„Elek Koblos” (STĂNESCU & GERGELY 1978)

M. C. Stănescu & I. Gergely, Elek Koblos (1887-1938), Editura Politică/Evocări, București, 1978, 93 pagini

 

Participant activ la actul istoric din mai 1921
23 (...) [23 ianuarie 1922, București] Printre cei aflați pe banca acuzaților se aflau: (...), B. Ștefanov, (...).

 

Partidul comunist trăiește și va trăi!
42 (...) În cursul lunii aprilie [1924], o serie de militanți ai PCR, membri ai Comitetului Central, printre care (...), B. Stefanov ș. a. s-au deplasat la Brașov.
43 Cum de o activitate normală a CC nu mai putea fi vorba, mulți activiști fiind arestați și supravegheați, la sfârșitul lunii aprilie s-a constituit o conducere a PCR ce activa ilegal, alcătuit din E. K., Gh. Cristescu, D. Fabian, M. Pauker, Boris Stefanov etc. Ea a luat denumirea de Directoriu.
48 (...) Înfăptuirile partidului din această perioadă - inclusiv reorganizarea în opt secretariate regionale - au fost sintetizate în Raportul CC al PCR către Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste și Prezidiumul Federației Comuniste Balcanice din 12 decembrie 1924, semnat de Koblos (cu pseudonimul Vekas)(18). Întocmirea, tipărirea și difuzarea unor materiale propagandistice elaborate în spiritul indicațiilor exprese ale Cominternului și Federației Comuniste Balcanice, printre care cel mai dăunător s-a dovedit a fi manifestul intitulat Jos robia economică, politică și națională!, răspândit în noaptea de 9-10 decembrie 1924 în toată țara, au produs mari prejudicii partidului nostru.
18 = Arhiva CC al PCR, fond 1, mapa 258 din 1924.

 

Cu gândul și cu fapta în slujba intereselor majore ale poporului român
50 (...) Grija lui față de soarta partidului și nu a sa, și-a găsit concretizarea în scrisoarea pe care a trimis-o, la 13 februarie 1925, Prezidiumului Federației Comuniste Balcanice.
52 El, ca și alți membri ai conducerii PCR, între care Boris Stefanov, au inclus în documentele elaborate de plenară cerința ca partidul să-și intensifice activitatea în vederea realizării unor înțelegeri generale sau parțiale cu partidele burgheze din opoziție pentru rezolvarea problemelor fundamentale ce frământau societatea românească.
57 (...) O primă confruntare a avut loc la plenara a VI a lărgită a C. E. a Internaționalei Comuniste din 17 februarie - 15 martie 1926, unde au participat E. Koblos, secretar general, Boris Stefanov (Radu), membru al Biroului Politic, M. Pauker (Priu-Puiu) și Al. Dobrogeanu-Gherea. (...) În contradicție cu acesta [M. P.], Boris Stefanov, care exprima și punctul de vedere al lui Koblos, a susținut, pe bună dreptate, că tactica elastică elaborată de plenara din iulie 1925 în toate aceste probleme și aplicată pe parcurs  a fost justă, oferind partidului singura posibilitate de a se situa în fruntea luptei clasei muncitoare pentru democratizarea vieții politice, pentru apărarea intereselor generale ale poporului român(25).
25 = Arhiva CC al PCR, fond 6, mapa 95.
58 (...) În acea zi [15 august 1926], în locuința lui Petre Crăciun, militant proeminent al partidului, locuință situată în cartierul Belu dn București, s-a desfășurat o ședință a Biroului Politic la care au luat parte E. K., Pavel Antip-Tcacenco și Boris Stefanov. (...) În busculada produsă, Timotei Marin a reușit să dispară, iar Boris Stefanov și P. A. T. au fost duși la poliție. Lui Boris Stefanov, după o îndelungată instrucție, avea să i se însceneze un proces și să fie condamnat, (...).
60 (...) Căderea celor doi membri ai Biroului Politic a avut consecințe importante pentru partid și pentru E. K. în special. Unul dintre ei, Boris Stefanov, fiind și reprezentantul PCR la Federația Comunistă Balcanică, putea să susțină în acest for cauza partidului nostru.

 

Siguranța oferă 100 000 lei pentru prinderea și predarea lui Elek Koblos
62 (...) El [Biroul Politic din străinătate al PCR] s-a creat la scurt timp după aceasta și a activat mai mult la Viena, unde în acea vreme își avea sediul Federația Comunistă Balcanică.
64 (...) La 19 august 1927, se afla în gara Nagyszollos din Cehoslovacia. Poliția cehă făcea obișnuitul control al celor ce plecau spre Austria. E. K. a prezentat pașaportul, pe care era trecut ca fiind cetățean albanez, cu numele Narek Ghiadri. Șeful polițiștilor s-a bucurat mult, căci în timpul războiului stătuse o vreme în Albania, unde învățase limba acestei țări. Dar, stupoare, omul cu acest nume nu cunoaștea nici o boabă de limbă albaneză și a fost arestat.
66 (...) De aceea, autoritățile române au adăugat numelui său și pe acela de Polak Andor (ceh) și Gyralin Girade (albanez), acuzat de „comunism, furt și asasinat”, în speranța că îl vor obține pe E. K.
69 (...) De asemenea, cereri și memorii cu conținut similar au înaintat organelor de stat cehoslovace 50 de proeminente personalități politice și de cultură din Germania și alte țări occidentale, precum și Comitetul din Viena al Ligii contra terorii albe din Balcani.
Numeroase articole în care se cerea salvarea vieții lui E. K. au fost scrise în revistele Cominternului: (...), „La Federation Balkanique” (15 septembrie); (...).

Un eveniment cu implicații imprevizibile
81 (...) Dar, dată fiind situația sa de secție a Cominternului și, respectiv, a Federației Comuniste Balcanice, PCR a trebuit să obțină aprobarea ținerii propriului congres de la aceste două foruri internaționale și îndeosebi de la ultimul, care dirija nemijlocit activitatea partidelor comuniste din această zonă. Demersurile făcute de conducerea PCR s-au lovit de refuzul nejustificat al conducerii FCB. Congresul nu s-a putut ține în acea toamnă [1926] și pentru că (....).
84 (...) E. K., a sosit în seara zilei de 29 iunie [1928] când congresul [IV PCR/Harkov] era în plină desfășurare, împreună cu B. Smeral - secretarul FCB - însărcinat de Comintern cu conducerea lucrărilor.

