Istoria secretă a Cominternului (LAUNAY 1993)

Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului, trad. A. Arsenescu, Venus/Negru pe alb, București, 1993

 

Revoluția mondială

27 De fapt era vorba să se susțină mișcările naționale revoluționare burgheze (Sun Iat-Sen, Reza Khan și Ataturk), care, având succes, trebuiau ajutate să înfrunte țările capitaliste coloniale(23).

23 = B. Lazitch & M. Drackovici, Lenin and the Comintern, Stanford, 1972, p. 382-416.

32 (...) Partide comuniste apăreau aproape pretutindeni. În pofida eșecului suferit în Germania, iau ființă alte partide în Austria, Bulgaria, Olanda, Finlanda, Statele Unite, în Franța, la Congresul de la Tours, din decembrie 1920, dar peste tot majoritară rămâne social-democrația.

 

Troica victorioasă

36 (...); în comparație cu agitația de la Petersburg, aici [marele ducat țarist Finlanda] domnea un calm olimpian.

39 (...) [Comintern, Hotel Lux, Moscova] Coabitarea cu aceste rozătoare era desigur dificilă, căci se apărau cu sălbătăcie, așa cum a pățit un chiriaș iugoslav, Voja Vujovic, care într-o zi a fost mușcat de buza superioară și a trebuit să fie vaccinat la Institutul Pasteur.

45 (...) În februarie următor [1929] [Troțki] va fi expulzat din URSS și surghiunuit în Turcia.

(...) La sfârșitul lui octombrie 1956, în Turcia, mă îmbarcasem la Yalova. Pentru a ajunge la Istanbul trebuia traversată Marea de Marmara, cea mai periculoasă din Europa, în genul Atlanticului de Nord, care uneori cunoaște furtuni ce țin tot timpul unui drum dus și întors din Europa în America, (...).

Altădată, sultanii aveau pregătit în permanență un vas ce putea să răspundă repede la apelul vreunei nave aflată în pericol pe Marea de Marmara. În acea seară timpul era foarte prost. Reveneam dintr-o misiune de expert pe lângă guvernul turc. Directorul general al Agriculturii, care mă întovărășea, era îngrijorat: 75% dintre turci sunt țărani și nu iubesc marea.

46 L-am liniștit. Am făcut o escală la Buyukada, Insula Principilor, la 20 km de Istanbul.

Eram, fără îndoială, ultimul care doream să văd casa unde locuise Troțki, în 1929.

La hotelul Splendid Palas se simțea un calm olimpian. În această insulă, până și păsările scăpau de furnicarul din Istanbul, în atmosfera liniștită, plină de prospețime, printre ierburile înalte, se degustau cele mai sardele din lume, sardelele de Dardanele.

Troțki locuise acolo, înconjurat de pini, al căror miros puternic parfuma aerul. Din februarie 1929 până în februarie 1933 el și-a avut reședința în vila Izet-pașa, în nordul insulei,în această insulă unde altădată împăratul Bizanțului trimitea principii căzuți în dizgrație, după ce le scotea ochii. Scria foarte mult: Revoluția trădată, Internaționala Comunistă după Lenin, Viața mea, Falsificarea stalinistă a istoriei, un buletin al opoziției, care avea să apară până în 1939. Purta o vastă corespondență, cu sute de persoane. Primea discipoli, prieteni, și chiar pe un ziarist sosit pe neașteptate, Georges Simenon, care tocmai îl crease pe „comisarul Maigret”.

Toți păreau să gândească că aceasta era insula Elba a lui Troțki. Pentru el însă nu însemna  nimic sau poate mai curând, ca și Napoleon, se credea pe punctul de a porni spre o nouă izbândă. (...) Blumkin, un fost secretar, devenit agent al GPU, îl vizitase.

 

Marile procese de la Moscova

71 (...) Li se alătură Cristian Racovski (născut în 1873), prieten cu Jules Guesde, Rosa Luxemburg și Troțki.

72 Este exilat mai întâi cinci ani în Astrahan, apoi în Kazahstan. (...)

În sfârșit, Racovski a recunoscut că era agent al Intelligence Service încă din 1924 și avea relații criminale cu spionajul japonez din 1934. (...)

Cu excepția a trei dintre ei, printre care și Racovski, au fost condamnați la moarte și executați a doua zi.

Cristian Racovski, bulgar prin naștere, de naționalitate român, doctor în medicină (Montpellier, 1896), fusese ambasador la Londra, apoi la Paris (1925). Avea să moară în închisoare la 11 septembrie 1941.

Francis Comte, excelentul și distinsul său biograf, subliniază că cel care nu se ascundea de a fi fost prietenul lui Troțki timp de 30 de ani „a dispărut în umbra sinistră a lagărelor, unde a trebuit să suporte toate mizeriile, toate ticăloșiile, pentru că a fost obligat (el, om distins și de o mare cultură) să coabiteze în permanență cu deținuți de drept comun, care disprețuiau pe cei politici îi luau în batjocură de îndată ce aveau vreo responsabilitate”.

„Se crede că Racovski a supraviețuit încă trei ani, înainte de a fi împușcat din ordinul lui Stalin, când germanii au pătruns în Rusia albă, la 22 iunie 1941. Se știe că în criza pe care traversat-o, la anunțul invaziei URSS de către trupele germane, liderul sovietic a suprimat pe toți foștii conducători pe care nu i-a constrâns la sinucidere sau pe care nu i-a condamnat la moarte în timpul marilor procese. Părea că se teme ca poporul să nu-i elibereze și să le ceară să conducă destinul primului stat socialist care se afla în ajunul traversării uneia dintre perioadele cele mai dificile perioade din istorie”(58).

75 (...) Se știe că încă din Turcia el [Troțki] stabilise legături cu grupurile comuniste de opoziție din toate țările și în special cu cele din Franța, Spania și Uniunea Sovietică.

(...)

La Buyuk Kada, Troțki își duce existența împreună cu Natalia Ivanovna, soția lui Sedov, născută la Romny (Rusia) la 26 august 1882.

76 (...) Un prieten al lui Troțki, Racovski, îi [Natalia Ivanovna 1907 Viena] asigură existența până în 1908. (...)

Atunci [martie 1927 Paris] era ambasador Cristian Racovski.

77 (...) Aceasta s-a datorat rechemării la Moscova a ambasadorului Racovski, care fusese expulzat din partid ca troțkist, apoi exilat și el în Asia Centrală. Sedova [Natalia Ivanovna] a revenit în URSS și l-a întovărășit pe Troțki la Alma-Ata, apoi în Turcia(62).

78 (...) Cei doi Troțki și fiul Leon Sedov au ajuns la Buyuk Kada cu trenul [de la Vintimilia]. La sosire a aflat că soția sa legitimă fusese deportată în regiunea Omsk, că prima sa fiică, Zinaida, amenințată de a fi expulzată de guvernul Schleicher, se sinucisese la Berlin. (...)

Împreună cu tovarășa sa, el [Troțki] se îmbarcă la bordul unui mic vas italian, „Bulgaria” [spre Franța 24 iulie 1933]. (...)

79 (...) De fapte, era vorba de Jeanne Martin, soția lui Raymond Molinier, devenită prietena lui Sedov, pe care îl urmase de la Buyuk Kada la Berlin, în 1931, când urmase studii de inginerie, la Technische Hochschule.

85 (...) Gestapoul arestează, la 9 martie [1933], la restaurantul Bayernhof, de pe Potsdamstrasse, la Berlin, trei bulgari: Dimitrov, Popov și Tanev.

86 Era vorba de trei agenți ai Cominternului. Dimitrov era responsabil al acestei organizații pentru Europa Occidentală.

Poziția lui Dimitrov era considerabilă. El coordonează activitățile partidelor comuniste german, austriac, belgian, francez, ungar, italian, polonez, dar și din Balcani.

(...) Mai ales că Dimitrov încearcă să stabilească un front comun cu cele 12 milioane de muncitori, salariați și țărani social-democrați, pentru a împiedica ascensiunea nazismului.

