Ceaușescu și Securitatea (DELETANT 1995)

 

Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea, trad. G. Ciocâltea (London 1995), Humanitas/Procesul comunismului, București, 1998, 391 p.

 

 

Cuvânt de mulțumire
5 (...) Interesul față de România mi l-a trezit regretatul Eric Tappe, profesor emerit, specialist în probleme românești la School of Slavonic and East European Studies, University of London; (...).

 

Prefață
17 (...) Un cercetător de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, care era la curent cu problema noastră, s-a oferit să pună o „pilă” pentru nevastă-mea la Constantin Stătescu, pe atunci secretar al Consiliului de Stat, un fost coleg de școală. (...) La sfârșitul lui decembrie 1972 am obținut documentul.
(...) Istoricul care intervenise era Virgil Cândea, numit la scurtă vreme după aceea director al Asociației România, instituție de propagandă înființată de PCR pentru cercurile de emigranți români, despre care se spunea că ar fi întreținut relații strânse cu DIE.
22 (...) A reapărut peste două ore, străpungând norul de fum de la țigările gazdei [C. Coposu, 1986], aducându-mi o ceașcă de cafea turcească, pe care am sorbit-o cu nesaț.

 

1.Teroarea polițienească și impunerea regimului comunist
28 (...) Grație tratatelor de pace [1919-1920], România și-a lărgit teritoriul național cu provincii din Ungaria (Transilvania), Bulgaria (Dobrogea) și Rusia (Basarabia și nordul Bucovinei[?]). În acele regiuni locuiau populații de altă etnie, dar guvernele care s-au succedat la putere în anii 20 nu au făcut mai nimic pentru a le determina să-și accepte statutul de minorități.
28-29 (...) [28 iunie 1940] Regele Carol i-a cerut lui Hitler să garanteze inviolabilitatea frontierelor României, dar Fuhrerul a condiționat acest lucru de soluționarea altor dispute teritoriale cu Bulgaria și Ungaria.
29 Impasul în care au intrat negocierile s-a soldat cu un dictat: Bulgaria recăpăta partea de sud a Dobrogei, iar Ungaria, nordul Transilvaniei. (...)
Dar sovieticii căpătaseră libertatea nestingherită de acțiune, prin eliminarea oricărui adversar, încă de la conferința de la Teheran din 1943, când propunerea britanică de eliberare a Europei prin flancul de sud al continentului s-a izbit de refuzul americanilor și rușilor.

 

3.Securitatea și lichidarea opoziției. 1948-1965
46 (...) O altă interpretarea a fost de natură militară, în sensul că Stalin intenționa să trimită numeroase vase de mic tonaj de-a lungul Dunării, în eventualitatea deteriorării relațiilor cu Iugoslavia.
17 = R. L. Woolf, The Balkans in our Time, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1956, p. 461.
48 (...) Cele mai multe lagăre de muncă se aflau în câmpia Bărăganului, regiune cu climă aspră și populație redusă, a cărei densitate a crescut brusc la începutul anilor 50, o dată cu deportările în masă ale sârbilor și sașilor din Banat. Aceste etnii erau considerate un factor de risc, în contextul încordării relațiilor cu Iugoslavia, care fusese exclusă din Comintern [Cominform] în iunie 1948.
(...) La 14 noiembrie 1950, Securitatea a elaborat planul de deportări sub titlul „Planul de evacuare pe o fâșie de 25 de km din zona de graniță cu Iugoslavia a elementelor care prezintă un pericol prin prezența lor în regiune”. Operațiunea trebuia încheiată în maximum trei luni(24). Erau vizate 40.320 de persoane, după următoarea clasificare: (...), 1054 de „titoiști”, (...).
24 = „România liberă”, 2 iulie 1993, p. 11.
49 (...) Potrivit documentelor din arhiva DGSP, reiese că la auzul zvonurilor despre deportările iminente mulți oameni au încercat să fugă în Iugoslavia, iar alții și-au trimis copiii la rudele și prietenii din alte părți ale țării.
64 (...) Faptul că acel grup, căruia i s-au alăturat Petre Borilă (Ivan Fedorov) și Miron Constantinescu, a fost în stare să dea jos de la putere tocmai facțiunea care-și avusese sediul la Moscova în anii războiului dovedește riscurile la care erau expuși  cei ce-și încredințau soarta în mâinile tiranului sovietic.
(...) De altfel, la ședința Cominformului ținută la București în iulie 1949, sarcina de a-la pune la stâlpul infamiei pe Tito i-a fost încredințată lui Dej, cel care avea să dea ordinul, un an mai târziu, de deportare a etnicilor sârbi din Banat, în estul țării(49).
49 = G. M. Hodoș, Show Trials: Stalinist Purges in Eastern Europe. 1948-1954, Praeger, New York, 1987, p. 101.
66 (...) Soarta i-a [L. Pătrășcanu] fost pecetluită de respingerea, de către Stalin, a planului de constituire a unei Federații Balcanice (comuniste, desigur!) lansat de Gheorghi Dimitrov, liderul comunist al Bulgariei, în ianuarie 1948. (...)
Tactica permitea astfel configurarea unui context politic general de lichidare a ereticilor „titoiști” din țările satelite ale URSS, proces care a culminat cu executarea lui Laszo Rajk, în Ungaria, și a lui Traiko Kostov, în Bulgaria, în septembrie și, respectiv, decembrie 1949. (...) Spre deosebire de Rajk și Kostov, el [L.P.] nu a compărut ca inculpat principal într-un proces înscenat; judecarea a avut loc în secret, în aprilie 1954.
72 (...) Anul următor [1963], Caraman a preluat conducerea activității unui alt spion, colonelul turc Nahit Imre, pe care DGIE îl recrutase la Ankara; el fusese transferat la Paris, în funcția de director adjunct la secția de finanțe contabilitate a NATO. Două prăzi bune pentru exploatarea cărora Caraman a fost chemat la Moscova de câteva ori. În 1965, KGB, uluit de cantitatea de informații care sosea de la Paris prin filiera Caraman, și-a trimis un ofițer, Vladimir Arhipov, să colaboreze cu agentul român. Afacerea de spionaj s-a desfășurat lin până în 1969, când colonelul Ion Iacobescu, subalternul de la Paris al lui Caraman, a cerut azil politic în Statele Unite. Roussilhe și Imre au fost arestați curând după aceea, iar Caraman retras din rețea.

