Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, trad. M.
Columbeanu (fr. 1999), Antet, București, 2009
III. De
la gură la ureche
Calul
Troian
(26) Nu ne interesează,
în cazul de față, să știm dacă Troia a existat – conform ultimelor descoperiri,
da, deși în epoca scientismului existau îndoieli – nici dacă aheii din secolul XII î. H. s-au
luptat pentru frumoșii ochi ai Elenei,
sau cum este la modă să se afirme acum, din motive economice (această hachiță a
istoricilor contemporani), nici dacă au introdus un comando ascuns în burta
unui cal de lemn. Ceea ce ne interesează aici este sindromul Calului Troian, cu condiția de a nu fi
fost un berbec perfecționat, cum susține Pausanias.
Să-l credem mai curând pe Virgiliu, sursa noastră cea mai completă.
După
zece ani de asediu, grecii nu
reușiseră să ocupe Troia prin forță. S-au hotărât să recurgă la ceea ce nu
este, în primă instanță, decât un șiretlic de război: au simulat îmbarcarea și
s-au ascuns într-un golf din apropierea cetății. Au lăsat un cal gigantic de
lemn, „mare cât un munte, cu coastele făcute din brazi împletiți”. Fără nici
cea mai mica explicație.
Această
absență a explicației e foarte importantă, căci troienii care, încântați că
asediul încetase, au venit să viziteze tabăra
grecilor, s-au pierdut în supoziții, împărțindu-se în două tabere:
partizanii și adversarii prăzii de război, adică a suportului dezinformării.
(27)
Thymetes recomandă să fie introdus în oraș, până în mijlocul citadelei;
Laocoon, dimpotrivă, „se teme de greci,
chiar și atunci când aduc daruri”: aruncă o lance în coasta animalului și peste
burta cu scânduri bombate. Lancea se împlântă vibrând: burta răsună, iar din
adâncurile sale goale se aude un geamăt”. Enea, care istorisește întâmplarea,
remarcă: „Fără orbirea noastră, el (Laocoon) ne-ar fi împins să înfigem fierul
în acel ascunziș al grecilor”.
Este o
observație foarte importantă. În realitate, întotdeauna există mijloace de
apărare împotriva dezinformării. Dar, cel mai adesea, se preferă să se cadă
pradă orbirii, ceea ce, în termeni tehnici, echivalează cu consimțirea țintei.
Să reținem această noțiune.
Deci,
troienii ezită.
Sosește
Sinon, agentul de influență. Fie-ne îngăduit un joc de cuvinte care nu este un
simplu un calambur: în franceză, Sinon este un nume predestinat. Toți agenții
de influență s-ar putea numi monsieur Sinon (dacă nu): „Ascultați ce vă spun eu – dacă nu…”. Este formula pe
care agenții de influență o repetă continuu, explicit sau implicit.
Sinon
explică originea calului. Grecii,
care se făcuseră vinovați în fața protectoarei lor, zeița Pallas Atena, au construit calul pentru a aduce o ofrandă de
ispășire. Calchas, oracolul, a cerut
ca lemnăria „să se înalțe până la cer, pentru a nu putea să intre pe poartă,
nici să fie introdusă între zidurile Troiei”, mod în care – iar aici părăsim
vicleșugul de război pentru a intra în plină dezinformare – ofranda ar fi putut
„să readucă poporul troian sub protecția vechiului său cult”. Rețineți: grecii nu vor cu nici un preț să ajungă
calul lor în Troia!. Iar Sinon insistă: „Dacă mâinile voastre profanează
această ofrandă adusă lui Pallas, va fi o uriașă nenorocire
pentru împărăția lui Priam. (…) Dar dacă îl duceți, cu propriile voastre mâini,
în orașul vostru…” – atunci, vrea el să spună, vor fi îngăduite toate
speranțele. Montajul e cât se poate de abil.
(28) În acel moment, fie că
zeii conspiră pierderea Troiei, fie că
hazardul e de partea grecilor
- ceea ce, de asemenea, este o idee importantă căci, la fel ca în
cazul gazelor de luptă, nu e posibilă nici o acţiune de dezinformare fără un
vânt istoric care să sufle în direcţia potrivită - vin nişte şerpi care îi
sufocă pe Laocoon şi copiii lui, ceea ce este
interpretat imediat ca o
pedeapsă pentru sacrilegiul pe care l-a
săvârşit aruncându-şi lancea asupra calului consacrat lui Pallas Atena. Să zicem că e o manifestare a fatalităţii, care suflă
adesea în pânzele dez-informatorilor competenţi.
Opinia
publică, aflată în plină ezitare, basculează complet în tabăra optimiştilor şi
cere să fie adus calul, nu numai în oraş şi în cetate, ci chiar în templul lui Pallas, căci - iar aici se
află nodul întregii operaţiuni de dezinformare - şi troienii o adoră pe Pallas şi i-au înălţat un templu.
La
care troienii îşi sparg singuri zidurile cetăţii! Da, ei înşişi, nu-i aşa că e
jalnic? „Toţi se apucă de treabă. Sub picioarele colosului suntpuse roţi
alunecoase. Se întind frânghii de cânepă. Maşina fatală trece dezidurile
noastre, cu burta plină de oameni şi arme.” Şi - ceea ce este esenţial - „în
jur, tineri băieţi şi fete cântă imnuri sacre, bucuroşi să atingă odgonul”
...care le va grăbi pieirea. Se vede bine că nu Lenin i-a inventat pe „idioţii
folositori”, acei simpatizanţi naivi
ai idealurilor comuniste, care l-au ajutat
să răspândească revoluţia în lume. De altfel, fenomenul care constă în a
aplauda, în a favoriza propria distrugere, se întâlneşte frecvent. Aşa-numitul
sindrom Stockholm, care pecetluieşte complicitatea ostaticilor cu persecutorii
lor, în noaptea de 4 august, harakiri ai nobilimii franceze, entuziasm al
burgheziei ruse pentru revoluţia din februarie, participă la această atitudine
de leming care constă, pentru o colectivitate, în a se precipita într-un neant
crezut salvator.
Urmarea
este previzibilă. Imediat ce populaţia este „cufundată învin şi somn”, grecii ies din burta calului, gâtuiesc
santinelele şi deschid porţile oraşului în calea întregii armate, revenită în
secret. Jaful începe.
Din punct de vedere al dezinformării, această
istorie este de-adreptul exemplară. Se regăsesc aproape toate elementele
tehnicilor cu care ne vom familiariza pe parcursul paginilor vor urma.
(29) Calul
de lemn este un suport al dezinformării.
Tema este protecţia lui Pallas, pusă la dispoziţia troienilor.
Transmisiunea e asigurată de agentul
de influenţă Sinon, care acreditează tema.Tinerii cântăreţi de ambele sexe (uneori,
tinerii sunt mai creduli decât bătrânii) asigură cutiile de rezonanţă
indispensabile acţiunii.
Rezultat: consimţământul
populaţiei este obţinut şi se transformă într-o adevărată psihoză
- Enea vorbeşte
el însuşi de „nebunie” şi „orbire”. Începând din acest moment, intră în
joc autodezinformarea, printr-un fenomen care nu se poate să nu fie asociat cu
vampirismul. La fel cum, conform legendei, orice om căruia i-a supt un vampir
sângele devine el însuşi vampir, dezinformatul devine dezinformator, uneori din
candoare, dar adesea cu un entuziasm
morbid, debordant, ca în propagandă şi publicitate, pentru irațional.
(…)
Astfel, împotriva
sfatului lui Laocoon şi al înţelepţilor cetăţii, troienii contaminaţi de
dezinformarea care, iniţial, fusese numai opera lui Sinon, si-au contaminat
concetăţenii şi s-au repezit cu toţii spre proprialor osândă.
Profunda semnificaţie a Calului
Troian nu le-a scăpat celor care au reflectat asupra manipulării opiniei
publice. Saint-Marc Girardin scrie: „Astfel înainta Revoluţia, era Calul
Troian intrând în oraş, în aclamaţiile poporului.” In acelaşi
spirit, Hans Huyn a
intitulat „Calul Troian” o
lucrare consacrată ingenioasei idei de mai jos: conform lui, „casa comună
socialistă” predicată de elitele
comuniste în timpul
Perestroikăi ar fi trebuit să fie
un mijloc de penetrare şi învingere a Occidentului.
