Studiu introductiv. Nicolae Milescu Spătarul (GOROVEI 1987)

Ștefan Gorovei, Studiu introductiv,

în

P. P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul, trad. S. Panaitescu (orig. fr. 1925), st. introd. și note Ș. Gorovei, Junimea, Iași, 1987, 107 p.

 

 

(XIX) În aprilie 1697, stolnicul Cantacuzino îi scria numindu-l „spatariu Neculai” și , la fel Gheorghe Kastriota în același an. Într-o dedicație autografă, tot către Kastriota, din 27 iulie 1698, el singur își spune Nicolae Spătarul (45).

45. C. C. Giurescu, Nicolae Milescu spătarul. Contribuțiuni la opera sa literară, „ARMSI”, s.III, t. VII, nr. 7, 1927, facs. 6.

 

(XXVII) Lordul Winchelsea, amabasadorul britanic la Poartă în 1661-1668, (...).

(XXVIII) Foy de la Neuville, care l-a cunoscut pe spătar în 1689, în Rusia, relatează că „(….) au Grand Seigneur (…)” (fusese alungat din țara sa, după ce i se tăiase vârful nasului pentru că dezvăluise Sultanului un tratat secret pe care domnitorul Valahiei, ruda sa, îl încheiase cu regale Poloniei)

 

(XXX) Mi se pare plauzibilă ipoteza că Nicolae Spătarul era înrudit cu familia lui Vasile Lupu; tatăl său făcuse parte, probabil, din unul din acele grupuri de balcanici statorniciți în Principate la sfârșitul veacului XVI și începutul celui următor.

 

(XXXI) O cercetare aprofundată a înrudirilor care legau numerosul neam al lui Vasile Lupu cu o mulțime de boieri, mari și mici, de aceeași origine balcanică, levantină, formînd un grup solidar – din care s-a ridicat și un patriarh al Constantinopolului, Partenie II (118) – va aduce lămuriri pentru înțelegerea unei perioade care a premers veacul fanariot (119).

118 = C. A. Stoide, Din legăturile Patriarhiei de la Constantinopol cu Vasile Lupu, „Revista critică”, VIII, 1934, p. 42-44; idem, „MMS”, 7-8/XXXIV, 1958, p. 564-569.

119 = Vezi Andrei Pippidi, Hommes et idees du Sud-Est europeen a l-age moderne, București - Paris, 1980, p. 341-350 (Phanar, Phanariotes, phanariotisme)

 

(XXXIII) (…); în secolul XIX un asemenea secretar a fost comisul cărvunar Ionică Tăutu, intelectual distins, trimis la Constantinopol de Ionița Sandu Sturza ca secretar al fiului său Neculai, care îndeplinea funcția de capuchehaie.

 

(XXXIV) Revenit, după moartea lui Gheorghe Ștefan (ianuarie 1668) în Moldova, unde domnea Iliaș III  (care obținuse domnia datorită concursului aceluiași ambasador britanic la Poartă), (...). (...) spătarul – a însoțit pe fostul domn în retragerea la Constantinopol, ajungând prin el, un intim al ambasadei britanice din capitala otomană. Pe malurile Bosforului a legat prietenie cu pastorul anglican Thomas Smith, (...).

 

În culisele „Celor șapte surori” (NICOLESCU 1984)

George Nicolescu, În culisele „Celor șapte surori”, Ed. Politică, București, 1984

 

II.Moștenirea Rockefeller

(32) Comparând orașul modern cu fotografiile de odinioară, (...), primii ani ai petrolului, de acum un secol, par la fel de îndepărtați ca și civilizația Pompeiului.

 

IV.Dezmembrarea

(73) Ca și surorile mitologice, care au fost transformate de Zeus în stele, ele păreau să-și fi dobândit nemurirea.

 

V.„Surorile” în România

(101) Prezența petrolului în secolele I-V este atestată de rezervoarele de bitum descoperite la Sucidava, Tomis, Histria și Târgșorul vechi.

Producție, rafinare, export

(114) O înțelegere similară se încheie între Shell și concernele germane [1939]. (...) Monstruoasa colaborare se realiza prin societăți interpuse sau a unor adrese codificate. Levant desemna grupul de țări Egipt, Palestina, Siria, Grecia și Malta.

  

VI.Potul cel mare

Prețul

(136) Momentul era greu pentru Exxon și Mobil, care tocmai încheiaseră un contract în vederea achiziției unor acțiuni în Aramco și contractul fusese aprobat exact cu două zile înainte ca președintele Truman să anunțe impunerea doctrinei care i-a purtat numele „în sprijinirea” Greciei și Turciei.

  

VIII.Intrușii

Independenții

(175) Rayburn și [Lyndon] Johnson, a spus Jim Clark, un istoric al petrolului din Houston, au stat precum Horațiu pe pod ani de zile, apărând această lege [1926/scutirea de impozite] împotriva tuturor noilor veniți.

