăr, „nepot și fiu de suflet” al lui Pliniu cel Bătrân, Epictet, Plutarch și Marc Aureliu, împăratul filosof. Dintre moraliștii bisericeștii se menționează doar cei trei ierarhi: Grigore, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostomul.

Din prezentarea vieții și doctrinei filosofilor laici amintiți sau din comentarii, școlarii își formau o impresie morală asupra istoriei obiectului predat și puteau să tragă unele învățături folositoare în viața de toate zilele.

Prin înfățișarea operei lui Plutarch, de pildă, elevii erau tentați să cerceteze scrierea acestuia Vieți paralele ale oamenilor iluștri, de unde se desprind prețioase învățături morale, autorul judecând faptele politice și personale ale conducătorilor din vechime, prețuind pe cele bune, condamnând pe cele rele.

Pentru ca tinerii să poată intui mai lesne impresia exterioară pe care o produce nestăpânirea de sine este reprodus plasticul portret moral pe care Seneca îl face mâniosului: acesta seamănă cu un nebun, „căci ochii lui aruncă scânteie, sângele urcându-se în cap îi aprinde obrazul, și buzele fără rânduială tremură, i se curmă glasul, își trântește picioarele de pământ”.

86 Manifestându-și, cu multe veacuri înaintea lui Descartes, încrederea în forța rațiunii, Seneca răspunde neîncrederilor în „puterile firii omenești” de a scăpa de „patima mânii”, prin formularea unui adevăr general valabil: „Voința omului poate orice va”.

Marc Aureliu este, după Neofit Vamva, prototipul monarhului luminat al filosofilor iluminiști francezi, căci, zice el, „niciodată nu au lăsat din brațe filosofia, pe care obișnuia s-o numească mamă adevărată” și avea povățuitori înțelepți și învățați, fiind ca un „adevărat Socrat în jilțul împărătesc”.

Partea întâi a manualului acordă atenție, mai ales, problemelor teoretice ale eticii, explicând ivirea moralității prin voința lui Dumnezeu. Imediat, însă, autorul relevă atotputernicia minții iscoditoare a omului, ce are ca „dascăl firesc cercarea”, adică experiența.

Uneori, Vamva, depășind cadrul unui manual de etică propriu-zisă, face incursiuni în sfera politicului, ca în cazul normelor juridice, ce trebuie să fie motivate de necesități și nu impuse de voința stăpânitorilor tirani, căci „pravilă nu este aceea, așa voi eu!” Legile au menirea să pună stavilă arbitrariului despoților, trebuind să servească oamenilor pentru ca „să trăiască bine și fără frică”.

87 Partea a II a manualului separă și mai mult etica de dogmele religioase, cercetând mai cu seamă îndatoririle individului către „sineși” și semenii lui.

Sunt înfierate egoismul și cei cuprinși de această patimă, se pledează pentru altruism și pentru iubirea de patrie, căreia merită să-i jertfim chiar viața.

Izvorul bogăției trebuie să fie munca cinstită, înțelegându-se prin aceasta practicarea meșteșugurilor, a științelor, a slujbelor politice și a neguțătoriei, și nu răpirea roadelor muncii altora, aceasta fiind „o nedreptate învederată”, un „abuz înfricoșat”. Este accentuat faptul că mulți devin „înșelători” și „hoți”, trăind din munca altora. Sunt și unii, care, posedând averi, nu slujesc cu nimic societății, ci, nelucrând, se dedau „cu totul în desfătări și plăceri”.

Tinerii sunt îndemnați să se stimeze reciproc, să fie modești, statornici în principii și sentimente, să fie mărinimoși și să dea dovadă de bărbăție în clipe grele.

Raportându-se la datoriile către ceilalți oameni, autorul, după ce dă definiția societății omenești, arată care sunt formele de guvernământ și distinge, aproape ca în Spiritul Legilor de Montesquieu, următoarele organizări statale: monarhia constituțională („un om supus la legi”), democrația, oligarhia și, în sfârșit, tirania sau despotismul, „când stăpânește unul singur fără a se supune la legi”. Aceste organizări clasice cunosc în istorie o varietate de forme. Oricum ar fi însă oblăduită societatea omenească, cel puțin trei forme de guvernare „trebuie să caute la binele de obște”.

88 Se exclude prin urmare, tirania, adică monarhia absolută, despotică.

Nu numai „mădularul” societății omenești are datorii, ci și societatea omenească contractează datorii față de membrii ei, cele mai importante fiind întemeierea pensioanelor pentru creștere copiilor, a școlilor pentru meșteșugari și științe diverse.

În continuare, autorul pledează pentru drepturile femeilor pe plan cultural. Nu este îndestulător ca ele să știe să citească și să scrie „puțintel”, ci, formând jumătate din societatea omenească și având ca sarcină principală creșterea și educarea copiilor, trebuie să fie socotite deopotrivă cu bărbații la învățătură.

Depășirea limitelor stricte ale unui manual de etică este și mai vizibilă în capitolul intitulat Pentru datoriile clasurilor cele mai deosebite a sistemii cei politicești. Ideile progresiste de aci ni se par a fi cel mai mult în vederile lui Dinicu Golescu, deoarece putea astfel să-și popularizeze propriile-i concepții politice. Neofit Vamva cere cârmuitorilor noroadelor, aleși sau ereditari, să fie virtuoși și înțelepți. Legile ce poartă semnătura lor „să caute la fericirea și siguranța norodului”. Datoria lor e să-și aleagă sfetnici și miniștri cinstiți și instruiți, să fundeze școli publice pentru luminarea norodului, căci „neînvățătura strică năravurile lui cele bune, îl ține sărac, fără de nici un meșteșug”.

Adept consecvent al teoriei dreptului natural, el menționează că din „fire bogat și sărac nu este”.

89 Deosebirea aceasta se naște „în viața socială”. Bogații depind însă de cei săraci, care sunt meșteri și lucrători. Tocmai de aceea ei trebuie să aibă grijă pentru „desăvârșirea meșteșugurilor”, întemeind școli de meserii și de științe „spre folosul neamului și al patriei lor”. Averea lor izvorând din „viața socială”, trebuie întrebuințată spre folosul obștii, ajutând pe nevoiași, încurajând pe cei talentați, stimulând pe plugari etc. Risipirea în van a averii sau lacoma ei conservare este „o nebunie vrednică de milă”.

Pricina înmulțirii săracilor deveniți cerșetori se datorează greșitei politici economice a stăpânirii, care nu încurajează „meșteșugurile și plugăria”.

Obștea orașelor și, în primul rând, bogații sunt obligați să ajute, prin toate mijloacele, pe copiii săraci, copii înzestrați cu aptitudini deosebite, pentru a merge la învățătura cea mai înaltă, căci mulți dintre acești tineri au devenit „slăviți poeți, scriitori, învățători și moșteri”.

