KGB (ANDREW & GORDIEVSKI 1990)

 Christopher Andrew & Oleg Gordievski, KGB. Istoria operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. D. Mihalcea-Știucă (1990 eng.), All, București, 1994, 604 p.

 

UNU: Origini țariste 1565-1917

24 (...) Între 1898 și 1901, Rusia a făcut repetate tentative de a convinge Germania să semneze un acord secret privind sferele de influență în Imperiul Otoman, care i-ar fi recunoscut vechile ambiții în Bosfor.

25 (...) [colonelul austriac Alfred] Redl este determinat să devină agent penetrat în favoarea Rusiei, pentru care procură, până la demascarea și sinuciderea sa în 1913, un mare volum de informații, inclusiv planurile de mobilizare austriece împotriva Rusiei și Serbiei(43).

43 = Ian Armour, Colonel Redl: Fact and Fantasy, „Intelligence and National Security”, vol. II (1987), nr. 1.

 

DOI: Ceka, contrarevoluția și „conspirația” lui Lockhart 1917-1921

31 (...) Rezistența sa fizică și stilul de viață spartan i-au adus supranumele Felix de Fier [Dzerjinski].

39 (...) Apoi Reilly a adoptat un nou deghizament, ca grec din Levant, a recrutat câteva femei să-l ajute la muncă și a început să comploteze cu seriozitate împotriva lui Lenin.

41 (...) La o întâlnire unde au fost prezenți și agenți francezi și americani, s-a stabilit ca activitățile de spionaj și sabotaj să fie continuate după plecarea personalului diplomatic Aliat din Rusia de către agenții Aliați rămași pe loc. Reilly pentru Marea Britanie, colonelul Henri de Vertement pentru Franța și Xenophon de Blumental Kalamatiano (american de origine ruso-greacă).

 

TREI: Informații externe și „măsuri active” în epoca Dzerjinki 1919-1927

66 (...) Nu numai documente aparținând Cominternului au fost interceptate. Vasili Kolarov, reprezentantul bulgar al ECCI, călătorea odată cu vagonul de dormit, pentru a reprezenta Cominternul la o festivitate militară la Minsk. Când s-a trezit, atât hainele cât și servieta îi fuseseră furate. Trenul ajunsese în gară, unde aștepta comitetul de primire, iar fanfara intona muzică marțială. Tensiunea a pus stăpânire pe asistență, pe când Kolarov nu-și făcea apariția din vagon. În cele din urmă, a fost scos din tren înfășurat în impermeabil și cu cizmele în picioare.

72 (...) Al doilea soț a fost ucis în luptele din Războiul Civil, iar Maria [Zaharenko-Schultz] s-a retras cu forțele Albe în Iugoslavia.

 

PATRU: Stalin și spionomania 1926-1938

79 (...) Fiodor Fomin afirmă că la momentul intrării în Ceka [Viaceslav Menjinski] era fluent în 12 limbi, învățând ulterior chineza, japoneza, persana și turca.

80-81 (...) În primăvara lui 1927 s-au produs revelații senzaționale asupra spionajului în opt țări diferite. (...); un înalt funcționar al corporației comerciale sovieto-turce la Istanbul a fost descoperit făcând spionaj la frontiera turco-irakiană și (...).

85 Atunci când Troțki a fost obligat la exil extern în Turcia, în februarie 1929, OGPU s-a străduit să nu mai existe martori ai ridicării de la domiciliu, în caz că Troțki s-ar fi opus din nou prin rezistență pasivă la arestare. Împreună cu soția, fiul mai mare și o escortă de doi ofițeri OGPU, el s-a îmbarcat la Odessa pe nava „Ilici”, care părea pustie: nu existau alți pasageri. Când „Ilici” a pătruns în Bosfor, unul dintre ofițerii care-l escortau i-a înmânat lui Troțki suma de 1500 $ „pentru instalare”. Lipsit de bani personali, Troțki și-a reprimat mândria și a acceptat banii. El și-a petrecut primele șase săptămâni la sediul ambasadei din Istanbul a Uniunii Sovietice., mutându-se apoi pe insula turcă Prinkipo()27.

27 = Isac Deutscher, The Prophet Outcast: Troțky 1929-1940 (London: Oxford University Press, 1963), pp. 1-3.

Jean van Heijenoort, With Trottky in Exile (Cambridge, Massassuchets, Harvard University Press, 1978), cap. I, p. 154.

97 (...) La 25 septembrie [1936], Nemesis, zeița răzbunării, sosește sub forma unei telegrame către Politburo de la Stalin și de la protejatul său Andrei Jdanov, care solicita înlocuirea lui Iagoda cu Nikolai.

101 (...) Cele două partide cu numărul record de spioni imaginari în rândul conducerii lor din exil erau polonezii și iugoslavii. (...)

Stalin era cel puțin la fel de suspicios în privința Partidului Comunist Iugoslav, al cărui prim lider, Sima Markovici, nu împărtășea opiniile sale asupra chestiunii naționalității, în 1925.

102 Ca o ironie a destinului, singurul conducător iugoslav în care Stalin avea încredere era viitorul eretic al blocului sovietic postbelic, Iosip Broz, alias Tito, care-și amintea mai târziu: „În 1938, când eram la Moscova... discutam despre dizolvarea Partidului Comunist Iugoslav. În acea vreme, toți liderii iugoslavi aflați în Uniunea Sovietică fuseseră arestați; eu eram singur, partidul era slăbit, lipsit de conducere. Iar eu eram singur”(100).

100 = Branko Lazitch, Stalin`s Massacre of the Foreign Communists Leaders`, in Milorad Drachkovitch and Branko Lazitch (eds.), The Comintern. Historical Highlights (New York: Praeger, 1966).

 

CINCI: „Dușmanii poporului” din străinătate 1929-1940

110 (...) Troțki a petrecut unsprezece ani și jumătate în exil, în Turcia, de la începutul anului 1929 până în 1933, în Franța, din vara lui 1933 până (...). (...)

Singurul moment dificil în penetrarea anturajului lui Troțki s-a produs în perioada exilului din Turcia, în vara anului 1929. OGPU a aflat că Troțki primise o vizită secretă din partea unui simpatizant din rândurile OGPU. Simpatizantul era Jakov Blumkin, care, în 1918, la Ceka, îl asasinase pe contele Mirbach, ambasadorul german, în ciuda ordinelor lui Dzerjinki, dar fusese ulterior reabilitat și ajunsese la rangul de „rezident ilegal” la Istanbul. Blumkin a fost de acord să transmită un mesaj din partea lui Troțki lui Radek și fiind puse la punct privind contacte ilegale cu clandestinitatea troțkistă de la Moscova, Trilisser nu a ordonat arestarea imediată a lui Blumkin.

111 În schimb, probabil în conivență cu Iagoda, el i-a ordonat unei atrăgătoare agente a OGPU, Lisa Gorskaia, „să abandoneze principiile burgheze”, să-l seducă pe Blumkin, să descopere amploarea conspirației acestuia cu Troțki i să determine întoarcerea lui la Moscova. Pe pământul Turciei, operațiunea era organizată de rezidentul OGPU „legal”, Nahum (Leonid) Alexandrovici Eilington (utilizând pe atunci pseudonimul Nahumov), care avea să-și câștige faima în KGB datorită organizării asasinării lui Troțki. (...)