(...) Capcana a funcționat perfect, iar bulgarii nu mai erau decât prizonieri incomozi.

Procesul incendierii Reichstagului, care s-a desfășurat la Leipzig, a permis lui Dimitrov să se măsoare în mod strălucit cu Goering. Cei trei bulgari, achitați, au fost în cele din urmă eliberați și, la cererea URSS, expulzați. După o scurtă escală la Konigsberg, cei trei eroi și-au continuat drumul, cu avionul, la Moscova, unde au aterizat la 27 februarie 1934 către ora 19 (67).

Dimitrov și-a făcut o intrare triumfală la Hotel Lux. Acest bărbat de 52 de ani plăcea latoată lumea.

87 Femeile erau atrase de părul său bogat și de privirea plină de magnetism. Tovarășii îl plăceau simplitatea și amabilitatea sa orientală. Stalin îi aprecia docilitatea.

În timpul procesului de la Leipzig, Andre Marlaux a creat și prezidat un comitet mondial pentru eliberarea lui Dimitrov. Această acțiune a făcut mult zgomot. (...)

Dimitrov se bucura de o popularitate mondială și era normal ca „leul de la Leipzig” să se impună, la al VII le a Congres al Cominternului, care a avut loc la Moscova, în 1935, ca secretar general al Internaționalei.

El a propus unitatea de acțiune a partidelor de stânga într-un front comun și popular(69).

69 = Prima propunerea s-a născut la Lille, la 22 iunie 1934, și a apărut în ziarul socialist La Bataille ouvriere.

93 (...) Crimele lui Stalin erau atât de îngrozitoare, încât nimeni nu a putut vreodată să le găsească motivația. Nu se pot face similitudini decât cu Neron, Caligula, Philip al II lea sau Ivan cel Groaznic.

(...) În 1928, la Hotel Lux [Comintern/Moscova] au dispărut trei frați Vujovic, Grgur (28 ani), Radomir (31 ani), Voja (33 ani). Cei trei sârbi (iugoslavi) erau întemeietorii asociațiilor de tineret comuniste din Franța (Voja), Rusia și Serbia. Toți trei erau foarte simpatici și plăceau la toată lumea. Voja locuia împreună cu soția sa, o profesoară franțuzoaică, Charlotte Caspar, și cu fiul lor Vladimir (născut în 1922)(79). Simpatia lor pentru Troțki făcuse să fie luați la ochi. Toți trei au fost trimiși în marea închisoare din Moscova, Butirka, unde erau duși troțkiștii, câte 70 sau 100 într-o celulă(80). Asta înainte de a fi deportați la Verkne-Uralsk, de unde nimeni nu se mai întoarce.

94 (...) După tinerii sârbi a venit rândul conducătorilor Partidului Comunist Iugoslav, care nu fuseseră arestați în țara lor.

De la 31 decembrie 1920, în Iugoslavia partidul comunist este scos în afara legii.

La raportul său din martie 1939 privind Cominternul și partidele care îl formează, Manuilski afirma că partidele comuniste iugoslav, polonez și ungar fuseseră distruse de către poliția națională. Asta însemna că există bănuieli și astfel se explică de ce cei mai mulți dintre militanții care treceau prin Moscova erau „eliminați”. Singurul care a rezistat a fost un revoluționar care acționa în clandestinitate, Iosif Broz (numit mai târziu Tito), al cărui viitor era asigurat.

95 Soldat în armata austro-ungară în 1914-1918, fusese prizonier de război la ruși, apoi crease o divizie de gărzi roșii în timpul revoluției. Agitator profesionist, el urmase cursurile școlii de război civil din Moscova, timp în care revenea regulat în Iugoslavia.

Avea să se angajeze în recrutarea și plecarea voluntarilor pentru Spania (1936-1938).

Bulgarul Dimitrov (născut în 1882) se afla la Moscova, aureolat de glorie după procesul de la Leipzig. Devenit secretar general al Cominternului, el domina toată lumea de aici. Mare internaționalist, el era, mai presus de orice, fidel lui Stalin: „Nu există pe lume decât Moscova. Moscova este steaua conducătoare!”

În timpul captivității sale în Germania, avusese durerea să-și piardă soția, Liuba Ivosevic, o croitoreasă iugoslavă care luptase 25 de ani alături de el. Încetase din viață la Moscova în urma unei boli îndelungate.

În momentul procesului de la Leipzig, mama sa, Parascheva Dimitrova, pierduse trei fii: Constantin, secretar al sindicatului tipografilor, căzut în 1913 în prima linie în războiul balcanic; Nicolae, mort în 1916, deportat în Siberia din 1908; Theodor, mort în 1925, în pușcăria poliției politice bulgare.

Dimitrov avea două surori. Lena, care a emigrat în URSS în 1925, s-a căsătorit mai târziu cu Cervenkov, secretar general al Partidului Comunist Bulgar, apoi prim-ministru (1950-1956). Cea mai mare, Magdalena Baranova, al cărei fiu de 18 ani era în închisorile bulgărești, a întovărășit-o pe Parascheva la Paris pentru a lua parte la mitingul antifascist organizat în favoarea lui Dimitrov.

96 Apoi amândouă s-au postat în fața închisorilor din Berlin și Leipzig pentru a aștepta să aibă vorbitor cu Ghiorghi(81).

Reîntors la Moscova, el nu s-a mai instalat la Hotel Lux, ci într-o vilă, la țară, la 40 km depărtare de Moscova, aproape de munții Leminske Gorki. Acolo a locuit cu a doua sa soție, Roza Iulievna Fleischmann, de la care a avut un fiu, Mitia. Apoi au adoptat pe fiica unui comunist chinez, Van Min.

Foarte repede, Dimitrov a fost flancat de doi adjuncți: un bulgar, Vasili Kolarov (1877-1950)(82), și un tânăr rus, Boris Ponomarev (născut în 1905). Este drept că bulgarii, datoriră unor chestiuni de limbă și religie și, de asemenea, de recunoștință față de Rusia, care le-acordat independența în 1877, sunt mai legați de această țară decât de oricare alta.

De fapt, Dimitrov a fost secretar general al Stalinternului. În Bulgaria, el avea încredere în special într-o femeie, pe nume Tsola Dragvitse (născută în 1900). Fiică de țărani, ea era profesoară, afiliată la Partidul Comunist Bulgar din 1919. După ce a participat la insurecția comunistă din 1923, a fost trimisă la Moscova pentru a urma cursurile școlii leniniste a Cominternului. Începând cu 1936, ea avea să ducă în Bulgaria o viață clandestină periculoasă.

81 = Dimitrov a fost întemnițat de Gestapo de la 9 martie 1933 până la 27 februarie 1934.

82 = L-am cunoscut și intervievat pe Kolarov în 1946, la Paris, în timpul Conferinței celor 21. Am vizitat la Sofia locurile unde au trăit Dimitrov (din 1888 până în 1923), Opaltchenska, 65, și Kolarov (din 1919 până în 1923), A. Slatarov, 5; am fost uimit de diferența de nivel social. O familie numeroasă de muncitori pentru primul, mediu mic-burghez la cel de-al doilea. Multe cărți la Dimitrov, tablouri de o oarecare valoare la Kolarov.

 

Fronturile populare

102 Congresul al VII lea al Cominternului, care s-a ținut la Moscova între 25 iulie și 21 august 1935, a avut o importanță istorică.

Gheorghi Dimitrov, eroul de la Leipzig, a fost raportorul general.

Când, la 23 decembrie 1933, Curtea de la Leipzig l-a achitat, Moscova i-a atribuit naționalitatea sovietică și apoi l-a considerat ca pe un cetățean al său. Deci cel care a preluat conducerea Cominternului era un cetățean sovietic. Asta s-a văzut foarte bine în timpul dezbaterilor. Dimitrov vorbea ca un profet, căruia Cel de Sus îi dădea acest drept. El s-a referit mai întâi la „ofensiva fascismului și la sarcinile Internaționalei Comuniste în lupta pentru unitatea clasei muncitoare împotriva pericolului fascist.”