 

Epilog tragic
87 A doua zi după terminarea congresului - la 8 iulie 1928 - s-a întrunit prima plenară a noului Comitet Central al PCR , în prezența reprezentanților Cominternului și Federației Comuniste Balcanice.

„Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924” (STĂNESCU 1924)

M. C. Stănescu, Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924, Editura Politică, București, 1971, 293 p.

  

1. România în anii 1921-1924
(32)(...)În cursul anului 1921 s-a ajuns la constituirea unei alianțe între România, Cehoslovacia și Iugoslavia, intrată în istorie sub denumirea Mica Înțelegere. (...)
Statele din Mica Înțelegere au promovat o politică de alianțe sau colaborare cu Franța și Anglia.
(...) În țările capitaliste, avântul revoluționar al maselor scade treptat și se încheie în 1923-1924, odată cu înfrângerea luptelor proletare din Bulgaria și Germania.

 

2. Organizații politice și profesionale ale clasei muncitoare din România în perioada mai - decembrie 1921

Ecoul intern și extern al creării PCR și al arestării delegaților la Congres
(40) (...)Arestarea comuniștilor, dar mai ales faptul că printre ei se aflau cinci deputați - Gh. Cristescu, Al. Dobrogeanu Gherea, C. Stoev, E. Stanev și D. Stoiculescu - a dat naștere unor aprinse discuții în parlament în mai și iunie 1921.
(41) (...)La 2 iunie, deputatul social-democrat T. Dragu a dat citire în parlament a unui memoriu semnat de 54 de militanți arestați, printre care: (...), C. Stoev, (...). Este exprimată protestul împotriva arestării, deoarece ținerea congresului a fost anunțată din timp și a fost aprobată de autorități, iar lucrările s-au desfășurat public, în prezența reprezentanților autorităților militare și polițienești.
(47) (...)O pagină luminoasă în istoria relațiilor tradiționale de colaborare a mișcării muncitorești din Bulgaria și România a înscris cu acest prilej proletariatul din țara vecină, sub conducerea Partidului Comunist Bulgar.
În nr. din 17 mai 1921, ziarul „Rabotniceski vestnik”, organul PCB, insera articolul Victoria comunismului și turbarea reacțiunii din România, în care aprecia crearea PCR ca o victorie a mișcării muncitorești internaționale. „PCB felicită proletariatul frate român pentru intrarea lui în armata Internaționalei Comuniste” (36).
36 = „R. v.”, XXIV (1921), nr. 255, 17 mai.
(48) PCB își exprima „protestul hotărât împotriva noului act de teroare. Partidului frățesc comunist din România el îi exprimă solidaritate și hotărâre de a-l susține în lupta împotriva dușmanului de clasă”. La 19 mai, într-un articol din același ziar, PCB își exprimă din nou solidaritatea cu comuniștii români. Asemenea articole a publicat ziarul în continuare. PCB a organizat și adunări publice de protest în orașe și sate. Seria a fost deschisă de adunarea ținută la Sofia în 20 mai. În fața a mii de muncitori, au luat cuvântul doi reprezentanți ai PCB, care au înfierat actul abuziv al guvernului român. (...) În zilele următoare, PCB a organizat adunări în: Stara Zagora, Troian, Lesicevo, Sliven, Pazargic, Gabrovo, Lom, Vidin (39).
39 = Loc. cit., 27/19 mai, 259/21 mai, 262/30 mai, 263/31 mai, 264/1 iun., 266/3 iun.

PCR în mai-dec. 1921
(60)Între 22 iunie și 12 iulie 1921, la Moscova s-au desfășurat lucrările celui de-al III lea Congres al Cominternului. (...)În raportul referitor la PCR, Radek a spus: „(...)Noi am primit raportul unui tovarăș bulgar, care a sosit la București imediat după această condamnare. (...)Pentru noi, în comisie, s-a ridicat problema dacă recunoașterea unor mici grupuri de tovarăși români ca reprezentanți ai partidului nu va fi interpretată ca o depășire a drepturilor noastre; nu se va ridica obiecția că nu acordăm reprezentare partidului, ci unui grup separat? Tovarășii din Balcani ne-au declarat că în situația dată, nu....” (74)
74 = III Vserminii Kongres Kommunisticevo Internaționala, Petersburg, 1922, p. 70
 

3. PCR înfruntă cu succes regimul bughez

Procesul din Dealul Spirii
(107)[23 ian. 1922, Dealul Spirii] Printre cei aflați pe banca acuzaților se aflau: (...), Boris Stefanov, (...).
(110) Acuzații (...), E. Stanev și alții au cerut tribunalului să facă deosebire între guvernul de la Moscova și Internaționala de la Moscova. (...) (65)
65 = „Adevărul”, XXXV (1922), nr. 11613, 19 februarie.
Arhiva CC al PCR, fond 96, dos. 237, f. 188, 192.
(113) Condamnarea atentatelor teroriste - ca metodă de luptă străină de clasa muncitoare - au făcut-o în cuvântările lor (...), Boris Stefanov, (...).
(119-20)Împotriva terorii și proceselor antimuncitorești din România, Iugoslavia și Grecia, Partidul Comunist Bulgar a organizat la Sofia în 6 februarie 1922 o adunare muncitorească cu 4.000 de persoane. Adunarea a votat o rezoluție în care se exprima indignarea față de teroarea anticomunistă din România și celelalte țări. Rezoluția cerea eliberarea celor arestați și declara solidaritatea proletariatului bulgar cu proletariatul din România, Iugoslavia și Grecia. Adunări au fost organizate de PCB în majoritatea localităților însemnate. Adunări publice încheiate cu rezoluții de protest au fost organizate în Bulgaria și la începutul lunii martie (95).
95 = Arhiva MAE,fond 71/Austria, vol. 6, 1920-1924, Presa, f. 54-56.
BARSR, manuscrise, arh. IIC Brătianu, mapa II, varia 3
„Socialismul”, XVI (1922), nr. 129, 13 martie.
„Rabotniceski vestnik”, 1 feb., 18 feb., 7 mar. 1922.
(122) (...) În 7 iunie 1922, după încheierea Congresului IV al PCB, care a avut la Sofia, s-a organizat un miting muncitoresc, unde au luat cuvântul delegați ai unor partide comuniste, inclusiv ai PCR, și s-a votat o rezoluție de protest contra terorii antimuncitorești din România și Iugoslavia, rezoluție adoptată anterior de congres.
După terminarea mitingului a urmat „o mare manifestație de stradă”, după cum raporta ambasadorul român la Sofia (103).
103 = DGAS București, fond MAI, dos. 742 - 1922, f. 165-167
Arh. CC al PCR, fond I, dos. 450, f. 43-45
Istoria na BKP nagledno pomogalo, ciast vtora, 1917-1944 g., izdatelstvo na BKP, Sofia, 1968, p. 44.
(127) (...) Conferința [generală a tineretului din 19-20 mar. 1922] a trimis două scrisori: una către tineretul comunist din Bulgaria, căruia îi mulțumea pentru salutul primit de la acesta, (...)(117)
117 = Conferința generală din 19-20 martie, „Tineretul socialist”, X (1922), nr. 34, 25 martie.