Simpatizanții din Rusia ai lui Troțki s-au dispersat rapid în timpul exilului acestuia în Turcia.

112 (...) El [Troțki] a părăsit Turcia în căutarea unei baze, în noiembrie 1932, dar a fost obligat să se întoarcă după patru luni, fără să fi găsit nici un guvern dispus să-i acorde mai mult decât o viză de tranzit. I s-a permis să se mute în Franța în vara anului 1933, (...). (...)

Principalul organizator al mișcării troțkiste a fost fiul lui Troțki, Leon Sedov, care a plecat din Turcia la Berlin în 1931 și (...).

119 (...) Beria este descris de Svetlana, fiica lui Stalin, drept „personificarea perfidiei orientale, a lingușirii și ipocriziei”(54).

54 = Svetlana Aliluieva, Only One Year (London: Hutchinson, 1969).

 

ȘASE: Interceptare/decriptare, infiltrare și „cei cinci magnifici” de la Cambridge 1930-1939

133 (...) În anii 70, cele mai abile dintre aceste falsuri [Cartea brună], fabricate de un emigrant croat, Edouard Calic, au înșelat un Comitet Internațional de Cercetare Științifică asupra Cauzelor și Urmărilor celui de-al doilea război mondial, finanțat de Ministerul de Externe și oficiul de presă al Republicii Federale, până în momentul când s-a demonstrat indubitabil falsitatea acestor probe(53).

53 = Referitor la Calic și comitetul său, vezi dosarul „Die Zeit”, septembrie-octombrie 1979. Cf. E. Calic (ed.), Der Reichstagbrand: Eine Wissenschaftliche Dokumentation, Band II (Munich: K. G. Saur Verlag, 1978)

135 (...) Acuzatul comunist, bulgarul Ghiorghi Dimitrov, fost șef al Biroului Vest-European al Cominternului la Berlin, viitorul prim-ministru al Bulgariei, a făcut o apărare strălucită. Goering a fost atât de iritat de eșecul procesului, încât și-a pierdut cumpătul și a strigat la Dimitrov: „Așteaptă și-ai să vezi ce se întâmplă când am să te scot de sub jurisdicția acestui tribunal!”(62).

62 = Fritz Tobias, Reichstag Fire: Legend and Truth (London: Secker and Warburg, 1963), p. 228.

 

ȘAPTE: Al doilea război mondial 1939-1941

166 (...) Dar înainte ca aceste articole să înceapă să fie redactate, Semmelmann este asasinat de Andrei Piklovici, un comunist sârb care lucra pentru OGPU. La procesul său din 1932, Piklovici își asumă responsabilitatea pentru crimă, dar declară că a comis asasinatul pentru a preveni trădarea și moartea multor „luptători proletari”. După o campanie de presă condusă de comuniști în favoarea lui Piklovici, el este eliberat(10).

10 = David Dallin, Soviet Espionage (New Heaven, Connecticut: Yale University Press, 1955)pp. 117-119.

179 (...) Principalul subiect de tensiune ruso-germană se afla în Balcani, unde înaintarea germană a provocat multe luări de atitudine din partea sovieticilor. La 6 aprilie se semnează un ambiguu tratat iugoslavo-sovietic. În ziua următoare, Germania a lansat o ofensivă fulgerătoare care a obligat pe iugoslavi să ceară pacea, după numai 8 zile de luptă.

 

OPT: Marele Război pentru Apărarea Patriei 1941-1945

193 [7 octombrie 1941/Kremlin] (…) Întorcându-se către Beria, Stalin i-a cerut să caute căi de negociere pentru o altă „pace Brest-Litovsk” – chiar cu prețul pierderii țărilor baltice, Bielorusiei, Moldovei și a unei părți a Ucrainei. Agenții NKVD au cerut ambasadorului bulgar la Moscova, Stotenov, să acționeze ca intermediar. Stotenov a fost de acord, însă relațiile lui cu Germania au fost întrerupte(8).

8 = Vezi articolele lui Pavlenko citat în nr. 6. Într-un interviu la televiziunea sovietică, din 29 aprilie 1988, avocatul G. A. Terehov a descris discuția cu Stotenov, referitoare la apropierea de Germania, după arestarea lui Beria în 1953. BBC, SWB [Rezumate ale emisiunilor din lumea întreagă], 2 mai 1988, SU/0140/4.

6 = Nikolai Pavlenko, The History of the War Is Still To Be Written, „Ogonek”, 1989, nr. 25.

Idem, Tragedy and Triumph of the Red Army, „Moscow News”, 1989, nr. 19.

Pavlenko dă în vileag că acest episod din memoriile lui Jukov a fost cenzurat înainte de publicare.

197 (…) De departe cel mai important dintre agenții lui Rado era Rudolf Roesler (Lucy), un ofițer de informații elvețian de extracție germane. Roesler avea patru surse importante în Germania, cărora le dăduse numele codificate Werther, Teddy, Anna și Olga. Deși nici unul dintre aceștia nu a fost identificat cu certitudine, un studio ulterior al CIA a tras concluzia că cei patru au fost probabil: (…) și colonelul Tritz [Friedrich] Boetzel, ofițer comandant al serviciului de evaluare informative al Grupului de Armate de Sud-Est la Atena(22).

22 = CIA, The Rote Kapelle: …, (Washington DC: University Publications of America, 1984), pp. 165-195.

209 (…) [agent sovietic James] Klugman se alătură secțiunii iugoslave a SOE-Cairo în februarie 1942, ajungând la rangul de maior. În perioada de la Cairo, Klugmann s-a bucurat de o mare putere și influență, datorită inteligenței sale, farmecului personal, precum și faptului că vorbea fluent sârbo-croata. Una dintre îndatoririle principale ale lui Klugmann era de a-i instrui pe ofițerii aliați care urmau să fie trimiși în Iugoslavia. El sublinia neobosit virtuțile partizanilor comuniști ai lui Tito și viciile cetnicilor regaliști ai lui Mihailovici, spunând, d exemplu, unui grup de ofițeri canadieni: „Veți constata că acest război a devenit maim ult decât un război împotriva a ceva, a fascismului. A devenit un război pentru ceva anume, pentru ceva mult mai mare. Pentru eliberare națională, pentru eliberare colonial.”(102)

Din aprilie până în august 1945, Klugmann servește în Iugoslavia, cu trupele militare de pe lângă forțele lui Tito. (…) Când Tito a căzut în dizgrația lui Stalin în 1948, Klugamann a scris o carte, denunțându-l pe Tito(103).

102 = David Martin, James Klugmann, SOE-Cairo and the Mihailovitch Deception, in David Charters and Maurice Tugwell (eds.), Deception în East-West Relations (London: Pergamon-Brassey, 1990). Klugmann nu a exercitat, după opinia noastră, o influență hotărâtoare asupra deciziei luate la Whitehall de a acorda sprijin lui Tito și nu lui Mihailovici. Această decizie a fost inspirată de competența militară a lui Tito, mai efficient decât rivalul său.

229 (…) În vara anului 1942, [colonelul G. A. Hill] el călătorește la Istanbul și la Cairo, pentru a discuta idea unor misiuni mixte SOE/NKVD.

