Jonathan Wright, Iezuiţii: misiune, mituri şi istorie, trad. M.-G. Gavrilciuc şi D.-G. Arşinel (2004,
eng.), Curtea Veche, 2010
7 Introducere: Viaţa de apoi a lui Francisc Xavier
(...) Ei [iezuiții]
aveau să aducă tutunul şi lucrările lui Esop şi Galileo la Beijing,
cafeaua în Venezuela şi legile de mişcare planetară ale lui Kepler în
astronomia indiană.
(...) Sfântul Petru, aparent străin de această terminologie
catolică, este nedumerit: „Nu-mi vorbiţi mie de
bule de-astea; aici nu sunt primite asemenea făpturi; Raiul nu este bâlci şi
nici amfiteatru roman, vă asigur”. (...)
18 = News from Heaven: or a Dialogue between’s. Peter and the five Iezuits last bang’d, 1679, pp. 1 – 4.
17 1. „Războinici
noi care să lupte împotriva duşmanilor lui Dumnezeu”:
Iezuiţii şi Reforma
21 1534
(...) Hocus-pocusul transsubstanţierii, boc est
corpus meum, era denunţat ca fiind o născocire omenească
grotescă, o metodă prin care cabala preoţilor-magicieni încerca să minimalizeze
suficienţa Calvarului lui Cristos, o tactică de a prinde laicii naivi într-o
falsă şi periculoasă senzaţie de siguranţă. (...)
(...) Francisc (monarh
renascentist prin excelenţă, care organizase prelegeri în ebraică şi greacă
din care avea să se ridice Collège de France) a
trebuit să se transforme dintr-un umanist iluminat în cineva care aprindea
focul pentru un autodafé. (...)
(...) Au urmat întârzierile – acţiuni militare în Marea Adriatică au
dus la imposibilitatea efectuării călătoriei [Ierusalim] – şi, în aceste
condiţii, membrii viitoarei Societăţi, acum hirotonisiţi, au petrecut timpul
rugându-se şi predicând prin Italia. În noiembrie 1537, Peter Faber, Diego
Lamez şi Loyola au plecat la Roma şi, într-o capelă din La Storta. Dumnezeu
pare să i se fi arătat lui Ignaţiu, promiţându-i că îi va fi bine în Cetatea
Eternă. (...)
(...) Spiritualitatea pe care ei o îmbrăţişau nu era menită să
contrabalanseze erezia protestantă; ea era adânc înrădăcinată în tradiţia devotia
moderna medievală. (...)
35 1593-1594 Frământări catolice
(...) Faptul că el [cardinalul Robert Bellarmine] reuşise să o facă
atât de politicos, rezistând atacurilor ad hominem, atât
de la modă printre colegii săi, nu i-a afectat reputaţia de „bunic al controverselor”,
după cum scria un critic protestant în 1652. (...)
41 2. „O lume nu e de ajuns”:
Primul secol iezuit
41 Mandelslo în Goa
(...) Atunci când Imago primi saeculi – un
compendiu timpuriu al ideilor şi reuşitelor iezuite – a fost publicat la
Anvers, în 1640, criticii au acuzat Ordinul iezuit de orgoliu, auzindu-se voci (chiar şi din interiorul Ordinului) care îşi exprimau îngrijorarea cu privire la tonul
prea afectat al lucrării(4). Însă ceea ce a făcut din Imago un abil
instrument propagandistic era faptul că se baza pe o realitate incontestabilă:
aceea că pentru tânăra Societate a lui Iisus (după
cum arăta o ilustraţie din Imago) unus
non suficit orbis – o lume nu era de ajuns. (...)
4 = L. Giard, Le devoir d’intelligence
ou Tinsertion des jésuites dans le monde du savoir în L. Giard, Les jésuites à
la Renaissance, Paris, 1995, p. XIX.
45 Metode de acţiune
(...) Colegii dedicate educaţiei preoţilor germani,
maghiari, greci şi englezi erau acum în mâinile iezuiţilor şi curând a
devenit clar că era imposibil să găseşti un arhiepiscop al Vienei care să nu fi
fost educat de Societate. (...)
În structura educaţională iezuită, şcolile inferioare, unde
intrau, de regulă, băieţi de nouă sau zece ani, ofereau studii de peste
cinci sau şase ani în domeniul gramaticii (trei
ani de greacă şi latină), al ştiinţelor
umaniste (un an ce includea studiul lui
Cicero, Virgiliu, Horaţiu şi istoriile lui Livius, Cezar şi Sallustius) şi al retoricii. (...)
(...) Insistenţa lui Loyola (nu întotdeauna
urmată) de a li se cere elevilor cunoştinţe
minime de latină înainte de a începe studiile excludea o mare parte din
populaţia Europei, care era analfabetă, iar unele instituţii, precum Collegium
Nobilium din Parma sau La Flèche din Franţa, de exemplu, s-au remarcat drept
centre favorite ale nobilimii. (...)
Pe lângă şcolile inferioare, existau universităţi, care ofereau
studii de patru ani în domeniul filosofiei (logică
aristotelică, fizică şi metafizică) şi al
teologiei (fondată pe o formă revizuită de
tomism: un scolasticism conştient de critica umanistă).
(...)
Şcolile iezuite, deşi nu ar trebui să generalizăm, încercau să îmbine
avansul din domeniul educaţiei înregistrat de umanism, care includea respectul
pentru cultura clasică, cu datoria de a forma membri pioşi ai societăţii
creştine. (23) Studenţii trebuiau să îşi examineze conştiinţa, să dezvolte o
spiritualitate interioară şi să vină la fiecare liturghie, tot aşa cum trebuiau
să citească din Cicero sau să-şi aprofundeze cunoştinţele de latină.
(...)
23 = A. Scaglione, The Liberal Arts
and the Iezuit Collège Sistem, Amsterdam,
1986;
J.C. Olin, Erasmus and Ignatius Loyola,
în Six Essays on Erasmus, New York, 1979;
A.P. Farrell, The Iezuit Code of
Liberal Education, Milwaukee, 1938.