Fascismul, declara el, este dictatura teroristă deschisă a elementelor celor mai reacționare, mai șovine, celor mai imperialiste ale capitalului financiar.

103 Fascismul de tip german este cel mai agresiv, trupa de șoc a contrarevoluției internaționale, principalul ațâțător al războiului imperialist, instigatorul cruciadei contra Uniunii Sovietice, marea patrie a muncitorilor din lumea întreagă. Nu este vorba de puterea micii burghezii, nici de o dictatură a unor elemente rătăcite ale proletariatului, nici de un fenomen provenit din străfundurile sufletului german. Fascismul este chiar puterea capitalului financiar.

Primul lucru ce se cerea realizat era un front unic, unitatea de acțiune a muncitorilor din fiecare regiune, din fiecare țară, din lumea întreagă. Cu această armă trebuie să te aperi și apoi să treci la contraofensivă împotrivă dușmanului de clasă (92).

Dimitrov era un adevărat marxist. Raportul prezentat de el în 1935 reprezenta programul Cominternului pentru perioada 15 august 1935 ... 23 august 1939(!). (...)

Unitatea de acțiune a tuturor elementelor clasei muncitoare în lupta contra fascismului, aceasta a fost la 13 august concluzia noului conducător al Stalinternului. Ceea ce nu diminuează cu nimic valoarea avertismentelor pronunțate de el la 25 iulie 1935: „Pericolul care amenință cel mai mult țara noastră proletară este agresiunea probabilă a fascismului german. Dacă nu reușim să îndreptăm aceste forțe către alte țări, nu vom putea înlătura pericolul. Trebuie întreprinsă o acțiune urgentă pentru dezintegrarea forțelor țărilor din vest, pentru a îndrepta asupra lor pericolul ce ne amenință.”

92 = G. Dimitrov, Oeuvres choises, Sofia, 1960.

Elzar și alții, George Dimitrov, Sofia, 1982.

104 (...) Călătoria pe care Jacques Duclos a făcut-o la Madrid, la ordinul lui Dimitrov, în toamna anului 1935, pentru a-l întâlni pe Largo Caballero, lider socialist spaniol, ca să-l convingă să participe la crearea Frontului Popular, a fost tăinuită opiniei publice spaniole. (...)

La începutul lui 1936, Duclos merge la Moscova să-i anunțe lui Dimitrov reușita misiunii sale.

111 (...) În octombrie [1936], la Paris, pe strada Lafayette, 128, [Maurice Thorez, secretar general al PCF] l-a primit pe Dimitrov, care venise să coordoneze activitățile activitățile reprezentanților Cominternului: Gottwald, Longo și Togliatti. (...)

Thorez și Togliatti erau amândoi responsabili în fața Cominternului de intervenția în Spania, dar Togliatti primise din partea lui Dimitrov sarcina de delegat special în Spania.

113 (...) La sfârșitul anului 1937, scandalul atinsese un asemenea nivel încât Marty [„măcelarul de la Albacete”] a trebuit să se ducă în persoană la Moscova pentru a da socoteală lui Dimitrov și Stalin. Nu pare să fi fost dezaprobat, dar din motive de ordin tactic, este reținut la Moscova câteva luni.

 

Marele Război Patriotic

124 (...) Înainte de acest congres [XVIII PCUS], Manuilski avea să declare, la 2 martie 1939: „Planul burgheziei reacționare britanice este de a sacrifica micile state din sud-estul Europei fascismului german, pentru a dirija Germania spre Est, împotriva URSS, pentru a se încerca printr-un război contrarevoluționar, întârzierea progresului socialismului, victoria comunismului în URSS.”

(...) Când, la 18 martie [1939], Litvinov propune constituirea unei alianțe antigermane între Franța, Anglia, România, Polonia, Turcia și Uniunea Sovietică, nu-l aude nimeni.

128 (...) Ea [poloneza Vanda Vasilevskaia] participă, de a semenea, la activitățile Uniunii slave (congrese la Moscova, în august 1941, aprilie 1942, mai 1943, apoi în ianuarie 1944)(116).

116 = A. Mousset, Le monde slave, Paris, 1946.

132 (…) [Svetlana Stalin] „(...) Singurul străin pe care l-am văzut a fost Iosip Broz Tito în 1946. (...)” (120) [vila lui Stalin de la Illinskoie, la 20 km NV de Moscova]

120 = Svetlana Stalin, Vingt lettres a un ami, 1967.

134 (…) Svetlana își amintește că a văzut acolo, cu două luni înainte de moartea lui Stalin, o întreagă galerie de desene și portrete ale unor scriitori ca Gorki, Șolohov și alții și o reproducere a faimosului tablou al lui Ilia Repin (1844-1930) Răspunsul dat sultanului de cazacii de pe Don, tablou pe care îi plăcea lui Stalin să-l privească și să-l arate,

135 (…) În timp ce Eugen Fried, reprezentantul lui Dimitrov pe lângă Thorez, trecuse în Belgia, el continua să se comporte ca un pacifist calm și hotărât; (…).

137 (…) El [Fried 15 septembrie 1939 PCF Bruges] citește un mesaj din partea lui Dimitrov: „Trebuie luate toate măsurile pentru a-l salva pe Thorez și să-l aducem să conducă partidul.”

138 (…) [Kuntzevo 1939 Comintern] Printre aceștia erau:

(…)

-bulgarii: Belov, Cervenkov cu soția, sora lui Dimitrov, și cei doi copii ai lor;

(…)

146 (…) [1941 misiune la Stockholm] Aceasta a fost un fel de favoare pe care Ulbricht a obținut-o de la Dimitrov.

149 (...) Un ultim incident de subliniat relativ la Kuntsevo. Dimitrov, care împreună cu Troica Dimitrov-Manuilski-Togliatti, trebuia să patroneze tot acest serai, își vede sănătatea în declin. Era diabetic și locuia cu familia într-o vilă puțin mai depărtată. Își vopsea barba și arbora un ten de culoare înșelătoare, cum au uneori cei foarte bolnavi. Totuși, respectând regulile, îl vedea pe Stalin în fiecare sâmbătă.

150(...) Acestea [Stalin Beria Jukov 7 octombrie 1941] au fost confirmate de:

-Redactorul-șef de la „Orbita”, ziar din Sofia, la televiziunea bulgară, în 1989: „Pe atunci tânăr diplomat la Moscova, îmi amintesc că Beria i-a cerut ambasadorului nostru de a-i servi ca intermediar. Ceea ce s-a îndeplinit, dar Hitler nu a acceptat, deoarece era convins de căderea imediată a Moscovei”.

151 (...) Dimitrov și Manuilski vor rămâne la Kuibâșev, ceilalți, cu Togliatti, se vor instala la Ufa. Aici, într-o școală, numită Institut științific, vor funcționa radiourile naționale: (...), Hristo Botev (bulgar), (...).

 

Hotărârea de dizolvare a Cominternului 15 mai 1943

156 (...) Primul timp. La 15 mai, prezidiul Comitetului Executiv, reunit la Moscova, emite rezoluția de mai sus. Acest text este semnat de membrii Prezidiului: Dimitrov (secretar general); (...) bulgarul V. Kolarov, (...).

157 (...) Al doilea timp. La 8 iunie, are loc o nouă ședință a Prezidiului, în cursul căreia 30 de partide comuniste aprobă în unanimitate rezoluția din 15 mai. La sfârșitul acestei ședințe, Prezidiul desemnează o comisie de patru membri, care va fi însărcinată cu lichidarea Cominternului. Acesta este formată din Dimitrov, Manuilski, Pieck și Togliatti.

(...) Dar s-au întâmplat oare lucrurile într-adevăr așa? Martorii principali, Dimitrov, Manuilski și Togliatti nu au vorbit. (...)

Dimitrov ar fi spus lui Djilas că proiectul de dizolvare s-ar fi născut din epoca anexării statelor baltice de către URSS. Era vorba să se regrupeze în jurul Uniunii Sovietice toate forțele politice pe care le controla. Doar pentru a nu se lăsa impresia că decizia fusese luată sub presiunea Germaniei, a fost amânată pentru mai târziu(137).