X.„Surorile” sub presiune

(213) Regii petrolului erau șapte, precum zilele genezei, tainele sfinte, păcatele capitale, brațele candelabrului lui Moise, înțelepții Greciei sau minunile lumii.

 

Cazinoul din Constanța (PĂULEANU 2011)

Doina Păuleanu, Cazinoul din Constanța. Boemă, loisir și patrimoniu european la Marea Neagră, Ex Ponto, Constanța, 2011

 

13 (...) Constanța era un neînsemnat sătuc turcesc(17), iar portul „o schelă levantină cu un mic bazin în care abia intră două vase, apărat de un primitiv chei de lemn”(18).

17 = M. Ionescu-Dobrogeanu, Constanța..., „Marea Neagră”, 15 oct. 1933.

18 = Orașul Constanța..., „Marea Neagră”, 21 dec. 1923

14 (...) Barclay numește Constanța „o mică adunătură de colibe mizerabile de lut, cu minaretul unei moschei țâșnind din mijloc”(19).

(...) „administrația românească a luat în primire un sat turcesc în ruină – Kustenge. Orașul nostru nu se întindea mai departe de unde este azi Grand Hotel [lângă Muzeul de Artă] și chiar în această suprafață căsuțele sau mai bine zis bordeiele erau rare”(21).

19 = M. Ionescu-Dobrogeanu, Constanța..., „Marea Neagră”, 15 oct. 1933.

21 = Scarlat Huhulescu, Constanța, stațiune balneo-climatică, „Voința Dobrogei”, IV, 12, Constanța, 20 mai 1934, p. 1

 

VII. În preajma războiului. 1913-1916

Alte vizite în același decor

333 „De câteva zile von dem Busch se afla în localitate. El este nelipsit de la Cazino. Consulul german, consulul turc și viceconsulul, însoțiți de un tip suspect, sunt în anturajul ministrului Germaniei. (...) Consulul turc pierde ore întregi discutând pe șoptite cu unele personagii sus puse în serviciile autoritare ale portului nostru”(106).

106 = Fiți prevăzători, „Dacia”, Constanța, nr. 60, 6 sept. 1915, p. 1.

 

VIII. Un an de răscruce

Anul 1916

335 (...) Născut în primii ani ai secolului trecut la Constanța, cu bunici care locuiau într-o casă din zona peninsulară, Arșavir Acterian își amintește: „Orășelul Constanța – căci era un orășel cu câteva zeci de mii de locuitori – era înconjurat de sate de turci și tătari, care, cu fesurile și șalvarii lor, dădeau, prin apariția lor pe străzile mai lăturalnice, o notă de pitoresc în plus populației, comunității acesteia heteroclite. (...) Albanezi cu costume strălucitoare vindeau vara bragă rece în alămuri strălucitoare (...).”(1)

1 = Arșavir Acterian, Privilegiați și năpăstuiți, Institutul European, Iași, 1992.

336 (...) grilajul cazinoului din cotitura bulevardului. Acolo se îngrămădeau curioși, flămânzi, pui de turci și tătari așteptând, ca și pescărușii care se roteau pe sus (...) firimituri de la bucătărie. (...) ei singuri mai aduceau aminte că cei dinăuntru sunt în Dobrogea și săraci(1).

1 = Arșavir Acterian, Privilegiați și năpăstuiți, Institutul European, Iași, 1992, pp. 10-12.

 

389 (...) „(...) Iată singurul lucru care ar putea atrage vizitatorii la Constanța: Cazinoul. Bulgarii se vede că au înțeles acest lucru, de vreme ce au deschis două cazinouri la Varna”(114).

114 = Închiderea Cazinoului, „Dacia”, Constanța, XV; 140, 6 iulie 1928.

Szabo Zoltan despre Balcani (POMOGATS 1991)

Pomogats Bela, Szabo Zoltan despre Balcani, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

220 Politica și cultura maghiară au fost nevoite întotdeauna să-și îndrepte atenția în mai multe direcții, deci, nu numai spre Occident, ci și spre sud-est, spre zona balcanică. Orientarea, devenită tradițională, a statului maghiar din Evul Mediu și apoi din perioada Principatului Transilvaniei a fost estompată mai târziu de problematica și succesele maghiarimii privind integrarea vest-europeană, iar în secolul XIX puțini au fost aceia – ca Szechenyi Istvan, Wesselenyi Miklos, precum și câțiva reprezentanți ai emigrației din 1849, cum ar fi Orban Balazs și Veress Sandor – care au realizat într-adevăr caracterul influenței popoarelor și țărilor din Balcani asupra destinului, conturării regiunii central-europene și, implicit, asupra conturării destinului Ungariei. Evenimentele care au urmat după primul război mondial au demonstrat, cu atât mai mult, puterea considerabilă a acestei influențe.