58 3. „Peste
vastele întinderi de apă”
58 Întreprinderea misionară iezuită
Prin acţiunile unui singur om se va vedea o Lume Nouă, convertită de
puterea predicării sale şi a miracolelor sale: regi idolatrizaţi, împreună cu
domeniile pe care le guvernează\ vor asculta de
cuvântul Evangheliei; credinţa va înflori în mijlocul barbarismului;
autoritatea Bisericii Romane va fi recunoscută de naţiunile cele mai
îndepărtate, care nu au cunoscut Roma Antică(2).
2 = Dominique Bouhours, Societatea lui Iisus, The
Life of St Francisc Xavier, 1688
58 Lumea catolică a unui „scrib şi
rapsod universal”
(...) În epoca timpurie
a Bisericii, generalul roman Eustache a avut viziunea Răstignirii pe
când se afla între coarnele unui cerb şi s-a hotărât să treacă la noua religie
denumită creştinism. După ce a îndurat persecuţia sălbatică a lui Hadrian,
a murit, în cele din urmă, ars de viu în interiorul unui taur de metal,
împreună cu soţia şi cei doi copii. Pe locul viziunii Sfântului Eustache,
în apropiere de Marino, în Italia, se afla capela lui Mentorella, unde Kircher,
tot mai bătrân şi mai senil, a petrecut mulţi ani odihnindu-se(4). (...)
4 = P.C. Reilly, Athanasius Kircher. A Master of a
Hundred Arts, 1602 – 1680, Wiesbaden/Roma, 1974,
p. 179.
(...) El [iezuitul Athanasius Kircher] a fost un erudit care preda –
printre altele – matematică, greacă, ebraică şi siriacă, îşi câştigase
reputaţia de timpuriu ca expert în artificii şi spectacole vizuale, studia
petele solare, îi dădea sfaturi lui Poussin legate de perspectivă şi, în
calitate de muzicolog, transcria cântecul păsărilor. (...)
(...) Ceea ce mi se pare contradictoriu chiar şi pentru Kircher – care
medita serios la Turnul Babel şi la Arca lui Noe, dar care scria în acelaşi
timp o carte pe care Stephen Jay Gould avea să o considere cel mai măreţ tratat
geologic scris vreodată de un om de ştiinţă al Bisericiia – este faptul că el
era parte a unei categorii intelectuale sofisticate, poate uneori rebele: un
amestec impetuos de ermetism renascentist, repere aristotelice ale ştiinţei
şi empirism modern. (...)
(...) Aceeaşi mentalitate l-a determinat pe Kircher să colaboreze cu Gian
Lorenzo Bernini, un alt artist devotat Societăţii, pentru construcţia unei
fântâni în Piazza Navona din Roma, care, având în vârf un obelisc egiptean,
reprezenta patru fluvii ale lumii – nu doar Dunărea, ci şi
Gangele, Nilul şi Rio de la Plata. (...)
Din nou, Kircher oferă un răspuns în reprezentarea sa stilizată a
provinciilor iezuite, „copacul ignaţian” inclus în tratatul lui din 1646, Ars magna
lucis et umbrae(7).
7 = S.J. Harris, Mapping Jesuit Science: The Role of
Travel in the Geography of Knowledge în O’Malley, The Iezuits, pp. 220 – 221
65 Moștenirea lui Xavier
(...) Joseph Anchieta – care avea să urmeze o carieră eminentă, descifrând
limbile Americii Latine, compunând poezii în latină unde preaslăvea pe
Fecioara Maria şi care a descris protestantismul ca pe un balaur infernal – a
fost iniţial trimis în Brazilia în 1553, sperând ca boala sa cronică de spate
să fie ameliorată de clima blândă.
76 Mandarini şi pepeni: China lui Le Comte
(...) Dezbaterea a adus în ecuaţie perspectivele asupra lumii ale
lui Aristotel, Augustin şi Toma d’Aquino,
variate şi conflictuale în înţelegerea de către ele a civilizaţiei umane, iar
discuţiile au făcut valuri până în interiorul misiunilor Societăţii lui Iisus.
(...)
(...) Poate
că, după cum a sugerat ulterior Henri Lafitau, nativii americani puteau fi
comparaţi cu triburile europene antice de la graniţele Imperiului Roman
sau, după cum credea Le Jeune, cu oamenii din Germania şi Spania medievală
înainte de procesul de iluminare şi civilizare declanşat de creştinism. (...)
Bula papală Sublimis
Dens a statuat ferm în 1537 că indigenii erau fiinţe umane complete
şi creaturi în mod fundamental raţionale.
86 4. „Uneori cu vorba dulce, alteori cu sabia”:
Metode misionare
86 Epoca imperiilor
(...) În această lume înconjurată de ape, Europa, prin
progresele sale în ştiinţa navigaţiei pe mare, a deţinut fără îndoială avantaj
asupra „perşilor, a mongolilor, a abisinienilor,
a chinezilor, a tătarilor [şi] a turcilor”,
care puteau să pară puternici în micuţele lor colţuri de lume, însă a căror „măreţie e asemenea lui Polifem3… ei văd acasă
la ei, ca oamenii cu vederea slabă, văd aproape de ei, nu departe, cu acei ochi
ai cerului şi ai luminilor lumii – cunoaşterea dobândită de care e nevoie
pentru navigaţie”(4)(...)
3 = Unul dintre ciclopi,
înşelat de Ulise în Odiseea (n. trad.).
4. S. Purchas, Purchas his pilgrimage, or Relations of the world and
the religions observând in all ages and places discovered, from the Creation
unto this present, 1617, pp. 5, 14, 19.
89 (...) La proporţii nemaiîntâlnite de pe vremea romanilor, contactul cu
Asia a luat amploare pe durata secolului al XIII-lea şi la începutul secolului
al XIV-lea, nu doar prin călătoriile legendare al fraţilor Polo, ci şi odată cu
misiunile unor clerici precum Giovanni da Plano Carpini (la curtea mongolă de la Syra Orda, în apropiere de Karakorum, în
1245), William de Rubruck (1253) şi Giovanni da
Montecorvino (care nu numai că a ajuns în China
în 1294, dar, de-a lungul următorilor ani, a întemeiat o nouă dioceză, el
însuşi devenind arhiepiscop de Cambaluc): aceştia
erau ambasadorii-călugări ai regilor ce sperau să lege alianţe militare şi
diplomatice.