4. Congresul II al PCR

Situația PCR în perioada premergătoare ținerii Congresului II
(152) La ședința din 14 august [1922], Comitetul Executiv al Partidului Socialist Comunist Român avea următoarea componență.: (...), Boris Stefanov, (...) (6).
6 = Arh. CC al PCR , fond 95, dos. 6/vol. I/f. 107, dos. 1489/f. 24.

Congresul II al PCR (3-4 octombrie 1922)
(156) După prezentarea raportului, Boris Stefanov a citit rezoluția despre situația din țară*, document adoptat de congres.
*Rezoluțiile congresului au fost întocmite de o comisie alcătuită din (...), Boris Stefanov, (...).(Ibidem n. 10)
(161)(...)O poziție opusă celei cuprinse în raportul lui E. Rozvan a fost exprimată de Boris Stefanov. El a arătat că reforma a fost rezultatul situației postbelice, când marii proprietari au fost forțați să o accepte, că reforma a fost făcută „numai în folosul boierilor”. Apreciind că țărănimea, cu ceea ce are acum, nu poate trăi, că „proprietatea particulară a pământului îl robește și-l aruncă în nesiguranță”, el sublinia că „noi nu putem admite acest fel de proprietate, nici chiar provizoriu” (21) - propunând naționalizarea pământului după exemplul Rusiei sovietice. (...)
În timp ce Gh. Cristescu și alții au cerut să se adopte o rezoluție în sensul celor discutate, Boris Stefanov a propus amânarea discuției „pentru o altă conferință, când va fi mai bine discutată”. (...)A luat cuvântul reprezentantul FCB, care s-a apropiat de ideile susținute de E. Rozvan, dar și-a exprimat îndoiala asupra necesității practice de a se întocmi un program în legătură cu această chestiune.
21 = Documente din istoria partidului comunist și a mișcării muncitorești revoluționare din România. 1921-1924, București, Editura Politică, 1970, p. 338.
(162)A ținut să sublinieze că o soluție nu poate da, întrucât problema agrară se înfățișează diferit de la țară la țară, iar în România e deosebit de greu de rezolvat, deoarece e legată de interesele masei țărănești, care formează majoritatea poporului. Vorbitorul a distins două aspecte ale chestiunii: soluționarea în societatea viitoare, adică atitudinea de fond și de perspectivă finală a ei și progresul propagandei actuale printre țărani. „Împărțirea aceasta trebuie neapărat făcută, deoarece e copilăresc să se creadă că revoluția în R. va fi făcută fără ajutorul țăranilor”. În actualele condiții, o importanță deosebită are cea de a doua problemă, adică programul de propagandă imediată, căci nici în Rusia problema nu e decât o încercare de a rezolva chestiunea agrară printr-o alianță a țăranilor cu lucrătorii. El sublinia că acum chestiunea principală este să ne apropiem de țărani. Referindu-se la situația din Bulgaria, Ivanov arăta că PCB preconizează exproprierea numai a marilor proprietari, pe când micul proprietar „este socotit ca și un mic meseriaș și nu va fi expropriat” (22).
La întrebarea lui Gh. Cristescu cum se poate apropia partidul de țărani, reprezentantul FCB a răspuns că se poate realiza prin susținerea revendicărilor obișnuite: combaterea scumpetei, a birurilor, a războiului, iar în punctele speciale, pământul celor lipsiți, iar celor ce au, asigurări ferme că nu vor fi expropriați. Asupra felului de muncă, individual sau colectiv, vorbitorul a răspuns că nu se poate da o soluție sau directivă, ci totul să fie lăsat în seama țăranilor.
(...)Fără a aduce clarificările trebuincioase, cuvântul reprezentantului Federației Comuniste Balcanice a contribuit la scoaterea din discuției a tezei exprimate de Boris Stefanov.
(163) Luând cuvântul în încheiere, E. Rozvan a subliniat lipsa de realism a punctului de vedere al lui Boris Stefanov. „La țară nimeni nu va înțelege pe Boris Stefanov. Dacă conferința va adopta părerile lui, partidul va rămâne tot străin față de țărani. (...)” (...) Rozvan (...) și i-a cerut lui Boris Stefanov să renunțe la propunerile sale. Marcel Pauker a propus alegerea unei comisii care să elaboreze o rezoluție unitară. Congresul a ales în comisie pe Boris Stefanov, Gh. Cristescu și E. Rozvan. (...)
Rezoluția [chestiunea agrară] aprecia că, întrucât această formulă „poate conține întreg programul partidului”, că chestiunea este insuficient studiată, că ea va face obiectul Congresului IV al Internaționalei Comuniste și al conferinței FCB, (...).
(172) (...) În conformitate cu Statutul adoptat, în CC al PCR au fost aleși prin vot următorii 9 membri plini: (...), Boris Stefanov, (...). (...) În Comisia Centrală de Control au fost aleși: (...), E. Stanev, (...). În Consiliul General au fost aleși: (...), C. Stefanov, (...)(41).
41 = Arh. CC al PCR, fond I, nr. 8, dos. 148, f. 133-198 (77).
(173)(...)Ca urmare a consolidării situației Federației comuniste balcanice, ca secție regională a Cominternului, a sporirii controlului ei asupra partidelor componente, la acest congres în numele FCB a vorbit V. Kolarov, reprezentantul Bulgariei.
(173) Acesta, după ce a înfățișat problemele care frământau mișcarea muncitorească din Bulgaria, Iugoslavia și România, s-a oprit asupra raportului partidelor cu Cominternul, susținând dreptul Internaționalei Comuniste de a se amesteca în treburile interne ale acestora. V. Kolarov a declarat: „Având în vedere marea importanță pe care o au anumite măsuri ale Executivei și anume amestecul ei în afacerile interne ale partidelor comunist francez, italian, cehoslovac, norvegian etc, nu mă pot opri să nu explic că partidele comuniste ale țărilor balcanice aprobă în totalitate punctul de vedere pe care Comitetul Executiv l-a luat cu ocazia intervenției sale. Astfel de intervenții, oricât ar părea de dureroase, vor fi întotdeauna necesare și utile atâta timp cât în cadrul I. C. vor exista partide care în anumite privințe este de dorit să lase multe deoparte” (47).
În 5 decembrie 1922, Congresul IV a ales Comitetul Executiv al I. C., alcătuit din 25 de membri și 10 supleanți. Pentru Balcani au fost aleși V. Kolarov, membru plin, iar M. Macavei, membru supleant (48).
47 =  Protokoll der Vierten Kongress der Kommunistichen Internationale, Verlag der Kommunistichen Internationale, Hamburg, 8, 1923, p. 169.
48 = Op. cit., p. 977.

