Dialogul omului cu marea (CRĂCIUNOIU & NEAGU 1988)

 Cristian Crăciunoiu & Alfred Neagu, Dialogul omului cu marea, Albatros, București, 1988

 

Repere pentru o mitologie a apei

(13) Reluând ideile aceluiași preot chaldeean, Eusebiu din Caesareea amintește: „În primul an ar fi ieșit din Golful Persic, acolo unde se învecinează cu Babilonia, o ființă rațională, al cărei cap era de pește, dar care avea sub capul de pește un cap de om și avea picior ca de om care ieșeau de sub coada de pește. El ar fi avut glas de om și chipul s-ar fi păstrat și astăzi chiar. Această ființă (...) a transmis oamenilor semnele scrierii, științelor și artelor, i-a învățat clădirea orașelor, semănarea și recoltarea roadelor și cultura viței.”

(74) Prorocul nu a exagerat, deoarece nu era un partizan al prosperității feniciene, ci dorea să sublinieze zădărnicia acestui belșug ce avea să se prăbușească atunci când Alexandru cel Mare a distrus cetatea [Tir] definitiv.

(74) Și romanii și  grecii au învățat elementele construcțiilor navale și navigația de la fenicieni.

(78) Pe când cobora Indusul (325 î. H.), nava lui Alexandru cel Mare a fost surprinsă de valuri mari, încât vâslașii din rândul inferior n-au mai putut vâsli, fiind inundați, atât de mică era distanța până la apă de la deschizătura pentru vâsle.

(82) Nici grecii, nici romanii nu au fost înzestrați cu spiritul de aventură îmboldit de cel negustoresc și talentul nautic  al fenicienilor, care cunoșteau și cartografia nu numai în Mediterana, ci și în bazinul Atlanticului.

(84) Nici grecii, nici romanii n-au știut de aceste expediții ale fenicienilor, la urechile lor ajungând doar o vagă rumoare.

 

Nave celebre

(104) Sfârșitul dominației Veneției, contestată până atunci numai de republica Genova, are loc în urma unor lovituri succesive, începând din 1453, odată cu căderea Constantinopolului și trecerea sub control musulman a Orientului Apropiat, (...).

 

Cele două nave Mircea 1882-1988

(162) A apreciat-o și sultanul Abdul Hamid, care, sub influența entuziasmului provocat de sosirea lui Mircea, a ordonat repararea  bricului în șantierele imperiale pe cheltuiala marinei otomane. La 20 iulie, nava plecat pe itinerarul Pireu, Navarin, (….), Constantinopol, Constanța.

(163-4) Dar să-l lăsăm pe Jean Bart să-l evoce: „Nu pot uita nici pe bătrânii piloți, adevărați lupi de mare, vechii corăbieri italieni și greci, care ne învățau manevrarea pânzelor, matelotajul, arta nodurilor și frânghiei. Barba Spiro Zarzaroni din Hios, care se hrănea cu roșcove și în loc de „ceață” zicea „țața grasă”. Dalmațianul Micheli, condamnat pentru bigamie, se cununase cu o româncă fără să divorțeze de nevasta lăsată la Triest. (…) Panaite Leca, încruntat, fost căpitan de trihandin. Dionisie Vasilatos, mărunțel și crăcănat, cu mustăți de rac, fuma tumbechi cu narghileaua. Simpaticul Barba Ghiorghios, care, în calmul nopților de vară, ne strângea în jurul catargului, ca să ne povestească isprăvile piraților și contrabandiștilor de hașiș din Arhipeleag, unde își făcuse copilăria.

(167) Sunt reluate marșurile și vizitele: (…), Istanbul și Napoli în 1968, Split în 1969, în porturi din Marea Neagră în 1970, în 1974 Alexandria, Beirut și Famagusta.

(168) În New York participă la cea mai mare reuniune de mari veliere de la bătălia de la Navarin încoace (20 octombrie 1827).

 

 

Bucureștii în legende și povestiri (MITRU 1975)

Alexandru Mitru, Bucureștii în legende și povestiri, Ed. Sport-Turism/Legende și locuri, București, 1975, 188 p.

 

Clucerul

(105) (...) Conduși de un arnăut, Sava, din Padmos (Bimbașa Sava căpetenie a Eteriei din țara noastră în 1821), care afirma despre el că nu este altceva decât „câinele de pază cel mai credincios al domnitorului Mavrogheni”, galeongii [marinari de pe galioane] – o sinistră adunătură de pirați recrutați de Mavrogheni în vremea cînd fusese mare dragoman al marinei turcești și transformați în gardă personală încă de atunci – vârau o spaimă de moarte în oricine avea de a face cu ei. Purtau turbane din șaluri colorate, brâie late încărcate de arme bătute cu mânere bătute în argint, sidef, aur și pietre prețioase. Erau tatuați pe brațe și pe piept. Și fiind criminali înrăiți (împreună cu care Mavrogheni făcuse piraterie, purtând pe fețe nenumărate urme de răni, aveau în lumina făcliilor, o căutătură în stare să vâre în răcori pe oricine. (...)

