Suveranitate națională și/sau integrare europeană? (FORIKA & PETREA 2002)

Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau  integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 117-176

 

1.1.Procesul de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre

1.1.3.Regulile concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor membre

1.1.3.2.Transferul de atribuții suverane în cunoștință de cauză : experiența statelor care au aderat la Comunitățile Europene

(140) Grecia: Constituția Greciei din 1975 prevede în alin. 2 și 3 ale art. 28 că Grecia poate - prin intermediul tratatelor – recunoaște anumite competențe, definite de Constituție, organizațiilor internaționale, și poate consimți la limita de suveranitate. Acestea nu pot aduce atingere „drepturilor omului și fundamentului regimului democratic”. Legea de ratificare a unui asemenea tratat trebuie să fie adoptată cu o majoritate specială, condiția fiind îndeplinită în cazul tratatului de aderare la UE. Din moment ce Constituția nu prevede posibilitatea exercitării unui control de constituționalitate asupra tratatelor, acestea nu mai pot fi puse în discuție.

 

2.Dubla presiune asupra puterii de stat în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor-membre

1.2. Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre

1.2.2. Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism national și transfrontalier în Europa celor 15

 

1.2.2.1. Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate constituțional în statele comunitare

(153) Grecia: Descentralizarea sistemului administrativ din Grecia este mai degrabă rezultatul unui proces de deconcentrare, care nu a avut ca model legislația germană. Constituția Greciei prevede în alin. 1 al art. 101 că împărțirea administrativă a țării este edificată după principiul descentralizării, iar conform alin. 2, această împărțire este orientată în funcție de relațiile geoeconomice și sociale, precum și de mijloacele de comunicare. Alin. 3 al acestui articol ne oferă o imagine asupra caracterului descentralizării: „Organele de stat regionale dețin competențe generale în soluționarea problemelor regiunilor lor. Autoritățile administrative centrale au pe lângă competențele lor special, acelea de direcționare generală, sunt răspunzătoare de coordonarea și controlul organelor regionale.” Unitățile administrative tradiționale sunt prefectura (nomos), organizată după modelul francez, și provinciile, care, eșuând în realizarea atribuțiilor lor de coordonare, din 1984 au aplicabilitate restrânsă la insule și nomos-urile nordice. Dreptul lor de „autoadministrare” nu cuprinde autonomia reglementărilor, ele putând emite ordonanțe cu caracter juridic numai în baza unei împuterniciri care îmbracă forma legii. În ce privește instituțiile regiunilor ca unități administrative supraregionale, aceasta este rezultatul unui proces început în 1986, conform căruia regiunile (descentralizările de gradul II) aveau ca scop „coordonarea, planificarea și programarea dezvoltării regionale”. În 1987 s-au stabilit cele 13 regiuni, iar în 1994 s-au adus noi modificări în ceea ce privește consiliile regionale, instituindu-se un nou organ regional, „casieria regională”. Se realizează și o enumerare relativ clară a atribuțiilor secretarului general al regiunii (conducător) și a conducerii nomos-ului. Scopul principal al regiunii nu se modifică, însă se enunță competența financiară a nivel regional care cuprinde și cooperarea directă cu UE (80).

n. 80 = G. Kassamatis & P. Lazaratos, Statutul juridic și instituțional al regiunilor în Grecia, „Altera”, 1998, 9, 36-41.

 

1.2.2.2. Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier  în statele comunitare

(156-157) Euroregiunea ca formă de cooperare a cunoscut o amplă evoluție în ultimele decenii. (...):

Grupul de lucru Api-Adria: Burgenland, Carinthia, Austria de Sus, Salzburg, Friuli-Venezia Giulia, Alto-Adige, Lombardia, Bavaria, ulterior alăturându-se Croația și Slovenia (Iugoslavia) și 4 județe din Ungaria (1978).

 

Claudius Bombarnac (VERNE 1892)

Jules Verne, Claudius Bombarnac, trad. (fr. 1892) S. Radian, I. Creangă/nr. 40, București, 1989, p. 5-138.

 

(46) - Așa cum a procedat conducerea administrației helene cu Hagi Stavros din romanul lui Edmond About?...

 

(56) Acesteia unii îi spun Iskander-Kala după Alexandru Macedon, alții Ghiaur-Kala, atribuind întemeierea ei lui Zoroastru, o mie de ani înaintea erei noastre.

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (TANSU 2014)

Giselle Ali Tansu, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(16-17) În secolul XIV, au venit tătari alături de turci din Anatolia, având loc trecerea la islamul sunit. În perioada lui Timur Lenk, 100.000 de tătari s-au stabilit în Dobrogea. În 1525, alte grupuri de tătari au ajuns la Babadag. Cronicile otomane au înregistrat patru grupuri de tătari pe teritoriul Rumeliei (Balcanii de Est), de care aparținea Dobrogea. Limba tătară face parte din ramura turcică a limbilor altaice. Instaurația administrației otomane în Dobrogea a avut un efect de asimilare a populației tătare, limba tătară fiind treptat înlocuită cu cea turcă. La sfârșitul secolului XVI, călătorii străini denumeau Dobrogea „țara tătarilor”. În 1596, s-au stabilit alți 40.000 de tătari în regiunea dintre Dunăre și Mare. După ocupația țaristă din 1783, mulți tătari și-au găsit refugiu în Dobrogea. Procesul de emigrare a continuat până la unirea Dobrogei cu România în 1878. Datorită deselor războaie otomano-țariste, tătarii își căutau refugiu, părăsind de trei ori Dobrogea, dar întorcându-se. După 1878, situația tătarilor din Dobrogea a fost asemănătoare cu cea a turcilor, adică marginalizați, dar nu supuși unui proces de asimilare etnică. O primă evaluare a numărului tătarilor din Dobrogea a fost făcută în 1879 destul de imprecis, deoarece tătarii erau incluși împreună cu turcii în gruparea religioasă a musulmanilor. În acel moment existau în Dobrogea 134.000 de musulmani. (...) Câteva geamii și cavourile Gazi Ali Pașa și Saru Saltâk Dede din Babadag sunt declarate monumente istorice. (...) În perioada lui Timur Lenk, 100.000 de tătari s-au stabilit în Dobrogea și în regiunile Edirne și Filipopoli.

 

Bibliografie: „Karadeniz Crimeea”, „Magazin istoric”, „Ziua”, uniuneatatara.ro (UDTTMR)