 

5. PCR și celelalte organizații muncitorești în 1923-1924

(183) (...)S-a hotărât să se raporteze FCB despre eveniment și să-i ceară să trimită un reprezentant, care să facă anchetă și să restabilească ordinea în Comitetul Central (14). În iunie a sosit la București un reprezentant al FCB, sub conducerea căruia CC a ținut o ședință. (...)(15)
14 = Arh. CC al PCR, fond 1 I. C., dos. 19, f. 43-45 (4).
15 = Arh. CC al PCR, fond 1, dos. 19, f. 59-65.
8 = (...) Până în primăvra anului 1924 a mai apărut în limba bulgară ziarul „Pravda”.
(184) (...) Boris Stefanov și E. Stanev au refuzat să vină în capitală să-și ia în primire sarcinile pe care le primiseră în calitate de membri ai Comitetului Central al PCR (12).
Alarmat de situație, la 22 mai 1923, Gh. Cristescu îi scria lui Boris Stefanov să vină la București, căci „a intrat dihonia între (...) mine și Pauker (13).
12 = Arh. CC al PCR, fond 95, dos. 24, vol. 1, f. 155-162; fond 1 I. C., dos. 19, f. 43-45 (1-2).
13 = Arh. CC al PCR, fond 95, dos. 24, vol. 1, f. 158.
(186)(...) La rubrica „Tribuna Congresului”, M. Pauker a publicat în martie, după ieșirea din închisoare, cu pseudonimul Ion Protiv, o serie de articole în care susținea că, chipurile, în Europa, în Balcani, deci și în România, începând din toamna anului 1923 aveau loc evenimente și lupte specifice perioadei de avânt revoluționar (17).
17 = Spre revoluție, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 25, 5 mar.
Să vrem puterea politică, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 26, 7 mar.
În treacăt polemică, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 28, 12 mar.
Puternicii zilei, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 30, 16 mar.
(190) (190)(...)(...) [C. C.] Se cerea partidului să adopte o poziție „revoluționară” în problema națională din România și să acționeze că în Europa și în Balcani în special există o situație revoluționară, el trebuind să acționeze neîntârziat pentru luarea puterii politice. (...) (27)
Prilejul pentru clarificări și atenuarea divergențelor  l-a constituit Conferința VI a FCB, care urma să se țină în septembrie 1923. (...)
(...)Discuțiile dintre delegația PCR și cea a Cominternului au durat până la începutul lui decembrie 1923, când a fost acceptat un proiect de rezioluție în problema națională din România, proiect cu care s-a mers la Conferința FCB, care a avut loc în decembrie la Berlin.
27 = E. Arbore, Istoria mișcării muncitorești revoluționare și a Partidului Comunist din România, Arh. CC al PCR, fond 8, inv. C, dos. 148, f. 133-198 (102)
Sandor Koros Krișan, România și Cominternul, „East Europe”, New York, 1966, 12, oct., p. 1-8.
Lucsimin (M. Pauker), Sub Cristescu, „Înainte”, IV (1929), 9, 3 mar.
Lucsimin, Prima clarificare deschisă, „Înainte”, IV (1929), 10, 10 mar.
(191)La ea au luat parte reprezentanți ai partidelor comuniste din Bulgaria, Iugoslavia, Grecia și România și un reprezentant al C. E. al I. C. Au fost discutate probleme economice, politice și naționale din Balcani, chestiuni organizatorice și răscoala din Bulgaria. (...)
(...)„Chestiunile națională și agrară sunt bazele fundamentale ale politicii în Balcani. Fără rezolvarea lor clară și fără o conduită hotărâtă și bine stabilită în aceste chestiuni, nicio politică serioasă în Balcani nu este posibilă”, se spunea în comunicatul final dat publicității (29).
(...) Conferința VI a FCB a adoptat pt. PCR trei rezoluții: rezoluția asupra situației generale din România (30), rezoluția asupra problemei agrare din R. (31) și rezoluția asupra problemei naționale din România. (32). (...) La Conferință s-au purtat discuții aprinse, căci peste cinci ani,  M. Pauker scria: „Întoarcerea de la conferința de la Berlin, unde Gh. Cristescu fu înfrânt, însemna putința unei activități mai largi în partid.” (33).
Rezoluția asupra problemei naționale în România, care stabilea partidului comunist sarcina „de a lupta pentru autodeterminare până la despărțirea unor provincii de statul existent” (34) a fost impusă PCR de FCB și de Comintern, constituind un amestec în treburile interne ale partidului nostru.
29 = „Socialismul”, XIX (1924), nr. 5, 18 ian.
30 = Loc. cit., nr. 22, 27 feb.
31 = Loc. cit., nr. 20, 22 feb.
32 = Loc. cit., nr. 23, 29 feb.
33 = Lucsimin, Prima clarifcare deschisă, „Înainte”, IV (1929), nr. 5, 3 feb.
34 = „Socialismul”, XIX (1924), nr. 23, 29 feb.
  

