Mircea Dinescu & Konya Sandor, Unde este poarta Balcanilor? Convorbire despre balcanism, politică, cultură, prezent, viitor și alte probleme ale Europei, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994
224 Despre Mircea Dinescu știam nu numai că este un
poet de renume european, un îndrăcit fermecător, președintele Uniunii
Scriitorilor și un excelent interlocutor, ci și faptul că- în pofida
realității, conform căreia vieții balcanice îi aparține un mod de
trai democritian, mixtura milenară dintre morbiditate și delicatețe (Hamvas
Bela) și acea stare de seninătate obositoare – el este o figură socratică,
adeptul umorului negru, care dorește cu orice preț să repare câte ceva, fiind
un dușman jurat al primitivismului moralei nătânge. (...)
Știm și faptul că lui i-a reușit descrierea cea mai
grotescă a pierderii de identitate și, tocmai de aceea – după ce în imaginație
am prezentat „utila-corecta-legala-bogata” trăsură europeană, cu patru cai, în
comparație cu căruța balcanică cu coviltir, împinsă de noțiunile „periculos-ilegal-vinovat-sărac”
– i-am adresat direct următoarea întrebare:
-Domnule Dinescu, după părerea dvs., cam unde ar veni Poarta
Balcanilor?
M. D. – D-le, nu știu dacă s-au făcut săpături până
acuma, pentru a fi descoperită, dar eu întotdeauna am spus că sentimentul că Balcanii
nu sunt în zona munților Balcani, ci mai degrabă aici, în zona de câmpie
a Munteniei. Și dacă e să ne uităm după magazinele de pe Calea Victoriei, vedem
că Imperiul Otoman începe să fie recreat la noi. Pentru că toată
adeziunea asta la combinația turcească cu foștii activiști comuniști,
care au devenit mari negustori, reface într-un fel poarta balcanismului
nostru specific. Sigur că latura asta balcanică poate fi și farmec,
dar poate fi și teamă în același timp. Și asta e, că acea combinație care
s-a făcut la noi, între comunismul de tip stalinist și balcanismul nostru
specific, a născut niște monștri, în ciuda somnului rațiunii. Sigur că
suntem la porțile Orientului, unde totul este cu putință, și
evenimentele istorice de după decembrie 1989 au demonstrat din plin acest
lucru.
-În privința perspectivelor României, dacă există
disensiunea perspectivelor, credeți că există posibilitatea de a alege între Balcani
și Europa?
M.D. – Până la urmă, lucrul care m-a uimit cel mai
tare a fost că Balcanii – am sentimentul – încep să se extindă în toată
Europa. Adică, există această existență dublă, duplicitatea asta și
relațiile astea de perdea, vorbele astea cu înțeles dublu, viața asta
subterană, care s-au întâlnit nu numai în România, ci și în celelalte țări cu
sistem comunist din estul Europei, au făcut ca Balcanii să se
extindă la Urali. Pentru că e de ajuns să mergi la Chișinău, dar și la Moscova,
și vei vedea că, dacă într-un magazin vrei să cumperi ceva, trebuie să te
exprimi în același limbaj „european”, de fapt balcanic, adică făcut cu
ochiul și scos din buzunar și arătând o bancnotă de culoare așa mai verzulie,
cum e dolarul de exemplu. Adică relațiile astea de protocol turcesc s-au
implementat, ca să folosim un termen acum la modă, în toată zona asta
estică. Acuma, delimitarea asta cu țările balcanice e destul
de greu de făcut, pentru că, dacă te uiți la iugoslavi – după părerea
mea – la structura, la seriozitatea și comportamentul lor, aproape că
sunt mai aproape, știu eu, de o zonă mai nordică. Relațiile, cel puțin pe care
le-am avut cu ei, m-au făcut să-mi dau seama că au altă structură decât
românii, să zicem, și decât grecii. Sunt alt gen de oameni, creând alt
gen de societate. Deși locuiesc și ei în Balcani.
225 Sigur că în acest sens este greu de judecat totul
ca un bloc comun, într-un fel de iacă țările balcanice, și cred
că este forțată împărțirea asta a lumii și a Europei pe bază de munți, de Munții
Balcani să zicem. Și, de fapt, nu de aceasta depinde revenirea la Europa,
de faptul apartenenței geografice. (...)