Acesta este motivul pentru care a crescut interesul față de Balcani, dezvoltându-se în Ungaria o cercetare a Balcanilor, mai ales în anii 30, când a devenit clar că șansele orientării vest-europene sunt reduse și că viața politică și spirituală maghiară trebuie să țină seama de evenimentele regiunii de est și ale celei sud-est europene, de mișcările din interiorul acestor ținuturi. Pe tărâmul cercetării științifice, această orientare a fost reprezentată, printre alții, de Eckhardt Sandor, Kniesza Istvan, Tamas Lajos, Galdi Laszlo, Makkai Laszlo și Vaczy Peter, iar în domeniul vieții literare și culturale de operele lui Nemeth Laszlo, Jozsef Attila, Fabry Zoltan, Gaal Gabor, Balogh Edgar sau de revista „Apollo”, publicație redactată de Gal Istvan. Față de relațiile și procesele interne din spațiul sud-est european și-au manifestat, în general,  interesul reprezentanții literaturii stângiste, ai mișcărilor populare și gruparea de intelectuali reformiști. Reprezentant al intelectualității reformiste a fost și Szabo Zoltan, cunoscut pentru activitatea sa sociografică și pentru rolul său avut în apărarea spiritualității țării”, care și-a îndreptat atenția spre Balcani, tocmai în interesul evaluării șanselor și sarcinilor privind reformele naționale. (...)

221 În cadrul preocupărilor sale privind mișcărilor reformiste, a inclus și studierea politicii, a mișcărilor și aspirațiilor spirituale din zona Balcanilor. Foarte devreme, încă de la începutul carierei sale, s-a ocupat de situația Europei Centrale și a celei Sud-Estice, în studiul său intitulat A magyar flatalsag es a dunai kerdes (Tineretul maghiar și problema dunăreană), scriere apărută în 1935, în publicația „Katolikus Szemle” (Revista catolică), ce anunța deja necesitatea unei noi orientări central-europene. (...) În 1935 a pornit în acea renumită călătorie – împreună cu Nemeth Laszlo, Keresztury Dezso și Boldiszar Ivan – ale cărei experiențe Nemeth le-a reunit în jurnalul intitulat Magyarok Romaniaban (Maghiarii din România). (...) Cei patru călători pornesc din Budapesta pe Dunăre, cu un vapor cu aburi, în portul românesc Giurgiu iau trenul pentru a ajunge în București, apoi la Constanța. Aici s-au despărțit: Nemeth împreună ceilalți se grăbesc spre Ardeal, în timp ce Szabo Zoltan și-a continuat drumul în Dobrogea de sud, apoi în Bulgaria, la Varna, apoi, cu vaporul pe Marea Neagră, a ajuns la Istanbul, de unde în final s-a întors acasă. Experiențele sale acumulate pe parcursul călătoriei le-a descris în Balkani utikonyv (Jurnal din Balcani), scriere publicată în unsprezece episoade, în revista „Elet” (Viața), în perioada 4 octombrie – 20 decembrie 1936. Acest serial s-a constituit în volumul A Vaskapun tul (Dincolo de Porțile de Fier), editat în 1937, tot de revista „Elet”.

Szabo Zoltan a structurat evenimentele trăite cu ocazia călătoriei pe Dunăre, în Voivodina, apoi – trecând prin Porțile de Fier – experiențele acumulate pe malurile Balcanilor, într-o imagine identică aproape cu cea realizată în memorabilul jurnal de călătorie al lui Nemeth Laszlo. Viziunea lui a fost de asemenea marcată de prezența comună a interesului necondiționat și a unei anumite rezerve: știa bine că zona balcanică a avut un efect negativ asupra Ungariei, dar, în același timp, îi era foarte clar că soarta maghiarilor depinde în mare măsură de preocupările și aspirațiile popoarelor balcanice. „Noi, maghiarii – scria în jurnalul său de călătorie – odinioară am privit foarte mult încoace, spre sud și spre est; din când în când cu ochii cuceritorilor, dar de cele mai multe ori ca și cei care trebuiau să se apere. Străluciții noștri soli aveau, probabil, sentimente de incertitudine când au pornit spre sud, spre strălucitoarea Poartă, mai întâi pentru a se tocmi, apoi pentru a cerși. Mult, foarte mult timp, aceste locuri au reprezentat cuibul principal al forțelor istorice amenințătoare pentru viața noastră, maghiarul privind spre sud-est cu inima tremurândă. Această spaimă ne-a îmbibat, ne-a copleșit cu o frică instinctuală, irațională, rădăcinile ei nemaifiind în creier, ci în porii și în nervii noștri. După marea eliberare, bunicii și tații noștri probabil că s-au străduit să scape și de aceste amintiri, atunci când priveau spre vest, când contestau că suntem lângă Balcani, când nu recunoșteau că și ei sunt într-o oarecare măsură balcanici. Ar fi vrut să uite faptul că acest Balcan neliniștitor, haotic, având scopuri incerte, stă la spatele lor, ba, mai mult, în spatele lor. Fericiți, am întors spatele, timp de două secole lungi, acestor ținuturi și popoare spre care mă poartă acum vaporul ce nu poate fi oprit. Privirea ne-a fost ațintită spre vest, în timp ce la spatele nostru s-au dezvoltat în tihnă și pe neobservate energiile tinere ale acestor ținuturi considerate sălbatice și necivilizate. Când catastrofa ne-a deschis ochii, erau deja la Oradea și la Subotica, dârji, puternici, tineri. Popoare care au tras jugul în folosul turcilor – având aceeași soartă cu poporul nostru, iar în cazul multora chiar mai amară – acum, când semiluna s-a retras, au devenit, ele însele, pentru noi, un anume pericol turcesc. Este neliniștitor că mă îndrept spre ei, la ei, despre a căror existență și forță nu ne-au informat tații noștri fericiți.”