Apoi, într-o succesiune rapidă, dinastia Ming a pus stăpânire pe China,
o epidemie a lovit Europa, iar un Imperiu Otoman ostil a făcut din
călătoriile pe uscat către Orient întreprinderi pline de pericole. (...) O mână
de călători temerari pe uscat a continuat să ajungă până în India şi China,
însă, cu toate intenţiile şi mizele puse în joc, la momentul marii expansiuni
iberice de la începutul secolului al XV-lea, Asia devenise o terra incognita,
lăsând un amestec îmbătător de povestiri înflorite spuse de călători şi de
mituri străvechi atrăgătoare numai bune să dospească în imaginaţia europeană.
Mitologia Orientului era în acelaşi timp terifiantă şi seducătoare. Asia putea fi imaginată drept ceva monstruos,
ţinutul oamenilor cu cap de câine, al satirilor şi al amazoanelor. Se zvonea că, dincolo de zidul semeţ ridicat de
mult-umblatul Alexandru cel Mare, se întindeau tărâmurile lui Gog şi
Magog, din care, după cum prevestea Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, vor
porni furia nemiloasă şi distrugerile vremilor de pe urmă. (...) Putea să fie
oare descoperit din nou ţinutul descris de Herodot, în care bogăţiile
erau atât de îmbelşugate, încât până şi furnicile îşi construiau muşuroaiele
din aur?
(...) Poate că un călător spre Orient ar sosi pe
insula miraculoasă vizitată de Iambulus, unde locuitorii paşnici vorbeau
prin imitarea păsărilor şi unde soarele se înălţa atât de sus pe cer încât nu
arunca niciodată umbre pe pământ. Se considera totodată că legendara insulă a
Sfântului Bernard s-ar afla şi ea undeva în Asia, adăpostind o grădină
minunată, în care fiicele lui Atlas îngrijeau copaci plini cu mere de
aur. (...)
(...) Vieira nu a avut absolut nicio obiecţie faţă de
înaintarea colonială per se.
102 Adaptarea
(...) Ele [strategiile] au fost suficient de bune
pentru Bonifaciu şi Chiril, printre triburile medievale ale Europei de
Nord, şi fuseseră de folos pentru cel mai mare dintre apostoli.
(...) (...); Alexandru din Rhodos va alcătui un dicţionar
latin/persan/armamez,
iar sistemul său de a scrie caracterele vietnameze în alfabetul latin
este păstrat până în prezent. (...)
Însă, avertizau criticii, deşi era un lucru vrednic
de stimă să îl traduci pe Esop în japoneză sau să traduci o lucrare
clasică chineză precum Arta războiului în franceză, era destul de
periculos să utilizezi figuri de stil şi imagini locale pentru a explica
doctrine complexe sau să traduci concepte religioase fundamentale în dialectele
locale. (...)
(...) Importarea unor transliteraţii stângace precum De-us-e,
care era evident mai aproape de latinescul Deuăv, dar care
prezenta riscul de fi o cochilie lingvistică golită de conţinut, lipsită de
orice sens real în minţile chinezilor? (...)
(...) Era bine de ţinut minte, au afirmat alţii, că povestea
creştinismului timpuriu a fost una de asimilare, de adaptare la temele şi la
conceptele filosofiei greceşti. (...)
(...) „(...) Sau cine a şovăit vreodată să respecte castitatea
pe motiv că, pe când erau păgâni, considerau că acea chemare se afla sub
patronajul zeiţei Diana?”(42)
42. X. Rajamanickam, The Newly Discovered Informatio of Robert de
Nobili, în „AHSI”, 39, 1970, pp. 229 – 230, 237.
110 Recensăminte şi martiraje: succes misionar?
(...) Dar apoi o serie de politicieni-soldaţi
redutabili, începând cu Oda Nobunaga (care de fapt n-a avut mari probleme cu
activitatea misionară creştină) şi culminând cu primii titani ai
shogūnatului Tokugawa, au reuşit să restaureze o anumită armonie politică şi
socială în imperiu.. (...)
(...) După cum le amintea Sfântul Ioan Gură de Aur
celor ce-l ascultau, cu multă vreme în urmă, „trupurile
hoţilor, ale celor care au profanat mormintele şi ale altor făcători de rele
sunt groaznic chinuite, la fel precum sunt trupurile martirilor… însă, deşi
suferinţa lor e aceeaşi, scopul diferă”. (52)(...)
Ei [martirii catolici] semănau mai mult cu nişte zeloţi sinucigaşi, erau precum
donatiştii secolului al IV-lea, decât cu nişte oameni aleşi de
Atotputernicul. (...)
52. = J.E. Sherman, The nature of Martyrdom. A
Dogmatic and Moral Analysis. According to the Teachings of St. Thomas Aquinas,
Paterson, New Jersey, 1942, p. 61.
(...) Aşa cum arăta Richard Bristow, „(...) ai noştri [catolici] sunt martirii lui
Dumnezeu, iar ai lor [protestanți] sunt ai Satanei… pentru că ai noştri au
murit în credinţa Sfântului Ştefan, primul martir, şi a tuturor fraţilor
săi, iar ai lor s-au îndepărtat de ea”. (55)(...)
55. = R. Bristow, A Briefe Treatise of divers plain and sure
wayes, Anvers, 1599, pp. 73 – 73 v
120 5. „Rapsodia
defăimării” - Apariţia
mitului anti-iezuit
120 „Desfrâul ecleziastic”: păcătuind de dragul de a păcătui
(...) Iezuiţii nu erau altceva decât „lilieci care ne invadează în crepusculul societăţii
noastre”, „o
specie care ne devorează” sau „lupul pur sânge Romulus”(5). (...)
5. = J. Gee, The Foot out of the Snare: with a detection of sundry
late practices and impostures of the priests and iezuits în England, 1624, p. 2.