 

Dascălul Florea

(116) Același Nicolae Mavrogheni, unul dintre domnitorii Țării Românești cei mai credincioși stăpânilor otomani (și nu din nevoie, ci din dorință proprie și convingere), reorganizase oștirea și îi chemase pe creștini să lupte pentru slava lui Mahomed în războiul austro-turc care tocmai se declanșase.

Proclamația constituia un model de contradicție ridicolă în felul cum fusese alcătuită: „Veniți voi creștinilor, veniți cu toții în numele lui Isus Hristos, înarmați-vă, luați fiecare arme  după cum puteți, săgețile, sulițele, cuțitele și orice alt v-ar cădea în mână, veniți contra nemților!”

După câteva victorii, trupele turco-române sunt zdrobite la Martinești, aproape de Râmnic, de armata austro-rusă a prințului de Saxa Coburg și generalului Suvurov. Mavrogheni fuge din București, lăsându-l caimacam pe sfetnicul Turnavitu, împreună cu o oștire otomană de 1.000 de oameni.

Comandantul turc – unii cred că de comun acord cu Turnavitu, potrivit unui plan anterior al lui Mavrogheni, care preconizase în cazul unei înfrângeri, arderea orașului – pregătește jefuirea, arderea și nimicirea Bucureștilor, pentru ca trupele austriece să nu găsească decât cenușă, nici o casă în care să locuiască și nici un sac de grâu din care să se poată hrăni.

Un turc – se zice – ar fi scăpat o vorbuliță unei „femei rele”, din care se găseau destule în București, mai ales în timpul ocupațiilor. (...)

Oștirea otomană fusese cantonată la Văcărești. (...)

(121) (...) Vestindu-l pe comandant de cele aflate de la bătrân, acesta își pierdu capul și, convins că va fi atacat curând de trupele lui Saxa Coburg, porunci evacuarea orașului.

Se răspândise între otomani o asemenea spaimă, încât, părăsindu-și corturile, căruțele, depozitele de merinde și armamentul greu, se repeziră la cai. Și, fiindcă nu aveau cai destui, încălecară câte doi pe un bidiviu și se avântară spre Giurgiu.

Degeaba comandantul, revenindu-și, încerca să-și pună ordinele trupele. (...)

 

Răsplata

(153-4) Bucureștii fuseseră ocupați de turci ce trecuseră Dunărea pe la Călărași și Giurgiu, sub comanda lui Chehaia-bei, „cel strălucit întru înțelepciune” ( precum îl elogia împărăția).

(...) Au început execuțiile: trageri în țeapă la capătul Podului Târgului de afară, spintecări sau tăieri de capete în răspântiile orașului, la Butuc și Beilic. Asta deosebit de jafurile, violurile, incendierile și crimele săvârșite de soldățimea turcă pe socoteala sa.

Orașul nu se putuse împotrivi ocupației, deoarece tocmai acela ce-și luase obligația și jurase să-l apere, vestitul Bimbașa Sava, fusese cel dintâi care se prosternase la picioarele comandantului osmanlâu.

Trecând de partea otomanilor, fosta mare căpetenie eteristă, Bimbașa Sava (care-l trădase și ucise pe Tudor Vladimirescu din ordinul lui Ipsilanti) jurase ( pentru a câta oară?) să-i mărească prin țară pe foștii tovarăși de arme și să-i răpună.

Jurământul acesta, spre deosebire de altele, și-l ținuse. Trădându-l și Ipsilanti – șeful suprem al Eteriei – bântuise, împreună cu cetele sale, resturile armatei împrăștiate , vânându-i ca pe fiare pe toți cei car e-i fuseseră, până cu puțin înainte, „frați de luptă” întru eliberarea de sub jugul „spurcaților păgâni” (neocolindu-i nici  pe panduri).

La începutul lunii august (stil vechi) a anului 1821, acesta se reîntorcea, împreună cu cetele împuținate, pentru a-și primi răsplata din mâinile osmanlâului năvălitor, în capitala țării.

Oștenii (dacă se pot numi astfel)  nu vorbesc și nu visează pe drum decât despre aurul și onorurile ce li se vor acorda din partea turcilor, ca preț al sângelui frățesc vărsat. (...)