Scriitorul profesează un umanitarism de nuanță iluministă reliefând că dragostea pentru om trebuie să fie existentă la toți, fără deosebire de înfățișare, neam, obiceiuri sau idei. Străin de ura națională, el stabilește, însă, trepte deosebite ale iubirii de oameni. Întrucât cu neamul său are „mai multe legături” (situația lui depinde de bunăstarea patriei sale), trebuie să-l iubească „mai mult decât pe alte neamuri” și să contribuie, pe cât va putea, spre „sporirea bunătăților” lui. La nevoie, trebuie să ajute pe orice om, „numai pentru că este om”, dar acest ajutor nu trebuie să provoace „vătămare la neam, la patrie, către care are datorii mai sfinte”.

90 Făcând distincție între „simțirea” patriotică și patriotismul materializat în fapte, Neofit Vamva arată că cel care își iubește cu adevărat țara trebuie să lucreze pentru „binele de obște”. Adevăratul patriot „vede în patria sa și fericirea și cinstea și slava sa”. Interesele țării sale trebuie să fie mai presus de cele personale și acest lucru l-au înțeles oamenii încă din vechime, precum Aristide și Temistocle, care, dușmani fiind, când au văzut că patria lor este în pericol, au plecat împreună la luptă: „Să lăsăm, au zis Temistocle, vrăjmășia noastră aci la porțile patriii, și când ne vom întoarce din slujba obștească, de vei pofti, iarăși vom lua vrăjmășia noastră”.

Frica este „temerea” nemotivată „pentru lucruri nevrednice de temut și de multe ori închipuite”. Leacul este fuga de viața trândavă și, mai ales, cercetarea fenomenelor „după relațiile cele adevărate ce au către noi”.

Tinerii sunt îndemnați, în sfârșit, să nu urască pe alții, să nu-i pizmuiască, să nu fie geloși, să nu înșele, să nu se răzbune, să nu flecărească, să nu fie egoiști etc. Ura este de mai multe feluri: personală, ura transmisă din tată în fiu și ura națională. Combătând cu vehemență toate aspectele pe care le poate îmbrăca această „năpârcă”, autorul demonstrează că a-ți urî semenii, numai fiindcă sunt de alt neam, nu mai este lucru omenesc, ci de „fiară sălbatecă”. În același chip sunt înfierate și fanatismul religios ca și vânzarea de patrie.

91 Dar înfățișarea sumară a conținutului celor două manuale se constată că Dinicu Golescu, având în vedere nevoile dezvoltării țării sale, a ales cu mult discernământ autorii din care a tradus, având cu aceștia afinități spirituale. Ștefan Comita i-a fost profesor, iar Neofit Vamva(1) era cunoscut prin cultura lui deosebită, însușită la universitățile Parisului, unde a fost adânc înrâurit de ideile iluminismului francez. El se bucura de faima de a fi unul din conducătorii ideologiei ai luptei de eliberare a grecilor din Peloponez.

Traducerea și editarea celor două cărți – împărțite gratuit tuturor școlilor existente – era făcută cu scopul de a educa pe tineri în spiritul raționalismului, patriotismului și al umanitarismului, elemente cardinale ale progresului societății românești de atunci. (...)

1 = Neofitos Vamva (1770-1855), originar din Chios. A urmat la Paris cursuri de fizică, chimie, matematică și filosofie în primul deceniu al secolului trecut. Din anul 1837 până la sfârșitul vieții sale a fost profesor al Universității din Atena. A tipărit mai multe lucrări utile școlilor grecești, precum Retorica (Paris, 1813), Analiza gramaticală (Chios, 1828), Însemnări asupra discursurilor lui Demostene etc. Cartea tradusă de Dinicu Golescu, Elemente de filosofie etică, a fost imprimată pentru întâia oară în 1818. (Vezi Sathas Constantinos, Filologia neoelenică, biografii..., Atena, 1868, pp. 728-730).

92 (...) Elevii și elevele au răspuns „cu cea mai desăvârșită încredințare asupra catehismului, grămăticii, retoricii, geografii, istorii, istorii naturale și Mitologii. (...)”(3).

(...) Așa s-a ajuns ca – după examenul despre care s-a amintit – elevii să reprezinte seara, în fața locuitorilor satului și a părinților lor, tragedia morală Regulus de Iosef Colin(1), tradusă din germană de poetul Iancu Văcărescu.

1 = Heinrich Joseph von Collin, poet dramatic vienez (1771-1811). Regulus apare în 1802.

A doua Societate literară

96 (...) Acest lucru reieșea clar din statute [Societatea literară din București], unde se fixau următoarele țeluri:

(...) 7. O educație completă, o transformare radicală a spiritului public pentru a face să se uite, pe cât posibil, vechiul regim administrativ fanariot(1).

1 = Eliade Rădulescu, Memoires sur l histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, Paris, 1851, p. VI.

98 (...) Când au ajuns „la legile romane, au fost cea mai mare prevedere, și cu lacrimi ascultă tot însul legile strămoșilor noștri romani. La inaugurarea noului an școlar (15 septembrie 1827), Simeon Marcovici susținea, de altfel, cu tărie în cuvântarea sa că „limba, numele, năravurile (obiceiurile) și chiar portul nostru sunt dovada netăgăduită, pentru cea mai proastă și mai ticăloasă ființă, că ne tragem cu adevărat din romani”.

99 (...) De altfel, Iancu Văcărescu avea gata, pentru a fi jucate, trei piese traduse de el: Regulus, tragedie de Collin, Ermiona, mireasa lumii celeilalte de Ziegler și Britannicus de Racine. (...)

103 (...) Stanciu Căpățineanu prelucrează, în limba noastră, o Mitologie, traduce Zadic sau Ursitoarea de Voltaire, precum și două opere capitale ale iluminiștilor francezi: Mărirea romanilor de Montesquieu și (...). (...)

Grigore Pleșoianu dă o versiune românească după Telemaque de Fenelon. (...)

104 (...) Un I. Roset, pe când era ispravnic la Vlașca, începe să traducă, în ceasurile de răgaz, din Corneille, Heraclius.

(...)

Încă înainte de 1830, căci în acest an începe imprimarea primelor cărți, Ion Eliade Rădulescu cumpără tipografia de la Cișmeaua lui Mavrogheni, înlăturându-se astfel – cum cerea punctul 6 din statutul Societății literare – monopolul acordat pe timp de 20 ani celor trei asociați: doctorul C-tin Caracaș, Răducanu Clinceanu și Dumitrachi Topliceanu.

Și ultima cerință a statutului începe să prindă, după convenția de la Akerman, când se inițiază o politică de reforme.

105 (...) Cu gândul de a trezi ideea națională în conștiința contemporanilor, Dinicu Golescu pregătește pentru tipar o carte tradusă de el pe care o intitulează: Adunare de tractaturile ce s-au urmat între preaputernica împărăție a Rusii și Nalta Poartă: însă acelea numai care sunt pe seama prințipaturilor Valahiii și Moldaviii. Începute de pacea ce s-au săvârșit la Kainargik în anul 1774 și până la cea de acum de la Akerman (1826). Lucrarea apare la Buda în 1827. (...)

106 (...) În același an (1830), Dinicu Golescu dorea să înființeze, la moșia sa Belvedere lângă București, un institut pentru educația fetelor, unde urma să se învețe românește, franțuzește, italienește și nemțește, precum și aritmetica, gramatica, retorica, geografia, istoria universală, mitologia, morala, croitoria, pictura, muzica, coregrafia etc(1). (...)