Şi iezuiţii, ce altceva puteau fi ei, se întreba un
critic, dacă nu oameni care „frecventau
bordelurile, îşi păstrau matroanele pentru propria plăcere şi deveneau epicurieni
ai senzualităţii?” (9) Oameni care, reuşind în
sfârşit să îşi potolească propriile pofte carnale, şi-au găsit timp să devină
codoşi pentru adepţii lor catolici: „niciun
codoş din cei pe care Terenţiu sau Plaut i-au menţionat în
comediile lor nu a fost atât de rapid în a câştiga domniţe frumoase, precum
sunt iezuiţii acestor, zile”.(10)
9. = Iezuitical policy and iniquity exposed: a view of the
constitution and character of the Society of Jesus, Glasgow, 1831, p. 14.
10. = J. Wadsworth, The Mémoires of Mr. James Wadswort, a Iezuit
that recanted, 1679, p. 51.
(...)
Desigur, pentru duşmanii Societăţii (care
din 1731 s-au organizat într-o legiune),
toată povestea cu aventura lui Girard a arătat că iezuiţii nu au făcut altceva
decât „să deformeze principiile corecte…
transformându-le în plăceri interzise fără nicio urmă de regret”.
127 Păcătuirea ca strategie
(...) Conform celor scrise într-o publicaţie străină,
apărută la scurt timp după ce catolicul Ravaillac l-a ucis pe Henric al IV-lea
al Franţei în 1610, „ei i-au dăruit acestuia (viitorului asasin) un
cuţit învăluit într-o eşarfă şi aşezat într-o casetă din fildeş, pe care scria agnus
dei (mielul lui Iisus) cu caractere deosebit de frumos lucrate”.
(...) De asemenea, iezuiţii urmau a fi acuzaţi că au intervenit în
politica internă a Etiopiei, aflată sub conducerea unei case regale prea mult
divizate, iar micşorarea Paraguayului a fost şi ea criticată, fiind considerată
o încercare de a restabili puterea iezuită în America Latină, un stat în cadrul
altui stat, şi, mai ciudat decât orice altceva, până şi purtarea pălăriei a
fost văzută ca încă o încercare iezuită de a schimba statu-quo-ul
politic şi religios al Angliei.
(...)
Legendara Monita Secreta, ce a apărut iniţial de
sub condeiul lui Hieronymus Zahorowski, un iezuit exclus din Ordin, în Cracovia
anului 1613, va fi publicată până în 1700 în 22 de ediţii în şapte limbi,
fiecare dintre ele detaliind paragrafele secrete prin care iezuiţii se presupune
că ar fi urmărit să submineze civilizaţia europeană. (...)
Dar mai important chiar decât averea era iscusinţa iezuită în ceea ce
priveşte discreţia şi mutabilitatea: capacitatea de a avea „atâtea chipuri câte avea Proteu, şi atâtea
nume câte are un galez”(36).
36. = The Iezuits Character, A2 v.
(...) În cazul în care întrebai un iezuit dacă este preot
catolic, ţi-ar fi răspuns: „Nu! Eu nu sunt
preot!” şi probabil ar fi adăugat pentru sine „în niciun caz nu ca Apollo din Delphi”. (...)(41)
41. = T. Morton, A full satisfaction concerning a
double Romish Iniquitie: hainous Rebellion, and more than heathenish
Aequivication, 1606, (scrisoare), A3 v, A4 r, (partea
a treia), pp. 49, 55.
A. Jonsen şi S. Toulmin, The Abuse of Casuistry. A
History of Moral Reasoning, Berkeley, California, 1988, p. 205
134 Mitul judecăţii
(...) Iezuitul Robert Abercrombie le scria
superiorilor săi în 1596 că, în Scoţia, termenul papistaş era mai „odios şi mai respingător decât acela de turc,
sarazin sau evreu. Este mai grav decât să îi spui unui om că este păgân
sau membru al celei mai depravate secte de pe pământ”.
(...) (44)
44. W.F. Leith, Narratives of the Scottish Catholics, Edinburgh,
1885, p. 227.
La acele vremuri în care Biserica timpurie a fost persecutată,
iar Pavel se străduia să predice şi să sporească numărul celor care cunosc
Evanghelia, se ştie câte piedici şi suferinţe de toate felurile au trebuit să
îndure el şi ceilalţi misionari, în ce chipuri s-au căznit, deşi se împăcaseră
cu gândul că mai bine acceptă să devină martir decât să renunţe la adevărul pe
care îl propovăduia; totuşi, dacă se ivea speranţa sau ocazia să scape, fiindcă
trăind ar fi adus Bisericii mai mult folos decât murind, am citit despre
felurite şiretlicuri de care s-a folosit pentru a creşte numărul credincioşilor
întru Domnul şi a se feri de persecuţii.
(...) Ludovic al XIII-lea a trebuit să renunţe la sfaturile
iezuitului Nicolas Caussin pentru că devenise prea critic la adresa tratatelor
încheiate de rege cu turcii şi protestanţii şi a războaielor pornite
împotriva monarhilor catolici. (...)
(...) Nimeni nu a putut să nege cu adevărat existenţa
înţelegerilor politice iezuite controversate cum ar fi acelea ale lui Robert
Bellarmine, ale lui Francisco Suarez şi mai presus decât oricine, ale lui Juan
Mariana, a cărui De rege et regis instituţione
publicată la Toledo în 1599, insista asupra faptului că, în ultimă instanţă,
puterea şi poziţia monarhului erau oferite şi susţinute de popor.
(...) Parlamentului parizian i-a picat bine să
condamne lucrarea lui Mariana în 1610 şi să ordone ca aceasta să fie
incinerată, iar regilor Iacob şi Iacob al VI-lea le-a convenit să ardă cartea Defensio
a lui Suarez pe scările catedralei St. Paul în 1613. (...)
(...) A-i descrie pe iezuiţi ca fiind „vagi ismaeliţi, ale căror braţe sunt ridicate
împotriva oricăror altor ordine şi împotriva lor”
era un pic melodramatic(69).
69. Squire, Authentic Memoirs, p.
23.