Bimbașa Sava este sigur că în afara de căftănirea ca mare spătar al Țării Românești, lui și cetelor sale li se va da pe mâini orașul, pentru a-l guverna în numele beiului. (...)

Nu-i va uita pe orășenii de rând, pe meseriașii, neguțătorii și boiernașii care îl aclamaseră pre Tudor. (...) O nimerise mult mai bine cu turcii decît cu eteriștii, din al căror grup restrâns de organizare făcuse încă de la început parte. (...)

(156) (...) Sălașul beiului era pe Podul Mogoșoaiei, în casele foste ale marelui boier poet Ienăchiță Văcărescu, apoi ale logofătului Belu.

Printr-o ciudată întâmplare, chiar în casele acestea fusese înălțat steagul mișcării eteriste. Aici, conducătorii eteriști, și printre ei Bimbașa Șava, după ce au sărutat steagul libertății, au jurat să lupte împotriva otomanilor până la capăt, iar dacă vreunul va trăda, să fie lovit de cea mai cumplită moarte.

(...) Îl vedea îndeosebi pe Iordache Olimpiotul, poate cel mai fanatic dintre toți (el îl arestase la Golești pe Vladimirescu), care, retras în clopotnița mănăstirii Secul, după înăbușirea răscoalei, împreună cu ultimii 11 oșteni, neînvoindu-se a primi iertarea făgăduită de turci în schimbul predării, a aprins butoiul cu pulbere. Și cântând încă imnul libertății, a pierit îngropat sub zidurile clopotniței mănăstirii. (...)

(157) „Mai bine moartea decât iertarea turcească și robia!”, îl auzea, ca prin vis, pe Iordache.

În această încăpere, pe locul unde se afla sofaua beiului, ținuse Iordache steagul pe care îl sărutaseră răsculații.

Cântecul intonat atunci de eteriști, pe versurile poetului Rigas, îi răsuna încă în urechi. Același cântec îl intonase Iordache în ultimele clipe ale vieții. (...)

(159) (...) Din porunca beiului, cete de ieniceri și călăreți turci se năpustiră pe ulițe. Pentru fiecare căpățână de oștean de-al lui Sava, beiul plătea un preț bun, o monedă de aur, cu chipul sultanului pe ea. (...)

(160) (...) Morții s- au numărat cu sutele – aproape 800 – în cele trei zile cât a durat măcelul.

Căpățânile li se înfigeau în pari, în fața conacului beiului. (...)

Leșurile, tot din porunca „strălucitului întru înțelepciune”, nu era îngăduit să fie îngropate. (...)

Ciocnirile cele mai violente au avut loc în mahalaua Oltenilor. Retrăgându-se pas cu pas, cei 100 de oșteni ai lui Sava rămași nesfârtecați, au hotărât să moară luptînd.

În frunte cu căpitanul Atanase Chimariotul, această mână de oșteni apăra fiecare casă.

Au pierit, povestesc bătrânii, mai bine de o treime din turci. Dar și din ceata arnăuților nu mai rămăseseră decât 20—30  de oameni, majoritatea răniți, care s-au retras în biserica Olteni. (...) S-au împărtășit din cuminecătura aflată în altar. (...)

(161) (...) (Mai ales că sultanul îi făgăduise, în cazul înăbușirii totale a răscoalei, titlul de pașă cu două tuiuri).

De 15 ori au atacat otomanii biserica. Și tot de atâtea ori au fost respinși cu pierderi grele.

Terminându-li-se muniția, au început să-și încarce puștile și pistoalele cu rubiele (monede  mici turcești de aur), din care fiecare arnăut avea câteva pungi. (...)

Curând li s-au isprăvit și rubielele. (...) Și totuși nu au înălțat steagul alb, cum le cereau turcii. (...)

Bombardamentele au ținut „de sâmbătă de la prânz până duminică de seară”.

Cele două tunuri instalate în fața bisericii scuipau valuri nesfârșite de foc.

(162) Văzând că biserica început să ardă, câțiva arnăuți, aproape înnebuniți, deschizând o ușă din spatele bisericii, au încercat să-și croiască drum prin puhoiul turcesc, dar au fost repede măcelăriți.

Biserica a ars și s-a prefăcut într-un morman de ruine. (...)

 

 

 

Interviu cu Dumitru R. Popescu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

 

Interviu cu Dumitru R. Popescu

D. R. P. - Când nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată.

D. R. P. - Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

D. R. P. - Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

 

D. R. P: (...) S-a interpretat de atâtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrânețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decât mitul antic.

 

D. R. P: - Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

D. R. P.- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetându-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui Octavian Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.