Suveranitate națională și/sau integrare europeană? (FORIKA & PETREA 2002)

Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau  integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 117-176

 

1.1.Procesul de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre

1.1.3.Regulile concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor membre

1.1.3.2.Transferul de atribuții suverane în cunoștință de cauză : experiența statelor care au aderat la Comunitățile Europene

(140) Grecia: Constituția Greciei din 1975 prevede în alin. 2 și 3 ale art. 28 că Grecia poate - prin intermediul tratatelor – recunoaște anumite competențe, definite de Constituție, organizațiilor internaționale, și poate consimți la limita de suveranitate. Acestea nu pot aduce atingere „drepturilor omului și fundamentului regimului democratic”. Legea de ratificare a unui asemenea tratat trebuie să fie adoptată cu o majoritate specială, condiția fiind îndeplinită în cazul tratatului de aderare la UE. Din moment ce Constituția nu prevede posibilitatea exercitării unui control de constituționalitate asupra tratatelor, acestea nu mai pot fi puse în discuție.

 

2.Dubla presiune asupra puterii de stat în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor-membre

1.2. Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre

1.2.2. Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism national și transfrontalier în Europa celor 15

 

1.2.2.1. Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate constituțional în statele comunitare

(153) Grecia: Descentralizarea sistemului administrativ din Grecia este mai degrabă rezultatul unui proces de deconcentrare, care nu a avut ca model legislația germană. Constituția Greciei prevede în alin. 1 al art. 101 că împărțirea administrativă a țării este edificată după principiul descentralizării, iar conform alin. 2, această împărțire este orientată în funcție de relațiile geoeconomice și sociale, precum și de mijloacele de comunicare. Alin. 3 al acestui articol ne oferă o imagine asupra caracterului descentralizării: „Organele de stat regionale dețin competențe generale în soluționarea problemelor regiunilor lor. Autoritățile administrative centrale au pe lângă competențele lor special, acelea de direcționare generală, sunt răspunzătoare de coordonarea și controlul organelor regionale.” Unitățile administrative tradiționale sunt prefectura (nomos), organizată după modelul francez, și provinciile, care, eșuând în realizarea atribuțiilor lor de coordonare, din 1984 au aplicabilitate restrânsă la insule și nomos-urile nordice. Dreptul lor de „autoadministrare” nu cuprinde autonomia reglementărilor, ele putând emite ordonanțe cu caracter juridic numai în baza unei împuterniciri care îmbracă forma legii. În ce privește instituțiile regiunilor ca unități administrative supraregionale, aceasta este rezultatul unui proces început în 1986, conform căruia regiunile (descentralizările de gradul II) aveau ca scop „coordonarea, planificarea și programarea dezvoltării regionale”. În 1987 s-au stabilit cele 13 regiuni, iar în 1994 s-au adus noi modificări în ceea ce privește consiliile regionale, instituindu-se un nou organ regional, „casieria regională”. Se realizează și o enumerare relativ clară a atribuțiilor secretarului general al regiunii (conducător) și a conducerii nomos-ului. Scopul principal al regiunii nu se modifică, însă se enunță competența financiară a nivel regional care cuprinde și cooperarea directă cu UE (80).

n. 80 = G. Kassamatis & P. Lazaratos, Statutul juridic și instituțional al regiunilor în Grecia, „Altera”, 1998, 9, 36-41.

 

1.2.2.2. Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier  în statele comunitare

(156-157) Euroregiunea ca formă de cooperare a cunoscut o amplă evoluție în ultimele decenii. (...):

Grupul de lucru Api-Adria: Burgenland, Carinthia, Austria de Sus, Salzburg, Friuli-Venezia Giulia, Alto-Adige, Lombardia, Bavaria, ulterior alăturându-se Croația și Slovenia (Iugoslavia) și 4 județe din Ungaria (1978).

 

Relațiile internaționale în perioada 1925-1933 (GHIORGHIȚĂ )

Claudia Ghiorghiță, Relațiile internaționale în perioada 1925-1933

 

Pactul Briand-Kellog

Mica Înțelegere a aderat în iunie 1928, sub rezervă menținerii tratatelor încheiate.

 

Problema reparațiilor și datoriilor de război

Președintele american Herbert Hoover a anunțat, în 1931, suspendarea pe un an a plății tuturor reparațiilor de război, fapt care a stârnit indispoziția unor țări (Franța, Belgia, Iugoslavia).

 

Problema reparațiilor și datoriilor de război

În 2 februarie 1932, la Geneva şi-a început lucrările Conferinţa pentru dezarmare. (…)

a)  Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez.

 

Dosar Ana Pauker (MIRCU 1991)

Marius Mircu, Dosar Ana Pauker, Gutenberg – Casa cărții (M. Stoian)/Secretele zeilor, București, 1991

 

 Puterea. Alte măști

 

„Paukerizarea” țării

(117) Căci, dacă pentru antici, demonul era o divinitate rea sau bună, un geniu al răului sau al binelui, pentru contemporani demonul nu este altceva decât un înger decăzut, un diavol: (…).