(...) Ascundea privirile lumii una împotriva alteia,
insufla viaţă în cadavrul lui Augustin şi, precum observa iezuitul René
Rapin, animozitatea şi importanţa concurenţilor o făcea cu nimic mai prejos
decât „cele mai importante subiecte” faţă de catolicism în întreg secolul al XVII-lea.
(...)
146 Jansenismul
(...) Dar cum rămâne cu tradiţia, toţi acei părinţi
ai Bisericii, acei papi şi acele versete din Sfânta Scriptură care erau
împotriva unor asemenea strategii? Aici s-a dovedit util să fii deconectat de
la ele, să nu fii legat de trecut. Toţi bătrânii părinţi ai Bisericii – Ambrozie,
Ieronim, Augustin – erau, cum sugerase Pascal, veneraţi de iezuiţi pentru
că slujiseră vremurilor lor cu credinţă, dar deveniseră irelevanţi în vremurile
moderne. Mai era şi numele magic: Augustin. Lupta din jurul reputaţiei
lui stătea în spatele strălucirii pline de invidie a superficialului atac al
lui Pascal împotriva presupusei cauze şi a consecinţelor viziunii iezuite.
(...)
(...) Pe de altă parte, războiul prea lung contra
liberului arbitru, contra rolului omenirii în zbaterea ei pentru mântuire,
ajunge la riscul căderii în pelagianism – să desconsideri, subestimezi
puterea nemărginită a lui Dumnezeu. (...)
Augustin s-a oprit asupra unei viziuni clar predestinate şi
care fusese influentă, uneori chiar normativă, în tradiţia creştină.
Problema pentru catolici era că Augustin devenise între timp campionul
predestinării protestante şi reputaţia lui suferise, drept urmare, o lovitură
puternică. Dar asta, pentru unii catolici, părea un sacrificiu prea mare, o
victorie prea uşor acordată lui Calvin şi gloatei lui păgâne. De ce să îşi
abandoneze catolicismul patrimoniul augustinian? (...)
(...) Dumnezeu, prin urmare, deţinea toate cunoştinţele la care te-ai
aştepta de la o fiinţă supremă, chiar dacă era, în formularea Molina, o „cunoaştere medie”, o „scientia media”.
(...) Această idee era una controversată – chiar şi o bună
parte dintre iezuiţi aveau rezerve faţă de teza lui Molina – şi se afla în mod
iremediabil în răspăr cu viziunea acelor catolici care doreau să îl salveze pe Augustin,
ce punea accent pe rănile păcatului originar, ce propunea o perspectivă mult
mai sumbră asupra mult mai sumbră asupra naturii şi potenţialului omenesc.
(...) Când lucrarea de căpătâi a lui Molina, Concordia liberi arbitrii
cum gratiae donis, a apărut în 1588, au izbucnit
proteste, inclusiv din partea dominicanului spaniol Domingo Binez, oamenii au
cerut ca lucrarea să fie analizată la Roma şi aşa-numita controversă de Auxiliis
(despre ajutoare)
s-a întins din 1598 până în 1607. (...)
Opera unuia dintre elevii lui Baius, teologul flamand
Cornelius Jansen, intitulată Augustinus, a apărut postum în 1640
– titlul exprimă clar simpatiile autorului; (...).
(...) Antoine Arnauld a sugerat că premisele erau în mod evident
dezonorate, dar pur şi simplu ele nu existau, nicăieri, în Augustinus.
(...) Membrii clerului francez erau să semneze formulare anti-janseniste,
mănăstirea de la Port-Royal fusese închisă, Arnauld va pleca în exil în Olanda
şi, la începutul secolului al XVIII-lea o carte mult prea augustiniană
scrisă de Pasquier Quesnel a reluat controversa de la capăt. În cele
din urmă, în 1713, bula papală Unigenitus Dei Filius
(care condamna 101 dintre premisele lui Quesnel) părea să fi dat lovitura de graţie jansenismului
francez.
(...) La baza acestui curent [jansenism] se afla o
încercare a catolicilor de a se reîntoarce la învăţăturile lui Augustin
şi acest lucru nu a fost pe placul multora. (...) De ce iezuiţii puteau predica
acum idei care fuseseră denunţate de semipelagianişti? De ce era acum
Arnauld condamnat pentru că împărtăşea ideile lui Augustin? Nu era
Biserica Catolică obligată să menţină tradiţia şi să fie înfricoşată de
inovaţie? (75)
75. = L. Ceyssens, Que penser finalement de l’histoire du jansénisme
et de Vanti-jansénisme, în „Revue d’Histoire
Ecclesiastique”, 88, 1993, pp. 108 – 130.
U anti-jansénisme de la court de Madrid au tournant des XVIIe-XVIIIe
siècles, în „Revue d’Histoire Ecclesiastique”,
94, 1999, pp. 15 – 29.
154 6. „Iezuiţii nu
mai există”: Ilumism şi decădere
158 Lumina
(...) În continuare sunt prezentate experienţele
iezuiţilor de-a lungul celui mai frământat secol din istoria Ordinului,
culminând în 1773, odată cu emiterea ordinului papal de desfiinţare a
Societăţii, Dominus ac Redemptor. (...)
(...) Era ca în cazul izgonirii lui Aristide din Atena,
după cum a afirmat un contemporan, întrucât nimeni nu ştia ce crime comisese
Societatea lui Iisus, însă cu siguranţă era vinovată de ceva. Asemenea Philomelei,
fiind atacată de duşmani, i s-a tăiat limba, pentru a nu se putea apăra(28)
(...)
28. = Occasional Letters, pp. 4 – 7.
(...) În 1767, la Roma, John Thorpe s-a plâns că „acum se scriu mai multe poveşti despre iezuiţi decât
au scris vreodată poeţii păgâni despre monştrii lor legendari”. (...) (33)
33 = Notele părintelui John Thorpe cu privire la
evenimentele petrecute la Roma, înainte de in timpul şi după desfiinţarea
Societăţii lui Iisus, existente în Arhivele Iezuiţilor de pe teritoriile
britanice, Mount Street, Londra, M2 la, pp. 1 – 3.