230 (…) [șeful Direcției I Centrale (Informații Externe) Pavel] Fitin era avid de informații asupra operațiunilor OSS în Europa de Est și în Balcani, precum și de acces la armamentul și tehnologia OSS.

231 (…) Fitin a sărit, de asemenea, în ajutor, când Înaltul Comandament Sovietic a ordonat tuturor ofițerilor OSS și SOE să părăsească Bulgaria la 25 septembrie. Două zile mai târziu, el a anunțat că a obținut revocarea acestui ordin, cu condiția ca Donovan să-i pună la dispoziție o listă complete cu condiția ca Donovan să-i pună la dispoziție o listă complete cu personalul OSS din Bulgaria, România, Cehoslovcia, Iugoslavia și din zonele ocupate de Armata Roșie. Donovan a acceptat. Din acel moment însă, toți partizanii din Europa de Est și Balcani, care avusese legături cu ofițerii OSS, au fost trecuți pe listele negre ale NKVD. Ofițerii OSS priveau neputincioși cum colegii lor de la NKVD suprimau pas cu pas opoziția la dominația comunistă din zonele eliberate de Armata Roșie(204).

(…) În aprilie 1944, SOE îl înzestrează pe maiorul NKVD N. N. Krasovski cu telefon fără fir și arme de dimensiuni reduce, parașutându-l în Iugoslavia pentru a vizita sediul lui Tito. SOE din Bari telegrafiază la Londra: „Krasovski nu apreciază deloc eforturile făcute pentru el.” În iunie, Cikaev informează SOE că Krasovski a fost rechemat de către Moscova. Brigadierul Fitzroy Maclean, ofițer de legătură al lui Churchill cu Tito, comentează că dimpotrivă, relațiile misiunii SOE cu Krasovski au fost din cele mai cordiale. Osipov îi spune lui Hill: „Poate că Krasovski nu a fost persoana indicată pentru a fi trimisă acolo.” (…) (205)

204 = Bradley Smith, The Shadow Warriors (London: Andre Deutsch, 1983), pp. 339-346.

205 = Principal Heads of SOE Contact with NKVD and Results There of (1944), PRO [Oficiul de Informare Publică, Kew, Surey] FO 371/47709. Prima Misiune oficială sovietică a sosit la Cartierul general al lui Tito, în februarie 1944, escortată de RAF. John Erickson, Road to Berlin (London: Weidenfeld & Nicolson), p. 339.

232 (…) În noiembrie 1938, [H. P. Smolka/H. Peter Smollett] este călduros recomandat de către Departamentul de Presă al Foreign Office către ambasadele britanice de la Praga, Varșovia, Budapesta, București, Belgrad și Berna, cărora el le solicita o întâlnire „pentru discutarea… situației presei locale și, în particular, în ce măsură există o legătură între știrile publicate în țara respective și propaganda provocată de alte agenții oficiale sau semioficiale”(209).

209 = W. J. West, The Truth About Hollis (London: Duckworth, 1989), p. 47.

Sarah Gainham, Smolka „the Spy”: A Letter from Vienna, „Encounter”, decembrie 1984.

 

NOUĂ: Dominația asupra Europei de Est 1944-1948

244 (...) Într-o conversație cu comunistul iugoslav Milovan Djilas, în 1944, Stalin redefinește maxima „cuius regio, eius religio” din secolul XVI, cu o formulă actuală: „Acest război nu este ca în trecut; cel care ocupă un teritoriu își impune propriul sistem social. Își poate impune propriul sistem numai acela a cărui forță armată are de a face asta. Altfel nu se poate.”(12).

În toată Europa de Est, încrederea în viitorul socialismului era indisolubil legată de adorația lui Stalin. Până și Djilas și majoritatea comuniștilor iugoslavi, care aveau să fie declarați eretici și trădători, se considerau la sfârșitul războiului staliniști loiali: „Stalin era... încarnarea ideii însăși și a viitorului noii societăți. Această idolatrizare a personalității lui Stalin, precum și a tot ceea ce era legat de Uniunea Sovietică, dobândise forme și dimensiuni iraționale... Între noi, comuniștii, existau oameni cu simț estetic și considerabilă cultură în domeniul literaturii și filozofiei, dar chiar și aceia se prefăceau entuziasmați nu doar de viziunea lui Stalin, ci și de „perfecțiunea” modului în care el exprima această viziune. Eu însumi m-am referit de multe ori în discursurile mele la claritatea de cristal a stilului său, penetrația logicii sale și sagacitatea comentariilor sale, ca și când acestea ar fi fost expresia celei mai înalte înțelepciuni.”(14)

12 = Milovan Djilas, Conversations with Stalin (London: Rupert Hart-Davis, 1962), p. 105.

14 = Ibidem, pp. 15-16.

247 (...) Rămânerea consilierilor nu putea fi în nici un caz decisă de polonezi, ci de către Moscova, iar Stalin nu avea intenția să-i recheme, deoarece în toată Europa de Est (cu excepția Iugoslaviei și Albaniei), „consilierii” sovietici erau chemați să joace un rol esențial în tranziția la „democrația populară”.

252 (...) Instalarea comunismului în Bulgaria a fost și mai rapidă decât în România. Întărit prin afinitățile slavofile cu Rusia sovietică, comunismul a avut rădăcini mult mai puternice în Bulgaria decât în Polonia și România.

253 Bulgaria interbelică avea reputația de a fi furnizat Cominternului cei mai valoroși bolșevici(62). Prin modul strălucit în care s-a apărat în procesul de la Leipzig împotriva acuzației naziste de participare la incendierea Reichstagului, comunistul charismatic Gheorghi Dimitrov s-a transformat în eroul mișcării antifasciste. Între 1935 și 1943, el a fost ultimul secretar general al Cominternului. Când Armata Roșie a traversat frontiera bulgară în septembrie 1944, Frontul Patriotic dominat de comuniști a dat o lovitură de stat. Într-un interval de trei luni, numărul de membri ai Partidului Comunist crescuse de la 15.000 la 750.000. Miliția Populară comunistă, care înlocuise fostele forțe de poliție, împreună cu o poliție secretă supervizată de NKGB, instaurează un regim de teroare(63). Chiar și Dimitrov era spionat de cumnatul său, Volko Chervenkov, agent al poliției secrete(64). După patru luni de guvernare în coaliție, în ianuarie 1945, puterea este preluată de comuniști. La alegerile trucate din noiembrie 1945, Frontul Patriotic câștigă cu 88%. În decembrie 1947, Bulgaria devine o republică populară(65). Timp de o generație de acum înainte, ea avea să reprezinte cel mai credincios satelit sovietic.

62 = Iosif Rotschild, The Communist Party of Bulgaria: Origins Development 1883-1936 (New York: Columbia University Press, 1971)

63 = Nissan Oren, Bulgarian Communisn. The Road in Power 1934-1944 (New York: Columbia University Press, 1971)

64 = Adam B. Ulam, Titoism and the Cominform (Cambridge, Massassuchets: Harvard University Press, 1952), pp. 91-95.

Milovan Djilas, Tito: The Story from the Inside (London: Weidenfeld and Nicolson, 1981), p. 35.

65 = Nissan Oren, A Revolution Administered: The Sovietisation of Bulgaria, in Hammond (ed.), Anatomy of Communist Takeovers.