 

Ești liber dacă ești prieten cu…

(123-4) Din câte mi-au relatat colaboratori ai ei, trei ar fi „meritele principale” – sau mai bine zis „realizările” Anei Pauker ca ministru al afacerilor externe:

(….) – o luptă statornică pentru desprinderea României de sub influența Apusului, ceea ce s-a observat, în primul rând, la Conferința internațională a Comisiei Dunării (Belgrad, vara 1948), când a fost stabilit noul regim al fluviului: nu va mai fi îngăduit – la stăruința Anei Pauker – amestecul altor puteri decât al celor riverane; (…)

Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică (SCURTU 1992)

 Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, Museion, București, 1992, 143

 

Lupta pentru confirmarea internațională a Marii Uniri din 1918

(55) Pe această bază, Brătianu a cerut – în numele guvernelor Greciei, Poloniei, Regatul Sârbo--Croato-Sloven, Cehoslovaciei și României – dreptul de a examina proiectul tratatului înainte ca acesta să fie adoptat și înmânat delegației austriece. Ca urmare a acestei intervenții, la 29 mai, delegații celor 5 țări au fost invitați la ministerul de externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului tratatului de pace, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior.

(57) Obiecții cu privire la proiectul tratatului de pace cu Austria au formulat și delegații Poloniei, Cehoslovaciei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și Greciei. Primul ministru britanic aprecia că „Brătianu a luat conducerea revoltei împotriva a ceea ce s-a numit amestecul arbitrar și neautorizat din partea marilor puteri în afacerile interne ale celor mici” (27).

27 = Constantin Botoran et alia, România și Conferința de pace de la Paris (1918-1920), Cluj, Dacia, 1983, 357.

 

Activitatea pentru consolidarea statului national unitar român.

(69) Evenimentul încoronării din 1922 a avut și o semnificație internațională, marcată de participarea reprezentanților (…), Iugoslaviei, (…), Greciei, (…).

 

Sfârșitul activității politice

(101) Era stăpân pe toate formele luptei politice, de la cele desfășurate într-un mare areopag internațional, cum a fost Conferința de pace, (…).

 

Anexe

4.Discurs la Mesajul Tronului (9 dec. 1905)

(113)  Când aș fi ispitit să cad în asemenea greșeală, m-aș uita la figura d-lui ministru de justiție și m-aș aduce la realitate, căci mi-aș aminti că Arhimede a fost omorât de un soldat brutal pe când era absorbit de speculațiuni filozofice și de teorii matematice.

(George Fotino (ed.), Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, Cartea Românească, București, 1933, p. 233-57; 259-60)

 

The English School (LINKLATER 2005)

 Andrew Linklater, The English School, in

Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit and Jacqui True, Theories of International Relations, third edition, Palgrave Macmillan, New York, 2005

 

(...)

From power to order: international order

89 (...) In his remarks about the three international societies about which a great deal is known (the Ancient Chinese, the Graeco-Roman and the modern society of states) Wight (1977: 33–5) maintained each had emerged in a region with a high level of linguistic and cultural unity. Crucially, independent political communities felt they belonged to the civilized world and were superior to their neighbours. Their sense of their ‘cultural differentiation’ from allegedly semi-civilized and barbaric peoples facilitated communication between them and made it easier to agree on the rights and duties which bound them together as members of an exclusive society of states.

Order and justice in international relations

94 (...) Efforts to apply principles of justice to international relations are often highly selective in any event, as was the case with the war crimes tribunals at the end of the Second World War (1977: 89). What some thought was the reasonable response of the civilized world was ‘victor’s justice’ to others. The same point has been made by Milojevic and Saddam Hussein in recent times. The different responses to NATO’s action against Serbia in 1999 also illustrate the point. What leaders such as Blair regard as essential if the world is to be rid of murderous regimes is for others nothing other than the promotion of Western norms and interests which results in a new imperialism.

95 (...) Some violations of human rights might be so shocking that states have to set aside the convention that they should not intervene in each other’s internal affairs.

 

96 Whether and how they should do so are questions that became central to international relations with the destruction of Yugoslavia and genocide in Rwanda (Dunne and Wheeler 1999). International action to try persons suspected of war crimes and gross human rights violations has progressed but, as the debate over NATO’s military action against Serbia demonstrated, there is no global consensus about when sovereignty can be overridden for the sake of human rights.

96 (...) They added that the aspiring ‘good international citizen’ should be prepared to intervene in societies where there was a ‘supreme humanitarian emergency’ even though their action was in breach of international law. This argument has been rejected by Jackson (2000: 291ff.) who stresses, citing the example of Russia’s long-standing affinity with Serbia, the danger that humanitarian intervention might disturb order between the great powers.

The revolt against the West and the expansion of international society

100 The first was ‘the struggle for equal sovereignty’ undertaken by societies such as China and Japan which had ‘retained their formal independence’ but were considered ‘inferior’ to the Western powers. These societies were governed by unequal treaties ‘concluded under duress’; because of the principle of ‘extra-territoriality’, they were denied the right to settle disputes involving foreigners according to domestic law. As a consequence of the legal revolt against the West, Japan joined the society of states in 1900, Turkey in 1923, Egypt in 1936 and China in 1943.

102-103 (...) Genocide in Rwanda, violence against the people of East Timor, the humanitarian crisis in Sudan in 2004–5 and ethnic cleansing in the Balkans have reopened the debate about the rights and wrongs of humanitarian intervention.The debate over NATO’s involvement in Kosovo in 1999 revealed there is no consensus on whether the right of sovereignty can be overridden by an allegedly higher moral principle of protecting human rights. Some observers supported NATO’s actions on the grounds that states have duties to the whole of humanity and not just to co-nationals (Havel 1999: 6). Others criticized NATO for what they saw as a breach of the UN Charter, for its highly selective approach to dealing with human rights violations and for acts of violence which compounded the misery of the local population (Chomsky 1999a).