Anexa 2 Componența DGSP după criterii etnice 1948
Numărul total al cadrelor, indiferent de grad: 3.973
(...)
bulgari 3
(...)
iugoslavi 13
Direcțiile naționale - Numărul de ofițeri, indiferent de grad: 1.151
(...)
bulgari 1
(...)
Direcțiile regionale - Numărul de ofițeri, indiferent de grad: 2.822
(...)
Galați: bulgari 1
(...)
Sibiu: bulgari 1
(...)
Timișoara: iugoslavi 13

 

3.De la teroare la frică: Nicolae Ceaușescu și Securitatea. 1965-1978
84 (...) În scripte, Ceaușescu era doar unul dintre activiștii cu vechime care putea aspira la șefie. (...) Ceilalți candidați au fost eliminați din start: Coliu era bulgar, Bodnăraș era ucrainean.
97 Direcția XI (Tehnică) din Consiliul Securității Statului a trecut de îndată la întocmirea planului de evacuare în situație de urgență: a fost gata în 1970 și avea numele de cod „ROVINE-IS-70”.(...) Semnificativă în acest sens este însăși alegerea numelui de Rovine - locul unde voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să oprească, în 1394, înaintarea armatelor otomane ale sultanului Baiazid.
103 (...) Ofițerul cu pricina [Nicolae Pancea] debutase în cariera militară în anii 60, în DIMSM, ca diplomat, la Belgrad.

 

4.Apelul lui Ceaușescu la sentimentul național: problema Transilvaniei
119 (...) Dej și-a scurtat o vizită oficială în Iugoslavia pentru a rezolva criza socială creată prin mișcările studențești și muncitorești de la București, Iași, Cluj și Timișoara.
143 (...) Numai în perioada ianuarie-mai 1989, în Iugoslavia s-au refugiat 5.000 de oameni.
145 57 = From Sofia to Beijing: Reactions to the 19 th Soviet Party Conference, RFE Research, Background Report/133 (13 iulie 1988), p. 5.

 
5.În căutarea sprijinului popular: rolul Basarabiei
158 Redactorii s-au străduit din răsputeri să ascundă caracterul de sursă de mâna a doua al observațiilor lui Marx și să evidențieze, în schimb, faptul că prin selecția de informații și notele care le însoțeau și-ar fi dovedit, fără echivoc, sprijinul față de independența României în secolul XIX, accentul punându-se pe aprecierea lui Marx potrivit căreia nici rușii, nici turcii nu aveau dreptul, pe baza legislației internaționale, să dispună de teritoriul României(7).

7 = Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei RPR, București, 1964, p. 18.

 

6.Conformismul

180 (...) Principele [Eugen Barbu, 1969] era o alegorie transparentă a regimului Dej, acțiunea fiind plasată în Principatele române în vremea fanarioților (1711-1821). Principelui (adică lui Dej), manevrat de o putere străină, nu-i prea pasă de soarta supușilor săi.

193 (...) În măsura în care, prin conversația lui, Noica urmărește perfecționarea discipolului său prin metoda dialectică, el este o figură socratică. O asemenea perfecționare implica un program zilnic de lectură, meditație și dezbateri de idei pe cărările de munte din zona Păltinișului.

194 (...) Jurnalul lui Liiceanu a fost alternativa propusă la acele idei, după cum reiese din subtitlul dat de autor: „Un model paideic în cultura umanistă”.

197 (...) Un alt unghi de analiză a literaturii din acea perioadă îl constituie stilul. Limbajul esopic a caracterizat mare parte din creațiile de proză și poeziei.

199 (...) Botez însuși s-a plâns: „(...) Am avut ocazia să stau de vorbă la reședința unui diplomat american, cu David Binder, considerat unul din ziariștii occidentali cei mai competenți în problemele Europei de Est, care se afla într-o călătorie la București. A făcut afirmații dure, exprimându-se astfel: <Cine sunteți voi? Cine sunt disidenții din România, mă rog? Ce înseamnă, pentru voi, societatea civilă românească? În Balcani, nu există așa ceva. Noi preferăm dialogul cu cei reprezintă realitatea, precum dl. Ceaușescu. El, măcar, este la putere.>(89)

89 = Mihai Botez, Romania: A Case of „Dynastic” Communism, Freedom House, New York, 1989, pp. 62-63. 

200 (...) Refuzul lui Ceaușescu de a adopta politica de perestroika și glasnost i-a atras critici din partea conducerii sovietice, drept care ambasadorii unor state occidentale - nu toți - au primit instrucțiunea de a-i invita al recepțiile oficiale pe disidenții români(95).

95 = Între primele care au reacționat ca atare au fost Statele Unite, iar dintre țările membre ale Comunității Europene, guvernele Marii Britanii, Olandei și Franței,  pe când cele ale Greciei și Italiei și-au manifestat reticența în această privință.