Iosif Rotschild, Return to Diversity: A Political History of East Central Europe Since World War II (New York: Oxford University Press, 1989), pp. 114-119.

256 Iugoslavia a fost singurul stat est-european de după război, al cărui regim comunist a rupt relațiile cu Uniunea Sovietică. La sfârșitul războiului nu exista însă nici un semn prevestitor al faptului că liderul partidului iugoslav și prim-ministru, mareșalul Tito, era destinat să devină una din țintele principale ale MGB. Tito (născut Iosip Broz) a fost unul dintre puținii liderii comuniști exilați la Moscova care au supraviețuit Marii Terori, devenind secretarul general al partidului iugoslav în 1937, ca protejat al NKVD.

Tito a denunțat conștiincios tovarășii săi epurați în timpul Terorii, în organul partidului „Proletarul”, cu invectivele staliniste uzuale: troțkiști, trădători, spioni și elemente antipartinice(81). La sfârșitul războiului, scria Milovan Djilas, „serviciile de informații sovietice au acordat o atenție specială lui Tito”(82).

(...) Djilas insistă retrospectiv asupra „faptului că nici un lider de partid nu era antisovietic – nici înainte de război, nici în timpul și nici după... Stalin și Uniunea Sovietică erau piatra noastră unghiulară și centrul originii noastre spirituale...”.

În presa occidentală, Iugoslavia  este de multe ori considerată „satelitul Numărul unu” al Uniunii Sovietice. Stalin însuși pare a-l prețui în mod deosebit pe Tito(83).

Stalin și NKGB, totuși, erau îngrijorați de încrederea în sine și capacitatea de judecată independentă a lui Tito. În plus, partizanii iugoslavi biruiseră împotriva germanilor și italienilor prin propriile lor eforturi. Tito declara după Ziua V: „Nu vom mai depinde niciodată de nimeni”. La sfârșitul războiului, Stalin ar fi preferat în Iugoslavia o coaliție guvernamentală compusă din reprezentanți ai Comitetului Național al lui Tito și ai Guvernului Regal în exil la Londra, condus de Ivan Subasic. Deși i se oferă postul de ministru de externe, Subasic demisionează în semn de protest față de ruperii înțelegerii de către Tito în octombrie 1945. O lună mai târziu, guvernul lui Tito obține o victorie zdrobitoare în alegerile „controlate”. Observatorii străini, inclusiv cei britanici și americani, consideră că și în cazul unor alegeri libere comuniștii ar fi fost înfrânți cu dificultate(84).

Prima dispută iugoslavo-sovietică este legată de interferența NKGB în afacerile iugoslave. Existaseră divergențe încă de la început între consilierul NKVD la Belgrad, locotonent-colonelul Timofeev, și șeful serviciilor de securitate ale lui Tito, Alexander Leka Rancovic. Rancovic este greu de intimidat. El fusese închis și torturat cu brutalitate în pușcăriile iugoslave în anii 30, capturat și torturat de Gestapo în 1941, înainte de a fi salvat printr-un raid al partizanilor. El încheie războiul ca director al Biroului pentru Protecția Poporului (OZANA) din Ministerul Forțelor Armate al lui Tito.

81 = Milovan Djilas, Tito: The Story from Inside, Harcourt, New York, 1980, p. 29.

82 = Milovan Djilas, Rise and Fall (London: Macmillan, 1985), pp. 106-107.

83 = Ibidem, pp. 82-85, 105-106.

84 = Hugh Thomas, Armed Truce: The Beginnins of Cold War 1945-1946 (New York: Atheneum, 1987), pp. 298-

257 În februarie 1946, el devine ministru de interne, păstrând și controlul OZNA, sub denumirea nouă de Administrația Securității Statului (UDBA). Djilas consideră că „Timofeev nu a făcut uz de acele <asalturi prietenești> atât de caracteristice rușilor.”

„Timofeev obișnuia să sosească la biroul lui Rancovic cu un aer serios și anxios. El părăsea biroul respectiv fie împrospătat și revigorat, fie cu coada între picioare, după cum se derulau discuțiile cu Rancovic, respectiv, referitoare la colaborarea reciprocă sau la recrutarea de către sovietici a cetățenilor iugoslavi. La un moment dat s-a descoperit un caz flagrant de recrutare, iar Rancovic i-a făcut reproșuri lui Timofeev, care a prezentat aceleași scuze convenționale: acesta era genul de activitate al agenților individuali; nu era politica oficială și nici modul său (al lui Timofeev) obișnuit de lucru”(85).

În realitate, recrutarea agenților iugoslavi reprezenta prioritatea numărul unu a NKGB/MGB în Iugoslavia postbelică. Doi agenți se aflau în Cabinetul lui Tito. Ministrul Industriei, Andryia Hebrang, fost conducător de partizani în Croația, se lăsase șantajat de NKGB, care descoperise că atunci când fusese arestat de Gestapo, el dezvăluise sub tortură numele unora dintre tovarășii săi. Ministrul de finanțe Streten Jujovic era de asemenea informator sovietic. Un caz în anul 1945 l-a nemulțumit în mod deosebit pe Tito, care ignora în acea perioadă existența „cârtițelor” infiltrate în Cabinetul său: este vorba de tentativa de seducție și racolare a femeii care controla criptografia iugoslavă, Dusica Perovic. Când Rancovic i-a adus la cunoștință acest fapt, Tito a explodat. Noi nu vom tolera o rețea de spioni! Or să afle aceasta pe propria lor piele. Tito personal a reclamat cazul ambasadorului sovietic și șefului misiunii militare(86).

Deși Tito a opus rezistență interferenței NKGB, el nu a ezitat să utilizeze metodele acestuia. În patru ani de război, un iugoslav din zece a murit, dintr-o populație de cincisprezece milioane. Tito și comuniștii au ieșit victorioși nu numai în lupta împotriva germanilor și italienilor, ci și într-un război civil de o cruzime fără egal. După biruința în război, OZNA a instaurat domnia terorii împotriva cetnicilor lui Mihailovici și a altor foști oponenți. Dr. Milan Grol, fost membru al guvernului regal în exil, declara în vara lui 1945, când deținea funcția de vicepremier: „Acesta nu este un stat, acesta este un abator”. Mihailovici însuși a fost capturat în 1946 și executat în urma unui proces public(87).

„Efectul controlului exercitat de poliția secretă în toate domeniile existenței – pătrunzând prin toți porii, infiltrând familia și viața privată, scria Djilas, era la fel de otrăvitor și pentru partidul de guvernământ”(88).

Procesele publice din 1947 au dezvăluit numeroși „spioni în serviciul imperialiștilor străini”, din rândul cetnicilor, bisericii catolice și a altor oponenți ai regimului(89).

85 = Milovan Djilas, Rise and Fall (London: Macmillan, 1985), pp. 32, 83-86, 408.

86 = Ibidem, pp. 84-85, 92, 95, 98-99, 105-106.

Vladimir Dedijer, Tito Speaks: His Self-Portrait and Struggle with Stalin (London: Weidenfeld & Nicolson, 1953), p. 268.

87 = Hugh Thomas, Armed Truce: The Beginnins of Cold War 1945-1946 (New York: Atheneum, 1987), pp. 298

Milovan Djilas, Rise and Fall (London: Macmillan, 1985), pp. 35-38.