Jean le Rond d’Alembert
susţinea că „aceasta era soarta tuturor
măreţiilor şi puterilor omeneşti”. „Era în natura lor să degenereze şi să dispară odată
ce vor fi ajuns la o anumită măreţie şi influenţă”. (39) Aşa se întâmplase în cazul perşilor, al
asirienilor şi chiar al Romei Antice, iar acum se întâmpla şi cu
iezuiţii. (...)
39. = D’Alembert, An Account of the Destruction,
p. 8.
168 Iluminismul
(...) De asemenea, clerul fusese dintotdeauna
dependent de principii învechite, tânjind după vremea în care Aristotel
domina lumea ştiinţifică şi scufundat în absurdul învăţăturilor
medievale, considerate „un labirint de idei
neinteligibile”, în care vorbele valorează mai
mult decât faptele, „confuzia este preţuită mai
mult decât obţinerea răspunsurilor, citatele mai mult decât motivele logice,
iar pasiunea mai mult decât raţiunea”, după cum
se exprimase un fost iezuit plin de nemulţumire, în 1717.(42) (...)
42. = F. de La Pillonière, An answer to the Reverend Dr. Snape’s accusation. By F. de La Pillonièrey formerly a
Iezuit, now living with the Bishop of Bangor, 1717, p. 8.
(...) Conform concepţiilor deiste radicale, Dumnezeu
era un dens absconditus, un demiurg pasiv, care a creat
universul şi legile ce îl guvernează, dar care nu intervine în activităţile
umane, trimiţând molime, foamete sau războaie. (...)
Dornic să submineze autoritatea religiei subliniind contrastul dintre
conflictele interne din cadrul Bisericii şi puritatea, solidaritatea şi
raţionalismul urmaşilor lui Euclid, Voltaire se lăuda că geometricienii
nu erau împărţiţi în secte. (...) Unii dintre cei mai străluciţi geometricieni
din ultimele două secole (inclusiv Christopher
Clavius, autorul cunoscutei variante moderne a Elementelor lui Euclid,
precum şi François d’Aguilon, şi Girolamo
Saccheri, autorul unor lucrări care în timp aveau să pună bazele geometriei
non-euclidiene) fuseseră iezuiţi.
(...) Ştiinţa iezuită prefera anumite discipline şi nu
dorea să renunţe la anumite modele, de exemplu la cel aristotelic.
(...)
173 Știința iezuiților
(...) În 1760, atunci când Johnson a luat masa împreună cu preotul
iezuit Roger Boscovich, care avea o înfăţişare elegantă la venirea sa la
Londra, acesta a început să discute cu dânsul teoriile lui Sir Isaac Newton.
Era un subiect potrivit de conversaţie, deoarece Boscovich era unul
dintre cei mai străluciţi oameni de ştiinţă din acea perioadă.
Preotul nu a avut parte de o şedere
prea plăcută în Anglia, cerându-i-se, de exemplu, să sărbătorească Noaptea lui
Guy Fawkes în Cambridge, însă în ansamblu, vizita sa a constituit un mare
succes. Pe 15 ianuarie 1761, Boscovich a fost numit membru al Societăţii
Regale din Londra. După afirmaţiile susţinătorilor săi, el era „persoana potrivită datorită cunoştinţelor sale de
astronomie şi din alte domenii ale filosofiei naturale”.(52)
52. = J. Torbarina, The Meeting of Boskovic with Doctor Johnson,
în „Studia Romanica et Anglica Zagrabiensia”, 13 – 14, 1967, p. 6.
L.L. Whyte, ed., Roger John Boscovich, FRS1711 – 1787. Studies of
his Life and Work, 1961.
Adevărul este că Boscovich studiase multe ramuri ale ştiinţei.
Ca astronom, calculase diametrul Soarelui, observase tranzitul planetei
Mercur în 1736, iar în 1748 observase o eclipsă de Soare de la
Colegiul Roman al iezuiţilor, împreună cu alţi cardinali, prelaţi şi prinţi.
Îşi mai adusese contribuţia şi în domeniul hidraulicii, geometriei şi
matematicii probabilităţii, îl convinsese pe Benedict al XIV-lea să îl
absolve de vină pe Copernic şi supraveghease drenarea Mlaştinilor Pontine.
Cunoştinţele sale de arhitectură au fost utile în rezolvarea problemelor
apărute la domul Sfântului Petru şi la Catedrala din Milano, precum şi în
rezolvarea problemelor legate de structura de rezistenţă a bibliotecii
imperiale a împărătesei Maria Theresa. El i-a influenţat şi pe Faraday, pe
Kelvin şi pe Clerk Maxwell, iar teoria sa cu privire la atom a fost considerată
o precursoare a teoriei câmpurilor şi a mecanicii cuantice. Reuşitele sale i-au
determinat pe croaţi, sârbi şi dalmaţi să-l numească frate al
lor, iar un crater de pe Lună îi poartă acum numele.
Boscovich a fost un om strălucit din multe puncte de vedere.
Considerându-i pe fraţii săi iezuiţi insuficient de interesaţi de progres, el a
fost catalogat ca fiind primejdios de progresist. Însă, întocmai ca Hell şi
iezuiţii francezi din 1685, a avut o influenţă remarcabilă asupra dezvoltării
ştiinţei. (...)
(...) Tot ei observaseră benzile de pe suprafaţa
planetei Jupiter, nebuloasa Andromeda şi inelele lui Saturn.
(...)
(...) Certitudinea aristotelică fusese
înlocuită de o ştiinţă care punea totul la îndoială, o ştiinţă a
scepticismului, certitudinea fiind înlocuită de probabilitate. Se încerca
înlocuirea analizei verbale cu formule matematice, medicina galenică era
ameninţată, experimentele cu corpuri în cădere şi penduluri şi teoriile
balistice despre mişcarea corpurilor în parabole ameninţau fizica
aristotelică. (...)
(...) Mulţi iezuiţi susţineau principiile lui
Aristotel (deşi nu din comoditate sau
dispreţ faţă de contemporani) şi mulţi iezuiţi
au fost implicaţi în campania împotriva lui Galileo (deşi
nu ca rezultat al luptei dintre ştiinţă şi religie).
(...)
(...) Aprecierea ideilor lui Aristotel nu era,
în acea perioadă, neapărat o erezie la adresa ştiinţei, deşi aşa părea. (...)