202 (...) În 1961, s-au aprobat vize pentru sute de familii de evrei, condiția fiind aceea de a nu menționa Israelul ca destinație finală, pretinzându-li-se să folosească drept pretext cererea de stabilire într-o țară din Europa Occidentală, America Latină sau în Cipru.

 

7.Disidența
226-228 (...) Exasperat de eșecul în a-i atrage de partea sa pe prietenii pe care se bizuia pentru a-i semna scrisoarea [ianuarie 1977, Carta 77], i s-a adresat după câteva zile în scris lui Ceaușescu, cerându-i s-o semneze și el. (...) „Domnule Ceaușescu, (...). Zice: <Domnule, dumneata te agiți într-un anume fel și vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu ești român!> <Cum, nu?> zic, atins la tricolor. <E adevărat, bunicul dinspre tata era macedonean [slav] (Goma), bunica dinspre mama era grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am și ceva sânge polonez de la bunica dinspre tata, dar ce contează sângele care apă nu se face? Contează că eu mă simt român.(…)>(…) Cu totul și cu totul alta ar fi situația dacă și Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declarație de susținere a Cartei 77. (…) În al doilea rând, România se va putea prezenta la Conferința de la Belgrad [CSCE] cu fruntea sus.” 

244 (...) Cei mai puțin norocoși au fost împușcați de grănicerii români la frontiera cu Ungaria sau cu Iugoslavia, iar alții, al căror număr nu se va cunoaște, au murit înecați în Dunăre. Pe malul iugoslav al Dunării se află cruci – mărturii ale încercării lor de a trece Dunărea.  

255 (...) Un semn al izolării crescânde a acestei țări [România] a fost abținerea de la vot a aliaților din blocul de răsărit, Uniunea Sovietică, Bulgaria și Germania Democrată, în vreme ce Ungaria a mers și mai chiar departe și s-a alăturat celor care susțineau rezoluția [ONU, 9 martie 1989].

259 (...) Milovan Djilas în Iugoslavia, Imre Nagy în Ungaria, Alexander Dubcek în Cehoslovacia și Rudolf Bahro în Germania Democrată, cu toții au susținut schimbarea din interiorul partidului (54).

54 = Shafir, Former Senior RCP Officials Protest Ceaușescu s Policies, Radio Free Europe Research, Romania/3 (29 martie 1989), p. 6.

264 (...) Totuși, spre deosebire de cei șase veterani ai partidului, Dinescu nu s-a sfiit să menționeze procesul de reformă aplicat în alte țări din Europa de Est la inițiativa lui Gorbaciov: „Nu știu dacă Gorbaciov este considerat un țar bun sau nu...  dar milioane de oameni care au fost forțați să tacă... în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG și România îl văd ca pe un Mesia al socialismului cu chip uman”(60). 

60 = „Liberation”, 17 martie 1989.

 

8.Planificarea centralizată ca mijloc de constrângere: sistematizarea
275 (...) Alături de Albania, România a devenit cel mai radical stat socialist din Europa de Est.

 

9.Securitatea și represiunea. 1965-1989
298 Fie în martie 1954, fie în 1955(2), [Ion Pacepa] a fost transferat la Direcția de Informații Externe (Direcția I), condusă la vremea aceea de gen.-mr. Vasile Vâlcu, un bulgar care lucrase la Direcția de Informații Externe a NKGB și fusese făcut șef al Direcției de Informații Externe din România în 1952.
(...) Pacepa s-a dovedit a fi o bombă cu explozie întârziată pentru Ceaușescu, deoarece dezvăluirile lui făcute publice aproape zece ani mai târziu, în cartea lui Orizonturi roșii, au împrășțiat orice urmă de respectabilitate internațională pe care conducătorul român încercase să o păstreze pentru sine ca potențial succesor al lui Tito în calitate de purtător de cuvânt al țărilor nealiniate, căci a dat la iveală posibila lui implicare directă în crimă, șantaj, trafic de droguri și răpiri.
2 = Pacepa indică ambii ani. Ion Pacepa, Moștenirea Kremlinului, pp. 152-154.
319 (...) [căpitanul de marină Nicolae Radu] A avut mai mult succes cu un înalt funcționar de partid, Vasile Patilineț, care se presupune că a fost recrutat în 1984, pe când era ambasador în Turcia.
(...); la puțin timp după aceea [1986], Patilineț a murit într-un accident de mașină  împreună cu fiul său în Turcia, la 9 octombrie.

 

Epilog
357 (...) Din nou ungurii au refuzat să-l predea pe Drăghici și, prin urmare, la 23 mai 1993, procesul împotriva lui Drăghici și a altor ofițeri de Securitate pentru „incitare al crimă” împotriva lui Ibrahim Șefit, poreclit „Turcul”, la Sibiu în 1954, a început în absența sa.
368 (..) Sentimentele de nesiguranță generate de tulburările din fosta Iugoslavie, Ucraina, Moldova și Rusia au servit scopurilor ultranaționaliștilor, care conferă confortul unei solidarități exclusive și uniforme.

 

Bibliografie

Barker Elisabeth, British Policy in South-East Europe in the Second World War, Macmillan, Londra, 1976.

Beeson Trevor, Discretion and Valour: Religious Conditions in Russia and Eastern Europe, Fontana, Londra, 1974.

Campbell J. & Sherrard P., Modern Greece, Praeger, New York, 1973.

„East European Report”

King Robert R., Minorities under Communism. Nationalities as a Suorce of Tension among Balkan Communist States, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1973.

Lampe John R. & Jackson Marvin R., Balkan Economic History. 1550-1950, Indiana University Press, Bloomington, IN, 1974.

Pearson Raymond, National Minorities in Eastern Europe. 1848-1945, Macmillan, Londra, 1983.

Shafir Michael, From Sofia to Beijing: Reactions to the 19th Soviet Party Conference, Radio Free Europe Research, Background Report/133 (13 iulie 1988).

Sword Keith (ed.), The Times Guide to Eastern Europe, Times Books, Londra, 1990.

***, Trial of the Group of Spies and Traitors in the Service of the Espionage of Tito s Fascist Clique, București, 1950.

Woolf Robert Lee, The Balkans in our Time, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1956.

 

 

„East European Politics and Societes”, vol. 3, nr. 2 (primăvara 1989)

„Slavonic and East European Review”, vol. 54, nr. 1 (ianuarie 1976)

„Fantoma lui Gheorghiu Dej” (TISMĂNEANU 1992)

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu Dej, 1992 - Vladimir Tismăneanu,

Fantoma lui Gheorghiu-Dej, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, pp. 106-148

 

(106) (...)Să-l comparăm pe Dej cu alți lideri staliniști din Europa de Est și apoi să-l plasăm în propria familie politică, anume aceea a machiavelismului balcanic, alături de colegii și, adeseori, concurenții săi din PCR (A. Pauker, M. Constantinescu, I. Chișinevschi). (...) Să privim moștenirea istorică și spirituală a dejismului și să o comparăm cu aceea a titoismului sau a enverismului în Albania.
(107) (...)Accentuez aceste element: Dej nu a studiat la Școala Leninistă a Cominternului (precum Pârvulescu, Chișinevschi, Borilă, Stoica dintre liderii români sau Gottwald, Gero, Bierut, Vâlko Cervenkov sau Iosip Broz Tito dintre cei ai partidelor comuniste din Europa de Est). (...) Deci, spre deosebire de Rakosi, Gottwald, Bierut, Tito, Ulbricht, Thorez, Pauker, Togliatti, Dej era un caz original de aparatchik.
(108) (...)Dej organizează, în colaborare cu Comitetul Municipal București (regionala Ilfov), condus de militantul de origine bulgară Petre Gheorghe (fratele Ivancăi Rudenco și soțul Ronei Peisahovici Gheorghiu), trimiteri de scrisori demascatoare către Comintern, în care Foriș era acuzat de toate ororile posibile, inclusiv colaborările trădătoare cu Gestapo-ul și Siguranța. (...) Cel căzut avea să fie chiar Petre Gheorghe, capturat de Gestapo și executat de îndată (eșecul acțiunii lui Gheorghe avea să fie atribuit lui Foriș.).
(109) (...)De ce îl susțineau veteranii staliniști (Bodnăraș, Maurer, Ana Toma, Pintilie, Pârvulescu), pe Dej, un neofit în ierarhia clandestină împotriva celui care îi succedase bulgarului Stefanov în 1939 (alt capitol ce așteaptă elucidarea).

Dej și rivalii săi
(111)(...)Tito își putea permite să sfideze tutela stalinistă: avea de partea lui armata de partizani, tradiția rezistenței antifasciste, sprijinul unui partid de masă.
(112) (...)În 1949, Dej va avea privilegiul de a rosti rechizitoriul împotriva lui Tito la conclavul cominformist desfășurat, nu mai puțin conspirativ, la București. (...) Titlul raportului lui Dej spune totul despre adeziunea sa necondiționată la tezele celui mai sadic și agresiv bolșevism: „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. Cu această ocazie, îl va ataca pe Pătrășcanu, acuzându-l de „deviere naționalistă” și de titoism (un păcat mortal).
(114)(...)Dej trebuia să-i demonstreze lui Stalin că era cel mai fidel exponent al marxism-leninismului în Balcani.
(115)(...) În lupta pentru înlăturarea Anei Pauker, Dej se va servi de sprijinul unor promoscoviți nu mai puțin îndârjiți decât cea pe care o subminau: Chișinevschi, Petre Borilă, Constantinescu, Moghioroș și Bodnăraș.
(116-7)(...)Apele tulburi de la Kremlin, disputa Hrușciov-Malenkov, execuția lui Beria, relativa relaxare dintre celelalte și mai ales apropierea sovieto-iugoslavă nu puteau decât să-i accentueze sentimentul de anxietate.
(117)(...) Lena Constante, supraviețuitoare a acelui monstruos proces, are dreptate să scrie în excepționala ei carte de memorii publicată la Paris în 1990, că execuția lui Pătrășcanu avea o funcție precisă în salvarea puterii lui Dej: se elimina orice risc de formare a unei opoziții reformatoare în partid.
(119) (...)Teama viscerală, chiar patologică de reformă, sectarismul maladiv, pasiunea pentru politica de culise, într-un cuvânt., un bizantinism degenerat, erau notele dominante ale culturii politice ale comunismului românesc încurajate, susținute și utilizate de Dej. (...)
Reluarea legăturilor dintre URSS și Iugoslavia și evoluția politică din Ungaria și Polonia l-au convins pe Dej că era necesară o linie politică pe cât de categorică, pe atât de intolerantă în raport cu orice deviere.
(120) (...)Susținând agresiunea sovietică, facilitând tranzitul trupelor sovietice prin România, asigurând Armatei Roșii sprijinul logistic, Dej îl asigura pe Hrușciov că merita să fie menținut în fruntea fidelului satelit balcanic al Moscovei, în care reușise să transforme România.

Dej și bizantinismul politic
(121) (...)Pe lângă diplomatic-iezuitul I. Maurer, în Biroul Politic figurau întunecații cominterniști E. Bodnăraș și Petre Borilă. (...) Militantul de origine bulgară Iordan Dragan Rusev (a adoptat în anii 30 pseudonimul Borilă, un fals omagiu adus unei apuse dinastii) a fost unul din activiștii Internaționalei Comuniste a Tineretului, înainte de a pleca în Spania ca politruc. În timpul războiului civil a fost ofițerul politic originar din România cu cel mai înalt grad. Ca și alți „interbrigadiști”, s-a aflat la Moscova în al doilea război mondial. În exilul sovietic, el a conlucrat cu Dimitrov (președintele Cominternului), cu Manuislki (secretar general), A. Pauker și V. Luca, L. Răutu și V. Roman pentru formarea echipei ce urma să penetreze nucleul dominant al comunismului român, de îndată ce Armata Roșie a avea să intre pe teritoriul României.
(122) Prin diviziile „T. Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, activiștii din emigrația. sovietică vor izbuti să ocupe poziții cheie în structura puterii după 1945. Spre deosebire de Luca, Borilă a știut să-și constituie o relație de încredere cu Dej: în 1952, în loc de a-și pierde scaunul, el devine membru titular al BP la plenara din iunie. În anii 50, generalul politic Petre Borilă, în colaborare cu alt militant de origine bulgară, Dumitru Coliu, și cu Ion Vincze, au participat la operațiunile represive ale Securității. Despre Borilă se poate spune că a fost implicat în cele mai tenebroase afaceri politice. Era cunoscut ca un personaj sumbru, lipsit de prieteni, izolat și suspicios. După 1958, după retragerea trupelor sovietice și începutul desatelitizării, Borilă a continuat să se afle în anturajul lui Dej. Ce-i va fi unit pe cei doi e greu de spus. Se știe că în anii 50, când Ecaterina Borilă a fost criticată pentru tendințe deviaționiste, soțul ei nu s-a dat în lături de la admonestarea celei mai apropiate persoane. Pentru cominternistul profesionist care a fost Borilă, nimic nu era mai important decât de devotamentul de slugă față de liderul partidului. Merită recitită cuvântarea lui Borilă la Plenara CC al PMR din decembrie1961, mostră de cameleonism politic, în care fostul aghiotant al A. Pauker se deda unui feroce atac împotriva stalinistei căzută în dizgrație.
(...) Borilă a încetat din viață în anii 70, marginalizat, dar încă privilegiat, locuind într-o vilă pe str. G. Mora și beneficiind de privilegiile „pensionarilor cu pensie specială”. „Păcatul” său era legat de căsătoria fiicei sale Iordana cu Valentin Ceaușescu... (Elena Ceaușescu nu putea accepta ca nora ei să fie fiica militantei E. Abraham-Borilă). (123)Există și alte ipoteze care leagă ruptura dintre cele două familii de atitudinea prosovietică a lui Borilă, inclusiv în aprilie 1964, momentul adoptării Declarației PMR privind situația din mișcarea comunistă internațională.
(124)(.... Dacă mă înșel, aș fi bucuros să aflu detalii despre cine și cum l-a produs [filmul „Reconstituirea”]: asemenea informații nu pot decât servi lămuririi stării de lucruri din România. ultimilor ani de viață ai despotului stalinisto-bizantin.)
(125)(...)Spun doar zdruncinată, pentru că din acel moment [reabilitări 1968] a devenit limpede că titoismul lui Ceaușescu era unul de fațadă. (…) Nu titoismul, ci albanizarea, mai întâi implicită, apoi manifestă și chiar isterică, a fost calea aleasă de Ceaușescu și aparatul de partid pentru România.

Acoliți și complici
(126) (...)Sociologia și psihologia se îngemănau în chip fatal în degenerarea comunismului românesc: structura caligulară a puterii comuniste era de fapt patul germinativ pentru ascensiunea unui Caligula balcanic.
(129) (...)Avantajul lui Maurer ca premier era că apărea ca om al destinderii, al unei diplomații luminate, strategul din umbră al unui gaullism balcanic.

Stilul lui Gheorghiu-Dej
(132) La ștrandul CC, Sanatoriul Otopeni, Predeal sau Snagov și Palatul de la Lacul Herăstrău, balcanicul despot se deda plăcerilor lumești fără prea multe scrupule ori rețineri partinice. Printre apropiații săi la începutul anilor 50 se numărau I. Chișinevschi, G. Apostol, Petre Borilă și E. Bodnăraș. (...) Serile de la lac erau asemănătoare stilului de petreceri moscovite descrise de Milovan Djilas în capitala sa carte Conversații cu Stalin (absolut necesară ca lectură pentru cei care vor să priceapă universul politic al totalitarismului).

Vendeta ca principiu politic
(139) (...)Grupul Pauker-Luca era acuzat de către Dej și Maurer, Petre Borilă, Moghioroș, Sencovici, Stoica, Anton Moisescu și N. Ceaușescu de lipsă de legătură cu clasa muncitoare. Despre existența centrului de la Moscova, unul din cele trei nuclee diriguitoare ale comunismului românesc, Petre Borilă, membru al Biroului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, afirma: „Partidul a avut de dus o luptă grea împotriva grupării Pătrășcanu-Luca. Încă înainte de întoarcerea în țară, aceștia au început activitatea fracționistă, atribuindu-și locuri de conducere în partid, deși nu aveau nici un drept și nici o calitate să o facă, dat fiind că organele de conducere ale partidului activau în țară”. Despre ce organe era vorba? Comitetul Central condus de Ș. Foriș, denunțat ca trădător de Borilă cu un paragraf mai devreme? (...)
Mai departe Borilă propunea o stranie interpretare a situației emigrației comuniste românești din URSS în cel de-al doilea război mondial: „Pătrășcanu și Luca au constituit un așa zis „birou”, fără știrea și aprobarea CC al PCR; ei n-au făcut cunoscut acest lucru nici activiștilor, nici membrilor CC care se aflau, provizoriu, cu diferite sarcini în URSS și care așteptau cu nerăbdare întoarcerea în țară pentru a participa la lupta antifascistă”. Convertindu-se subit în doctrinar ideologic, vechiul cominternist preciza: „Dacă s-ar încerca, tovarăși, să se caracterizeze pozițiile fracționiștilor ca fiind de dreapta sau stânga, ca fiind revizioniste sau dogmatice, niciunul din aceste calificative n-ar cuprinde singur satisfăcător trăsăturile activității lor antipartinice, deoarece în ea se regăseau toate aceste caracteristici”. Atacul lui Borilă, el însuși unul dintre membrii, împreună cu Dumitru Coliu, Roman, Stoica și Răutu, acestui Birou din exterior, contra eroilor tinereții sale continua vijelios, într-un efort de a demonstra că esența activității deviatorilor constase, de fapt, în subminarea autorității lui Dej în partid.
Reproducând ad-litteram tonul lui Hrușciov împotriva grupului Molotov-Malenkov-Kaganovici, Borilă propune o disociere a rolului lui Dej de acela al fracționiștilor. Actul de la 23 august era atribuit perspicacității politice a militantului ceferist, câtă vreme Pătrășcanu și Luca se obstinaseră să accentueze semnificației momentului 6 martie 1945. Luca și Chișinevschi erau citați cu cuvinte în care căutaseră să minimalizeze importanța actului de la 23 august.
(140) Limbajul lui Borilă, ca și a altor participanți la această reglare de conturi, era amenințător, stârnind și azi frisoane printre cei cate știu sensul dat de comuniști unor cuvinte ca „sfărâmare” și „nimicire”. Limba de lemn, limba terorii și a minciunii culmina în pasaje ca acesta: „Faptele dovedesc că fără zdrobirea grupării antipartinice, fără apărarea unității de acțiune și a purității ideologice, partidul n-ar fi reușit să înfăptuiască cu succes multe din acțiunile sale de importanță istorică”.

Geneza stalinismului în România
(142)(...)Atunci când Stalin decidea să transfere sediului Biroului informativ al partidelor comuniste și muncitorești de la Belgrad la București, în vara anului 1948, prea puțin se știa în Occident despre comuniștii români. (...)Aici era vorba de o grupare constituită în conformitate cu postulatele leninismului, o branșă balcanică a sistemului bolșevic de credințe, mentalități și atitudini: fără ezitări, din primul moment al existenței lor ca partid, comuniștii români au făcut totul pentru a anihila orice fibră critică și pentru a menține în rând partidului o atmosferă inchizitorială.
(144)Faptul că Dej, iar nu Ana Pauker, a fost selectat pentru rostirea rechizitoriului antititoist la ședința Cominformului din vara anului 1949, vorbește despre noul său statut în ochii despotului de la Kremlin.

Despre Dej și Ceaușescu
(146) (...)Tocmai de aici și îndârjirea lui în anii 50: trebuia să dovedească Moscovei că lipsa de trecut „internaționalist” nu echivala cu cine-știe-ce tentație național-comunistă. De aici, în egală măsură, și angajarea lui atât de pătimașă în denunțarea lui Tito.
(...) În 1956, el a jucat un rol esențial în negocierile dintre liderii iugoslavi și sovietici.
(147) (...) Ploaia de sancțiuni, anchetele interminabile conduse de Comisia Controlului de Partid (sub direcția macabrilor inchizitori Dumitru Coliu și I. Vincze), voturile de blam și excluderile din partid erau menite să creeze o stare de panică și mobilizare teroristă.
(148) (...)Ceea ce a urmat [1958] a fost tentativa de creare a unui contract național-stalinist: pe de o parte, o imitare a politicii externe a Iugoslaviei titoiste, pe de alta, o consolidare a tehnicilor de control dictatorial, deci o albanizare internă.

 

„Tragicomedia comunismului balcanic” (TISMĂNEANU 1989)

Vladimir Tismăneanu, The tragicomedy of Balkan communism, „East European Politics and Society”, March 1989, vol. 3, issue 2, pp. 329-376 - Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, pp. 18-51