88 = Milovan Djilas, Tito: The Story from Inside, Harcourt, New York, 1980, p. 71.

89 = Nora Beloff, Tito`s Flowed Legacy (London: Victor Gollncz, 1985), pp. 133-134, 140-141.

258 În cadrul conducerii de partid, conștiința țelului comun cu Uniunea Sovietică și cu noile democrații populare staliniste prevala asupra resentimentului produs de imixtiunile MGB. Chiar la începutul anului 1948, încă nu se intuia violenta confruntare care avea să izbucnească peste câteva luni. La prima întrunire a Cominformului, succesorul postbelic al Cominternului, din septembrie 1947, Iugoslavia este dată ca exemplu pozitiv celorlalte partide. Belgradul este propus pentru a deveni viitorul sediu al Secretariatului Cominform. Pe partea iugoslavă, principala cauză conflictuală la începutul anului 1948 este reprezentată de tentativa consilierilor sovietici de a infiltra forțele armate și înaltul comandament iugoslav. După cum releva viitorul reprezentant al Iugoslaviei la ONU, Alex Bebler, „la ordinele lui Stalin, rușii au penetrat din ce în ce mai adânc în forțele noastre armate și astfel a început conflictul”. Ruptura a fost provocată de partea sovietică. Stalin a fost alarmat de planul lui Tito de federalizare a Balcanilor, considerat un pericol potențial pentru hegemonia sovietică. În martie 1948, Uniunea Sovietică își recheamă consilierii militari și civili și denunță cu mânie Partidul Comunist Iugoslav de erezie ideologică și spionaj în favoarea Marii Britanii. La 28 iunie, Cominformul îi exclude din rândurile sale pe iugoslavi, chemând totodată „elementele sănătoase” din partid să răstoarne conducerea(90).

Dar Stalin și-a supraestimat propria forță. El s-a lăudat, după cum spunea Hrușciov, că „dacă-mi mișc degetul cel mic, Tito nu mai există”. El a <mișcat> tot ceea ce putea mișca, dar Tito a rămas la conducerea partidului, armatei și aparatului de stat. UDBA și MGB au demarat un război al informațiilor. Hebrang și Zukovic, cei doi agenți sovietici strecurați în guvernul lui Tito, sunt imediați arestați. Trei ofițeri superiori iugoslavi racolați de spionajul sovietic sunt interceptați când încercau să treacă granița în România. Alți agenți sunt descoperiți în rândul gărzii personale a lui Tito. După cum relevă Djilas, un complot MGB viza „lichidarea Biroului Politic, cu rafale de arme automate, pe când acesta se relaxa jucând biliard în vila lui Tito”. Teroarea declanșată de UDBA împotriva „trădătorilor cominterniști” rivalizează în oroare, dar nu și în amploare, cu Marea Teroare a NKVD din anii 30. Rancovic a recunoscut mai târziu că 12.000 de presupuși sprijinitori ai lui Stalin și ai Cominformului au fost deportați în lagărul de concentrare de la Goli Otok. Cifra exactă este probabil mai mare. În lagăr, prizonierii erau bătuți, umiliți și degradați într-un mod odios, cei care refuzau să-și mărturisească realele sau imaginarele erezii erau vârâți cu capul în excremente umane(91).

Primul succes major înregistrat de MGB împotriva UDBA a constat în montarea unei lovituri împotriva lui Tito în Albania. Până la ruptura cu Tito, Stalin fusese mulțumit de faptul că Albania rămăsese un satelit al Iugoslaviei.

90 = Adam B. Ulam, Titoism and the Cominform (Cambridge, Massassuchets: Harvard University Press, 1952).

91 = Ibidem.

Milovan Djilas, Rise and Fall (London: Macmillan, 1985), cap. 14, 15.

Milovan Djilas, Tito: The Story from Inside, Harcourt, New York, 1980, pp. 84-87.

Nora Beloff, Tito`s Flowed Legacy (London: Victor Gollncz, 1985), pp. 145-146.

259  În timpul războiului, „consilierii” iugoslavi reorganizaseră Partidul Comunist Albanez sub conducerea lui Enver Hodja, ca secretar general, și Koci Xoxe, ministru de Interne în guvernul controlat de comuniști. „Fără lupta popoarelor din Iugoslavia, spunea Hodja după război, rezistența micii națiuni albaneze ar fi fost de neconceput”. Sub presiunea OZNA, partidul albanez a fost purificat de „deviaționiști” și „troțkiști”.

La sfârșitul războiului, Partidul Comunist Albanez era de fapt o aripă a partidului din Iugoslavia. Serviciul de securitate albanez, așa-numitul Sigurimi, era total sub controlul OZNA. Hodja era din ce în ce mai neliniștit de amenințarea poziției sale de către Xoxe, care controla Sigurimi, în calitatea lui de ministru de Interne și se bucura de favorurile lui Tito. În mai 1947, Xoxe organizează a nouă membri antiiugoslavi din Congresul Poporului; toți sunt condamnați la ani grei de închisoare, pentru „activități subversive”. La ședința de constituire a Cominformului, din august 1947, albanezii sunt reprezentați de partidul iugoslav. Patru luni mai târziu, Stalin îi spune lui Djilas: „Ar trebui să înglobați Albania – cu atât mai repede, cu atât mai bine”(92).

Conflictul sovieto-iugoslav din 1948 îi oferă Hodja oportunitatea de a câștiga lupta pentru putere cu Xoxe. În timp ce consilierii sovietici erau retrași de la Belgrad, ofițerii MGB intrau în Tirana. După ruptura dintre Tito și Moscova, Hodja a ordonat expulzarea imediată a întregului personal iugoslav, atacându-l apoi pe rivalul său. Xoxe a încercat să se salveze afirmându-și fidelitatea față de Uniunea Sovietică. El este însă arestat și înlocuit în funcția de ministru de interne de către pro-sovieticul Mehmet Șehu, care pornește împreună cu consilierii MGB la purificarea și reorganizarea Sigurimi. După cinci luni de interogatorii și torturi, Xoxe și suporterii săi sfârșesc prin a face mărturisiri detaliate. La procesul public din mai 1949, Xoxe confesează racolarea sa în timpul războiului de către spionajul american și cel britanic, afirmă că știe de la șeful misiunii britanice că Tito era el însuși agent britanic. luând parte la elaborarea unui complot în colaborare cu SIS, de înglobare a Albaniei în Iugoslavia. Xoxe este împușcat în iulie 1949 pentru aceste crime imaginare(93).

Procesul lui Xoxe reprezintă preludiul unei serii de procese publice ale complicilor lui Tito, reali sau (mai mult) imaginari, orchestrate de MGB în toată Europa de Est. Până la moartea lui Stalin în 1953, Tito a moștenit de la Troțki mantia de mare eretic. Dar spre deosebire de Troțki, Tito va ieși victorios dintr-un război de cinci ani cu MGB. (...)

92 = Stephen Clissold, Djilas: The Progress of a Revolutionary (Hounslow: Maurice Temple-Smith, 1983), pp. 175-178.

Milovan Djilas, Conversations with Stalin (London: Rupert Hart-Davis, 1962), pp. 144-147.