PCR și problema agrară în 1923-1924
(201) (...) Congresul II a adoptat o rezoluție în problema agrară și a numit o comisie agrară alcătuită din Boris Stefanov, (...), care să întocmească un program de acțiune în chestiunea agrară al partidului comunist.
(202) (...)Dialogul ce a avut loc în timpul lucrărilor Congresului II al partidului între E. Rozvan și Boris Stefanov în legătură cu poziția PCR față de reforma agrară în curs de înfăptuire și activitatea partidului la sate a avut ecou și în perioada următoare.
(203) Menținându-și același punct de vedere asupra împroprietării - naționalizarea întregului pământ și darea lui în folosul țăranilor - Boris Stefanov publica și el simultan o suită de articole, ce se încheie cu cel din 18 ianuarie 1923, în care susținea că „cu toate împroprietăririle s-a urmărit unul și același scop și s-a ajuns la unul și același rezultat: înrobirea economică și mai rea a țărănimii” (55), punct de vedere ce nu concorda cu realitatea României acelor ani.
În februarie 1924, el publică alte două articole, în care analizează evoluția și consecințele reformei agrare. În ele, Boris Stefanov, comentând articole din Constituție și citând fragmente din lucrarea Neoiobăgia a lui C. Dobrogeanu-Gherea, caută să demonstreze că din cauza reformei agrare, situația țăranilor s-a înrăutățit și mai mult, aceasta aflându-se acum în situația de neoiobăgie (56).
55 = Ultima împroprietărire, „Socialismul”, XVII (1923), nr. 5, 18 ian.
56 = Proprietatea mare a pădurilor române. Ce caracterizează neoiobăgia, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 11, 1 feb.
Neoiobăgia, „Socialismul”, XIX (1924), nr. 13, 6 feb.
(204) (...) Prin februarie-martie 1923, D. Fabian, în calitate de secretar ad interim al partidului, și M. Macavei, membru al comisiei [agrare],  cer lui Boris Stefanov să vină de urgență la București, căci a fost numit secretarul acesteia și trebuie să treacă la acțiune.

Federația partidelor socialiste din România în 1923-1924
(222) (...)„Nu din Orientul înapoiat, ci din Apusul industrializat așteptăn noi realizarea socialismului” (102).
102 = Ș. Voinea, Socialismul marxist și evoluția socială, „Doctrinele partidelor politice”, București, Cultura națională, [1923], p. 138.
(223) (...) O altă manifestare internațională a Federației Partidelor Socialiste din România a fost conferința partidelor socialiste din Balcani, ținută la București în 11-13 martie 1924.
(225) Ea a fost convocată conform cu hotărârea Congresului de la Hamburg din mai 1923 și a Comitetului Executiv al Internaționalei Socialiste a Muncitorilor din 17 februarie 1924.
Congresul de la Hamburg a hotărât să convoace această conferință, unde să se discute problemele naționale ale statelor din Balcani. (...)
La conferință au luat parte: Ianko Iakosoff, Asen Țancov și Dimitr Neikoff din partea Partidului Social Democrat bulgar; Nedelco Divac și Zivco Topalovici din partea Partidului Socialist din Iugoslavia; (....)
După expunerile făcute de A. Țancov, Z. Topalovici și I. Pistiner au urmat discuțiile, încheiate cu adoptarea documentului Problema balcanică, care sublinia hotărârea partidelor reprezentate de a lupta împotriva pericolului de război. (107).
107 = „Lumea nouă”, III (1924), 10, 16 martie.

Congresul sindical de la Cluj (16-18 septembrie 1923). Crearea Sindicatelor unitare
(228) (...)Au fost citate saluturile sindicatelor muncitorești din (...), Iugoslavia, (...). Președintele din acea zi a congresului l-a împiedicat pe M. Pauker să citească telegrama trimisă de sindicatele din Bulgaria. (...) (111)
111 = Arh. CC al PCR, fond 5, dos. 877, f. 173-174.
Arhiva CC al PCR, fond 95, dos. 28037, f. 25.

Alte organizații muncitorești și democratice din 1922-1924
(234) (...)Rezultatele activității lui [CC de ajutorare de pe lângă PCR] sunt o remarcabilă pagină de ceea ce înseamnă solidaritatea proletară internă și internațională, căci prin el s-au strâns bani și pentru sprijinirea victimelor terorii din Bulgaria și Germania.
(238)(...)„Intențiune frumoasă, dar platonică” era apreciată într-un articol din „Socialismul”.

  

6. Scoaterea PCR în afara legilor - 1924

(...)La 29 iul. „Viitorul” scria că „s-au dat ordine de interzicere. în toată țara”. (...) Măsuri similare s-au luat și în sudul Dobrogei (21).
21 = Arh. MFA, fond C. A. II, serviciul de stat major, dos. 11/51 din 1924, f. 506, 569-570.