Un lider comunist spaniol, Jesus Hernandez, care a emigrat apoi, a pretins că a fost convocat în seara de iunie la sediul Cominternului, unde i-a găsit pe Togliatti, Manuilski și Dimitrov.

137 = M. Djilas, Conversations avec Staline, Paris, 1962.

158 Iată cum povestește întrevederea: „- Fără îndoială, ați dori să căpătați unele explicații în privința dizolvării? m-a întrebat Dimitrov.

-Într-adevăr.

-Este preferabil mai întâi să facem ceva și apoi să discutăm. Se impunea evitarea imprudențelor și a efortului pe care l-ar fi produs o surpriză. Vă dați seama că era necesar să se spulbere unele aprehensiuni ale aliaților.

(...)

159 (...) – Vom redresa situația, spuse Manuilski. (...) Aparatul va fi mai puțin important și mai ales mai puțin vizibil, dar veți rămâne toți în legătură cu Dimitrov, care își va avea sediul la secția pentru Afaceri Externe a Partidului Bolșevic. (...)” (138).

138 = J. Hernandez, La Grande Trahison, Paris, 1953. Alți emigranți, de o importanță mai mică, au mărturisit de asemenea: (...); V. Vlakhovici, Est-Ouest, Paris, 16 mai 1959.

160 (...) Hotărârea luată a fost pur formală, funcțiile vechi ale Cominternului fiind asigurate în viitor de secția pentru Afaceri Străine a Partidului Comunist Sovietic, de Dimitrov, Manuilski și Togliatti.

Castro Delgado, fost funcționar al Cominternului, azi emigrant, a declarat că organizația pregătise echipele pentru țările în care avea certitudinea că armata roșie va pătrunde înaintea armatelor aliate, în Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Ungaria, fără a uita Germania de Est.”

161  Este stabilită și o anumită repartizare a sarcinilor: Dimitrov se ocupă de viitoarele democrații populare, ajutat de Pieck, Florin, Gottwald, Kolarov, Kopplenig, Pauker și Rakoczi; (...).

În privința programului, dacă se judecă după rezultate, planul prevedea o nouă utilizare a rețetei aplicate de Dimitrov în 1935, aceea a politicii Frontului. (...)

Toate concesiile sunt permise, sub rezerva respectărilor sovietice, după cum urmează:

(...) 2.Interesele națiunilor slave surori, unde, de altfel, vor predomina guverne comuniste, trec după interesele URSS, dar înaintea tuturor celorlalte națiuni.

162 (...) În virtutea acestor legi, vom stabili, carta Politbiroului:

(...) b) O zonă de securitate formată din blocul slav al țărilor învinse (Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia), unde partidul comunist predominant va practica o politică rusofilă constructivă.

(...)

Consemnele lui Dimitrov și ale colegilor săi vor fi aplicate cu oarecare dificultate.

165 (...) Vom vedea mai departe cum au fost aplicate consemnele lui Dimitrov în Europa Occidentală. (...) Bulgaria vede luând ființă în 1943 Frontul Patriei, format din Partidul Agrarian al lui Petkov, din mișcarea naționalistă Zveno și din socialiști dizidenți.

166 (...) Aici [Copenhaga] se retrăsese acest birou [secretariatul Cominternului], după arestarea lui Dimitrov, la Berlin.

169 În Grecia, ELAS, coaliția partidelor democratice ale rezistenței, este infiltrată cu agenți de partidul comunist și duce o luptă ascunsă și severă împotriva celorlalte mișcări de rezistență.

Vom reveni asupra comportării partidelor comuniste ale unor țări ca Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, dar trebuie să semnalăm încă de pe acum că fazele evoluției vor fi paralele cu cele ale partidelor citate mai sus(149).

149 = O analiză națională figurează în publicația European Resistance Movements, I, II, Pergamon, Oxford, 1963.

170 (...) Pentru a ne convinge, este suficient să ne reamintim că în același timp conducătorii sovieticii procedează și la stimularea panslavismului și ortodoxiei.

Rusia este tutorele țărilor slave, acestea reprezentând, pe eșichierul său, ținta extremă a avansului diplomatic și economic. Când a avut loc la Moscova, în august 1941, primul congres slav, care a marcat nașterea slavismului, lumea și-a putut da seama de aceasta. Înainte de încheierea lucrărilor, acest congres a hotărât să ia contact cu toate organizațiile slave din lume(151). În anul următor, la 4 și 5 aprilie 1942, apostolii slavismului, poloneza Vasilevskaia, sârbul Maslarici, bulgarul Kosovski, croatul Salaj, cehii Culen și Nejedly, slovenul Regent răspund apelului și se întâlnesc la Moscova pentru a hotărî strângerea legăturilor între toți slavii, uniți în situații vitrege.

151 = Acest congres a reluat tradiția țaristă, hotărând, prin moțiunea finală, măsuri similare cu cele luate la un congres analog în 1867. Ar trebui menționată apropierea intelectuală, datorită creării de catedre specializate la Universitatea din Moscova și a revistei Les Slaves. Trebuie amintite ecourile pe care aceste manifestări le-au avut la Londra, unde s-a ținut o conferință slavă, la 27 martie 1942, și la New York, unde a avut loc congresul slav de la Detroit la 25 și 26 aprilie 1942.

171 În 1943 și 1944 au loc noi congrese care izbutesc să realizeze Frontul slav al eliberării, cu diferite comitete.

(...)

Comitetul ceh de eliberare, având ca șef pe colonelul Svoboda, reprezentând divizia cehoslovacă care lupta alături de armata roșie și diverși membri ai parlamentului ceh, și comitetul iugoslav de eliberare, format în Iugoslavia, de Tito, Pijade, Ribar și alți câțiva, organizații care proslăvesc solidaritatea slavă și reforma agrară, vor permite Kremlinului să joace o festă urâtă guvernelor polonez, cehoslovac și iugoslav, emigrate la Londra. Aceste organizații vor înlesni Moscovei să favorizeze luarea puterii de către comuniști în aceste țări(152)

Există, spunem, între toate țările slave puncte de contact multiple. Concepția asupra lumii (Weltanschaunung al germanilor), obiceiurile și mai ales religia. (...) Germania a răspuns la acestea prin convocarea la Viena, la 5 noiembrie 1943, a mitropoliților de la Paris, Berlin, Belgrad, care au hotărât să considere nulă alegerea patriarhului de la Moscova, Serghei.

151= A. Mousset, Le monde slave, Paris, 1946.

172 De altfel, nu vor fi urmați de mitropoliții Atenei, Bucureștiului, Sofiei, nici chiar de prelații sârbi, care au luat poziție în favoarea bisericii ortodoxe ruse. Se știe că apoi cea mai mare parte a mitropoliților despre care am vorbit vor recunoaște autoritatea patriarhului tuturor rușilor.

Reflecții

176 (...) Gheorghi Dimitrov s-a întors în Bulgaria la 4 noiembrie 1945, după 22 de ani de exil.

El a condus guvernul cu succes, dar a comis imprudența de a dori, împreună cu Tito, să elaboreze o înțelegere între slavii de sud, fără a fi supus proiectul lui Stalin.

Între timp s-a îmbolnăvit și a fost dus la Moscova pentru a fi îngrijit la sanatoriul Borovika. De mai multe ori conducătorii Partidului Comunist Bulgar au solicitat, dar în zadar, să-l viziteze.

În cele din urmă li s-a dat aprobarea, dar pentru că Dimitrov suferea de o maladie la gât (cancer?), li s-a recomandat să nu-i vorbească.

El a decedat la 2 iulie 1949 și a fost așezat într-un mausoleu, la Sofia, vizavi de fostul palat al țarului.

În urma tulburărilor survenite în Est, anul trecut, rămășițele sale pământești într-un cimitir dintr-o suburbie.

 

 

Anexa 9 Diviziunea muncii în cadrul secretariatului Cominternului

Situația după al II lea congres, la 13 iulie 1921

193 (...) 3.Matyas Rakoczi, ungur (1892-1971). Născut într-o familie de comercianți evrei, coleg cu Bela Kun.