George Hodos, Show Trials: Stalinist Purges în Eastern Europe 1948-1954 (New York: Praeger, 1987), pp. 6-8.

N. C. Pano, The People`s Republic of Albania (Baltimore: John Hopkins University Press, 1968), pp. 47-68.

93 = George Hodos, Show Trials: Stalinist Purges în Eastern Europe 1948-1954 (New York: Praeger, 1987), pp. 9-12.

N. C. Pano, The People`s Republic of Albania (Baltimore: John Hopkins University Press, 1968), pp. 81-87.

 

ZECE: Războiul Rece – etapa stalinistă 1945-1953

262 (...) La 27 august 1945, rezidentul adjunct NKGB în Turcia, Konstantin Volkov, lucrând conspirat ca viceconsul, îi scrie consulului britanic de la Istanbul, C. H Page, cerându-i o întâlnire urgentă. Deoarece Page nu a răspuns la acest mesaj, Volkov se prezintă personal la 4 septembrie, cerând azil diplomatic pentru el și soția lui. În schimb, pentru aceasta și pentru 50.000 de lire sterline, el oferea dosare importante, documente și informații colectate în perioada când lucra pentru biroul britanic de la INU [KGB]. Printre cei mai importanți agenți de război sovietici, spunea el, erau doi la Foreign Office și șapte „în interiorul sistemului sovietic de informații”, unul dintre aceștia din urmă „îndeplinind funcția de șef de secție al contraspionajului britanic la Londra”. Volkov a insista ca Londra să fie informată de abordarea făcută de el, dar nu prin telegraf, ci prin valiza diplomatică; el știa cu certitudine că tot traficul diplomatic și de spionaj între Londra și ambasada sa de la Moscova fusese decriptat în ultimii doi ani și jumătate.

La 19 septembrie, Philby primește prin valiza diplomatică un raport asupra tentativei de defecție a lui Volkov. Referința privitoare la „șeful departamentului de spionaj”, deși imprecisă, părea a-l viza pe el însuși(13). (...) Neșansa lui Volkov însă a constat în faptul că ambasadorul britanic la Istanbul era în concediu, iar însărcinatul cu afaceri nutrea un asemenea dispreț pentru spionaj, încât a omis să informeze pe comandantul stației SIS, Cyril Machray, care ar fi sesizat importanța informațiilor și ar fi facilitat fuga lui Volkov(14).

Informat de Philby, Krotov alertează Centrul, care ia măsuri de urgență. Doi agenți NKGB, conspirați drept agenți diplomatici, sunt trimiși la Istanbul la 21 septembrie.

263 Philby însuși trebuia să ajungă acolo pentru a se ocupa de cazul Volkov, dar întârzie cu câteva zile(15).Cu două zile înainte de sosirea lui Philby, Volkov și soți acestuia sunt îmbarcați, sub sedativ puternic, la bordul unui avion sovietic și transportați în URSS(16).

13 = Kim Philby, My Silent War (London: Panther Books, 1969), pp. 114-115.

14 = Gordon Brook-Sheperd, The Storm birds (London: Weidenfeld & Nicolson, 1988), cap. 4.

15 = Phillip Knightley, Philby: KGB Master Spy (London: Andrei Deutsch, 1988), p. 138.

16 = Gordievski.

275 (...) În calitate de comandant de stație SIS în Turcia, între anii 1947 și 1949, el [Kim Philby] a fost capabil să deconspire agenții care treceau frontiera rusă, precum și contactele și familiile acestora din Uniunea Sovietică(63). (...) În Albania, el a alertat MGB/KI cu privire la primele debarcări navale finanțate de SIS în vara anului 1950 și al primele parașutări ale CIA în noiembrie 1950(64).

63 = Ismail Ahmedov, In and Out of Stalin`s GRU (London: Arms & Armour Press, 1984), cap. 10

64 = Nicholas Bethell, The Great Betrayal (London: Hodder & Soughton, 1984).

277 (...) La scurtă vreme după ruptura dintre Tito și Moscova în 1948, un ofițer din departamentul lui [șefului informațiilor politice David] Footman elaborarea unui chestionar privitor la activitatea Cominformului care să-i fie prezentat lui Tito de către ambasadorul britani la Belgrad. „Minunată idee!”, spune Footman. Ofițerul SIS și [Guy] Burgess pregătesc o listă de întrebări spre a fi trimisă la Belgrad. Răspunsul lui Tito a intrigat Centrul de la Moscova și probabil l-a delectat pe Footman(75).

75 = Gordievski.

279 (...) Philby se preface că dă o mână de ajutor la vânarea lui Homer, atrăgând atenția asupra unei referințe ușor confuze a defectorului dinainte de război Krivițki, privitoare la un agent sovietic din cadrul Foreign Office, de familie bună, educat la Eton și la Oxford, care ar fi putut să fie Paul Gore-Booth, distins clasicist, căruia numele codificat de Homer părea a i se potrivi cu atât mai mult cu cât forma rusă a lui Homer este „Gomer”, foarte aproape de Gore. La mijlocul lunii aprilie 1951, o altă decriptare Verona îl exclude pe Gore-Booth și rezolvă misterul prin (...).

286 (...) Ca și Stalin, Beria și Abakumov au interpretat ruptura lui Tito de Moscova drept parte dintr-o conspirație imperialistă care viza destrămarea blocului sovietic. În iulie, protejatul lui Stalin, Jdanov, anunță la o ședință a Cominternului că MGB posedă dovezi asupra legăturilor dintre Tito și agențiile imperialiste de spionaj destinate a destrăma democrațiile populare.

Principalul superspion imaginar occidental care orchestra conspirația imperialisto-titoistă, descoperit de MGB/KI în Europa de Est, Noel Haviland Field, un excentric, fost diplomat american, bine intenționat, expus de Centrul de la Moscova drept „agent al spionajului american, care își introduce spionii în mijlocul conducerii partidelor comuniste, spre a decapita sistemul socialist și a-l pune în slujba imperialiștilor și a lui Tito”(123).

123 = George Hodos, Show Trials: Stalinist Purges în Eastern Europe 1948-1954 (New York: Praeger, 1987), p. 35, 28.

287 (...) În atmosfera paranoidă de după ruptura cu Iugoslavia lui Tito, aceste suspiciuni forme acute. În timpul războiului, el [N. H. Field] fusese în contact apropiat cu comuniștii iugoslavi din Elveția și contribuise la convertirea lui Allan Dulles pentru sprijinul acordat partizanilor lui Tito. În 1944-1945, el a sprijinit pe comuniștii unguri și alți emigranți să se întoarcă în Ungaria, via Iugoslavia și îmbrăcați în uniforme iugoslave(126).

126 = Flora Lewis, The Man Who Dissapeared: The Strange History of Noel Field (London, Arthur Barker, 1965) pp. 160, 191.

288 (...) Interogatoriul lui Rajk este supervizat de Belkin, șeful „consilierilor” sovietici pentru Europa de Sud-Est.

289 (...) Kadar l-a vizitat pe Rajk în celula din închisoare și i-a cerut să servească partidul, producând la proces dovezile din care să reiasă că Tito este agent imperialist. (...)