-Ambiguitatea zonei...
M. D. – Da. Nu cred, de asemenea, că politicienii pot
rezolva această problemă, până la urmă asta depinde de cultură în primul
rând, de civilizație. Sigur, în Occident cultura se confundă cu
civilizația, în sensul că acolo trenurile chiar vin la timp și pleacă la timp,
dacă tragi apa la toaletă chiar este apă, și chiar curge, dacă apeși o clanță
la ușă, clanța chiar funcționează, ceea ce nu se întâmplă de mult în lumea
noastră. Acolo, deci, astea țin de cultură, iar civilizația este o stratificare
a culturii, pe când la noi totul s-a spulberat într-un fel. Lumea noastră este
una abstractă, al ora asta tot ne ținem de lucruri abstracte și nu de cele
concrete. Dar dacă suntem chiar așa de săraci, nu putem să renunțăm și la
cultura noastră, tocmai pentru faptul că nu avem genul ăsta de civilizație,
concretă, legată de adevăr și materie. Nouă ni s-a predat materialismul
dialectic, și de fapt am trăit într-o societate abstractă, adică mâncarea era
abstractă, totul se petrecea în abstract, adică ne lipsea mereu concretul...
-Și în prezent...?
M. D. – Ei, în prezent e o confuzie – cum să vă spun –
atât de mare, din păcate, ca și distanța noastră, depărtarea noastră de
civilizație. Și, în plus, e și isteria asta politică cu nuanțe balcanice,
păi e de mirare că nu s-au decantat încă lucrurile...?
-Astea țin de aspectul negativ al balcanismului;
pe Dvs., în schimb, vă știu un doritor de aspect pozitiv al balcanismului,
un exponent care tinde spre o corectare posibilă...
M. D. – Fie, mă rog. Desigur, în mine există o nostalgie
a Balcanilor, tipică zonei mediteraneene, posibilă sclipire a
vieții, viața în care nu se știe niciodată când te ia farmecul pericolului sau
al seninătății, pragul ăsta între viață și moarte, după care farmecul folclorului
și o mentalitate a vieții ușoare te conving mereu. Viață în care nu elanul
timpului este important, și nu te puteai pierde pentru că nici ceasuri nu
existau, tocmai pentru că era o lume mai puțin civilizată, și nu se mai ținea
cont de bani, de zile... Latura asta mai degrabă, dacă vreți, literară, prin Ion
Barbu, care a fost iarăși un exponent al balcanismului de tip literar,
în felul lui eminent, nostalgia asta covârșitoare. Numai că eu, dincolo de
această nostalgie, am căutat în unele versuri să arăt tocmai intrarea în grotesc
a balcanismului, datorită sistemului nostru. Adică am un poem, o
replică la Isarlâkul lui Ion Barbu, în care arăt: „grecii,
care, iată, sunt turci în salopete”. Adică vorbesc despre greci,
care s-au transformat în turci, și despre turci, care s-au transformat
în muncitori greci, despre o pierdere de identitate, de fapt. Pentru că
s-a pierdut identitatea asta a Balcanilor, văzut, așa, ca o zonă
însorită și pitorească. Civilizația, de fapt, a distrus pitorescul,
în timp ce ne-a rămas mediocritatea civilizației. Asta e, în Balcani
și civilizația e o mediocritate...
-Și ceea ce ține de latura politică?
M. D. – Păi, domnule, ceea ce ține de latura
politică a balcanismului, dacă mă gândesc bine,, eu nu pot să mă rup de turci,
pentru că pe turci îi consideră toată lumea balcanici, nu? Iar cândva turcii
au avut oameni politici formidabili, Kemal Attaturk de exemplu,
care a deschis porțile civilizației. Iar noi după război nu prea am avut
oameni politici. Adică noi n-am avut „turci” de genul lui Attaturk,
numai de genul celor care au urmat după Baiazid... Pentru că, dacă
socotim crimele oribile care s-au petrecut în România, dacă facem o adunare, am
putea să vedem cât de asemănătoare sunt cu crimele care se făceau în
epocile sălbatice de după Baiazid, deci de ce nu putem să ne rupem de Imperiul
Otoman. Adică ferocitatea asta politică care a schimbat, dacă vreți,
structura unei nații vreme de 40 de ani. Frica de „iataganul politic”,
care se manifesta mai subtil ca pe vremea lui Baiazid, dar care a avut
efect la noi. (...)