194 Aria geografică: Ungaria, Germania, Austria, Cehoslovacia, Balcanii.

(...)

 

Anexa 13 Părerile lui Willy Brandt în 1945

200 (...) 1945, p. 59: „(...) În Bulgaria, România și Iugoslavia noile guverne se sprijină pe mișcările întărite ale muncitorilor și țăranilor. (...)” (161)

161 = Willy Brandt, Der Zweite Weltkrieg, Comitetul pentru reconstrucție democratică, Stockholm, octombrie 1945, 59 pagini.

 

Anexa 14 Rolul lui Togliatti în dizolvarea Cominternului

202 (...) Se pare totuși că Togliatti, care, spre deosebire de alte personalități ca Thorez, Pauker și chiar Dimitrov, se bucura de mare încredere la Kremlin, a fost unul din motoarele operațiunii. Această hotărâre s-ar situa la începutul evoluției filosofice a liderului italian: „Este interesant de urmărit reflecțiile lui Togliatti care, vorbind de formele de cooperare în mișcarea comunistă de după război, a lansat ideea policentrismului, adică cooperarea regională a partidelor aflate într-o situație identică; de exemplu, cooperarea partidelor francez, italian, spaniol sau a celor din țările scandinave sau a partidelor din Europa Centrală.” (V. Vlakhovici, „Komunist”, Belgrad, 20 aprilie 1959)

Hotărârea și aplicarea ei ar fi fost un compromis între politica Fronturilor, dragă lui Dimitrov, și noua concepție policentristă a lui Togliatti.

 

Anexa 19 Comunismul și războiul din Spania

210 (...) Partidul Comunist Spaniol era controlat de către francezii Andre Marty și Jacques Delors, ungurul Erno Gero (zona din centru), bulgarul Stepanov, argentinianul Codovilla, dar în special de Togliatti, numit Ercole Ercoli sau Alfredo, care a procedat la lichidare.

211 (...) În Brigăzile Internaționale au activat pe rând Tito, zis Tomanek, Gottwald, Ulbricht, Willy Brandt, Pietro Neni, inspectorul general Luigi Longo, zis Gallo.

 

 

Note

41 = Raskolnikov a fost numit ambasador în Estonia, în Danemarca, apoi în Bulgaria. Devenit antistalinist, a emigrat în Franța și a murit la Nisa, în septembrie 1939.

63 = (...) Principalul său executor a fost comandantul Carlos J. Contreras (Vittorio Vidali), care din 1947 până în 1954 a fost liderul comunist italian antititoist la Trieste.

109 = Apoi, la 25 noiembrie 1940, Bulgaria, Croația, Danemarca, Finlanda, China (Nanking), România și Slovacia. [Pactul Anticomintern]

143 = [germanul Wilhelm] Pieck este, din 1939, succesorul lui Bela Kun la secretariatul Balcanilor din Comintern.

162 = Surse: Branko Lazitch, Est-Ouest, Paris, februarie 1992.

„Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924” (STĂNESCU 1924)

M. C. Stănescu, Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924, Editura Politică, București, 1971, 293 p.

  

1. România în anii 1921-1924
(32)(...)În cursul anului 1921 s-a ajuns la constituirea unei alianțe între România, Cehoslovacia și Iugoslavia, intrată în istorie sub denumirea Mica Înțelegere. (...)
Statele din Mica Înțelegere au promovat o politică de alianțe sau colaborare cu Franța și Anglia.
(...) În țările capitaliste, avântul revoluționar al maselor scade treptat și se încheie în 1923-1924, odată cu înfrângerea luptelor proletare din Bulgaria și Germania.

 

2. Organizații politice și profesionale ale clasei muncitoare din România în perioada mai - decembrie 1921

Ecoul intern și extern al creării PCR și al arestării delegaților la Congres
(40) (...)Arestarea comuniștilor, dar mai ales faptul că printre ei se aflau cinci deputați - Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu Gherea, C. Stoev, E. Stanev și D. Stoiculescu - a dat naștere unor aprinse discuții în parlament în mai și iunie 1921.
(41) (...)La 2 iunie, deputatul social-democrat T. Dragu a dat citire în parlament a unui memoriu semnat de 54 de militanți arestați, printre care: (...), C. Stoev, (...). Este exprimată protestul împotriva arestării, deoarece ținerea congresului a fost anunțată din timp și a fost aprobată de autorități, iar lucrările s-au desfășurat public, în prezența reprezentanților autorităților militare și polițienești.
(47) (...)O pagină luminoasă în istoria relațiilor tradiționale de colaborare a mișcării muncitorești din Bulgaria și România a înscris cu acest prilej proletariatul din țara vecină, sub conducerea Partidului Comunist Bulgar.
În nr. din 17 mai 1921, ziarul „Rabotniceski vestnik”, organul PCB, insera articolul Victoria comunismului și turbarea reacțiunii din România, în care aprecia crearea PCR ca o victorie a mișcării muncitorești internaționale. „PCB felicită proletariatul frate român pentru intrarea lui în armata Internaționalei Comuniste” (36).
36 = „R. v.”, XXIV (1921), nr. 255, 17 mai.
(48) PCB își exprima „protestul hotărât împotriva noului act de teroare. Partidului frățesc comunist din România el îi exprimă solidaritate și hotărâre de a-l susține în lupta împotriva dușmanului de clasă”. La 19 mai, într-un articol din același ziar, PCB își exprimă din nou solidaritatea cu comuniștii români. Asemenea articole a publicat ziarul în continuare. PCB a organizat și adunări publice de protest în orașe și sate. Seria a fost deschisă de adunarea ținută la Sofia în 20 mai. În fața a mii de muncitori, au luat cuvântul doi reprezentanți ai PCB, care au înfierat actul abuziv al guvernului român. (...) În zilele următoare, PCB a organizat adunări în: Stara Zagora, Troian, Lesicevo, Sliven, Pazargic, Gabrovo, Lom, Vidin (39).
39 = Loc. cit., 27/19 mai, 259/21 mai, 262/30 mai, 263/31 mai, 264/1 iun., 266/3 iun.

PCR în mai-dec. 1921
(60)Între 22 iunie și 12 iulie 1921, la Moscova s-au desfășurat lucrările celui de-al III lea Congres al Cominternului. (...)În raportul referitor la PCR, Radek a spus: „(...)Noi am primit raportul unui tovarăș bulgar, care a sosit la București imediat după această condamnare. (...)Pentru noi, în comisie, s-a ridicat problema dacă recunoașterea unor mici grupuri de tovarăși români ca reprezentanți ai partidului nu va fi interpretată ca o depășire a drepturilor noastre; nu se va ridica obiecția că nu acordăm reprezentare partidului, ci unui grup separat? Tovarășii din Balcani ne-au declarat că în situația dată, nu....” (74)
74 = III Vserminii Kongres Kommunisticevo Internaționala, Petersburg, 1922, p. 70
 

3. PCR înfruntă cu succes regimul bughez

Procesul din Dealul Spirii
(107)[23 ian. 1922, Dealul Spirii] Printre cei aflați pe banca acuzaților se aflau: (...), Boris Stefanov, (...).
(110) Acuzații (...), E. Stanev și alții au cerut tribunalului să facă deosebire între guvernul de la Moscova și Internaționala de la Moscova. (...) (65)
65 = „Adevărul”, XXXV (1922), nr. 11613, 19 februarie.
Arhiva CC al PCR, fond 96, dos. 237, f. 188, 192.
(113) Condamnarea atentatelor teroriste - ca metodă de luptă străină de clasa muncitoare - au făcut-o în cuvântările lor (...), Boris Stefanov, (...).
(119-20)Împotriva terorii și proceselor antimuncitorești din România, Iugoslavia și Grecia, Partidul Comunist Bulgar a organizat la Sofia în 6 februarie 1922 o adunare muncitorească cu 4.000 de persoane. Adunarea a votat o rezoluție în care se exprima indignarea față de teroarea anticomunistă din România și celelalte țări. Rezoluția cerea eliberarea celor arestați și declara solidaritatea proletariatului bulgar cu proletariatul din România, Iugoslavia și Grecia. Adunări au fost organizate de PCB în majoritatea localităților însemnate. Adunări publice încheiate cu rezoluții de protest au fost organizate în Bulgaria și la începutul lunii martie (95).
95 = Arhiva MAE,fond 71/Austria, vol. 6, 1920-1924, Presa, f. 54-56.
BARSR, manuscrise, arh. IIC Brătianu, mapa II, varia 3
„Socialismul”, XVI (1922), nr. 129, 13 martie.
„Rabotniceski vestnik”, 1 feb., 18 feb., 7 mar. 1922.
(122) (...) În 7 iunie 1922, după încheierea Congresului IV al PCB, care a avut la Sofia, s-a organizat un miting muncitoresc, unde au luat cuvântul delegați ai unor partide comuniste, inclusiv ai PCR, și s-a votat o rezoluție de protest contra terorii antimuncitorești din România și Iugoslavia, rezoluție adoptată anterior de congres.
După terminarea mitingului a urmat „o mare manifestație de stradă”, după cum raporta ambasadorul român la Sofia (103).
103 = DGAS București, fond MAI, dos. 742 - 1922, f. 165-167
Arh. CC al PCR, fond I, dos. 450, f. 43-45
Istoria na BKP nagledno pomogalo, ciast vtora, 1917-1944 g., izdatelstvo na BKP, Sofia, 1968, p. 44.
(127) (...) Conferința [generală a tineretului din 19-20 mar. 1922] a trimis două scrisori: una către tineretul comunist din Bulgaria, căruia îi mulțumea pentru salutul primit de la acesta, (...)(117)
117 = Conferința generală din 19-20 martie, „Tineretul socialist”, X (1922), nr. 34, 25 martie.

4. Congresul II al PCR

Situația PCR în perioada premergătoare ținerii Congresului II
(152) La ședința din 14 august [1922], Comitetul Executiv al Partidului Socialist Comunist Român avea următoarea componență.: (...), Boris Stefanov, (...) (6).
6 = Arh. CC al PCR , fond 95, dos. 6/vol. I/f. 107, dos. 1489/f. 24.

Congresul II al PCR (3-4 octombrie 1922)
(156) După prezentarea raportului, Boris Stefanov a citit rezoluția despre situația din țară*, document adoptat de congres.
*Rezoluțiile congresului au fost întocmite de o comisie alcătuită din (...), Boris Stefanov, (...).(Ibidem n. 10)
(161)(...)O poziție opusă celei cuprinse în raportul lui E. Rozvan a fost exprimată de Boris Stefanov. El a arătat că reforma a fost rezultatul situației postbelice, când marii proprietari au fost forțați să o accepte, că reforma a fost făcută „numai în folosul boierilor”. Apreciind că țărănimea, cu ceea ce are acum, nu poate trăi, că „proprietatea particulară a pământului îl robește și-l aruncă în nesiguranță”, el sublinia că „noi nu putem admite acest fel de proprietate, nici chiar provizoriu” (21) - propunând naționalizarea pământului după exemplul Rusiei sovietice. (...)
În timp ce Gh. Cristescu și alții au cerut să se adopte o rezoluție în sensul celor discutate, Boris Stefanov a propus amânarea discuției „pentru o altă conferință, când va fi mai bine discutată”. (...)A luat cuvântul reprezentantul FCB, care s-a apropiat de ideile susținute de E. Rozvan, dar și-a exprimat îndoiala asupra necesității practice de a se întocmi un program în legătură cu această chestiune.
21 = Documente din istoria partidului comunist și a mișcării muncitorești revoluționare din România. 1921-1924, București, Editura Politică, 1970, p. 338.
(162)A ținut să sublinieze că o soluție nu poate da, întrucât problema agrară se înfățișează diferit de la țară la țară, iar în România e deosebit de greu de rezolvat, deoarece e legată de interesele masei țărănești, care formează majoritatea poporului. Vorbitorul a distins două aspecte ale chestiunii: soluționarea în societatea viitoare, adică atitudinea de fond și de perspectivă finală a ei și progresul propagandei actuale printre țărani. „Împărțirea aceasta trebuie neapărat făcută, deoarece e copilăresc să se creadă că revoluția în R. va fi făcută fără ajutorul țăranilor”. În actualele condiții, o importanță deosebită are cea de a doua problemă, adică programul de propagandă imediată, căci nici în Rusia problema nu e decât o încercare de a rezolva chestiunea agrară printr-o alianță a țăranilor cu lucrătorii. El sublinia că acum chestiunea principală este să ne apropiem de țărani. Referindu-se la situația din Bulgaria, Ivanov arăta că PCB preconizează exproprierea numai a marilor proprietari, pe când micul proprietar „este socotit ca și un mic meseriaș și nu va fi expropriat” (22).
La întrebarea lui Gh. Cristescu cum se poate apropia partidul de țărani, reprezentantul FCB a răspuns că se poate realiza prin susținerea revendicărilor obișnuite: combaterea scumpetei, a birurilor, a războiului, iar în punctele speciale, pământul celor lipsiți, iar celor ce au, asigurări ferme că nu vor fi expropriați. Asupra felului de muncă, individual sau colectiv, vorbitorul a răspuns că nu se poate da o soluție sau directivă, ci totul să fie lăsat în seama țăranilor.
(...)Fără a aduce clarificările trebuincioase, cuvântul reprezentantului Federației Comuniste Balcanice a contribuit la scoaterea din discuției a tezei exprimate de Boris Stefanov.
(163) Luând cuvântul în încheiere, E. Rozvan a subliniat lipsa de realism a punctului de vedere al lui Boris Stefanov. „La țară nimeni nu va înțelege pe Boris Stefanov. Dacă conferința va adopta părerile lui, partidul va rămâne tot străin față de țărani. (...)” (...) Rozvan (...) și i-a cerut lui Boris Stefanov să renunțe la propunerile sale. Marcel Pauker a propus alegerea unei comisii care să elaboreze o rezoluție unitară. Congresul a ales în comisie pe Boris Stefanov, Gh. Cristescu și E. Rozvan. (...)
Rezoluția [chestiunea agrară] aprecia că, întrucât această formulă „poate conține întreg programul partidului”, că chestiunea este insuficient studiată, că ea va face obiectul Congresului IV al Internaționalei Comuniste și al conferinței FCB, (...).
(172) (...) În conformitate cu Statutul adoptat, în CC al PCR au fost aleși prin vot următorii 9 membri plini: (...), Boris Stefanov, (...). (...) În Comisia Centrală de Control au fost aleși: (...), E. Stanev, (...). În Consiliul General au fost aleși: (...), C. Stefanov, (...)(41).
41 = Arh. CC al PCR, fond I, nr. 8, dos. 148, f. 133-198 (77).
(173)(...)Ca urmare a consolidării situației Federației comuniste balcanice, ca secție regională a Cominternului, a sporirii controlului ei asupra partidelor componente, la acest congres în numele FCB a vorbit V. Kolarov, reprezentantul Bulgariei.
(173) Acesta, după ce a înfățișat problemele care frământau mișcarea muncitorească din Bulgaria, Iugoslavia și România, s-a oprit asupra raportului partidelor cu Cominternul, susținând dreptul Internaționalei Comuniste de a se amesteca în treburile interne ale acestora. V. Kolarov a declarat: „Având în vedere marea importanță pe care o au anumite măsuri ale Executivei și anume amestecul ei în afacerile interne ale partidelor comunist francez, italian, cehoslovac, norvegian etc, nu mă pot opri să nu explic că partidele comuniste ale țărilor balcanice aprobă în totalitate punctul de vedere pe care Comitetul Executiv l-a luat cu ocazia intervenției sale. Astfel de intervenții, oricât ar părea de dureroase, vor fi întotdeauna necesare și utile atâta timp cât în cadrul I. C. vor exista partide care în anumite privințe este de dorit să lase multe deoparte” (47).
În 5 decembrie 1922, Congresul IV a ales Comitetul Executiv al I. C., alcătuit din 25 de membri și 10 supleanți. Pentru Balcani au fost aleși V. Kolarov, membru plin, iar M. Macavei, membru supleant (48).
47 =  Protokoll der Vierten Kongress der Kommunistichen Internationale, Verlag der Kommunistichen Internationale, Hamburg, 8, 1923, p. 169.
48 = Op. cit., p. 977.