2 = „Curierul românesc”, 10 august 1830.

 

Dinicu Golescu și englezul Thomas Thornton

108 Dinicu Golescu este considerat de multă vreme traducătorul, după o versiune franceză, al cărui capitol privitor la Țările Românești din cartea The present state of Turkey (Situația actuală a Turciei) a lui Thomas Thornton, apărută la Londra în anul 1807(1).

Autorul fusese vreme îndelungată consul englez la Constantinopol și cunoscuse îndeaproape situația economică, socială și politică a imperiului otoman. Pentru alcătuirea scrierii sale a luat informații direct de la locuitori, a studiat operele principalilor istorici orientaliști, printre care și renumita Incrementa atque decrementa aulae Othomanicae a lui Dimitrie Cantemir. (...) Opera lui s-a bucurat de succes, fiind tradusă aproape imediat în limbile germană (1808) și franceză (1812).

1 = Petre V. Haneș, Un călător englez despre români. O scriere englezească despre Principatele Române, tradusă în românește de Constantin Golescu, București, Editura Libăririe Alcay, 1920.

109 Titlul versiunii franceze, care ne interesează în mod deosebit, este ilustrativ pentru conținutul acesteia: Etat actuel de la Turquie ou la description de la constitution politique, civile et religieusedu gouvernement et des lois de l empire othoman, des finances, des etablissements militaires de terre et de mer, des sciences, des usages et de l economie domestique des Turcs et autres sujets du grand signeur; auquel on a ajoute l etat geographique, civil et poitique des Principautes de la Moldavie et de la Valachie, d apres l observation faites pendant une residence de quinze ans, tant a Constantinople que dans l empire Turc par Th Thornton, traduit de l Anglais par M. de S...., tome premier, Paris, 1812, tome deuxieme, Paris, 1812(1).

Ultima parte a cărții lui Thomas Thornton (capitolul IX) a fost imprimată în limba română în 1826, la Buda, sub un titlu detaliat: Starea de acum din oblăduirea gheograficească, orășenească și politicească a Prințipaturilor Valahiei și Moldovei după îngrijirile făcute de o lăcuire de ani cincisprezece, atât în Țarigrad, cât și în împărăția turcească de Thomas Thornton englezul, sol fiind la Țarigrad, tipărită la Paris în anul 1812; iar acum tălmăcită în limba românească și dată la tipariu spre cunoștința neamurilor acestor doao Prințipaturi de un roman poftitoriu de îndreptarea neravurilor neamului romanesc și a sa luminare, spre mărire și buna fericire.

1 = Situația actuală a Turciei sau descrierea stării politice și religioase, a formei de guvernământ și a legilor imperiului otoman, a finanțelor, a instituțiilor militare,, terestre și navale, a științelor, a artelor liberale și a meșteșugurilor, a moravurilor, a obiceiurilor și economiei casnice a turcilor și a altor supuși ai sultanului; la care s-a adăugat situația geografică, civilă și politică a principatelor Moldovei și Valahiei, după observațiile făcute în timpul unei șederi de 15 ani, atât în Constantinopol, cât și în imperiul turcesc de către Th. Thornton, tradusă din englezește de M. de d-l. S. M...., tom I, Paris, 1812, tom II, Paris, 1812.

113 (...) Anonimul [traducătorul lui T. Thornton, 1807] apare ca un xenofob, fiind împotriva clericilor de altă naționalitate din țară și lăudând pe cei din „neam român neaoș”. (...)

 

Reprezentant de seamă al iluminismului românesc

115 (...) Evoluția lui Dinicu Golescu de la mentalitatea tipic feudală, precumpănitoare la tinerețe, până la o concepție veritabil demofilă, este rezultatul unui proces complex, explicabil printr-un șir întreg de factori, și anume: (...); instrucția școlară primită la Academia grecească din București – știut fiind faptul că filosofia iluministă s-a transmis în Țara Românească prin filieră greacă; (...).

117 (...) Ceea ce particularizează iluminismul lui Dinicu Golescu este caracterul său practic: din filosofia iluministă el nu a reținut partea teoretică, speculativă (ontologia – teoria existenței și gnoseologia – teoria cunoașterii), ci s-a îndreptat cu stăruință spre laturile ei care aveau ca obiect dezvoltarea și organizarea societății.

Dată fiind dependența țării de imperiul otoman, el devine aprig susținător al ideii de eliberare națională. (...)

119 (...) El a luptat, îndeosebi în ultimii ani ai vieții, cu toate mijloacele, pentru progresul țării, pe care o dorea liberă de jugul otoman. (...)

 

Bibliografie

Ediții

122 (...) Golescu Constantin din..., Adunare de pilde istoricești și filosoficești, de întâmplări vrednice de mirare..., de fapte istoricești și anecdote tălmăcite de pre limba grecească în cea românească de..., La Buda, În Crăiasca Tipografie a Universității Ungare, 1826.

Radovici din Golești, Constandin, Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiii și nalta Poartă, însă numai acele care sunt pe seama Principaturilor Valahiii și Moldaviii...,, La Buda, , 1826.

Vamva Neofit, Elementuri de filosofie morală. Pentru iubitoarea de învățătură tinerime a grecilor..., tălmăcite de Constantin Radoviciu din Golești, București, 1827.

Studii, documente, articole

122 (...) Bănescu Nicolae, „Academia” grecească din București și Școala lui Gheorghe Lazăr, Cluj, 1925.

(...)

Camariano Ariadna, Spiritul filosofic și revoluționar francez combătut de Patriarhia ecumenică și Sublima Poartă, „Cercetări literare”, nr. 4, București, Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, 1941.  

(...)

123 (...) Erbicenau C., Cronicarii greci care au scris despre români la epoca fanariotă, București, 1988.

(...)

Gheorghiu Nicolae Atanase, Un preot bănățean, Mihail Popovici, la Muntele Athos și locurile sfinte în 1766, „Cercetări literare”, vol. I, București, 1934.

124 (...) „L Europa Orientale”, an XII, 1932.

(...) 

Superlative geografice (NEGUȚ & NICOLAE 1978)

 Silviu Neguț & Ion Nicolae, Superlative geografice, Ion Creangă/Mică enciclopedie, București, 1978, 335 p.

 

 

 

(69) ANTARCTICA

(…) Ideea că la Polul Sud ar exista un continent necunoscut este veche de mai bine de două milenii. Geograful grec Strabon (63 î.e.n. – 19 e.n.) a întocmit o hartă a Pământului, pe care indica, la sud, o zonă rece, nelocuită și necunoscută. (…)

 

(130) DUNĂREA

(…) 1. Podul lui Traian, ridicat între 102-105, în dreptul Drobetei Turnu-Severin de către arhitectul de origine greacă Apollodor din Damasc din ordinul împăratului Traian. 2. Podul de la Celei (castrul Sucidava), la confluența Oltului cu Dunărea, construit în 328 de arhitectul Teophilus Patricius din ordinul împăratului Constantin cel Mare – nu au rămas vestigii, ci doar o monedă pe care figura.