222 Balcanul – și în primul rând românii din Balcani (din Regat) – reprezintă, în viziunea lui Szabo Zoltan, dintr-o dată o provocare a istoriei: competiție palpitantă a popoarelor și culturilor și, totodată, fatalitate istorică, această stare, această cultură politică fiind din multe puncte de vedere diferită de a noastră, normele, regulile și metodele ei fiind neobișnuite pentru noi. Călătorul care trece dincolo de Porțile de Fier se uită în jur cu duplicitate sentimentală și sufletească, privind uimit spre lumea atât de apropiată, dar, în același timp, atât de străină: „Funcționarul de la vamă vorbește franțuzește, este politicos, îmi permite cu ușurință să privesc în jur pe mal. Mă pasionează acest peisaj, aici, la marginea vechiului Regat, aștept să văd primele case și primii țărani. Îi caut de parcă ar avea să-mi spună ceva deosebit, de parcă ar trebui să ridice vălul de pe o enigmă. Agitat și așteptând parcă ceva senzațional, mă uit spre vechea și întinsa ogradă vecină, nu ca un călător care a ajuns la destinație după un drum lung, ci ca un explorator care caută explicația celei mai mari și mai grave trăiri istorice. Pulsul mi se intensifică puțin, dacă mă gândesc că sunt în leagănul celui mai important vecin și adversar, în țara lor de baștină, în Regat, în cuibul din care și-au luat zborul. De aici au venit.”

(...) Această îmburghezire este plină de contradicții, conținând, în același timp, elemente din vest, alături de cele din est, elemente franțuzești și elemente levantine, procesul fiind limitat de consecințele civilizatorii ale înapoierii istorice de secole, dar, în același timp fiind și grăbit de elanul neînfrânat al înnoirilor curajoase. De altfel și Nemeth Laszlo a punctat, dar din alte perspective, această contradicție interioară, această stare tensională, publicând, în paginile jurnalului său Magyarok Romaniaiban, următoarele: „În România s-au concentrat foarte tare cele două epoci și cele două stări sufletești. În mulțime se constată bucuria civilizației, de altfel foarte repede însușită, de a trage apa, iar cei mai înstăriți, nostalgia față de tot ce este perimat.” (...)

223 (...) Neliniștea simțită la Giurgiu s-a risipit oarecum – atenuându-se apoi la Constanța, pe malul românesc al Mării Negre, în Dobrogea de Sud, printre locuitorii români, bulgari și turci – dar, cu toate acestea, incertitudinea a persistat. (...) În același timp, privește cu neîncredere îmburghezirea pe care a cunoscut-o în Regat și, pur și simplu, întreaga cultură politică din spațiul sud-est european. Autorul cărții A Vaskapun tul a intuit perfect deosebirile și conflictele care s-au conturat istoric între regiunile centrale și sud-estice ale Europei și nu putem afirma că aceste deosebiri ar fi fost estompate de atunci de trecerea timpului.

 

(„Korunk”, 7/1991)

Pomogats Bela (1934) – istoric literar, Budapesta

Transilvania și echilibrul puterilor europene (VARKONYI 1991)

Varkonyi Agnes, Transilvania și echilibrul puterilor europene, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

85 (...) Care sunt factorii determinanți care au contribuit ca această zonă [zona de criză a Europei] să fie altfel decât statele vasale formate la periferia Imperiului Otoman? (...)

În 1925, în paginile publicației „Napekelet” a demarat o polemică de proporții. Szekfu Gyula a schițat o concepție nouă față de punctele de vedere anterioare, susținând că Principatul s-a format în vacuumul existent între cele două mari puteri, datorându-și existența faptului că puterea Imperiului Otoman și cea a Imperiului Habsburgic, în egală măsură, au sucombat în această zonă. Iar în momentul în care turcii au fost constrânși la retragere, a încetat și dreptul Principatului la existența statală independentă. (...) În același timp, la Congresul internațional al istoricilor, care a avut loc în 1970 la Moscova, polonezul Jozef Gierowski, în expunerea sa intitulată L Europe centrale au XVIIe siecle et ses principales tendances politiques, a caracterizat Principatul Transilvaniei ca fiind un component organic al tuturor statelor central-europene, subliniind legăturile strânse de odinioară, succesele și eșecurile, precum și faptul că țările dunărene au fost în strânse relații de interdependență în privința percepției schimbărilor apărute la începutul Erei Noi.