IV.E
adevărat fiindcă am citit
Satele lui Potemkin
Multe cărţi de istorie,
altminteri respectabile, ne asigură că în 1787, când Ecaterina cea Mare a
călătorit în Crimeea pentru a vizita noile teritorii ruseşti cucerite de
la Imperiul Otoman, favoritul ei, prinţul
Potemkin, a ordonat ca pe traseul împărătesei să se dispună decoruri de teatru
care erau deplasate pe măsură ce se deplasa şi ea, pentru a o face să creadă că
ţara ar fi fost mai populată decât în realitate.
Propaganda de război
(63) Războiul în sine se relevă acum ca un
rău şi nu se mai justifică decât dacă adversarul este prezentat ca un
răufăcător. Idee complet nouă şi contra căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare,
Moliere, Corneille, Goethe şi, practic, toate marile spirite occidentale (fără
a-i mai pune la socoteală şi pe chinezi), dintre care nici unul nu a condamnat
războiul ca atare.
Marea Enciclopedie
(…)
iar Louis Blanc a înţeles perfect ideea: „Cenzurată prin edictele Papei,
atacată de deciziile consiliului, expusă furiei Parlamentului, Enciclopedia
a rămas în picioare. Un nou Cal Troian intrase între zidurile cetăţii asediate. Vechea
societate îl văzuse din capul locului cum, fără sfidare, se infiltra în
mijlocul ei; şi, curând, conduşi de Ulise,
filosofii au ieşit înarmaţi, pentru a devasta Ilionul”. Enciclopedia, Cal Troian al Revoluţiei Franceze - o
idee văzută cu ochi de loc răi.
XI.Cum
se practică
Amestecul
între adevăr și minciună, cu diverse titluri
(129)
Germania din timpul celui de-al Doilea Război Mondial ne apare ca agresoare la
adresa Aliaţilor. Dar clauzele draconice şi umilitoare ale tratatului de la
Versailles îi dădeau sentimentul că ea fusese cea agresată. Se va răspunde:
tratatul de la Versailles a fost atât de draconic numai fiindcă Germania era
deja agresoare în
momentul Primului Război Mondial. Iar Germania va răspunde că
nu ea îl asasinase pe arhiducele
Austriei.
Sârbii, la rândul lor vor răspunde
că, dacă Austria nu coloniza Serbia...
Camuflajul
(132)
Aceeaşi
tehnică, aplicată sârbilor şi kosovarilor în 1998, a făcut ca rebeliunea
kosovară să fie trecută sub tăcere, iar represiunea sârbească, scoasă în evidenţă.
XII.Accesorii verbale
Logomachia
(149)
Sovieticii au pretins că „eliberau” ţările baltice, Polonia, Cehoslovacia,
Ungaria, România, Bulgaria, ale
căror popoare se simţeau mai degrabă „cucerite” de ei.
XV.E adevărat fiindcă am văzut
Fotomontajele
(180) Pe pagina de ziar care anunţa
punerea sub urmărire a lui Tito şi Mihailovici, fotografia lui Mihailovici a dispărut, pentru ca Tito să rămână singurul comandant al partizanilor.
Televiziunea
(181) Jacques Merlino povesteşte că
se dusese să-l intervieveze pe cel mai mare scriitor de limbă sârbă, care în acel moment era şi preşedintele Republicii Iugoslave, Dobriţa
Ciosici. I-a pus trei întrebări. Cele trei răspunsuri au totalizat
cincisprezece minute. A ieşit „un
interviu reuşit”, dar
„cvasineexploatabil la televiziune”. Iar Jacques Merlino, un om care nu umblă
cu ocolişuri, recunoaşte: „Orice gând care are nevoie de peste un minut ca să
se dezvolte este exclus” într-un telejurnal. Ajutor, Socrate!
XVII.Războiul informațiilor
Aspectul cibernetic
(213) Dacă
televiziunea este Paradisul dezinformării, cibernetica i-a devenit Olimpul, Walhalla, Câmpiile
Elizee, de când s-a inventat modemul şi a intrat în funcţiune
Internetul, această descoperire a
militarilor americani care, la început, nu avea altă intenţie decât aceea de
a descentraliza posturile de comandă
informatice.