 

(133-4) ETNA

(…) cele mai puternice erupții au avut loc în 475 î. e. n. (menționată de poetul grec Pindar), (…). (…) În 430 î.e.n. (sau 424 î.e.n.) s-a aruncat în crater, ca jertfă pentru zei, filosoful și poetul grec Empedocle.

La altitudine de 2915 m se află Tore del Filosofo, ruină romană care amintește de ascensiunea de către împăratul Hadrian, (…). (…) Romanii considerau craterul hornul atelierelor subterane ale zeului Vulcan (în mitologia greacă Hefaistos), cel care făcea fulgere pentru Zeus și platoșa lui Herakles și scutul lui Ahile.

 

(176-7) KHEOPS

(…) Statuia lui Jupiter din orașul grecesc Olimpia, sculptată de Fidias (Pheidas) în sec. V î.e.n. (distrusă la Istanbul de un incendiu); Colosul din Rodos, statuie uriașă din bronz realizată în 292 -280 î.e.n. de sculptorul Chares și amplasat la intrarea în portul grecesc Rodos (distrusă în 224 î.e.n. de cutremur); Templul Artemisei (Artemision) din colonia greacă Efes, distrus în 356 î.e.n. de locuitorul Herostrat; Farul din Alexandria (130 m) construit de arhitectul Sostrate din Cnidos în 285-247 î.e.n., distrus de un cutremur în 1375.

 

(230-1) NIL

(…); nilometre celebre au fost cele de la (…) și cel de la Syene (Aswan), pe insula Elefantina, menționat de geograful grec Strabon și care a funcționat pînă în secolul nostru (monument istoric).

 

(289) SUEZ

Primele tentative de construire a unei căi navigabile care să traverseze istmul datează, așa cum menționează Herodot și Strabon, de aproape patru milenii, din timpul faraonului Sesostris I – „Canalul Faraonilor”, care lega delta de Marea Roșie.

 

(296-7) THIRA (SANTORIN)

(…) Se presupune că dispariția civilizației minoice din insula Creta (Kriti), situate la 110 km sud de Thira, se datorește acestei catastrofe vulcanice. (…) Săpăturile arheologice, îndeosebi după 1967, au dus la descoperirea unor fresce valoroase, printre care una cu antilopa Oryx beysa și alta cu maimuțe albastre, care se întâlnesc azi numai în Africa, dar, care, probabil cu milenii în urmă, trăiau și în arhipeleagul Ciclade.

 

 

 

Insula Șerpilor (CUCU & VLĂSCEANU 1993)

 Vasile Cucu & Gheorghe Vlăsceanu, Insula Șerpilor, Viața Românească, București, 1991, 64 p.

  

1.„Un bulgăre de humă”

1.1.Așezarea geografică

7(...) Insula Șerpilor este cea mai mare din puținele insule ale acestei mări [Marea Neagră], fiind situată în fața gurilor Dunării, mai exact a Brațului Sulina, la o distanță de 45 km de orașul Sulina, pe coordonatele 45 gr. 15 min. 53 sec. lat. N și 30 gr. 14 min. 41 sec. long. E. (...) este o mare intercontinentală [Marea Neagră], legată prin strâmtoarea Bosfor (30 km lungime, 750-3.600 m lățime, 27,5-120 m adâncime) de Marea Mediterană și (...).

8 Marea Neagră are suprafața de 413.490 kmp, adâncimea medie de 1.282 m, cea maximă de 2.245 m, un volum de 529.955 kmc, lungimea maximă de 1.148 km (între Golful Burgas și gura râului Ingur).

9 Marea Neagră mai are foarte puține insule, dintre ele mai pot fi menționate: Insula Sacalin, ivită din valuri în 1897 și aflată la S de gura de vărsare a Brațului Sfântu Gheorghe, apoi Insula Keflen, la 55 km de Bosfor, câteva insulițe și stânci emerse spre S, în Golful Burgas și în limanul Berezan.

1.2.Dimensiuni

Suprafața insulei este de 170.000 mp, deci 17 ha, perimetrul ei neregulat având o lungime de 1973 m, poate fi parcurs în 40 minute. Lungimea insulei, în zona centrală, de la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 424 m. Urmând direcția NE-SV, inclusiv prin peninsula aflată în NE; avem cel mai lung diametru al insulei, de 66 m. 

 

1.3.Cum s-a născut insula

14 Atât gresiile cât și conglomeratele au în componența lor elemente din cuarț, în proporții diferite, fapt ce determină predominarea culorii albe a rocilor din insulă, ce nu pare să fie străină de numele străvechi acela de Insula Albă.  

 

1.4. Aspecte fizico-geografice

15 (...) Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau insulei aspectul unei cetăți, înconjurată cu de ziduri înalte de piatră, ceea ce i-a impresionat probabil foarte puternic pe primii navigatori care au descoperit-o, au făcut aici să se nască minunatele legende despre aceste locuri.

 

1.5. Condiții climatice

18 (...) În Insula Șerpilor lipsește apa potabilă.

 

1.6. Solurile

19 (...) Pe insulă se găsesc și depozite subțiri de guano, acolo unde frecvența păsărilor, în special a pescărușilor, este mai mare, cum e cazul sectoarelor E ș SE.

 

1.7. Vegetația

20 (...) Călătorii, atrași aici de templul lui Ahile, aduceau cu ei daruri scumpe, dar și animale de jertfă pentru a obține bunăvoința eroului și a consulta oracolul. Desigur că aducerea unor animale vii în insulă însemna și hrană pentru ele – fân, cereale – sursă sigură de pătrundere a unor semințe de plante.

(...) Este o vegetație de stepă, dominată de buruieni pitice ce rezistă cu stoicism secetei și vânturilor.

21 (...) Pădurile, care ar fi acoperit cândva insula, și pe care le amintesc unele scrieri antice, n-au existat niciodată, autorii respectivi căutând, desigur, să aureoleze legendara reședință a eroului Ahile.

 

1.8. Fauna

21 (...) Elementele faunei au ajuns aici deplasându-se fie în zbor (păsări, unele insecte), fie înot (șerpi) sau odată cu resturile vegetale purtate de curenții dinspre uscat (insecte) ori aduse de oameni (insecte).

22 O analiză atentă evidențiază realități mai puțin încurajatoare: dintre păsări, elementul faunistic predominant, numai două sunt staționare, au cuiburi și scot pui pe insulă: pescărușul argintiu și cormoranul lui Aristotel.

Pe lângă păsări, pe insulă se mai găsesc și elemente faunistice: (...), apoi clasa reptile, ordinul ophidieni, familia colubride cu șarpele de apă de la care provine și denumirea insulei. Trebuie să menționăm că șarpele amintit, care populează zona litorală, dar poate fi întâlnit și în zona centrală, pe platou, cu o lungime de 1,2-1,3 m, este inofensiv.

 

 

2.     Pământ și ape, legendă și adevăr

 

2.1.Nume de legendă

23 Este interesant de remarcat faptul că atât denumirea Mării Negre, cât și cea a Insulei Șerpilor au rădăcini adânci, pline de semnificații.  