 

5. PCR și celelalte organizații muncitorești în 1923-1924

(183) (...)S-a hotărât să se raporteze FCB despre eveniment și să-i ceară să trimită un reprezentant, care să facă anchetă și să restabilească ordinea în Comitetul Central (14). În iunie a sosit la București un reprezentant al FCB, sub conducerea căruia CC a ținut o ședință. (...)(15)
14 = Arh. CC al PCR, fond 1 I. C., dos. 19, f. 43-45 (4).
15 = Arh. CC al PCR, fond 1, dos. 19, f. 59-65.
8 = (...) Până în primăvra anului 1924 a mai apărut în limba bulgară ziarul „Pravda”.
(184) (...) Boris Stefanov și E. Stanev au refuzat să vină în capitală să-și ia în primire sarcinile pe care le primiseră în calitate de membri ai Comitetului Central al PCR (12).
Alarmat de situație, la 22 mai 1923, Gh. Cristescu îi scria lui Boris Stefanov să vină la București, căci „a intrat dihonia între (...) mine și Pauker (13).
12 = Arh. CC al PCR, fond 95, dos. 24, vol. 1, f. 155-162; fond 1 I. C., dos. 19, f. 43-45 (1-2).
13 = Arh. CC al PCR, fond 95, dos. 24, vol. 1, f. 158.
(186)(...) La rubrica „Tribuna Congresului”, M. Pauker a publicat în martie, după ieșirea din închisoare, cu pseudonimul Ion Protiv, o serie de articole în care susținea că, chipurile, în Europa, în Balcani, deci și în România, începând din toamna anului 1923 aveau loc evenimente și lupte specifice perioadei de avânt revoluționar (17).
17 = Spre revoluție, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 25, 5 mar.
Să vrem puterea politică, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 26, 7 mar.
În treacăt polemică, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 28, 12 mar.
Puternicii zilei, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 30, 16 mar.
(190) (190)(...)(...) [C. C.] Se cerea partidului să adopte o poziție „revoluționară” în problema națională din România și să acționeze că în Europa și în Balcani în special există o situație revoluționară, el trebuind să acționeze neîntârziat pentru luarea puterii politice. (...) (27)
Prilejul pentru clarificări și atenuarea divergențelor  l-a constituit Conferința VI a FCB, care urma să se țină în septembrie 1923. (...)
(...)Discuțiile dintre delegația PCR și cea a Cominternului au durat până la începutul lui decembrie 1923, când a fost acceptat un proiect de rezioluție în problema națională din România, proiect cu care s-a mers la Conferința FCB, care a avut loc în decembrie la Berlin.
27 = E. Arbore, Istoria mișcării muncitorești revoluționare și a Partidului Comunist din România, Arh. CC al PCR, fond 8, inv. C, dos. 148, f. 133-198 (102)
Sandor Koros Krișan, România și Cominternul, „East Europe”, New York, 1966, 12, oct., p. 1-8.
Lucsimin (M. Pauker), Sub Cristescu, „Înainte”, IV (1929), 9, 3 mar.
Lucsimin, Prima clarificare deschisă, „Înainte”, IV (1929), 10, 10 mar.
(191)La ea au luat parte reprezentanți ai partidelor comuniste din Bulgaria, Iugoslavia, Grecia și România și un reprezentant al C. E. al I. C. Au fost discutate probleme economice, politice și naționale din Balcani, chestiuni organizatorice și răscoala din Bulgaria. (...)
(...)„Chestiunile națională și agrară sunt bazele fundamentale ale politicii în Balcani. Fără rezolvarea lor clară și fără o conduită hotărâtă și bine stabilită în aceste chestiuni, nicio politică serioasă în Balcani nu este posibilă”, se spunea în comunicatul final dat publicității (29).
(...) Conferința VI a FCB a adoptat pt. PCR trei rezoluții: rezoluția asupra situației generale din România (30), rezoluția asupra problemei agrare din R. (31) și rezoluția asupra problemei naționale din România. (32). (...) La Conferință s-au purtat discuții aprinse, căci peste cinci ani,  M. Pauker scria: „Întoarcerea de la conferința de la Berlin, unde Gh. Cristescu fu înfrânt, însemna putința unei activități mai largi în partid.” (33).
Rezoluția asupra problemei naționale în România, care stabilea partidului comunist sarcina „de a lupta pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent” (34) a fost impusă PCR de FCB și de Comintern, constituind un amestec în treburile interne ale partidului nostru.
29 = „Socialismul”, XIX (1924), nr. 5, 18 ian.
30 = Loc. cit., nr. 22, 27 feb.
31 = Loc. cit., nr. 20, 22 feb.
32 = Loc. cit., nr. 23, 29 feb.
33 = Lucsimin, Prima clarifcare deschisă, „Înainte”, IV (1929), nr. 5, 3 feb.
34 = „Socialismul”, XIX (1924), nr. 23, 29 feb.
  

PCR și problema agrară în 1923-1924
(201) (...) Congresul II a adoptat o rezoluție în problema agrară și a numit o comisie agrară alcătuită din Boris Stefanov, (...), care să întocmească un program de acțiune în chestiunea agrară al partidului comunist.
(202) (...)Dialogul ce a avut loc în timpul lucrărilor Congresului II al partidului între E. Rozvan și Boris Stefanov în legătură cu poziția PCR față de reforma agrară în curs de înfăptuire și activitatea partidului la sate a avut ecou și în perioada următoare.
(203) Menținându-și același punct de vedere asupra împroprietării - naționalizarea întregului pământ și darea lui în folosul țăranilor - Boris Stefanov publica și el simultan o suită de articole, ce se încheie cu cel din 18 ianuarie 1923, în care susținea că „cu toate împroprietăririle s-a urmărit unul și același scop și s-a ajuns la unul și același rezultat: înrobirea economică și mai rea a țărănimii” (55), punct de vedere ce nu concorda cu realitatea României acelor ani.
În februarie 1924, el publică alte două articole, în care analizează evoluția și consecințele reformei agrare. În ele, Boris Stefanov, comentând articole din Constituție și citând fragmente din lucrarea Neoiobăgia a lui C. Dobrogeanu-Gherea, caută să demonstreze că din cauza reformei agrare, situația țăranilor s-a înrăutățit și mai mult, aceasta aflându-se acum în situația de neoiobăgie (56).
55 = Ultima împroprietărire, „Socialismul”, XVII (1923), nr. 5, 18 ian.
56 = Proprietatea mare a pădurilor române. Ce caracterizează neoiobăgia, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 11, 1 feb.
Neoiobăgia, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 13, 6 feb.
(204) (...) Prin februarie-martie 1923, D. Fabian, în calitate de secretar ad interim al partidului, și M. Macavei, membru al comisiei [agrare],  cer lui Boris Stefanov să vină de urgență la București, căci a fost numit secretarul acesteia și trebuie să treacă la acțiune.