86 (...) Otomanii au înaintat spre Occident atacând dinspre Mediterană sudul continentului, iar uscatul dinspre Balcani, pe linia Dunării, ocupând centrul vital al Europei Centrale și distrugând astfel unitatea de odinioară a Europei. Europa a răspuns provocărilor otomane printr-o succesiune de înnoiri. (...) Europa Centrală este fracționată, deci, nu numai de lumea otomană și cea creștină, ci și de contradicțiile interne ale puterilor, de conflictele spirituale.

(...) Istanbulul a profitat cu rapiditate de avantajele contradicțiilor apărute între cele două sfere ale puterii, respectiv între Habsburgi și Bourboni [Valois], în 1626 [1526], Soliman Magnificul devenind asociatul anonim al Ligii de la Cognac. (...)

În ultima treime a secolului XV, neoplatonicul Ficino a definit noțiunea de Europa: Europa se întinde până unde se ajunge Renașterea și își limitează granițele acolo unde începe lumea otomană. (...)

Principatul Transilvaniei A reușit să păstreze autonomia de odinioară a etniilor din Transilvania și, printr-un dialog de decenii cu o Europă care se pregătea să înfrunte lumea otomană, și-a cristalizat instituțiile statale.

87 (...) Iar în momentul în care Ferdinand [fratele împăratului Carol V Habsburg] recurge totuși la un atac armat, se conturează o rețea diplomatică întinsă de la Paris până la Constantinopol, a cărei funcționare se extinde pe perioada unui secol și jumătate. Regele Ioan [Zapolya] se alătură Ligii de la Cognac, încheie o alianță cu Franța și astfel Poarta oferă protecție unui rege maghiar recunoscut de diplomația „celeilalte” Europe. Între timp – fapt caracteristic politicii sale de supraviețuire – și-a extins relațiile cu Carol V, pentru că, la fel ca și întreaga lume creștină, de la acesta aștepta mobilizarea Europei împotriva turcilor. „Cunosc bine esența comportamentului regelui Ioan față de turci – aprecia această politică nunțiul papei Paul III. Văd cu câtă dibăcie rezistă Porții... bineînțeles, numai cu o asemenea dibăcie a reușit și va reuși să păstreze pentru creștini Ungaria, care, fără el, ar fi ajuns de mult pe mâna câinilor”.

(...) Cancelarul Frater Gyorgy, împreună cu Johann Wese, arhiepiscop de Lund, unul dintre cei mai apreciați diplomați din Europa de odinioară, omul de încredere al împăratului Germaniei, precum și al regelui Spaniei, au elaborat, în 1530, un plan de perspectivă privind destinul Transilvaniei în cazul în care Liga Sfântă va reuși să-i înfrângă pe otomani. În 1538, Tratatul de pace de la Oradea, cu rezolvările-i alternative, cu deschiderile sale, a fost capodopera unei Europe care încerca să facă pași pe calea concilierii intereselor, dar, în momentul când Carol V l-a semnat la Toledo, Poarta a întâmpinat lumea creștină – care se mișca greoi – atacând-o.

(...) Frangepan Ferenc, educat în Italia, cel care din călugăr franciscan a devenit diplomatul regelui Ioan, în discursul său pătruns de spiritul umanist al lui Erasmus, i-a îndemnat pe voievozii implicați în războaiele religioase să se împace: „(...) Dacă turcii vor ocupa Ungaria, toată Europa va resimți această pierdere.”

(...) De exemplu, în 1547, Poarta a refuzat cu intransigență să includă separat Principatul Transilvaniei în textul tratatului de pace încheiat cu Carol V și cu Ferdinand, cu toate că acest tratat a fost de extensie europeană, incluzând spațiul Mării Mediterane, Franța și Veneția, fiind precizate și relațiile teritoriale apărute în Ungaria. Conform acestor relații, zona din nord și vest, împreună ci teritoriile dezmembrate ale Sloveniei [Slavoniei] și Croației formează țara regelui maghiar, restul, țara lui Ioan Sigismund, cu condiția ca Transilvania și regiunea de dincolo de să „rămână sub dominație islamică”.

88 (...) Dar tot el [principele Ștefan Bathory] este cel care pășește pe un drum nou, atunci când transferă centrul de greutate al alianțelor împotriva turcilor în țările Europei Centrale, considerând că, reunind Principatul Transilvaniei, Polonia. Veneția, Imperiul Habsburgic și Voievodatele românești sub un protectorat papal, această zonă ar putea scăpa de pericolul otoman.