În afară de aceasta, deşi iezuiţii nu erau adepţi fermi ai anumitor tendinţe
ştiinţifice, mulţi fraţi ai lor i-au dezaprobat pentru abandonarea ideilor
lui Aristotel, adoptarea viziunii lui Galilei şi pentru admiraţia faţă de
cartezianism. (...)
178 Sfere de cristal și spațiu vid
(...) Acesta era universul lui Aristotel,
preluat apoi şi în epoca medievală, care respingea orice idee care intra în
contradicţie cu acest model (cum ar fi de
exemplu ideea unui univers etern, fără început şi fără sfârşit) şi care presupunea acceptarea unor idei ciudate, ca
cea a unui Dumnezeu creştin dincolo de stele şi îngeri care mişcau lin sferele
cereşti, creându-se astfel o muzică fără cusur. Însă lucrurile nu sunt chiar
atât de simple, după cum a recunoscut şi astronomul egiptean Ptolemeu.
(...)
Răspunsul se regăseşte în modelele geometrice şi
matematice ale punctelor excentrice, epiciclurilor şi ecuanţilor. Acestea intră
în contradicţie cu noţiunile aristotelice, însă pot fi considerate
ipoteze, nu neapărat corespunzătoare realităţii fizice, în epoca medievală
neacceptându-se alte concepţii decât modelul geocentrist.
(...) Care era explicaţia fazelor planetei Venus sau a sateliţilor lui
Jupiter, care ameninţau teoria aristotelică ce susţinea că Pământul era
singurul centru al universului, în jurul lui rotindu-se celelalte corpuri.
(...)
(...) În cele
din urmă, în ciuda ezitării unor astronomi iezuiţi, s-a ajuns
la concluzia că era necesar să se renunţe la modelul aristotelic, chiar
dacă unii iezuiţi, precum Christopher Clavius, subliniau că cerurile erau mai
puţin imperfecte decât lumea pământeană.(55) (...)
55. = W.G.L. Randles, The Unmaking of Medieval
Christian Cosmos, Aldershot, 1999, pp. 92 – 94.
(...) Conflictul dintre Galileo şi Biserică nu reprezenta un conflict
între religie şi ştiinţă, ci un conflict între noile modele ştiinţifice şi
dorinţa de a păstra vechile modele aristotelice, din moment ce nu exista
niciun motiv să se renunţe la ele. (...)
(...) În Portugalia secolului al XVIII-lea, iezuitul José Veloso a
dezaprôbat ideile lui Gassendi şi Newton, iar Inăcio Monteiro s-a declarat un antiaristotelic,
deşi ştia că superiorii săi şi conducerea Societăţii erau întotdeauna dispuşi
să condamne şi să reducă la tăcere pe acei oameni de ştiinţă care întreceau
anumite limite. (...) De asemenea, existau numeroşi iezuiţi care se declarau
oficial adepţi ai lui Aristotel, ca Niccolò Zucchi, de exemplu, respingând
posibilitatea existenţei spaţiului vid şi nerenunţând la conceptul
aristotelic de imutabilitate a speciilor. Aşadar, Aristotel
constituia un model pentru iezuiţi, o amplă lucrare de comentarii la operele
acestuia fiind începută în 1592 de către iezuiţii din Coimbra, iar
Congregaţia Generală din 1730 a subliniat loialitatea Societăţii faţă de
principiile aristotelice.
(...) Galileo făcuse distincţia dintre Aristotel –
acel inovator şi lipsit de prejudecăţi teoretician al ştiinţei – şi
generaţiile următoare de adepţi ai ideilor sale lipsiţi de imaginaţie. Astfel,
el a declarat că „dacă Aristotel ar fi
fost într-adevăr aşa cum şi-l imaginează ei, atunci el ar fi fost o persoană cu
o minte rigidă, un spirit refractar şi un suflet barbar. Ar fi avut o voinţă
tiranică, i-ar fi considerat pe ceilalţi doar nişte supuşi şi ar fi considerat
că părerile sale sunt mai importante decât simţurile, experienţa umană şi chiar
decât natura însăşi. Însă adepţii săi i-au oferit această autoritate, şi nu el,
care respingea această idee”. (60)
60. = G. Galilei, Dialogue Concerning the Two World Sistems,
traducere de S. Drake, Berkeley, California, 1953, p.
110.
Această atitudine se aseamănă cu cea a iezuitului Niccolò Cabeo, care
susţinea că „cine nu pune la îndoială principiile
lui Aristotel nu este un filosof, ci un simplu student”.(61) José de Acosta ştia foarte bine că Aristotel
exclusese posibilitatea ca zonele ecuatoriale să fie locuite de oameni,
întrucât acolo era prea cald, însă Acosta mai ştia şi că zonele ecuatoriale
erau de fapt locuite, motivul invocat de Aristotel neîmpiedicându-i să
reziste acolo. Astfel, Acosta relata că: „M-am
dus la soare ca să mă încălzesc şi brusc ideea lui Aristotel mi s-a
părut amuzantă, în locul acela, în anotimpul în care totul ar fi trebuit să fie
ars de soare, mie şi însoţitorilor mei ne era frig”.
Aristotel era un maestru pentru mulţi, inclusiv pentru Acosta,
însă acest lucru nu însemna că ideile sale trebuiau urmate orbeşte.(62)
61. = J.L. Heilbron, Electricity in the Seventeenth and Eighteenth
Centuries: A Study of Early Modern Physics,
Berkeley, California, 1979, p. 110.
62. = T.R. Ford, Stranger în a Foreign Land: José Acosta’s Scientific Realizations in Sixteenth-Century Perú,
în Sixteenth Century Journal, 29, 1998, p. 32.
(...) Filippo Buonanni şi-a păstrat convingerile
aristotelice, însă acest aspect nu l-a împiedicat să realizeze studii
importante asupra scoicilor. (...)