Federația partidelor socialiste din România în 1923-1924
(222) (...)„Nu din Orientul înapoiat, ci din Apusul industrializat așteptăn noi realizarea socialismului” (102).
102 = Ș. Voinea, Socialismul marxist și evoluția socială, „Doctrinele partidelor politice”, București, Cultura națională, [1923], p. 138.
(223) (...) O altă manifestare internațională a Federației Partidelor Socialiste din România a fost conferința partidelor socialiste din Balcani, ținută la București în 11-13 martie 1924.
(225) Ea a fost convocată conform cu hotărârea Congresului de la Hamburg din mai 1923 și a Comitetului Executiv al Internaționalei Socialiste a Muncitorilor din 17 februarie 1924.
Congresul de la Hamburg a hotărât să convoace această conferință, unde să se discute problemele naționale ale statelor din Balcani. (...)
La conferință au luat parte: Ianko Iakosoff, Asen Țancov și Dimitr Neikoff din partea Partidului Social Democrat bulgar; Nedelco Divac și Zivco Topalovici din partea Partidului Socialist din Iugoslavia; (....)
După expunerile făcute de A. Țancov, Z. Topalovici și I. Pistiner au urmat discuțiile, încheiate cu adoptarea documentului Problema balcanică, care sublinia hotărârea partidelor reprezentate de a lupta împotriva pericolului de război. (107).
107 = „Lumea nouă”, III (1924), 10, 16 martie.

Congresul sindical de la Cluj (16-18 septembrie 1923). Crearea Sindicatelor unitare
(228) (...)Au fost citate saluturile sindicatelor muncitorești din (...), Iugoslavia, (...). Președintele din acea zi a congresului l-a împiedicat pe M. Pauker să citească telegrama trimisă de sindicatele din Bulgaria. (...) (111)
111 = Arh. CC al PCR, fond 5, dos. 877, f. 173-174.
Arhiva CC al PCR, fond 95, dos. 28037, f. 25.

Alte organizații muncitorești și democratice din 1922-1924
(234) (...)Rezultatele activității lui [CC de ajutorare de pe lângă PCR] sunt o remarcabilă pagină de ceea ce înseamnă solidaritatea proletară internă și internațională, căci prin el s-au strâns bani și pentru sprijinirea victimelor terorii din Bulgaria și Germania.
(238)(...)„Intențiune frumoasă, dar platonică” era apreciată într-un articol din „Socialismul”.

  

6. Scoaterea PCR în afara legilor - 1924

(...)La 29 iul. „Viitorul” scria că „s-au dat ordine de interzicere. în toată țara”. (...) Măsuri similare s-au luat și în sudul Dobrogei (21).
21 = Arh. MFA, fond C. A. II, serviciul de stat major, dos. 11/51 din 1924, f. 506, 569-570.

Ecoul intern și extern al terorii anticomuniste (aprilie-iulie 1924)
(267) (...) „Situația gravă din Balcani, anarhia dinăuntru, comploturile criminale pentru distrugere s-au dovedit tot atâtea minciuni la adăpostul cărora guvernul vrea să împiedice dezvoltarea mișcării socialiste și să înăbușe orice acțiune cetățenească și democratică (80).
80 = Teroarea, „Lumea nouă”, III (1924), nr. 27, 3 august.
(270) (...)Comitetul Executiv (88) și Prezidiul FCB (89) au lansat câte un apel în care demascau teroarea antimuncitorească din această zonă a Europei, inclusiv din România.
88 = Către toți proletarii și țăranii muncitori din țările balcanice, „Internationale Presse Korrespondenz”, IV (1924), nr. 52, 6 mai, p. 626-7.
89 = Către muncitorimea și țărănimea cu conștiință de clasă, către toate naționalitățile oprimate din țările balcanice, „Internationale Presse Korrespondenz”, IV (1924), nr. 53, 9 mai, p. 638.
(271)(...) La începutul lui iunie, mai multe ziare comuniste italiene au publicat articoloe despre teroarea anticomunistă și situația social-economică și politică din România, precum și apeluri ale FCB care chemau proletariatul internațional să se solidarizeze cu cel din România.
(272)Astfel, „La Gazzetta Livernesse” din 2 iunie 1924 reproducea un apel intitulat Muncitori din toate țările balcanice!, în care se spunea: Apropiați-vă de partidul comunist; protestați în toate chipurile în contra distrugerii lui!” (97). (...) Ziarul „Pagine rosse” din Milano, (...) reproducând manifestul FCB Către muncitori și țărani! Către naționalitățile asuprite din Balcani! (99).
(...)Cotidianul „Le Messager d Athene” informa opinia publică din Grecia despre arestările efectuate la București în aprilie, subliniind că comuniștii Gh. Cristescu, A. Dobrogeanu Gherea, L. Pătrășcanu erau acuzați de propagandă subversivă(100).
100 = Arestarea comuniștilor, „Le Messager d Athene”, XXXVI (1924), nr. 227, 28 apr.
(273)(...)Luând în discuție instaurarea stării de asediu, ziarul grec „Eleftheron Vima” scria că „România e administrată în parte dictatorial”(111).
111 = Arh. MAE, fond 71/Grecia, vol. 16/Presa/1920-1924, f. 218-219.
N. Zarafis, Situația în România, „Eleftheron Vima”, 23 sep. 1924. (După un raport al legației române la Atena)
(274)(...)După cum nota „Adevărul”, instaurarea stării de asediu era comentată și în presa bulgară, care o lega de agravarea situației interne și de comploturi(108). (...)
108 = Starea de asediu în România. Cum este comentată în presa bulgară, „Adevărul”, XXXVII (1924), nr. 12423, 29 iul.
(277) (...) Gh. Cristescu a obiectat la teza după care situația din Balcani ar fi fost revoluționară și a susținut că în noile condiții „trebuie să existe numai un partid legal, care poate și trebuie să aibă un aparat ilegal” (125).
125 = Arh. CC al PCR, fond 1, inv. 8, dos. 35, f. 3-5.
(278) (...) În timp ce în sudul Dobrogei se fac percheziții, sunt arestați comuniști și se interzice apariția ziarului comunist „Pravda” (117), (...).
117 = Arh. MFA, fond Corpul II Armată, serviciul de stat major, dos. 42/F din 1923-1924, f. 303.
(279) (...) Unii membri ai conducerii PCR, printre care (...), Boris Stefanov, în mare noua conducere creată în aprilie-mai 1924, considera că PCR trebuie să ducă o activitate în exclusivitate  ilegală.
(281)(...)PCR a fost reprezentat la acest congre [V Comintern, Moscova] de 6 delegați, dintre care 4 cu vot deliberativ, iar 2 consultativ. După unele indicicii, delegații cu drept de vot deliberativ au fost: Boris Stefanov, cu numele conspirativ Popescu, (...). Cei 4 delegați au făcut parte din diferite comisii de lucru ale congresului: (...), Boris Stefanov în comisiile agrară, națională și bulgară, (...)(132).
132 = Protokol funfter Kongress der Kommunistischen Internationale, Band I, Verlag Carol Hoym Nach, p. 1033-1062
Arh. ISISP, fond X, dos. 1449, vol. 2, f. 2, 4.
(282) Boris Stefanov a luat cuvântului pe marginea raportului lui V. Kolarov despre problema agrară. El a schițat un istoric al problemei agrare în România începând din 1864, oprindu-se eronat la perioada postbelică.
133 = „La correspondance internationale”, IV (1924), nr. 53, 5 aug., p. 560.
Protokol funfter Kongress der Kommunistischen Internationale, Band I, Verlag Carol Hoym Nach, p. 696.
(282) În mod eronat, Boris Stefanov, care era și președintele Comisiei Agrare a PCR, a arătat că „la noi, în România, țăranul este asemenea unui neoiobag, așa cum l-a numit Dobrogeanu-Gherea, ceea ce înseamnă că este pe jumătate rob” și că „așa numita mare reformă nu numai că nu a înlăturat semiiobăgia, dar a întărit-o; aceasta deoarece oligarhia a avut grijă ca în niciun caz țăranul să aibă mai mult de 5 ha”(136). Mai departe, el s-a referit la relațiile agrare și la sarcinile partidului comunist în vederea lărgirii influenței la sate. (...)
136 = Protokol funfter Kongress der Kommunistischen Internationale, Band I, Verlag Carol Hoym Nach, p. 804.
(...)El [Al. Crișan] a subliniat importanța pe care ar fi avut-o pentru activitatea partidului nostru conferința VI a FCB(133). (...)
În ce privește relațiile PCR cu FCB, în această perioadă, FCB, ca organism intermediar între PCR și IC, mai degrabă a îngreunat decât ușurat raporturile dintre partidul nostru și Comintern.