Suveranitate națională și/sau integrare europeană? (FORIKA & PETREA 2002)

Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau  integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 117-176

 

1.1.Procesul de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre

1.1.3.Regulile concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor membre

1.1.3.2.Transferul de atribuții suverane în cunoștință de cauză : experiența statelor care au aderat la Comunitățile Europene

(140) Grecia: Constituția Greciei din 1975 prevede în alin. 2 și 3 ale art. 28 că Grecia poate - prin intermediul tratatelor – recunoaște anumite competențe, definite de Constituție, organizațiilor internaționale, și poate consimți la limita de suveranitate. Acestea nu pot aduce atingere „drepturilor omului și fundamentului regimului democratic”. Legea de ratificare a unui asemenea tratat trebuie să fie adoptată cu o majoritate specială, condiția fiind îndeplinită în cazul tratatului de aderare la UE. Din moment ce Constituția nu prevede posibilitatea exercitării unui control de constituționalitate asupra tratatelor, acestea nu mai pot fi puse în discuție.

 

2.Dubla presiune asupra puterii de stat în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor-membre

1.2. Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre

1.2.2. Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism national și transfrontalier în Europa celor 15

 

1.2.2.1. Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate constituțional în statele comunitare

(153) Grecia: Descentralizarea sistemului administrativ din Grecia este mai degrabă rezultatul unui proces de deconcentrare, care nu a avut ca model legislația germană. Constituția Greciei prevede în alin. 1 al art. 101 că împărțirea administrativă a țării este edificată după principiul descentralizării, iar conform alin. 2, această împărțire este orientată în funcție de relațiile geoeconomice și sociale, precum și de mijloacele de comunicare. Alin. 3 al acestui articol ne oferă o imagine asupra caracterului descentralizării: „Organele de stat regionale dețin competențe generale în soluționarea problemelor regiunilor lor. Autoritățile administrative centrale au pe lângă competențele lor special, acelea de direcționare generală, sunt răspunzătoare de coordonarea și controlul organelor regionale.” Unitățile administrative tradiționale sunt prefectura (nomos), organizată după modelul francez, și provinciile, care, eșuând în realizarea atribuțiilor lor de coordonare, din 1984 au aplicabilitate restrânsă la insule și nomos-urile nordice. Dreptul lor de „autoadministrare” nu cuprinde autonomia reglementărilor, ele putând emite ordonanțe cu caracter juridic numai în baza unei împuterniciri care îmbracă forma legii. În ce privește instituțiile regiunilor ca unități administrative supraregionale, aceasta este rezultatul unui proces început în 1986, conform căruia regiunile (descentralizările de gradul II) aveau ca scop „coordonarea, planificarea și programarea dezvoltării regionale”. În 1987 s-au stabilit cele 13 regiuni, iar în 1994 s-au adus noi modificări în ceea ce privește consiliile regionale, instituindu-se un nou organ regional, „casieria regională”. Se realizează și o enumerare relativ clară a atribuțiilor secretarului general al regiunii (conducător) și a conducerii nomos-ului. Scopul principal al regiunii nu se modifică, însă se enunță competența financiară a nivel regional care cuprinde și cooperarea directă cu UE (80).

n. 80 = G. Kassamatis & P. Lazaratos, Statutul juridic și instituțional al regiunilor în Grecia, „Altera”, 1998, 9, 36-41.

 

1.2.2.2. Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier  în statele comunitare

(156-157) Euroregiunea ca formă de cooperare a cunoscut o amplă evoluție în ultimele decenii. (...):

Grupul de lucru Api-Adria: Burgenland, Carinthia, Austria de Sus, Salzburg, Friuli-Venezia Giulia, Alto-Adige, Lombardia, Bavaria, ulterior alăturându-se Croația și Slovenia (Iugoslavia) și 4 județe din Ungaria (1978).

 

Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune (LOHISSE 2001)

Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, trad. G. Scurtu (Bruxelles 2001), Polirom/Relații publice și publicitate, Iași, 2002, 199 p.

 

Introducere generală
Două abordări, două metafore
20 (...) Evoluția gândirii și și științei occidentale a avut drept sprijin metoda analitică. Aceasta constă în înțelegerea realității plecând de la descompunerea ei în cât mai multe elemente. Demersul raționalist pleacă de la Aristotel; (...).
21 (...) Concepția globalistă nu este nouă în sine. Ea există încă înainte de Aristotel, la pitagoreici și la Heraclit și caracterizează gândirea altor civilizații neoccidentale, cum ar fi cea chineză.

 

Partea a doua Marile teorii ale comunicării ca relație interactivă și totalitate dinamică

 

Capitolul 5 Nouătăți esențiale

1.    Noile entități

1.3.Actul de comunicare

Punerea în comun

107 După cum semnalează Bougnoux (1991), pragmatica privește relațiile de la subiect la subiect, în opoziție cu relațiile subiect-obiect, care, în grecește, sunt desemnate prin termenul techne.

 

Capitolul 6 Sistemică și comunicare

2.    Trei teorii în domeniul comunicării

2.3.O teorie constructivistă a comunicării

2.3.1.Cauzalitatea circulară în cadrul sistemelor vii

128 (...) De fapt, o propoziție poate fi o afirmație falsă atunci când este adevărată și adevărată când este falsă: este bine cunoscut exemplul cretanului care declara că toți cretanii sunt mincinoși.

Capitolul 9 Pragmatici lingvistice și comunicare
2.Curente de cercetare

2.4.Teoriile narativității
180 Narativitatea, termen propus în 1969 de Tzvetan Todorov, studiază povestea ca tip specific.

 

 

Glosar

193 recursivitate = (...) În sistemele vii, retroacțiunea pozitivă, care permite evoluția sistemului, produce existența sistemului printr-un proces de reorganizare. Desemnat prin termenul de recursivitate, acest proces, absent în cazul mașinii artificiale, trimite la termenul grecesc poiesis și la ideea de producere de sine sau de generativitate.(...)

teleonomie = De la telos (sfârșit, scop) și nomos (regulă). În etica filosofică, o teorie teleologică reprezintă o teorie care determină moralitatea unei acțiuni sau conduite, în funcție de consecințele ei. (...)