(...)

Și, de atunci încoace, nu puțini au fost poeții, istoricii, scriitorii care s-au tot întrebat cum de a reușit Transilvania să se pună pe picioare? Pentru că în spatele ei se înălța Imperiul Otoman? (...) Sully, de exemplu, în planul său elaborat în numele regelui francez Henric IV, consideră că realizarea unei opoziții internaționale antiotomane se poate înfăptui prin structurarea unui parlament comun european, incluzând și Principatul Transilvaniei printre primele 15 țări importante.

89 (...) principele Gabriel Bethlen și-a dat seama de interesele comune ale țărilor vecine; prin intermediul convențiilor federative, acestea se apărau în comun  nu numai în fața Imperiului Habsburgic, ci și în fața celui Otoman, chiar și prin faptul că aveau posibilitatea să ducă împreună tratative cu Poarta. (...) Prin intermediul relațiilor comerciale și culturale, valorile Principatului Transilvaniei au devenit cunoscute din Veneția până în Suedia, din țările din Balcani până în Olanda. (...) Nici măcar eșecurile nu l-au putut împiedica pe Bethlen să structureze pe termen lung modalitățile de raportare față de Poartă și să pregătească, în epoca Păcii din Westfalia, sistemul de relații dintre Transilvania și Europa.

90 Practic, s-a încercat ca aceste norme să fie validate cu ocazia Tratatului de pace din Westfalia (1645-1648), dar, ca și principii fundamentale, au fost recunoscute numai în tratatele de pace care au urmat perioadei războaielor otomane și războiului spaniol de succesiune (1712-1718). (...)

Deși face parte din sfera de interese a Imperiului Otoman, [Transilvania] este singura țară cu această calitate care este inclusă în exemplarul Tratat de pace din Westfalia. (...)

Zona de răsărit a Europei Centrale este în criză, tensiunile social-politice și focarele de război sunt gata oricând să explodeze, ele întinzându-se din Ucraina până în Croația. Autorii Tratatului de pace din Westfalia au considerat că, odată instaurată pacea în Europa, aceasta se va putea împotrivi, forțele unite, Imperiului Otoman. Dar politica Istanbulului a preîntâmpinat iarăși aceste planuri, în 1645 el atacând Creta. (...) O schimbare a orientării politice intervine doar după recucerirea Cetății Buda [1687], marea operă de reorganizare a puterilor europene definindu-se odată cu Războiul spaniol de succesiune (1701-1713).

(...)

În perioada ce a urmat Tratatului de pace din Westfalia, Principatul Transilvaniei a fost tot mai strâns în cleștele primejdiei otomane. Făcând uz de arme, a încercat să iasă din izolarea amenințătoare, dar, pentru evenimentele din 1657, a plătit un preț incredibil de tragic. Principatul și-a pierdut puterea armată, orașele i-au fost devastate, rezidența domnească și sute de sate au fost pârjolite și pustiite. (...)

Anul 1660, când a fost asediată și ocupată Oradea, a provocat un deosebit ecou internațional. (...) În proiectul înaintat adunării Ligii de la Rin, la Regensburg, în 31 octombrie 1663, proiect care cuprindea programul războiului împotriva turcilor, Transilvania este considerată ca un stat de o importanță strategică vitală.

91 (...) Veniturile au fost asigurate mai ales pe seama dezvoltării negoțului, a activității societăților comerciale grecești, a societății engleze „Levant Compagni”, precum și prin pătrunderea talerului olandez, care purta gravat pe una din fațete figura leului, reușind să realizeze o stabilitate financiară. (...)

Principatul Transilvaniei și-a menținut relațiile cu Poarta, dezvoltându-și, în același timp, legăturile cu aproape toate statele din Europa Centrală și Europa de Vest. (...) După 1683, nu a existat posibilitatea unei opoziții fățișe în fața turcilor, dar, prin intermediul unui tratat secret (1686), Transilvania sprijină cu o sumă considerabilă acțiunile întreprinse de Liga Sfântă, iar împăratul Leopold garantează că în tratatul de pace încheiat după război va fi inclus și Principatul Transilvaniei.

După reprimarea turcilor, istoria oferă o alternativă pentru organizarea țărilor Europei Centrale. (...)

92 (...) În perioada războaielor cu turcii, politica engleză și olandeză a luat de multe ori poziție în favoarea autonomiei Principatului Transilvaniei. (...) Apoi, în 1691, în urma strădaniilor lui Sir William Hussey, împuternicitul special al regelui Angliei, consiliul de miniștri, care discuta punctele Tratatului de pace turco-habsburgic, a decis ca împăratul și regele maghiar să recunoască suveranitatea statală a Transilvaniei. (...)