Ecoul intern și extern al terorii anticomuniste (aprilie-iulie 1924)
(267) (...) „Situația gravă din Balcani, anarhia dinăuntru, comploturile criminale pentru distrugere s-au dovedit tot atâtea minciuni la adăpostul cărora guvernul vrea să împiedice dezvoltarea mișcării socialiste și să înăbușe orice acțiune cetățenească și democratică (80).
80 = Teroarea, „Lumea nouă”, III (1924), nr. 27, 3 august.
(270) (...)Comitetul Executiv (88) și Prezidiul FCB (89) au lansat câte un apel în care demascau teroarea antimuncitorească din această zonă a Europei, inclusiv din România.
88 = Către toți proletarii și țăranii muncitori din țările balcanice, „Internationale Presse Korrespondenz”, IV (1924), nr. 52, 6 mai, p. 626-7.
89 = Către muncitorimea și țărănimea cu conștiință de clasă, către toate naționalitățile oprimate din țările balcanice, „Internationale Presse Korrespondenz”, IV (1924), nr. 53, 9 mai, p. 638.
(271)(...) La începutul lui iunie, mai multe ziare comuniste italiene au publicat articoloe despre teroarea anticomunistă și situația social-economică și politică din România, precum și apeluri ale FCB care chemau proletariatul internațional să se solidarizeze cu cel din România.
(272)Astfel, „La Gazzetta Livernesse” din 2 iunie 1924 reproducea un apel intitulat Muncitori din toate țările balcanice!, în care se spunea: Apropiați-vă de partidul comunist; protestați în toate chipurile în contra distrugerii lui!” (97). (...) Ziarul „Pagine rosse” din Milano, (...) reproducând manifestul FCB Către muncitori și țărani! Către naționalitățile asuprite din Balcani! (99).
(...)Cotidianul „Le Messager d Athene” informa opinia publică din Grecia despre arestările efectuate la București în aprilie, subliniind că comuniștii Gh. Cristescu, A. Dobrogeanu Gherea, L. Pătrășcanu erau acuzați de propagandă subversivă(100).
100 = Arestarea comuniștilor, „Le Messager d Athene”, XXXVI (1924), nr. 227, 28 apr.
(273)(...)Luând în discuție instaurarea stării de asediu, ziarul grec „Eleftheron Vima” scria că „România e administrată în parte dictatorial”(111).
111 = Arh. MAE, fond 71/Grecia, vol. 16/Presa/1920-1924, f. 218-219.
N. Zarafis, Situația în România, „Eleftheron Vima”, 23 sep. 1924. (După un raport al legației române la Atena)
(274)(...)După cum nota „Adevărul”, instaurarea stării de asediu era comentată și în presa bulgară, care o lega de agravarea situației interne și de comploturi(108). (...)
108 = Starea de asediu în România. Cum este comentată în presa bulgară, „Adevărul”, XXXVII (1924), nr. 12423, 29 iul.
(277) (...) Gh. Cristescu a obiectat la teza după care situația din Balcani ar fi fost revoluționară și a susținut că în noile condiții „trebuie să existe numai un partid legal, care poate și trebuie să aibă un aparat ilegal” (125).
125 = Arh. CC al PCR, fond 1, inv. 8, dos. 35, f. 3-5.
(278) (...) În timp ce în sudul Dobrogei se fac percheziții, sunt arestați comuniști și se interzice apariția ziarului comunist „Pravda” (117), (...).
117 = Arh. MFA, fond Corpul II Armată, serviciul de stat major, dos. 42/F din 1923-1924, f. 303.
(279) (...) Unii membri ai conducerii PCR, printre care (...), Boris Stefanov, în mare noua conducere creată în aprilie-mai 1924, considera că PCR trebuie să ducă o activitate în exclusivitate  ilegală.
(281)(...)PCR a fost reprezentat la acest congre [V Comintern, Moscova] de 6 delegați, dintre care 4 cu vot deliberativ, iar 2 consultativ. După unele indicicii, delegații cu drept de vot deliberativ au fost: Boris Stefanov, cu numele conspirativ Popescu, (...). Cei 4 delegați au făcut parte din diferite comisii de lucru ale congresului: (...), Boris Stefanov în comisiile agrară, națională și bulgară, (...)(132).
132 = Protokol funfter Kongress der Kommunistischen Internationale, Band I, Verlag Carol Hoym Nach, p. 1033-1062
Arh. ISISP, fond X, dos. 1449, vol. 2, f. 2, 4.
(282) Boris Stefanov a luat cuvântului pe marginea raportului lui V. Kolarov despre problema agrară. El a schițat un istoric al problemei agrare în România începând din 1864, oprindu-se eronat la perioada postbelică.
133 = „La correspondance internationale”, IV (1924), nr. 53, 5 aug., p. 560.
Protokol funfter Kongress der Kommunistischen Internationale, Band I, Verlag Carol Hoym Nach, p. 696.
(282) În mod eronat, Boris Stefanov, care era și președintele Comisiei Agrare a PCR, a arătat că „la noi, în România, țăranul este asemenea unui neoiobag, așa cum l-a numit Dobrogeanu-Gherea, ceea ce înseamnă că este pe jumătate rob” și că „așa numita mare reformă nu numai că nu a înlăturat semiiobăgia, dar a întărit-o; aceasta deoarece oligarhia a avut grijă ca în niciun caz țăranul să aibă mai mult de 5 ha”(136). Mai departe, el s-a referit la relațiile agrare și la sarcinile partidului comunist în vederea lărgirii influenței la sate. (...)
136 = Protokol funfter Kongress der Kommunistischen Internationale, Band I, Verlag Carol Hoym Nach, p. 804.
(...)El [Al. Crișan] a subliniat importanța pe care ar fi avut-o pentru activitatea partidului nostru conferința VI a FCB(133). (...)
În ce privește relațiile PCR cu FCB, în această perioadă, FCB, ca organism intermediar între PCR și IC, mai degrabă a îngreunat decât ușurat raporturile dintre partidul nostru și Comintern.

 

 

 

„Fantoma lui Gheorghiu Dej” (TISMĂNEANU 1992)

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu Dej, 1992 - Vladimir Tismăneanu,

Fantoma lui Gheorghiu-Dej, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, pp. 106-148

 

(106) (...)Să-l comparăm pe Dej cu alți lideri staliniști din Europa de Est și apoi să-l plasăm în propria familie politică, anume aceea a machiavelismului balcanic, alături de colegii și, adeseori, concurenții săi din PCR (A. Pauker, M. Constantinescu, I. Chișinevschi). (...) Să privim moștenirea istorică și spirituală a dejismului și să o comparăm cu aceea a titoismului sau a enverismului în Albania.
(107) (...)Accentuez aceste element: Dej nu a studiat la Școala Leninistă a Cominternului (precum Pârvulescu, Chișinevschi, Borilă, Stoica dintre liderii români sau Gottwald, Gero, Bierut, Vâlko Cervenkov sau Iosip Broz Tito dintre cei ai partidelor comuniste din Europa de Est). (...) Deci, spre deosebire de Rakosi, Gottwald, Bierut, Tito, Ulbricht, Thorez, Pauker, Togliatti, Dej era un caz original de aparatchik.
(108) (...)Dej organizează, în colaborare cu Comitetul Municipal București (regionala Ilfov), condus de militantul de origine bulgară Petre Gheorghe (fratele Ivancăi Rudenco și soțul Ronei Peisahovici Gheorghiu), trimiteri de scrisori demascatoare către Comintern, în care Foriș era acuzat de toate ororile posibile, inclusiv colaborările trădătoare cu Gestapo-ul și Siguranța. (...) Cel căzut avea să fie chiar Petre Gheorghe, capturat de Gestapo și executat de îndată (eșecul acțiunii lui Gheorghe avea să fie atribuit lui Foriș.).
(109) (...)De ce îl susțineau veteranii staliniști (Bodnăraș, Maurer, Ana Toma, Pintilie, Pârvulescu), pe Dej, un neofit în ierarhia clandestină împotriva celui care îi succedase bulgarului Stefanov în 1939 (alt capitol ce așteaptă elucidarea).