Astfel, denumirea de Pontul Euxin, cum numeau grecii marea în antichitate, și aceea de Marea Neagră din epoca modernă au un izvor comun. Termenul akhshaena din limba iraniană, cu semnificația de „întunecat, închis, negru”, care se regăsește în denumirea actuală – Marea Neagră – amintește, în mod paradoxal, de antiteza acceptată de greci, euxin (euxeinos), însemnând „ospitalier”. Navigatorii greci care au pătruns prin strâmtori în apele mării, veniți din Marea Egee, unde nenumărate insule le fragmentau orizontul, în vreme ce golfuri primitoare erau gata oricând să-i apere de eventuale furtuni, au descoperit aici un peisaj necunoscut și oarecum înfricoșător.  

24 Nici o insulă la orizont, țărmuri neprimitoare, golfuri mici, cu excepția celor din Crimeea și Dobrogea, care nu le puteau oferi însă decât un adăpost relativ. În sezonul rece – toamna și iarna – ce părea că nu se mai sfârșește, marea e de-a dreptul de temut. Grecii rețin numele dat de popoarele iraniene căreia îi modifică sensul, îl adaptează, pentru a-i îmbuna pe zei și a-și asigura astfel protecția; astfel sensul de „rău augur” este înlocuit cu cel opus – Pontul Euxin – adică Marea Ospitalieră.

Mai târziu, romanii au abandonat aproape total denumirea de euxin, utilizând numai cuvântul pontus, ce semnifică mare în general. Pontus, eliminând euxin-ul grecesc, sfârșește prin a căpăta în cazul de față un sens particular, pontic, delimitând în mod exclusiv această mare.

În epoca imediat ulterioară antichității, geografii arabi sunt primii care trec pe hărțile lor numele acestei mări, nume derivat din cel roman. Astfel, în secolul 12, pe o hartă întocmită de marele învățat arab Idrisi, găsim denumirea de Nitash sau Nitas, a cărui etimologie pare a fi Pontus – Bundus – Nitas. (...)     

25 (...) În anul 1265, într-un tratat încheiat între greci [Bizanț] și Veneția, Marea Neagră figura cu denumirea de Mavri Thalassa. 

Europenii care au pătruns în această mare după cuceririle mongole i-au adat şi ei diverse denumiri: Mare Majus, Mar Maggiore sau Mer Maiour, deci „marea cea mare”. În mod cert, cancelariile primilor domnitori munteni și moldoveni au preluat din portulanele navigatorilor genovezi sau venețieni numele de „marea cea mare” pe care îl găsim în titlurile lor referitoare la posesiunile deținute.

În secolul 13, reapare sensul inițial al numelui Mării Negre, Kara Deniz, datorat populațiilor turco-tătare, ce pun stăpânire pe țărmurile ei, Kara având sensul anticului akhshaena, adică „negru”, „întunecat”, dar și „mare”, puternic”, „de temut”. Sfârșitul secolului 13 și mai apoi secolul 14 impune deja numele ce amintea culoarea neagră. Astfel, începând cu 1338, în izvoarele scrise europene apare Mare Nigrum. Se revine așadar la vechea denumirea akhshaena după trecerea a 2.500 de ani, Kara Deniz sau Cernoe More însemnând același lucru: Marea Neagră.

26 (...) De la istoricul Gh. Brătianu (ed. 1988, p. 148) putem afla cele mai cunoscute nume ale insulei în antichitate: „Unul din popasurile cele mai vechi este cel din Insula Albă, Leuke sau Achilleis, mica stâncă în largul gurilor Dunării, numită azi Insula Șerpilor”.  

Templul construit pe insulă pentru glorificarea lui Ahile, fiul zeiței Thetis și al lui Peleus, a contribuit în mod hotărâtor la vehicularea numelui acesteia, Achilleia (Achilleis), fiind bine cunoscut în lumea antică. O legendă relatată de Proklos spune că: „Murind, Ahile a fost răpit de pe rugul în flăcări de către mama sa Thetis, și transportat în insula Leuke, unde va începe o nouă existență alături de Elena din Troia (o altă variantă alături de Iphigenia, fiica lui Agamemnon”. Grecii din coloniile pontice au păstrat mult timp cultul pentru Ahile, considerat uneori protector al navigației, afirmând, nu o dată, că acei corăbieri care ajunseseră în preajma insulei au auzit ziua zăngănit de arme, iar noaptea cântece de ospăț”.

În evul mediu insula a primit alte nume, date de cele mai multe ori de populațiile din zona țărmului. Astfel, ea s-a numit Selena sau Cacearia (probabil Chazaria), mai apoi Isola Rosia, Nisi, Rubra sau Rubea.

În secolul 15, pe o hartă întocmită de Ferdutius de Ancona, insula este trecută sub denumirea de Fidonixi, provenită din grecescul Phinodisi – Insula Șerpilor.

27 Acest nume nou îl aflăm și pe hărțile rusești, Zmeinioi ostrov, sau turcești, Ilan Adassi, toate traducând același nume – Insula Șerpilor.

 

2.2.Din nesecatele izvoare

27 O disproporție uriașă există între dimensiunile fizice ale insulei, o stâncă în calea valurilor, și momentul timpuriu de când intră în orizontul  cunoașterii anticilor, în izvoarele orale și scrise, în atenția învățaților vremii – geografi, istorici, literați, filozofi ș. a.  Celebritatea ei îndelungată și consacrată este strâns legată de fericitul rol ce i-a fost hărăzit de antici, acela de a fi locul unde a fost adus după moarte Ahile, cel mai popular și îndrăgit erou al grecilor. (...)

Prima mențiune scrisă referitoare la insulă aparține lui Arctinus din Milet, care, în anul 777 î. e. n., povestește, în lucrarea sa intitulată Aethiopida, că zeița Thetis „luînd de pe rug pe fiul său Ahile, îl duse în insula albă Leuce”.

Credința grecilor într-o nouă viață, după moarte, precum și atribuirea unei insule eroilor, oameni sau semizei cu un comportament ieșit din comun, demn de a fi un exemplu de urmat, nu face din Ahile o excepție.  

28 (...) Așadar, încă din 777 î. e. n. insula era cunoscută datorită mitului lui Ahile.

Poetul grec Pindar (518-438 î. e. n.) aduce o precizare deosebit de importantă care se referă la localizarea insulei: „în Pontus, Ahile are o insulă strălucitoare” (Nemeea, IV, 9). (...)

Creatorul tragediei elene, Euripide (480-406 î. e. n.), în Andromaca, într-un dialog, zeița Thetis îi promite soțului ei, Peleu, că „va vedea pe Ahile locuind în locașurile insulare, pe țărmul cel alb din mijlocul Pontului Euxin”.

(...) Astfel, Philostrat ne spune în Heroica că Ahile locuiește în insula Leuce „pe care cei ce intră în Pont o au la stânga”, iar poetul alexandrin Lycophoron arată în Casandra că Ahile „locuiește de mult timp pe stânca albă de spume de la gurile mlăștinoase ale fluviului Celtic (Istrul)”.