Înaintea Tratatului de la Sremski Karlovici, care încheia războiul turco-habsburgic, protestanții ardeleni, tânărul Apafy și politicienii ardeleni au apelat – fie prin intermediul ambasadorului englez la Viena, fie în mod direct – la regele Angliei, solicitând sprijinul acestuia, ca, în calitate de mediator al tratativelor, să influențeze redobândirea – cu garanții internaționale – a autodeterminării statale a Transilvaniei. (...)

93 Deși Paget, mediatorul englez al tratativelor de pace, a introdus în planul său problema Principatului Transilvaniei, în spiritul armistițiului de la Sremski Karlovici, realizat la repezeală, mai apoi denumit Tratat de pace, Transilvania, sub pretextul că „s-a reîntors la Coroana Ungară”, despărțită practic de regat, a ajuns o provincie dirijată de la centrul imperiului, sun dominația împăratului și a regelui. (...)

Planurile sale [Racokzi Ferenc II] privind confederația formată din Polonia-Prusia-Croația-Stiria (Steiermark) și alte țări nu s-a îndeplinit.

(„Korunk”, 10/1991)

Varkonyi Agnes (1928) – istoric, profesor universitar, Budapesta

De la înrădăcinare la emancipare (SEBESTYEN 1991)

Sebestyen Mihaly, De la înrădăcinare la emancipare, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

323 (...) În același timp, însă, societățile tradiționale, structurile economice mai slab dezvoltate aveau nevoie în mod obiectiv de o pătură socială liberă care să dispună de o mobilitate așa mare (evrei, armeni, nemți, cehi, turci, polonezi, albanezi), încât activitatea desfășurată (negoț, industrie, arendări agricole sau de altă natură, tranzacții bancare) să aibe efecte benefice asupra întregii societăți.

324 (...) Informațiile despre evrei sunt mai frecvente începând cu sfârșitul secolului XVI, când se înviorează relațiile economice și când cele trei țări (s-a format Voievodatul Independent al Transilvaniei) din vecinătatea Imperiului Otoman încep să desfășoare între ele, cu Levantul, dar și cu Polonia, o activitate comercială din ce în ce mai activă. În cadrul Imperiului Otoman, la Constantinopol și Salonic, au trăit numeroși evrei, în comunități prospere, implicați în tranzacții de mare calibru, „internaționale”, în țările Europei de est, printre care și regiunile de la nord de Dunăre. Aceste relații erau bilaterale: voievozii ardeleni apelau la negustorii evrei din Constantinopol pentru procurarea de articole de lux, iar domnitorii din Moldova și Muntenia tot la aceștia apelau pentru credite. Pe boierii care doreau să obțină scaunul domnesc din cele două țări, „bancherii” i-au „ajutat” cu sume fabuloase.

Apogeul relațiilor tot mai accentuate și sistematice l-au constituit dispozițiile emise la începutul secolului XVII de către Gabriel Bethlen și care se referă la privilegiile și libera trecere acordate evreilor, care mutându-se de la Constantinopol, doreau să se stabilească în Ardeal.

325 (...) În zona Partium, în Moldova și Muntenia, ocupația otomană nu i-a împiedicat pe evrei să se stabilească în orașe. Nici eliberarea localităților Timișoara, Oradea, a zonei Banatului de sub ocupația otomană nu atras după sine expulzarea evreilor din orașele mai mari, dimpotrivă, alături de cei care locuiau deja aici, se puteau stabili în voie și noii sosiți din Imperiul Austro-Ungar. (...)

Rezultatele recensământului efectuat la cererea autorităților locale ungurești atestau că cea mai mare parte a evreilor proveneau, de o generație, două, din Germania, Cehia, Moravia, Austria, partea vestică a Ungariei, din ținuturile poloneze sau din cele turco-balcanice. (...) În urma recensămintelor parțiale realizate în 1735, respectiv 1779-1781, privind compoziția evreilor din Ardeal, putem trage concluziile necesare conform cărora mulți provin din Polonia, din voievodatele românești, din Imperiul Otoman sau din Ungaria, numeroase familii de evrei locuiesc deja de trei, patru decenii pe aceste meleaguri, ocupându-se în principal de negoț.

 

 

(„Korunk”, 8/1991)

Sebestyen Mihaly (1947) – istoric, bibliotecar, Târgu-Mureș

„Istoria Evului Mediu” (MANOLESCU 1993)

Radu Manolescu, Istoria Evului Mediu. I.Europa apuseană II.Sfârșitul evului mediu și începutul epocii moderne (secolele XVI-XVII), Universitatea București/Facultatea de Istorie, 1993

  

Economie și societate în secolele XVI-XVII
Italia
(38) În bazinul oriental al Mării Mediterane și în Marea Neagră, expansiunea otomană din secolele XV-XVII a avut ca urmare pierderea coloniilor venețiene și genoveze și restrângerea comerțului răsăritean al Italiei.