Dej și rivalii săi
(111)(...)Tito își putea permite să sfideze tutela stalinistă: avea de partea lui armata de partizani, tradiția rezistenței antifasciste, sprijinul unui partid de masă.
(112) (...)În 1949, Dej va avea privilegiul de a rosti rechizitoriul împotriva lui Tito la conclavul cominformist desfășurat, nu mai puțin conspirativ, la București. (...) Titlul raportului lui Dej spune totul despre adeziunea sa necondiționată la tezele celui mai sadic și agresiv bolșevism: „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. Cu această ocazie, îl va ataca pe Pătrășcanu, acuzându-l de „deviere naționalistă” și de titoism (un păcat mortal).
(114)(...)Dej trebuia să-i demonstreze lui Stalin că era cel mai fidel exponent al marxism-leninismului în Balcani.
(115)(...) În lupta pentru înlăturarea Anei Pauker, Dej se va servi de sprijinul unor promoscoviți nu mai puțin îndârjiți decât cea pe care o subminau: Chișinevschi, Petre Borilă, Constantinescu, Moghioroș și Bodnăraș.
(116-7)(...)Apele tulburi de la Kremlin, disputa Hrușciov-Malenkov, execuția lui Beria, relativa relaxare dintre celelalte și mai ales apropierea sovieto-iugoslavă nu puteau decât să-i accentueze sentimentul de anxietate.
(117)(...) Lena Constante, supraviețuitoare a acelui monstruos proces, are dreptate să scrie în excepționala ei carte de memorii publicată la Paris în 1990, că execuția lui Pătrășcanu avea o funcție precisă în salvarea puterii lui Dej: se elimina orice risc de formare a unei opoziții reformatoare în partid.
(119) (...)Teama viscerală, chiar patologică de reformă, sectarismul maladiv, pasiunea pentru politica de culise, într-un cuvânt., un bizantinism degenerat, erau notele dominante ale culturii politice ale comunismului românesc încurajate, susținute și utilizate de Dej. (...)
Reluarea legăturilor dintre URSS și Iugoslavia și evoluția politică din Ungaria și Polonia l-au convins pe Dej că era necesară o linie politică pe cât de categorică, pe atât de intolerantă în raport cu orice deviere.
(120) (...)Susținând agresiunea sovietică, facilitând tranzitul trupelor sovietice prin România, asigurând Armatei Roșii sprijinul logistic, Dej îl asigura pe Hrușciov că merita să fie menținut în fruntea fidelului satelit balcanic al Moscovei, în care reușise să transforme România.

Dej și bizantinismul politic
(121) (...)Pe lângă diplomatic-iezuitul I. Maurer, în Biroul Politic figurau întunecații cominterniști E. Bodnăraș și Petre Borilă. (...) Militantul de origine bulgară Iordan Dragan Rusev (a adoptat în anii 30 pseudonimul Borilă, un fals omagiu adus unei apuse dinastii) a fost unul din activiștii Internaționalei Comuniste a Tineretului, înainte de a pleca în Spania ca politruc. În timpul războiului civil a fost ofițerul politic originar din România cu cel mai înalt grad. Ca și alți „interbrigadiști”, s-a aflat la Moscova în al doilea război mondial. În exilul sovietic, el a conlucrat cu Dimitrov (președintele Cominternului), cu Manuislki (secretar general), A. Pauker și V. Luca, L. Răutu și V. Roman pentru formarea echipei ce urma să penetreze nucleul dominant al comunismului român, de îndată ce Armata Roșie a avea să intre pe teritoriul României.
(122) Prin diviziile „T. Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, activiștii din emigrația. sovietică vor izbuti să ocupe poziții cheie în structura puterii după 1945. Spre deosebire de Luca, Borilă a știut să-și constituie o relație de încredere cu Dej: în 1952, în loc de a-și pierde scaunul, el devine membru titular al BP la plenara din iunie. În anii 50, generalul politic Petre Borilă, în colaborare cu alt militant de origine bulgară, Dumitru Coliu, și cu Ion Vincze, au participat la operațiunile represive ale Securității. Despre Borilă se poate spune că a fost implicat în cele mai tenebroase afaceri politice. Era cunoscut ca un personaj sumbru, lipsit de prieteni, izolat și suspicios. După 1958, după retragerea trupelor sovietice și începutul desatelitizării, Borilă a continuat să se afle în anturajul lui Dej. Ce-i va fi unit pe cei doi e greu de spus. Se știe că în anii 50, când Ecaterina Borilă a fost criticată pentru tendințe deviaționiste, soțul ei nu s-a dat în lături de la admonestarea celei mai apropiate persoane. Pentru cominternistul profesionist care a fost Borilă, nimic nu era mai important decât de devotamentul de slugă față de liderul partidului. Merită recitită cuvântarea lui Borilă la Plenara CC al PMR din decembrie1961, mostră de cameleonism politic, în care fostul aghiotant al A. Pauker se deda unui feroce atac împotriva stalinistei căzută în dizgrație.
(...) Borilă a încetat din viață în anii 70, marginalizat, dar încă privilegiat, locuind într-o vilă pe str. G. Mora și beneficiind de privilegiile „pensionarilor cu pensie specială”. „Păcatul” său era legat de căsătoria fiicei sale Iordana cu Valentin Ceaușescu... (Elena Ceaușescu nu putea accepta ca nora ei să fie fiica militantei E. Abraham-Borilă). (123)Există și alte ipoteze care leagă ruptura dintre cele două familii de atitudinea prosovietică a lui Borilă, inclusiv în aprilie 1964, momentul adoptării Declarației PMR privind situația din mișcarea comunistă internațională.
(124)(.... Dacă mă înșel, aș fi bucuros să aflu detalii despre cine și cum l-a produs [filmul „Reconstituirea”]: asemenea informații nu pot decât servi lămuririi stării de lucruri din România. ultimilor ani de viață ai despotului stalinisto-bizantin.)
(125)(...)Spun doar zdruncinată, pentru că din acel moment [reabilitări 1968] a devenit limpede că titoismul lui Ceaușescu era unul de fațadă. (…) Nu titoismul, ci albanizarea, mai întâi implicită, apoi manifestă și chiar isterică, a fost calea aleasă de Ceaușescu și aparatul de partid pentru România.