Procesul public al lui Rajk și al așa zișilor săi complici s-a derulat în fața Tribunalului Poporului, în septembrie 1949. Procurorul a declarat că „acest proces are o importanță internațională... În fața noastră nu se află doar Rajk și acoliții săi, ci și stăpânii lui din străinătate, instigatorii imperialiști de la Belgrad și Washington...”

(...)

Epurările altor agenți maghiari ai imaginarei conspirații titoisto-imperialiste au continuat într-un mod mai puțin spectaculos până la moartea lui Stalin.

 

UNSPREZECE: Războiul Rece după Stalin 1953-1963

302 În aceeași zi [4 noiembrie 1956], Nagy și câțiva dintre miniștrii săi primesc azil la ambasada Iugoslaviei. (...) Când aceștia grupul Nagy părăsesc la 22 noiembrie ambasada iugoslavă, sunt arestați de KGB  și trecuți granița în România(36).

36 = Sandor Kopacsi, Au nom de la classe ouvriere, (Paris: Editions Robert Laffont, 1979), pp. 240-241, 270.

315 (...) Defectorul KGB Ilia Djirkvelov a luat parte la spargeri reușite, în anii 50, la ambasadele Turciei, Egiptului, Siriei, Iranului și a altor țări din Orientul Mijlociu. „Noi eram recompensați, spune el, cu ceasuri de mână precum și cu titlul de Cekiști de Onoare”(121).

121 = Ilia Djirkvelov, Soviet Servant (London: Collins, 1987), pp. 211-214.

319 (...) [6 septembrie 1960] Cea mai incomodă informație s-a referit la faptul că NSA decripta comunicațiile propriilor aliați. Printre aceștia, a declarat [NSA William] Martin, se numărau „Italia, Turcia, Franța, Iugoslavia, Republicată Arabă Unită, Indonezia, Uruguay – este suficient pentru formarea unei imagini generale, presupun”(134).

134 = James Bamford, The Puzzle Palace (Boston: Houghton Mifflin, 1982), pp. 133-145.

321 (...) După patru ani [1963 Victor Norris Hamilton NSA] reapare la Moscova făcând revelații politice deosebit de incomode asupra succeselor PROD [Oficiul de Producție / NSA] în Orientul Apropiat: „Este foarte relevant faptul că autoritățile americane au tras foloase de pe urma faptului că sediul ONU este situat pe teritoriul american... Instrucțiunile cifrate ale Republicii Arabe Unite (Egipt și Siria), Iordaniei, Libanului, Irakului, Turciei și Greciei adresate misiunilor lor la ONU poposesc în mâinile Departamentului de Stat înainte de a ajunge la destinație.”(138).

138 = James Bamford, The Puzzle Palace (Boston: Houghton Mifflin, 1982), pp, 153-154.

326 (...) La începutul lui 1962, cu noile rachete intercontinentale americane instalate și cu rachetele cu rază medie de acțiune, deja operaționale în Marea Britanie și Turcia, Statele Unite se situau în fruntea competiției pentru înarmarea nucleară.

330 La 28 octombrie [1962], Hrușciov a anunțat desființarea tuturor bazelor de rachete din Cuba. În schimb, Statele Unite au dat asigurarea că nu vor invada Cuba, iar rachetele Jupiter din Turcia vor fi retrase.

 

DOISPREZECE: Epoca Brejnev – Estul, Lumea a Treia și Vestul 1964-1973

336 (...) Consilierul MGB de la București, între 1949 și 1953, Aleksandr Saharovki, aproba zelul său [Gh. Gheorghiu-Dej] în demascarea agenților titoiști și sioniști.

343 (...) „Trădarea” lui Dubcek („Sașa al nostru”) în 1968, după „trădările” anterioare ale lui Tito, Nagi, Mao Zedong, Hodja și a altor lideri comuniști străini au creat un sentiment de insecuritate privitor la Europa de Est, atât la Kremlin, cât și la Centrul de la Moscova. (...)

Inițial, URSS și RPC s-au atacat reciproc prin învăluire, Moscova denunțându-i pe albanezii de linie dură, iar Beijingul condamnându-i pe revizioniștii iugoslavi.

352 (...) Împreună cu Nasser și Tito (cu care Hrușciov se reconciliase în oarecare măsură), Nehru apărea ca unul din liderii Mișcării de Nealiniere.

364 (...) Timp de șase ani [1962-1968], el [Douglas Britten] furnizase informații ultrasecrete de la unități de semnalizare ale RAF, situate în Cipru și Lincolnshire. (...) Două luni mai târziu, Brittem este trimis la post în Cipru, încercând să furnizeze informații unui ofițer de caz local. (...) Acesta [D. Britten] fusese supus unei investigații sumare în Cipru, după ce soția sa se plânsese că întreținuse o relație extraconjugală cu o dansatoare de cabaret.

373 (...) La începutul anului 1978, William Kampiles, care lucrase o scurtă vreme la Centrul de Supraveghere de la sediul CIA, face o călătorie în Grecia, prezentându-se la rezidența KGB de la Atena cu manualul operațional al K-11 („Keyhole”), cel mai modern satelit de spionaj al SUA(160).

160 = Chapman Pincher, Too Secrets Too Long (London: NEL, 1985) (citând, printre altele, „o sursă NSA”), pp. 558-560.

Nigel West, GCHQ (London: Weidenfeld and Nicolson, 1986), pp. 250-255.

John Barron, KGB Today: The Hidden Hand (London: Hodder & Soughton, 1984), pp. 230-232.

 

TREISPREZECE: Declinul și sfârșitul perioadei de destindere 1972-1984

405 (...) La sfârșitul anilor 60 [Arne Treholt/Norvegia] a colaborat la organizarea în Norvegia a unor campanii împotriva juntei militare care luase puterea în Grecia cu un presupus sprijin american. Treholt a devenit asistentul faimosului avocat internațional Jens Evensen, care a a susținut acuzarea juntei din Grecia în fața Tribunalului European.

406 (...) Atunci când Treholt își expunea opiniile asupra Vietnamului, Greciei, Statelor Unite și mișcării pentru pace, [KGB Ghenadi] Titov părea adânc impresionat de profunzimea judecăților emise de acesta.

 

PAISPREZECE: Epoca Gorbaciov 1985

441 (...) Erau excluși, de asemenea, [PGU/KGB] reprezentanții minorităților naționale deportate în Siberia în timpul celui de-al doilea război mondial (tătari din Crimeea, calmuci, ceceni și inguși) , precum și etnicii finlandezi, coreeni, germani și greci.

454 (...) Un periodic din Grecia a afirmat că inimile umane se vindeau în Statele Unite la prețuri oscilând  între o sută de mii de dolari și un milion(46).

46 = USIA, Recent Appereances of Soviet Desinformation, 6 octombrie 1989.

456 (...) În aprilie 1985, o telegramă circulară semnată de Kriucikov făcea referire la o serie de explozii de bombe care se produseseră în lunile august și septembrie 1984 în Bulgaria. Cu toate că vinovații nu fuseseră identificați, Kriucikov a afirmat că natura sofisticată a mașinilor infernale utilizate indica o posibilă implicare a unuia dintre „serviciile speciale” occidentale. Folosirea emigranților bulgari la desfășurarea de acțiuni teroriste putea deveni un precedent primejdios pentru operațiuni similare în alte țări socialiste.