(214)
Internetul este în curs de a deveni, la fel ca limba lui Esop, cel mai bun lucru din lume şi totodată cel mai rău, căci utilizatorul care
se informează cu ajutorul displayului său îşi închipuie în mod firesc că
informaţiile pe care le primeşte sunt „obiective”.
XVIII.Un
mod de a trăi
Drepturileomuluismul
(231)
Noţiunea de om este şi ea abstractă. Pe Pământ nu există nici un om care să nu se fi
născut din anumiţi părinţi, care să nu aparţină unei anumite rase, unui anumit
climat, unei anumite culturi. Un
aborigen australian din secolul
XX nu este totuna cu un grec din secolul
lui Pericle.
O,
cât de bine se vede grandoarea ideii potrivit căreia aborigenii din Australia şi atenienii din secolul al V-lea au ceva
în comun: natura umană - noi, creştinii, am spune: asemănarea cu Dumnezeu.
XIX.Ce e de făcut?
Sirenele lui Ulise
(239) Porniserăm de la mitul
Calului Troian; vom încheia cu mitul sirenelor lui Ulise - căci grecii
prevăzuseră totul: şi dezinformarea, şi antidezinformarea.
Corabia lui Ulise trebuie să treacă prin
strâmtorile frecventate de Sirene: ,Acestea îi farmecă pe toţi muritorii care
se apropie de ele. Dar vai de cel ce se opreşte să le asculte cântecele!
Niciodată, în căminul său, nevasta şi copiii nu-i vor mai sărbători reîntoarcerea:
căci, cu vocile lor ademenitoare, Sirenele îl vrăjesc, iar limanul, sălaşul
lor, e mărginit cu o plajă înălbită de-a binelea de oase şi rămăşiţe omeneşti,
pe care putrezeşte carnea”. Astfel prevenit de Circe, vicleanul Ulise nu
are încredere nici întovarăşii săi de drum, nici chiar în el însuşi, pentru a
le rezista seducătoarelor Sirene. Când se apropie de locurile periculoase, iată
ce face: „Cu pumnalul meu de bronz, împart o turtă mare de ceară: cumâinile,
rup şi frământ bucăţile. Nu peste mult, ceara se înmoaie între degetele mele
puternice. De o parte şi de alta a corăbiei, le voi astupa urechile; apoi ei,
în corabie, îmi vor lega braţele şi picioarele şi mă vor prinde de catarg, în
picioare pe punte.” Dacă le porunceşte să desfacă nodurile, va trebui ca ei să
le strângă şi mai tare!
(240) Ulise şi
însoţitorii lui nu au spus: „Toţi se lasă dezinformaţi, numai noi suntem
lucizi.” S-au pus în poziţie de apărare. Această apărare este posibilă datorită
„coeziunii grupului”, ca să reluăm termenii lui Mucchielli. Funcţiile se
repartizează: vâslaşii vâslesc pentru că nu aud nimic, căpitanul aude, dar a
fost legat de vâslaşi şi deci nu poate răspunde chemării frumoaselor malefice.
Sirenele încep să cânte:
„Vino încoace! Vino la noi!... Opreşte-ţi corabia: vino să ne asculţi vocile!
Nici o corabie neagră nu a trecut vreodată de insula noastră fără a asculta
fermecătoarele cântece care se înalţă de pe buzele noastre; vei pleca mai departe
mulţumit şi mai bogat în cunoştinţe.”
Ulise, singurul care nu are
urechile astupate cu ceară, s-ar supune bucuros acestor voci admirabile care îi
„umplu inima cu dorinţa de aasculta”, ar dori să fie „mai bogat în cunoştinţe”.
Se încruntă, dându-le poruncă oamenilor lui să-l elibereze. Dar, în timp ce
majoritatea trag la rame, doi se ridică pentru a-i „strânge şi mai tare”
legăturile. Stratagema reuşeşte: „Trecem
şi, curând, nu se mai aud nici
strigătele, nici cântecele Sirenelor.
Vitejii mei se grăbesc atunci să scoată ceara pe care le-o înfundasem în urechi
şi să mă dezlege.”
Această izbândă
presupune luciditate, umilinţă, încredere reciprocă şi asceză faţă de
consumul informaţiei în interiorul unui grup dat. Suntem şi noi capabili de
aceste virtuţi?