Acoliți și complici
(126) (...)Sociologia și psihologia se îngemănau în chip fatal în degenerarea comunismului românesc: structura caligulară a puterii comuniste era de fapt patul germinativ pentru ascensiunea unui Caligula balcanic.
(129) (...)Avantajul lui Maurer ca premier era că apărea ca om al destinderii, al unei diplomații luminate, strategul din umbră al unui gaullism balcanic.

Stilul lui Gheorghiu-Dej
(132) La ștrandul CC, Sanatoriul Otopeni, Predeal sau Snagov și Palatul de la Lacul Herăstrău, balcanicul despot se deda plăcerilor lumești fără prea multe scrupule ori rețineri partinice. Printre apropiații săi la începutul anilor 50 se numărau I. Chișinevschi, G. Apostol, Petre Borilă și E. Bodnăraș. (...) Serile de la lac erau asemănătoare stilului de petreceri moscovite descrise de Milovan Djilas în capitala sa carte Conversații cu Stalin (absolut necesară ca lectură pentru cei care vor să priceapă universul politic al totalitarismului).

Vendeta ca principiu politic
(139) (...)Grupul Pauker-Luca era acuzat de către Dej și Maurer, Petre Borilă, Moghioroș, Sencovici, Stoica, Anton Moisescu și N. Ceaușescu de lipsă de legătură cu clasa muncitoare. Despre existența centrului de la Moscova, unul din cele trei nuclee diriguitoare ale comunismului românesc, Petre Borilă, membru al Biroului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, afirma: „Partidul a avut de dus o luptă grea împotriva grupării Pătrășcanu-Luca. Încă înainte de întoarcerea în țară, aceștia au început activitatea fracționistă, atribuindu-și locuri de conducere în partid, deși nu aveau nici un drept și nici o calitate să o facă, dat fiind că organele de conducere ale partidului activau în țară”. Despre ce organe era vorba? Comitetul Central condus de Ș. Foriș, denunțat ca trădător de Borilă cu un paragraf mai devreme? (...)
Mai departe Borilă propunea o stranie interpretare a situației emigrației comuniste românești din URSS în cel de-al doilea război mondial: „Pătrășcanu și Luca au constituit un așa zis „birou”, fără știrea și aprobarea CC al PCR; ei n-au făcut cunoscut acest lucru nici activiștilor, nici membrilor CC care se aflau, provizoriu, cu diferite sarcini în URSS și care așteptau cu nerăbdare întoarcerea în țară pentru a participa la lupta antifascistă”. Convertindu-se subit în doctrinar ideologic, vechiul cominternist preciza: „Dacă s-ar încerca, tovarăși, să se caracterizeze pozițiile fracționiștilor ca fiind de dreapta sau stânga, ca fiind revizioniste sau dogmatice, niciunul din aceste calificative n-ar cuprinde singur satisfăcător trăsăturile activității lor antipartinice, deoarece în ea se regăseau toate aceste caracteristici”. Atacul lui Borilă, el însuși unul dintre membrii, împreună cu Dumitru Coliu, Roman, Stoica și Răutu, acestui Birou din exterior, contra eroilor tinereții sale continua vijelios, într-un efort de a demonstra că esența activității deviatorilor constase, de fapt, în subminarea autorității lui Dej în partid.
Reproducând ad-litteram tonul lui Hrușciov împotriva grupului Molotov-Malenkov-Kaganovici, Borilă propune o disociere a rolului lui Dej de acela al fracționiștilor. Actul de la 23 august era atribuit perspicacității politice a militantului ceferist, câtă vreme Pătrășcanu și Luca se obstinaseră să accentueze semnificației momentului 6 martie 1945. Luca și Chișinevschi erau citați cu cuvinte în care căutaseră să minimalizeze importanța actului de la 23 august.
(140) Limbajul lui Borilă, ca și a altor participanți la această reglare de conturi, era amenințător, stârnind și azi frisoane printre cei cate știu sensul dat de comuniști unor cuvinte ca „sfărâmare” și „nimicire”. Limba de lemn, limba terorii și a minciunii culmina în pasaje ca acesta: „Faptele dovedesc că fără zdrobirea grupării antipartinice, fără apărarea unității de acțiune și a purității ideologice, partidul n-ar fi reușit să înfăptuiască cu succes multe din acțiunile sale de importanță istorică”.

Geneza stalinismului în România
(142)(...)Atunci când Stalin decidea să transfere sediului Biroului informativ al partidelor comuniste și muncitorești de la Belgrad la București, în vara anului 1948, prea puțin se știa în Occident despre comuniștii români. (...)Aici era vorba de o grupare constituită în conformitate cu postulatele leninismului, o branșă balcanică a sistemului bolșevic de credințe, mentalități și atitudini: fără ezitări, din primul moment al existenței lor ca partid, comuniștii români au făcut totul pentru a anihila orice fibră critică și pentru a menține în rând partidului o atmosferă inchizitorială.
(144)Faptul că Dej, iar nu Ana Pauker, a fost selectat pentru rostirea rechizitoriului antititoist la ședința Cominformului din vara anului 1949, vorbește despre noul său statut în ochii despotului de la Kremlin.

Despre Dej și Ceaușescu
(146) (...)Tocmai de aici și îndârjirea lui în anii 50: trebuia să dovedească Moscovei că lipsa de trecut „internaționalist” nu echivala cu cine-știe-ce tentație național-comunistă. De aici, în egală măsură, și angajarea lui atât de pătimașă în denunțarea lui Tito.
(...) În 1956, el a jucat un rol esențial în negocierile dintre liderii iugoslavi și sovietici.
(147) (...) Ploaia de sancțiuni, anchetele interminabile conduse de Comisia Controlului de Partid (sub direcția macabrilor inchizitori Dumitru Coliu și I. Vincze), voturile de blam și excluderile din partid erau menite să creeze o stare de panică și mobilizare teroristă.
(148) (...)Ceea ce a urmat [1958] a fost tentativa de creare a unui contract național-stalinist: pe de o parte, o imitare a politicii externe a Iugoslaviei titoiste, pe de alta, o consolidare a tehnicilor de control dictatorial, deci o albanizare internă.