(19) (...)Fără îndoială, accesele de furie și toanele președintelui României - foamea lui insațiabilă de procesiuni neroniene, ode și panegirice, (...).
(20) (...)Spre deosebire de partidele comuniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, partidul comunist român din ilegalitate era o mișcare periferică total dominată, și adeseori ofensată, de Comintern. (...)
Accesele șovine ale lui Ceaușescu, romantizarea trecutului arhaic al țării, identificarea pătimașă cu conducătorii mitologici traco-geți (...).
(21) (...)În ciuda pretinselor sale atuuri de vechime și patriotism, PCR n-a renunțat niciodată la structura, dogmele și fobiile sale staliniste. Acestea au rămas intacte din cauza liderilor săi, de la E. Koblos, Boris Stefanov, Ș. Foriș și A. Pauker la G. G. Dej și N. Ceaușescu.
7 = (...) Pe de altă parte, trebuie remarcat că Albania și Coreea de Nord au fost cele dintâi care au întrebuințat stalinismul național pentru a meține o elită a puterii amenințată de reformiștii susținuți de Moscova. (...) România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia care a menținut mult timp relații interpartinice cu comuniștii albanezi și a refuzat să-l combată pe Enver Hodja. Cu toate acestea, Hodja nu a răspuns cu aceeași monedă. și l-a stigmatizat pe Ceaușescu drept un „revizionist” notoriu din cauza relațiilor sale cordiale cu Occidentul. (...) Pentru studiul puterii „tribalist dictatoriale” a lui E. Hodja, vezi Arshi Pipa, The Political Culture of Hoxha-s Albania, Tariq Ali (ed.), „The Stalinist Legacy: Its Impact On Twentieth Century World Politics”, Hammondsworth, Penguin Books, 1984, pp. 434-464.
(23)(...) Trebuie să admitem de la început că exista o bază potențială pentru o dezvoltare semitoistă a României, mai ales după 1963-1964. Alianța dintre PCR și intelighenția națională asigurau stabilitatea politică și ar fi putut îngădui elitei de la putere să-și croiască o doctrină opusă „centrului moscovit”.
(...)Fără îndoială, sub Dej nu avusese loc nicio destalinizare autentică, dar, din acest punct de vedere, România se asemăna cu Iugoslavia în primii ani de după Cominformul din 1948 și Hotărârile din 1949.
(24) (...)Nu e exagerat de susținut că autohtonismul ambivalent românesc ar fi putut să se transforme într-o nouă versiune de titoism și ar fi putut să permită o sporită cooperare politică între Iugoslavia și România (17).
17 = În ciuda amestecului personal al lui Dej în campania antiiugoslavă a Cominformului, Tito a salutat cursul autonomist al României și a cooperat strâns cu liderul PCR. Contactele s-au intensificat sub Ceaușescu, care a încercat să urmeze politica externă de nealiniere a lui Tito. Politicile culturale ale comuniștilor iugoslavi și români explică distincțiile de bază dintre strategiile lui Tito și Ceaușescu în ce privește desovietizarea. Vezi Ronald H. Linden, Communist States and International Change: Romania and Yugoslavia in Comparative Perspective (Boston: Allen and Unwin, 1987).

Discipolii români ai lui Stalin
(26)(...) Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, pe vremuri,  activist socialist în România. (22)
22 = În timpul primului război mondial, Cristian Racovski (1873-1941) a avut o poziție internaționalistă și s-a alăturat Stângii Zimmerwald. Arestat în România, el a fost eliberat de către trupele rusești și s-a alăturat partidului bolșevic în dec. 1917. În mar. 1918, el a devenit prim-ministru al Ucrainei Sovietice. Racovski a reprezentat federația revoluționară balcanică la congresul de întemeiere a celei de a Treia Internaționale. Mai târziu, a trecut de partea opoziției troțkiste, a fost exclus din partid, deportat și judecat, împreună cu Rîkov și Buharin, în cel de-al treilea proces de la Moscova, în mar. 1938. Vezi Branko Lazitch în colab. cu Milorad Drachkovitch, Biographical Dictionary of the Comintern: New, Revised, and Expanded Edition (Stanford: Hoover Institution Press, 1986), pp. 383-384.
(28) (...)Activiști precum (...), Ana și Marcel Pauker, (...), Boris Stefanov, (...) aparținând aceleiași familii spirituale, se comportau asemeni unor somnambuli politici, posedați de credința cvasi-religioasă că URSS personifica visurile lor cele mai sfinte de justiție socială și libertate umană.