(...) Principala sa obiecţie, şi anume aceea că
publicaţia [Enciclopedia] se caracteriza prin plagiat, prezenţa a
numeroase contradicţii şi alegerea unor subiecte ciudate – oare nu era nefiresc
să se renunţe la subiecte legate de Sfântul Augustin şi să se
publice în schimb o reţetă de gem de caise? – a fost trecută cu vederea, la fel
ca şi faptul că le ceruse editorilor să folosească ghilimelele în cazul
citatelor şi să menţioneze cu precizie sursele citate.
(...) Louis Bertrand Castel, de exemplu, o persoană
care emisese nişte teorii controversate, era, în opinia lui Voltaire, „un genial filosof” şi „un Euclid Castel”.
(...)(66)
66. = R. Trousson, Deux lettres du P. Castel à-propos du «Discours
sur les Sciences et les Arts», în J. Pappas, ed., Essays on Diderot and the
enlightenment în Honor of Otis Fellows, Geneva, 1974, p.
293.
(...) Conform acestei teleologii a progresului, se
omite menţionarea faptului că în universităţile întunecate şi monotone ale
Evului Mediu, unde s-au realizat multe traduceri ale textelor ştiinţifice şi
unde se dorea dobândirea unei libertăţi şi raţionalităţi a cercetării
ştiinţifice, aici s-au pus bazele revoluţiei ştiinţifice, şi anume prin
experimentalismul, deşi îmbinat cu metafizica, al lui Robert Grosseteste şi
Roger Bacon, prin apariţia realismului tomist, care, respingând caracterul
abstract al modelului platonic, propunea conceptul unui univers alcătuit
din elemente concrete şi specifice, uşor de înţeles cu ajutorul legilor
fizicii. (...)
Ştiinţa modernă şi-a preluat terminologia din ştiinţa
medievală aristotelică (formă, gen,
specie, cantitate) şi tot datorită acesteia
din urmă, până la un punct, oamenii de ştiinţă au dobândit dreptul de a acumula
cunoştinţe prin intermediul raţiunii şi al simţurilor, independent de
problematica credinţei. Poate că Sfântul Ambrozie a declarat că „nimic nu este mai întunecat decât dezbaterile asupra
geometriei şi astronomiei, măsurarea distanţelor în spaţiul cosmic şi limitarea
cerului şi a pământului în nişte formule fixe”,
însă creştinismul medieval nu aproba astfel de cercetări(68).
68. = Sf. Ambrozie, On the Duties of the Clergy, în A Select Library
of Nicene and Post-Nicene Fathers, seria a doua, volumul X, 1896, p. 122.
186 Politica și consecințele ei
(...) Roger Boscovich,
fostul comesean al lui Samuel Johnson, a fost numit responsabil de
instrumentele optice în Marina Franceză şi a primit o compensaţie anuală de
8.000 de franci.
192 7. „Încă pomeniţi
de multe popoare”: Istoria călugărilor
iezuiţi începând cu 1814
199 Iezuiții și
adversarii acestora
(...) Acesta [studentul german] îşi luase o înfăţişare
respectabilă, purta barbă şi fuma pipă, vorbea cu entuziasm despre teatrul grecesc,
Antichitatea romană, Goethe şi de patria germană şi îşi transpunea în
cuvinte idealul: o religie bazată exclusiv pe raţiune. (...) ?(24)
24 = Notes on the Wandering Jew, pp. 17 – 18.
214 Dincolo de munți –
reacția Romei
(....) Celebrul Syllabus Errorum,
o listă cuprinzând optzeci de păcate condamnabile, fusese pregătit îndelung
înainte de a fi ataşat în 1864 la enciclica papală Quanta Cura.
(...)
(...) Reviste ca L’Avenir au fost desfiinţate, iar catolicismul
liberal a fost blamat în mod oficial prin scrisori papale ca Mirari Vos
(1832) şi Singulari
Nos (1834).
228 8. Al cincilea secol al iezuiţilor
228 Moştenirea
(...) După negocieri dificile între ruşi [sovietici] şi
iezuiţi şi după punerea la punct a actelor vamale, moaştele lui Bobola au fost
transportate cu trenul de la Moscova la Odessa, apoi pe mare, până la Constantinopol,
iar în cele din urmă pe un vapor cu aburi, până la Roma. (...)(1)
1. P. Monaci, The Life and Martyrdom
of the Blessed Andrew Bobola, Londra 1855.
L.J. Gallagher, How We Rescued the
Relics of the Blessed Andrew Bobola,
în The Month, 143, 1924, pp. 116 – 129.
J. Murray, St. Andrew Bobola and
Poland, în The Month, 172, 1938, p. 22 – 29.
Despre Bobola ca simbol af sentimentului naţional,
vezi B. Grăbiński, Das übersinnliche im Weltkriege,
Hildesheim, 1917, p. 169 – 181.
(...) Dificila limbă latină folosită în cadrul
liturghiei îşi pierduse forma [Japonia, 1853],
devenind un amestec greu de înţeles de vocale şi consoane, pe când conţinutul
Bibliei dobândise noi sensuri. (...)(2)
2. = A. Harrington, Japan’s
Hidden Christians, Chicago, 1993.
234 Dreapta și stânga
(...) Mai mult, pe măsură ce timpul trecea, evenimentele din Europa
de Est, precum abuzurile Stasi în Germania de Est, procesele de formă şi
lungile perioade de detenţie în închisorile şi lagărele de detenţie din
Cehoslovacia, persecuţiile din Albania conduse de Hodja,
toate acestea le-au creat iezuiţilor o imagine amară asupra a ceea ce însemna
marxismul. (...)
(...) În afară de acestea, iezuiţii au făcut parte din mişcările
de rezistenţă din Franţa, Luxemburg, Olanda şi Iugoslavia, iar Yves
de Monteheuil a activat în grupările rezistenţei franceze. (...)
241 Punţi către modernitate
(...) Existau, de asemenea, feluriţi catolici, în
Africa, în Asia, în rândul cărora catolicismul fusese încorporat în propriile
culturi, îndepărtându-se astfel de caracterul său accentuat latin. (...)
(...) Oricând vine vorba despre o zonă conflictuală
sau de o regiune în care există multe probleme – Sudan, Angola, Rwanda, Timorul
de Est, Insulele Molucca, Balcanii – iezuiţii sunt prezenţi.