462 (...) Pe la începutul anului 1990, KGB nu mai putea beneficia, ca în trecut, de ajutorul necondiționat al HVA est-german în derularea operațiunilor împotriva NATO pe teritoriul Germaniei de Vest; nici de sprijinul StB cehoslovac și al SB polonez în activitatea împotriva Franței și nici pe cel al DS bulgar împotriva Iugoslaviei, Turciei și Greciei.

465 (...) Un astfel de dosar, care provoacă mari dureri de cap lui Kriucikov personal este cel referitor la asasinarea scriitorului bulgar în exil Gheorghi Markov, în septembrie 1978. Anterior crimei, secretarul general al partidului bulgar, Todor Jivkov, solicitase sprijinul KGB în scopul reducerii la tăcere a emigranților, care, asemeni fostului său protejat Markov, îl atacau în presa occidentală. Centrul a pus la dispoziția lui Jivkov și a serviciului său de informații, Durjavna Sigurnost (DS), resursele unui laborator ultrasecret, anexat Direcției OTU (Tehnica operativă) și situat sub conducerea directă a președintelui KGB. Kriucikov personal a aprobat numirea generalului Serghei Mihailovici Golubev de la Direcția K în funcția de ofițer de legătură cu DS bulgar, în scopul utilizării otrăvurilor produse la laboratorul sovietic pentru anihilarea oponenților bulgari din emigrație. (...)

Primul personaj vizat a fost un emigrant bulgar din Europa de Vest. DS a împrăștiat în camera acestuia o substanță toxică cu efect letal, care era absorbită în organism prin piele și nu lăsa nici o urmă. Cu toate acestea, victima a supraviețuit. (...) Golubev a luat umbrelele la Sofia pentru a-l instrui pe ucigașul propus de DS asupra modului de utilizare. Cea dintâi victimă a fost Gheorghi Markov, care lucra la secția bulgară a BBC World Service. Înainte de a muri la spital, la 11 septembrie, Markov a spus medicilor că a fost înțepat din greșeală cu umbrela de către un străin, pe podul Waterloo. Pe coapsa sa dreaptă s-a descoperit o mică zgârietură și rămășițele unei capsule cât o gămălie de ac, dar în momentul efectuării autopsiei otrava se descompusese fără a lăsa vreo urmă.

O a doua tentativă de asasinat s-a produs la Paris, o săptămână mai târziu, asupra unui alt emigrant bulgar, Vladimir Kostov. De data această însă, capsula de oțel nu s-a dezintegrat, fiind extrasă din pielea lui Kostov înainte ca otrava să se fi răspândit.

466 Arestarea lui Jivkov la sfârșitului anului 1989 a fost urmată de vizita la Sofia a văduvei lui Markov, care încerca să-i descopere pe cei vinovați de moartea soțului ei. Cu toate că dosarele DS cu privire la moartea lui Markov au fost distruse sau trimise la Moscova, există cu certitudine ofițeri DS care cunosc adevărul asupra acestui asasinat. Pe măsură ce Bulgaria va progresa pe calea democrației, aceștia vor avea poate tăria de a revela adevărul(85).

85 = Interviu anonim luat de Christopher Andrew unei surse americane credibile, citându-l pe baza propriilor informații, că otrava utilizată pentru uciderea lui Markov a fost furnizată de KGB, iar Kriucikov a fost implicat personal. „The Times”, 30 martie 1991.

 

 

Anexa E1: „Testamentul lui Petru cel Mare”(1) (484-486)

(...) A fost reprodus după traducerea românească apărută în 1892 la Iași, Editura Tipografiei Buciumului Român.

1 = Testamentul țarului Rușilor Petru cel Mare făcut la 1724 de pe care ambasadorul Franței din St. Petersburg la anul 1757, isprăvind a scoate o copie din Arhiva Rusiei, a trimis-o la Cabinetul Franței în vremea Craiului Francezilor Ludovic al XV și la 1843 februarie 20 s-au publicat prin foaea No. 51 a jurnalului din Paris l`Echo Francais.

 

„(...) Eu privesc năvălirea popoarelor Nordului de a surprinde țările Occidentului și Orientului ca o mișcare periodică hotărâtă în scopurile proniei, care de asemenea au făcut a se renaște și poporul roman, prin năvălirea barbarilor. (...)

... pentru aceasta Eu le las lor dau instrucțiunile următoare care le recomânduesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.

(...) VIII. A se apropia cât s-ar putea mai mult de Constantinopol și de India că acel ce va stăpâni acolo va fi cel adevărat stăpânitor al lumii, deci trebuie deschise războaie necurmate, când cu Turcia și când cu Persia; a face tarsanale pe Marea Neagră, pentru a lucra corăbii. A pune câte puțin stăpânire pe această mare cum și pe marea Baltică. Acestea fiind două poziții trebuitoare la izbânda întreprinderii noastre; (...).

(...) XI. A face de a se interesa Curtea Austriei ca să se izgonească Turcia din Europa și a nimici încrederea  ei când se va subjuga Constantinopol, întărindu-i ei un război cu statele cele vechi din Europa sau dându-i o părticică din folosul izbândei, care mai târziu i se va lua înapoi.

XII. A face pe toți Grecii acei dezbinați sau schismatici, ce sunt împrăștiați prin Ungaria și Polonia, ca să lipsească de Grecia, a-i face să se închine lui, a se face sprijinul lor, și a-și întemeia mai înainte o predominare universală, prin un fel de autocrație ierarhică covârșitoare; aceștia vor fi atâția prieteni pe care îi va avea Rusia în Statul fieștecăruia dușman al ei.

XIII. După ce Suedia se va dezmădula, Persia se va birui, Polonia se va subjuga și Turcia se va supune, apoi adunând armiile noastre și fiind păzite Marea Neagră și Marea Baltică corăbiile noastre, trebuie mai întâi a propune îndeosebi și foarte tainic la Curtea Franței, apo la aceea a Austriei de a împărți imperia lumii; dacă vreuna din aceste două va primi propunerea (care negreșit se va întâmpla) măgulindu-se ambiția și iubirea lor de sine, atunci să se  ajute cu ei pentru a o desființa în urmă și pe dânsa aceea rămasă, deschizând cu ea o luptă de a cărei izbândă, nu se poate îndoi cineva, când Rusia va avea sub stăpânire tot Orientul și o mare parte din Europa.

XIV. Dacă amândouă acele Curți vor refuza acea propunere a Rusiei, care nu este nicidecum de crezut, atunci ar trebui să știe cum se împarte între ele gâlceava și a le face să se slăbească una pe alta, când apoi Rusia folosindu-se de un prilej hotărâtoriu – va năvăli asupra Germaniei cu oștile sale cele pregătire, pornind două flote mari, una de la marea de Azov și alta de la portul Arhanghel, încărcate cu cete de asiatici, și însoțite spre apărarea lor cu flotele înarmate de la marea Neagră și de la marea Baltică, care trecând pe la Marea Mediterana și pe la Ocean – vor năpădi – pe deoparte ele în Franța, în vreme când pe de altă parte va fi Germania năpădită. Aceste două țări biruindu-se, cealaltă apoi parte a Europei va trece lesne și fără nici o împotrivire, sub jugul Rusiei.

Așa se poate și așa trebuie a se subjuga.

Petru Întâi”