Cominternul și PCR
(30)(...)În consonanță cu acest nihilism național, participanții [Cong. IV PCR, Harkov, 1928] au descris România drept „jandarm credincios al puterilor imperialiste împotriva primului stat al proletariatului, URSS, și a viitoarei revoluții în Balcani” (30).
(33)(...)Congresul [V PCR, Moscova, 1931] a adunat 38 delegați din România și reprezentanți ai partidelor comuniste din (...), Bulgaria, (...)
(35)(...)Delegația română la acest congres [VII Comintern 1935] era condusă de Boris Stefanov, care la scurtă vreme avea să fie numit secretar general (43). Membru fondator al PCR, Stefanov a fost ales deputat pe listele partidului Socialist-Comunist în 1922. Stefanov era de origine bulgară, dar se născuse în România, vorbea bine limba și era mai puțin străin de cultura țării decât predecesorii săi străini. Ascensiunea sa în ierarhia partidului a fost primită cu simpatie de mulți militanți din ilegalitate, văzând în ea redobândirea demnității naționale a partidului(44). În realitate, Stefanov era un ideolog rigid, al cărui unic scop era să pună în aplicare schemele cominterniste(45). Rolul lui în partid era să supravegheze noile organizații frontiste, să țină sub control strict cadrele și să mențină o disciplină de fier. Stefanov este întruchiparea unei întregi  generații care nu cunoștea îndoiala și n-avea nici o dilemă morală. Membrii ei împărtășeau viziunea partidului stalinist ca avangardă a proletariatului mondial și n-aveau nici un fel de mustrare iscată de impossibilitatea discuțiilor deschise în partidul comunist al URSS sau în Comintern.
43 = Un exemplu: când mama mea a părăsit Bucureștiul în 1937, pentru a lucra ca asistent medical în Brigăzile Internaționale din Spania, legătura ei superioară i-a cerut să-i anunțe pe tovarăși că „s-ar putea să avem un secretar general român”, adică Boris Stefanov.
44 = În Istoria Partidului, Victor Frunză îl trece pe Boris Stefanov printre victimele Marii Epurări din URSS: p. 231. Adevărul e că datorită strânselor legături cu Ghiorghi Dimitrov și Vasil Kolarov, influenții conducători bulgari ai Cominternului, Stefanov a scăpat acestui destin și a rămas secretar general al PCR până la înlocuirea cu Ș. Foriș în 1940. El a fost martorul exterminării vechii gărzi a PCR fără să încerce să-și apere tovarășii hărțuiți de către NKVD. În mai 1939, când părinții mei au ajuns în URSS după sfârșitul război civil din Spania, Stefanov i-a primit în calitate de secretar general al PCR și s-a abținut de la orice remarcă  privitoare la soarta comuniștilor români în timpul terorii. În toamna lui 1939, Ș. Foriș a vizitat Moscova și a purtat discuții cu Dimitrov și Manuilski în privința restructurării conducerii PCR. Demiterea lui Stefanov s-a datorat, după toate probabilitățile, unui articol publicat în Internaționala Comunistă (dec. 1939), în care încerca să tragă învățături pentru PCR din recent încheiat pactul nazisto-sovietic. Greșeala lui de neiertat a constat în cererea publică adresată comuniștilor români de a reveni la vechile teze ale luptei pentru „autodeterminarea” Basarabiei, adică la anexarea ei de către URSS. Lucru încă și mai deranjant, el cerea alipirea României la URSS împotriva „imperialiștilor războinici” britanici și francezi. Ministerul de externe sovietic a respins punctul de vedere al lui Stefanov, susținând că acesta nu este punct de vedere al guvernului. Vezi Ionescu, Communism in Romania, p. 59 și Drachkovitch și Lazitch, Biographical Dictionary of Comintern, p. 445. După incident, influența lui Stefanov în partidul pe care-l condusese cinci ani și al cărui membru era de 20, scade la zero. În timpul războiului, Stefanov a continuat să lucreze pentru Comintern, apoi s-a alăturat comuniștilor bulgari exilați și s-a întors în Bulgaria, unde a devenit un activist de partid de mâna a doua. În anii 50, el a vizitat România și și-a exprimat dor. de a fi primit de Dej, însă cererea i-a fost respinsă.
47 = (...) Pe măsură ce conflictul cu grupul lui Dej se intensifica, atât Foriș cât și adversarii, bombardau Cominternul cu rapoarte reciproc incriminante, transmise prin consulatul sovietic de la Varna. (...)
(36) (...)Cea mai mare parte din elita inițială a stalinismului românesc a fost executată sau a dispărut în lagărele sovietice, alăturându-se fostului lor idol și protector, Cristian Racovski.
52 = (...)Legătura lor cu Racovski a jucat un rol important în crearea suspiciunilor sovieticilor privitoare la aplecările troțkiste ale românilor. (...)
(40) 62 = (...)Comuniști de frunte români ca Petre Borilă, (...), au avut un rol activ în Brigăzile Internaționale. (...)Valter Roman e pseudonimul luat de Ernst Neulander, militant de origine maghiaro-evreiască din Oradea, care avea să joace un rol important în istoria postbelică a României, mai întâi ca șef de personal al armatei și ministru al telecomunicațiilor, apoi într-un proces înscenare menit să epureze partidul comuniști de „titoiști” și de „agenți ai puterilor occidentale”.

Un stalinism pentru eternitate
(43) (...)Astfel, cei din anturajul de la Doftana și Târgu Jiu ai lui Dej - G. Apostol, N. Ceaușescu, I. Chișinevschi, M. Constantinescu, A. Drăghici, T. Georgescu, A. Moghioroș, I. Rangheț - au devenit maeștri ai manipulării bizantine, (...).
73 = (...)În cuvântarea la Plenara din apr. 1968, N. Ceaușescu a subliniat responsabilitatea lui Dej pentru asasinarea lui L. Pătrășcanu și, indirect, l-a prezentat pe T. Georgescu drept opozant la înscenarea unui proces politic trucat, în care Pătrășcanu să joace rolul lui Kostov, Rajk sau Slanski.
(44) (...)Dej era cel care, la întâlnirea Cominformului din 1949, a fost ales de către Stalin pentru a rosti cuvântarea despre „Partidul Comunist din Iugoslavia încăput pe mâna asasinilor și spionilor”(79).
79 = Pentru campaniile staliniste anti-Tito, vezi Adam Ulam, Titoism and the Cominform (Cambridge: Harvard University Press, 1952) și Lily Marcou, Le Kominform: le communisme de guerre froide (Paris: Presses de la Fondation Nationale de Sciences Politiques, 1977).

Platforma antidestalinizării
(46)(...)Dorința lor [PCR] de autonomie nu era inspirată, ca în cazul lui Tito, de mândria națională rănită, ci de teama de a nu fi obligați de Hrușciov să treacă la o destalinizare hotărâtă.
(48)(...)Împreună cu fostul activist cominternist Dumitru Coliu (Dimităr Volev), președinte al Comisiei de Control a PCR, N. Ceaușescu a orchestrat epurarea din 1958-1960, care avea să ducă la excluderea a mii de cadre și a avut un efect de slăbire a vechii gărzi. Spre deosebire de M. Constantinescu, care în convorbiri particulare deplângea „bizantinizarea” vieții de partid sub Dej, se pare că Ceaușescu avea o plăcere deosebită de a imita pasiunea secretarului general pentru secret și intrigă.

Drumul spre puterea absolută
(50) (...)Pretinsul lui [N. Ceaușescu] titoism consta din spectacole operetistice care iritau conducerea sovietică, dar care nu au avut nicio consecință palpabilă pentru popor. (...) În loc să urmeze opțiunea neotitoistă, obsesia autonomiei a atras țara într-un proces de albanizare contraproductiv economic, distrugător social și dezastruos cultural.