 

Marile descoperiri geografice
Condițiile istorice ale marilor descoperiri geografice
(51) Pentru stabilirea poziției navelor, în secolele XIII-XIV, s-au îmbunătățit metodele de calcul ale longitudinii și latitudinii, îndeosebi cu ajutorul astrolabului, cunoscut de bizantini și arabi și perfecționat de apuseni.

 

Diviziunea politică în Germania și Italia în secolele XVI-XVII

Germania
Condiții istorice generale
(106) Politica Habsburgilor austrieci de expansiune spre sud-estul continentului, inclusiv în Ungaria și Transilvania, i-a adus în conflict cu Imperiul Otoman, războaie încheiate prin pacea de la Zsitvatorok (1606).

Italia
Regimurile social-politice italiene
(111) În secolele XVI și XVII, Veneția trecea printr-o perioadă de declin economic și politic, datorită (...) și pierderii celor mai însemnate colonii din Levant, ca Ciprul (1571) și Creta (1669), cucerite de turci.

  

Relațiile internaționale în secolele XVI și XVII

Condițiile istorice
(120) Ca o consecință a cuceririlor otomane în Europa Sud-Estică și centrală și în Orientul Apropiat, a sporit rolul internațional al Imperiului Otoman.
(121) Pentru realizarea obiectivelor politice, statele din secolele XVI și XVII se călăuzeau după principiul „rațiunii de stat” și îi subordonau considerațiunile de ordin religios. Astfel, regele catolic al Franței, Francisc I, s-a aliat împotriva Suveranului Catolic al Imperiului German și al Spaniei, Carol Quintul, cu principii luterani și cu Imperiul Otoman.

Zone și etape în relațiile internaționale ale Europei apusene
(122) O pondere crescândă au luat confruntările desfășurate pe mări și oceane pentru dominarea acestora, ca acelea purtate (...), în Marea Mediterană între spanioli și unele state italiene, pe de o parte, și Imperiul Otoman, pe de alta, (...).

„Monarhia universală” a lui Carol Quintul
(123) În plan militar și diplomatic forțele habsburgice au fost angajate pe două fronturi, în lupta cu Franța în V și cu Imperiul Otoman în Sud-Est.

Lupta pentru preponderență în Europa Apuseană (1519-1559)
(124) (...) și luptele pe care imperialii au fost nevoiți să le poarte cu turcii la hotarele sudice ale Imperiului German, inclusiv asedierea Vienei de către turci (1529), au silit pe beligeranți să încheie pacea de la Cambrai (1559), (...). Dar luptele pe care Carol Quintul a fost nevoit să le ducă în Germania cu principii și orașele luterane și cu cu Imperiul Otoman la frontierele sudice ale Imperiului German și în Marea Mediterană, (...) au diminuat efectele tratatului de la Cambrai.

 

Cultura în secolele XVI-XVII

Umanismul erudit și critic
(131) Născut în Italia în secolul XV, umanismul erudit și critic, având ca fundament intelectual raționalismul culturii clasice latine și eline, s-a manifestat și în celelalte țări din Europa apuseană în secolul XV.
(132) Profund cunoscător al culturii clasice, [Erasm] a publicat Adagii (1500-1508), culegere de maxime antice comentate.
(...) Dintre clasiciștii epocii s-au remarcat Guillaume Bude (1462-1540), elenist și jurist, autor al unor Comentarii privind limba greacă, și Etienne Dolet (1509-1546), latinist, autor al unor Comentarii privind limba latină.
(...) Umanistul Michel de Montaigne (1533-1592) constata: „Noi știm să spunem: <Cicero zice așa, iată părerea lui Platon. Sunt chiar vorbele lui Aristotel.>”

Istoriografia umanistă
(133) În Discursuri asupra primei decade a lui Tit Liviu (1512-1520), istoria romană îi oferă lui Machiavelli prilejul de a explica înlănțuirea cauzală a evenimentelor și de arăta că trecutul este un îndreptar pentru prezent, ceea ce oglindește elementele de teorie cuprinse în această lucrare.
(134) Redeșteptarea interesului pentru antichitate și formarea umanismului erudit și critic au avut ca urmarea studiul filosofiei eline, îndeosebi a operelor lui Platon și Aristotel. În secolul XVI centrul studierii operelor lui Aristotel a fost Padova, unde s-a format școala padovană a curentului neoaristotelic.

Științele naturii
(137) În astronomie, până în Renaștere era predominantă concepția aristotelică și ptolomeică a sistemului geocentric, susținută de biserica catolică. (...) Matematicianul, astronomul și fizicianul Galileo Galilei a adus în lucrarea Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, ptolemeic și copernician (1632), noi argumente în favoarea concepției heliocentrice.

 

Arta în epoca Renașterii, în a doua jumătate a secolului XVI și prima jumătate a secolului XVII
(138) În Spania Contrareformei, barocul în pictură a fost reprezentat, prin dramatismul temelor, de cretanul Domenikos Theotokopoulos, zis El Greco (1541-1614).