29 Deosebit de interesante sunt amănuntele relatate de Flavius Arrianus Nicomedensis, contemporan al împăratului Adrian (117-138), adunate în Periplus Ponti Euxini, din care vom cita mai pe larg: „Cam din dreptul acestei guri (se referă la una din gurile de vărsare ale Istrului, la Psilon – gura Chiliei), dacă plutești spre largul mării, dincotro suflă vântul Aparctias, se află o insulă căreia unii îi zic Insula lui Ahile, alții o numesc Insula Albă, Leuca, după culoarea ei. Se zice că Thetis a scos-o din mare pentru fiul ei și acolo locuiește Ahile. Într-însa se află un templu al lui Ahile și o statuie, lucru din vremea veche. Iar insula este pustie de oameni și capre nu prea multe pasc într-însa... În templu se mai văd și multe daruri oferite eroului: cupe și inele și pietre prețioase... Și sunt și inscripții, unele latine, altele grecești, aducând laude lui Ahile. Sunt și câteva pentru Patrocle... Dintre cei ce coboară pe insulă, unii aduc ei înșiși pe corăbii animale pentru jertfă, din care pe unele le sacrifică, iar pe altele le lasă libere în cinstea lui Ahile.

Unii vin acolo siliți de furtună și animalul de sacrificiu îl cer de la zeu. Ei întreabă oracolul, căci este un oracol în insulă... Iar eu am scris acestea despre Insula lui Ahile, auzindu-le din gura altora, care, ori ei au tras în insulă, ori le-au aflat de la alții”.

Informații despre insulă mai găsim și în scrierile altor învățați: Ștefan din Bizanț, Hesychiu, Amiani Marcelini, Scymnus din Chios, Dionysios Periegetul, Strabo, Pomponiu Mela, Pliniu, Iuliu Solinus, Priscianus Avienus, Ptolemeu, Jornandes, Pausanias, Leonin, Maxim din Tyr etc.

30 Trebuie adăugat un amănunt care nu este lipsit de importanță și anume faptul că scrierile vechi nu amintesc de prezența șerpilor în insulă. Explicații ar putea fi mai multe și nu putem exclude în totalitate două dintre ele: dată fiind destinația insulei, prezența șerpilor nu era amintită cu bună știință; sau această specie a apărut și s-a dezvoltat mai târziu, după ce templul își pierduse rolul și strălucirea.

(...)

 

2.3. Cercetători și cercetări

30 În anul 1823, locotenentul comandor Kritsky este trimis de către amiralul flotei ruse din Marea Neagră, Greig, să întreprindă cercetări în Insula Șerpilor. Kritsky întocmește cu acest prilej prima hartă a insulei și, descoperind urmele celebrului templu, realizează un plan al acestuia.

31 Alte două lucrări publicate la scurt interval după lucrarea comandorului rus au fost Memoire sur les îlles et la course consacree a Achille dans le Pont Euxine, apărută în 1827 în „Mem. de l Acad. des Sciences”, St. Petersburg, avându-l ca autor pe Kohler, și, respectiv, Plans des golfs, baies, ports, recuielles ou coriges, par E, Taitbout de Marigny, Odessa, 1830, prezintă câte o hartă a insulei și un plan al templului. Din cele două lucrări rezultă că templul și construcțiile lui anexe aparțin arhitecturii elene vechi, fiind executate în epoca cyclopică, din ziduri masive, ridicate din blocuri mari de calcar, puțin cioplite, fără liant de ciment între ele și împodobite cu marmură albă. Potrivit planurilor respective, rezultă că templul, care foarte probabil a suferit modificări în timp, avea o formă pătrată, cu latura de 29,87 m lungime. Un zid construit pe direcția N-S împărțea templul în două jumătăți egale, cea vestică fiind împărțită la rândul ei în alte trei părți egale, cu lungimi de 14,93 m și lățime de 11,93 m. (...) El [templul] conținea în partea estică sanctuarul lui Ahile, iar în partea din spate încăperile destinate oracolului, depozitării darurilor ce se aduceau eroului și preoților care slujeau aici. Descriind ruinele templului, Kritsky amintește că cele două fragmente de zid care se mai înălțau deasupra solului aveau abia 0,36 m, deci încă de atunci faimoasa construcție fusese redusă la temelie.

32 Pentru orientarea navigației în zonă, în 1837 (alte surse 1842) a fost clădit pe insulă un far. Constructorii farului au folosit blocurile de piatră din ruinele templului pentru înălțarea anonimei construcții distrugând pentru totdeauna un dar al unei civilizații de mult apuse. În 1917, farul a fost distrus de nava de război germană „Breslau” și reconstruit în 1922 de Comisia Europeană a Dunării.

În 1839, corespondentul Societății de Istorie și Arheologie din Odessa, învățătorul P. V. Soloviev, cercetând insula, a mai descoperit blocuri de marmură, câteva bucăți de cornișe, monede și o inscripție pe piatră.

Societatea de Istorie și Arheologie din Odessa a inițiat cercetări amănunțite a Insulei Șerpilor, în vederea cărora trimite în 1841, în insulă, pe arheologul N. Murzachevici, naturalistul A. D. Nordmann și un pictor. Membrii expediției nu mai găsesc urmele templului semnalate de Kritsky în 1823, dar descoperă blocuri din fostele ziduri, o inscripție, monede, bucăți de marmură și își publică rezultatele cercetărilor, în 1844, în Buletinul Societății sub titlul Călătorie în Insula Leuce sau Phidonissi. Cercetările făcute în insulă până în 1850 au descoperit peste 2.000 de monede grecești, romane, tătărești, turcești și poloneze.

În privința inscripțiilor găsite, mai importante sunt trei: una descoperită pe un bloc de calcar de 0,75 m lungime, 0,63 m lățime și 9,26 m înălțime, având următorul conținut: „Menestratos Olbiopolitanul a ridicat o statuie lui Ahile, stăpânul Leucei”.

33 O a doua inscripție a fost descoperită pe fundul unui vas de pământ, colorat în negru, cu gâtul și mânerele galbene: „Glaucus din Possidia, pe mine m-a închinat lu Ahile, stăpânul insulei”. A treia inscripție, cea mai lungă, pe 15 rânduri, din păcate incompletă, se află pe un bloc de calcar, de 1,12 m înălțime, 0,24 m lățime și 0,17 m grosime, care a servit ca bază unei statui. Textul tradus inițial greșit de E. Egger în 1885, a fost restabilit după cel original de istoricul Grigore Tocilescu în 1887. Din textul tradus reiese că inscripția este originară din Olbia (Asia) și reprezintă un decret ce onora un personaj ce murise, al cărui nume lipsește și care era din Leuce, fusese îngropat pe cheltuiala publică și i se ridica o statuie.

Pe insulă au mai fost descoperite fragmente de vase, o statuie mică de lut reprezentând un copil, jucării din lut, inele de fier și bronz, statuete mici reprezentând oameni, cuie de fier și bronz, ace, o amforă, vase de diferite mărimi, o olană de acoperiș.

 

2.4. Primii pași

34 (...) În urma unor cercetări atente, efectuate în 1929 și 1931, Raul Călinescu publică, în 1931, o „schiță monografică” asupra insulei, realizând o sinteză a cunoștințelor existente la acea dată.

 

 

3.     În urzeala istoriei

3.1.Timpul trece

36 Marea Neagră face parte din categoria mărilor continentale închise, dacă facem abstracție de „poteca” Bosfor- Dardanele, dar prin rolul jucat, ca centru al traficului de mărfuri și al drumurilor comerciale ce ajungeau în porturile sale, bazinul pontic reprezenta o răscruce. Produsele naturale cum erau grâul, peștele, mierea, ceara, furnizate de regiunile din jur, au trezit de timpuriu interesul negustorilor din bazinul mediteraneean – începând din antichitate și până la expansiunea bizantină, a Genovei și a Veneției, de la cucerirea otomană, urmată, târziu, la începutul secolului XVIII de redeschiderea drumului maritim al Strâmtorilor.

37 În antichitate poate fi consemnată activitatea comercială a iranienilor, dar, mai ales, a grecilor, prezența protectoare a Imperiului Scitic din nordul bazinului pontic, precum și apariția orașelor pontice din vestul Mării Negre, legate de fenomenul colonizării. Acest fenomen apare în Grecia antică începând cu sec. 8 î. e. n. și continuă până în sec. 5 î. e. n., în a doua jumătate a acestuia. Coasta vestică a Mării Negre era denumită de greci Pontul Stâng, între Apollonia și Istria. La venirea lor, coloniștii greci găsesc o populație de neam tracic și anume pe geți.

Rolul cel mai important în colonizare îl are Miletul. Odată cu stabilirea grecilor în bazinul pontic, a luat ființă și mitul Insulei Albe, Leuce, Insula lui Ahile,

Cea mai veche colonie de pe teritoriul românesc este Istria, întemeiată în jurul anului 650 î. e. n. și denumită astfel după numele fluviului Istros. Grecii au numit-o și Istropolis. Mai târziu, romanii o numesc Histria; la origine ea este o colonie a Miletului.

Despre întemeierea orașului Tomis, pe actuala vatră a municipiului Constanța, nu există mențiuni în izvoarele literare. Se consideră că a fost întemeiat în prima jumătate a sec. 7 î. e. n.

Pe locul actualului oraș Mangalia, coloniștii greci din Heracleea Pontică întemeiază orașul Callatis în sec. 6 î. e. n.

38 Între porturile amintite și populațiile indigene, geți sau sciți, se stabiliseră contacte strânse, cetățile-oraș păstrând principalele caracteristici ale civilizației grecești. Coloniștilor greci le datorăm pătrunderea mitului lui Ahile în bazinul Mării Negre, în Insula Șerpilor. Era firesc ca acești coloniști ce își părăsiseră meleagurile natale să poarte cu ei obiceiuri și tradiții, fie nevăzute, dar trainice, care îi legau de însoritele țărmuri mediteraneene de unde veniseră.

Perioada de prosperitate a regiunilor pontice se prelungește până în sec. 3 î. e. n., când are loc invazia celților care coboară din Europa Centrală, urmând cursul Dunării și traversează Balcanii către Asia Mică. (...) Istoria cunoaște un nou val ce va înviora orașele-cetăți; învingerea tracilor din Balcani și Moesia de către Lucullus Varro, aduce cetățile grecești din Pontul Stâng sub o nouă stăpânire – cea romană. Legiunile romane ajung pentru prima oară pe malurile Dunării și vor marca începutul unei noi perioade de înflorire pentru încă trei secole, timp în care Marea Neagră va deveni „lac roman”.

După cucerirea romană, Histria, Tomis și Callatis intră, alături de alte orașe, în „Comunitatea Pontică” sau a „elenilor din Pont”, care durează până în sec. 3. În general, orașele cetăți s-au adaptat repede noilor condiții, devenind aliate ale Imperiului Roman. Relațiile lor cu geții se păstrează. Ovidiu, exilat la Tomis între anii 9 și 17, ne dă o serie de informații.

39 Histria își pierde supremația în urma scăderii activității comerciale datorită înnisipării lagunei Sinoe; ea va mai fi un centru fortificat până prin anul 641, dar declinul ei nu va mai putea fi oprit, sfârșind prin a fi distrusă de goți, în anul 245 (alte date menționează anii 238, 247 sau 248).

Callatis, după o perioadă de avânt economic, cunoaște și ea o perioadă de decădere în sec. 7. Singură, Tomis, urmând o traiectorie sinuoasă cu suișuri și coborâșuri, nu va părăsi însă niciodată scena istoriei. În secolul 4, Tomis este menționat ca „oraș mare și prosper”, cu o populație numeroasă. Activitatea de construcție este demnă de o metropolă. Cartiere întregi sunt construite după planuri urbanistice romane. Creștinismul, care cunoaște o dezvoltare destul de mare în Imperiul Roman, aduce cu el construirea a două bazilici, iar mitul lui Ahile începe să se cufunde în uitare.

Faima templului lui Ahile nu a rezistat mult timp în fața strălucirii noilor construcții apărute pe țărmul Bosforului; este vorba de noua capitală a lui Constantin cel Mare din anul 330, apoi a Imperiului Bizantin, sursă a răspândirii creștinismului și creștinării unora dintre popoarele bazinului pontic.

În evul mediu, hegemonia Bizanțului nu cunoaște obstacole în bazinul Mării Negre, stăvilind negoțul venețienilor și genovezilor la „poarta” Strâmtorilor.

40 Cu timpul, cumpăna istorie se înclină și un alt imperiu ajunge până la țărmurile Mării Negre, în secolul 13, Imperiul Mongol, care va favoriza negoțul italienilor, înlesnindu-le chiar amplasarea de colonii. Începe o nouă eră de prosperitate în bazinul pontic, care se întinde către jumătatea secolului 14, când un conflict al negustorilor italieni cu tătarii, în 1344, pune capăt comerțului lor aici, marcând în același timp decăderea porturilor Mării Negre.

La mijlocul secolului 15, la 29 mai 1453, turcii cuceresc Constantinopolul și se revarsă în bazinul pontic. Marea Neagră primește un nou nume, Kara Deniz, devenind un „lac turcesc” pentru o perioadă de trei secole, iar resursele din regiunile limitrofe vor constitui monopolul Porții. Strâmtorile devin de netrecut pentru orice nava comercială care nu aparține Semilunei.

 

3.2. Insula Șerpilor intră în derivă

41 Constantinopolul a fost nestemata râvnită de turci pentru a fi prinsă în cununa de lauri a sultanului. Țările europene au considerat atunci că trufașul oraș este suficient de departe, iar comorile sale vor potoli setea de aur a acestui imperiu aflat în plină ascensiune. (...) Europeni care vor simți primii amenințarea cuceritorilor vor fi românii. Singuri în fața Semilunei, nu au ezitat s-o înfrunte, să o învingă de multe ori. Încă din anul 1393, otomanii ajunseseră la Dunăre, vecini nedoriți cu Țara Românească. (...)

42 În 1417, Mircea cel Bătrân pierde cetățile dobrogene Enisala și Isaccea, iar în 1484 Ștefan cel Mare pierde Chilia și Cetatea Albă și, odată cu ele, ieșirea Moldovei la mare. 

Istoria Insulei Șerpilor se confundă cu istoria Dobrogei, a gurilor Dunării. În 1538, Petru Rareș pierde lupta în favoarea lui Soliman Magnificul și odată cu ea Bugeacul și tronul. Puterea Imperiului Otoman, în continuă creștere, victoriile răsunătoare care au adus la cucerirea Belgradului în 1521, căderea Ungariei în 1526, după bătălia de la Mohacs, precum și forța tătarilor din Crimeea, deveniți vasali ai Porții încă din 1475, au împins țările române, al sfârșitul secolului 15 și începutul secolului 16, la acceptarea suzeranității otomane, păstrându-și, însă, un statut de autonomie, fără a deveni vreodată pașalâc. În acest context istoric, Insula Șerpilor se afla sub ocupația turcească.

(...)

42 Domniile lui Cantemir și Brâncoveanu îi fac pe sultanii Porții otomane să se teamă că vor pierde definitiv ținuturile românești, dacă nu trec la represalii. Forma gândită este cea a domniilor fanariote, care încep în 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească.

Soarta marilor imperii nu ocolește însă nici Imperiul Otoman, care începe să decadă cu repeziciune, ceea ce ne va aduce noi necazuri. Războaiele ruso-austriece-turce pentru găsirea unei soluții „chestiunii orientale” duc la ocuparea temporară a Olteniei de către austrieci între 1718 și 1739; în 1775 Austria smulge Porții otomane o altă bucată de pământ românesc – Bucovina. În 1792, prin cuceriri succesive, Rusia ajunge pentru prima dată cu frontiera pe râul Nistru, vecină cu Moldova și interesele ei în vest sunt în creștere.

Războiul ruso-turc din 1806-1812 se încheie prin tratatul de pace de la București din 28 mai 1812, prin care țarul Alexandru I, profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, anexează teritoriul din estul Moldovei situat între Prut, Dunăre, Marea Neagră și Nistru, extinzând numele de Basarabia, ce denumea sudul acestui teritoriu, asupra întregului ținut ocupat. Rusia consideră Insula Șerpilor ca aparținându-i, dovadă și expedițiile pe care le întreprinde pe insulă.

Lupta antiotomană a lui Tudor Vladimirescu și a pandurilor săi pune capăt domniilor fanariote și marchează în același timp începutul domniilor pământene.

44 Unul din numeroasele războaie ruso-turce se încheie prin Tratatul de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, în care, pe lângă retrocedarea cetăților de pe malul stâng al Dunării și înlăturarea restricțiilor comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, se stabilește frontiera între sudul Basarabiei și nordul Dobrogei pe traseul brațului Sfântu Gheorghe al Dunării. În urma acestui tratat, Rusia ocupă Delta Dunării, deci gurile fluviului și Insula Șerpilor.

Războiul Crimeii din 1853-1856 ia sfârșit prin înfrângerea Rusiei. Tratatul de la Paris din 1856 interzice Rusiei să mai întrețină o flotă de război în Marea Neagră, redase Moldovei sudul Basarabiei și Delta Dunării. Insula Șerpilor revine Dobrogei, ocupată în continuare de turci. Totodată Țara Românească și Moldova rămâneau pe mai departe sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar gurile Dunării intră în preocupările unei comisii europene pentru supravegherea navigației, Turcia urmând să asigure protecția militară a acestora și să întrețină un far pe Insula Șerpilor. În realitate, gurile Dunării se vor afla sub control turcesc, inclusiv Insula Șerpilor.

(...) Nu după mult timp, la 9 mai 1877, România își proclamă independența pe care o apără cu prețul a mii de jertfe în războiul pe care îl duce alături de Rusia împotriva Turciei (1877-1878).

45 (...) Astfel, din textul tratatului de pace de la San Stefano, apărut în „Journal de St. Petersburg”, din martie 1878 și trimis la București de ministrul român, Ion Ghica, aflat în capitala țaristă, guvernul român află condițiile pe care Rusia le impunea Imperiului Otoman. În articolul 18 al tratatului, se specifica că pe lângă despăgubiri în valoare de 410 milioane de ruble, Imperiul Otoman îi va ceda Rusiei, printre alte teritorii, și: Sangeacul Tulceai, (districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Custenghe și Medgidia), insulele Deltei Dunării și Insula Șerpilor. Rusia menționa că nu dorește anexarea acestor teritorii, dar își rezervă dreptul de a le schimba cu partea sudică a Basarabiei, cele trei județe pe care le dăduse în 1856, având ca limită sudică brațul Chilia și gura Start-Stambul. Guvernul României a protestat, atrăgând atenția guvernului rus că parlamentul țării este împotriva acestei condiții cu urmări tragice, prin înstrăinarea pământului românesc după ce România își adusese jertfa ei de sânge în lupta alături de învingător împotriva Turciei.

Condițiile de pace dintre Rusia, România și Imperiul Otoman au fost stabilite prin tratatul de pace de la Berlin, încheiat la 13 iunie 1878.

46 (...) Memoriul [I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu la Berlin] mai specifica printre altele: „(...); România să reia în stăpânire insulele Dunării și gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor; (...)”. Aceste cereri nu au avut colul așteptat, articolele tratatului menționând că: „(...) Articolul 46 – Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula Șerpilor și Sangeacul Tulcei sunt adăugate României. Principatul mai primește teritoriul situat în sudul Dobrogei , până la o linie pornind din estul Silistrei, terminându-se la Marea Neagră la sudul Mangaliei.”

„Teritoriile de dincolo de Dunăre” au fost acceptate de România nu ca o compensație pentru sudul Basarabiei, ci așa cum ceruse în memoriul adresat țărilor participante la întocmirea tratatului de pace de la Berlin, regiunea respectivă a fost considerată „ca despăgubire de război”.  

47 (...) Tot în septembrie 1878 a votat și Camera Deputaților: „(...) Silită de hotărârea puterilor mari, spre a nu fi o piedică în calea păcii, Camera împuternicește guvernul de a se supune voinței întregii Europe, retrăgând autoritățile civile și militare din Basarabia și luând în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor”.    

Cuvintele marelui istoric Gheorghe Brătianu (reed. 1988, vol. I, p. 87) privitoare la regiunea bazinului Mării Negre au în ele ceva profetic: „Caracterul de zonă de tranziție între lumea mediteraneeană cu contururile precise ale și imensitatea stepelor asiatice. (...) Avem de a face aici fără îndoială cu reversul ireversibil al medaliei: interesul istoric pe care îl trezește o regiune geografică este un privilegiu ce se plătește scump.”

 

Bibliografie

(...)

Brătianu Gh., Marea Neagră de la origini la cucerirea otomană, vol. I și II, Meridiane, București, 1988.
(...)
Călinescu I. R., Insula șerpilor, schiță monografică, „Analele Dobrogei”, an XII, fasc. 1-12, București, 1931.
(...) 
Lăzărescu C. & Brătescu C., Două periple ale Mării Negre, „Arhivele Dobrogei”, II, 1919, București.
Meruțiu V., O excursie în Delta Dunării, „Lucr. Inst. Geogr. Univ. Cluj”, II, 1924-1925, Cluj
(...)

Popa G., Insula Șerpilor, „Rev. Ist. Arh. Filol.”, vol. VII, Socec, București

(...)