226 -Cu toate acestea, Comunitatea Europeană, după un
an și jumătate de insucces, încă contează și nu a renunțat la noi. Oare are
vreun interes sau ce?
-(...) Iată că am sentimentul că acești oameni s-au
speriat tocmai de balcanismul nostru comunist, de mentalitățile care au
rămas de pe vremea lui Ceaușescu, și pe care le-am moștenit poate din timpul
străvechi cu umbre balcanice. (...)
(...)
-Chiar și biserica...
M. D. – Așa, chiar și biserica, păi și biserica
este balcanică. Teoctist al nostru este un soi de turc îmbrăcat
în sutană, dacă e să fim drepți. Sau să spună măcar cineva că nu e așa...
(...)
-Se pare că sunteți pesimist în privința viitorului
în Balcani?
M. D. – Sunt destul de pesimist, trebuie să vă spun.
Pentru că la ce perspective mă refer? Ori ne îmbrăcăm cu toții în șalvari,
dacă afacerile românului tot se fac la Istanbul, și ne lipim iar de Imperiul
Otoman..., ori...
-Norocul s-ar putea să se ascundă și prin Viena...
M. D. – Lasă-mă, d-le, noi n-avem tradiție de Viena,
deci cu ce drept? Fiindcă, din păcate, Imperiul Otoman și-a pus amprenta
pe zona asta mai tare decât Imperiul Austriac. (...)
227 (...) M. D. – (...) Adică, în momentul în care prietenul
nostru Liiceanu vorbește la televizor despre peștera lui Platon, păi ăia
dau imediat pe programul 2, să vadă muzică populară sau disco, vorbesc de populația
de rând, adică eu nu spun că trebuie să coborâm, eu știu, la un limbaj din ăsta
populist, dar, în același timp, trebuie găsit, trebuie fluturat ceva atrăgător
pentru această lume, nu?
228 (...) – Nu doar amprenta
balcanică e cea care se face simțită?
M. D. – D-le, acceptă, nu
acceptă, un lucru e totuși evident și indiscutabil: din păcate, la noi, viața
asta dublă, care s-a trăit, ține totuși de balcanismul ăsta, care și-a pierdut
farmecul tocmai pentru că a intrat într-o zonă grotescă, fiindcă omul vorbea
acasă și alta apunea la servici, una vorbea cu copilul acasă și alta-i spunea
să pună la școală. (...)
(...)
M. D. – (...) Sigur că
țiganii reprezintă o problemă în România, dar cum naiba se face că toate țările
au țigani, și bulgarii, și ungurii, și cehii, dar iată că numai țiganii
din România au mâncat toate lebedele care trăiau de o sută de ani acolo, în
jurul lacului de la Viena. (...)
229 – O ultimă întrebare,
cu care revin de fapt la cea dintâi, pentru că mulți ardeleni susțin că,
totuși, poarta Balcanilor ar fi, chiar dacă nu Viena, dar Budapesta...
M. D. – Păi, nu prea
cred. Îmi amintesc, acum câteva luni am fost la Budapesta, și pe străzi erau
arabii ăia, care au ocupat centrul orașului și o clipă am crezut că suntem la Istanbul.
Totuși, am sentimentul că nu e. Păi, dacă susținem că tocmai Budapesta ar fi porta
Balcanilor, atunci de ce să nu spunem că tocmai Viena e, nu? Adică balcanismul,
dacă e să ieșim la modul ăsta negustoresco-grotesc și colorat, așa am împânzi
toată Europa. Dar nu. Balcanismul ca dramă până la urmă nu depinde
de ce se întâmplă pe stradă, ce țigări se vând și de către cine în centrul
Budapestei sau al Bucureștiului. Ci se manifestă prin felul în care a pătruns
în zona politicului și în relațiile sociale, în așa fel încât să faci bișniță
și la nivel de guvern. Și asta e o diferență esențială, dar și tragică. Așa că,
să lăsăm Poarta Balcanilor acolo unde îi e locul!
31 mai 1991
(„Korunk”, 7/1991)
Mircea Dinescu (1950) – poet, eseist, București
Konya Sandor (1948) – poet, eseist, deputat, Cluj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu