Bucureștii în legende și povestiri (MITRU 1975)

Alexandru Mitru, Bucureștii în legende și povestiri, Ed. Sport-Turism/Legende și locuri, București, 1975, 188 p.

 

Clucerul

(105) (...) Conduși de un arnăut, Sava, din Padmos (Bimbașa Sava căpetenie a Eteriei din țara noastră în 1821), care afirma despre el că nu este altceva decât „câinele de pază cel mai credincios al domnitorului Mavrogheni”, galeongii [marinari de pe galioane] – o sinistră adunătură de pirați recrutați de Mavrogheni în vremea cînd fusese mare dragoman al marinei turcești și transformați în gardă personală încă de atunci – vârau o spaimă de moarte în oricine avea de a face cu ei. Purtau turbane din șaluri colorate, brâie late încărcate de arme bătute cu mânere bătute în argint, sidef, aur și pietre prețioase. Erau tatuați pe brațe și pe piept. Și fiind criminali înrăiți (împreună cu care Mavrogheni făcuse piraterie, purtând pe fețe nenumărate urme de răni, aveau în lumina făcliilor, o căutătură în stare să vâre în răcori pe oricine. (...)

 

Dascălul Florea

(116) Același Nicolae Mavrogheni, unul dintre domnitorii Țării Românești cei mai credincioși stăpânilor otomani (și nu din nevoie, ci din dorință proprie și convingere), reorganizase oștirea și îi chemase pe creștini să lupte pentru slava lui Mahomed în războiul austro-turc care tocmai se declanșase.

Proclamația constituia un model de contradicție ridicolă în felul cum fusese alcătuită: „Veniți voi creștinilor, veniți cu toții în numele lui Isus Hristos, înarmați-vă, luați fiecare arme  după cum puteți, săgețile, sulițele, cuțitele și orice alt v-ar cădea în mână, veniți contra nemților!”

După câteva victorii, trupele turco-române sunt zdrobite la Martinești, aproape de Râmnic, de armata austro-rusă a prințului de Saxa Coburg și generalului Suvurov. Mavrogheni fuge din București, lăsându-l caimacam pe sfetnicul Turnavitu, împreună cu o oștire otomană de 1.000 de oameni.

Comandantul turc – unii cred că de comun acord cu Turnavitu, potrivit unui plan anterior al lui Mavrogheni, care preconizase în cazul unei înfrângeri, arderea orașului – pregătește jefuirea, arderea și nimicirea Bucureștilor, pentru ca trupele austriece să nu găsească decât cenușă, nici o casă în care să locuiască și nici un sac de grâu din care să se poată hrăni.

Un turc – se zice – ar fi scăpat o vorbuliță unei „femei rele”, din care se găseau destule în București, mai ales în timpul ocupațiilor. (...)

Oștirea otomană fusese cantonată la Văcărești. (...)

(121) (...) Vestindu-l pe comandant de cele aflate de la bătrân, acesta își pierdu capul și, convins că va fi atacat curând de trupele lui Saxa Coburg, porunci evacuarea orașului.

Se răspândise între otomani o asemenea spaimă, încât, părăsindu-și corturile, căruțele, depozitele de merinde și armamentul greu, se repeziră la cai. Și, fiindcă nu aveau cai destui, încălecară câte doi pe un bidiviu și se avântară spre Giurgiu.

Degeaba comandantul, revenindu-și, încerca să-și pună ordinele trupele. (...)

 

Răsplata

(153-4) Bucureștii fuseseră ocupați de turci ce trecuseră Dunărea pe la Călărași și Giurgiu, sub comanda lui Chehaia-bei, „cel strălucit întru înțelepciune” ( precum îl elogia împărăția).

(...) Au început execuțiile: trageri în țeapă la capătul Podului Târgului de afară, spintecări sau tăieri de capete în răspântiile orașului, la Butuc și Beilic. Asta deosebit de jafurile, violurile, incendierile și crimele săvârșite de soldățimea turcă pe socoteala sa.

Orașul nu se putuse împotrivi ocupației, deoarece tocmai acela ce-și luase obligația și jurase să-l apere, vestitul Bimbașa Sava, fusese cel dintâi care se prosternase la picioarele comandantului osmanlâu.

Trecând de partea otomanilor, fosta mare căpetenie eteristă, Bimbașa Sava (care-l trădase și ucise pe Tudor Vladimirescu din ordinul lui Ipsilanti) jurase ( pentru a câta oară?) să-i mărească prin țară pe foștii tovarăși de arme și să-i răpună.

Jurământul acesta, spre deosebire de altele, și-l ținuse. Trădându-l și Ipsilanti – șeful suprem al Eteriei – bântuise, împreună cu cetele sale, resturile armatei împrăștiate , vânându-i ca pe fiare pe toți cei car e-i fuseseră, până cu puțin înainte, „frați de luptă” întru eliberarea de sub jugul „spurcaților păgâni” (neocolindu-i nici  pe panduri).

La începutul lunii august (stil vechi) a anului 1821, acesta se reîntorcea, împreună cu cetele împuținate, pentru a-și primi răsplata din mâinile osmanlâului năvălitor, în capitala țării.

Oștenii (dacă se pot numi astfel)  nu vorbesc și nu visează pe drum decât despre aurul și onorurile ce li se vor acorda din partea turcilor, ca preț al sângelui frățesc vărsat. (...)

Bimbașa Sava este sigur că în afara de căftănirea ca mare spătar al Țării Românești, lui și cetelor sale li se va da pe mâini orașul, pentru a-l guverna în numele beiului. (...)

Nu-i va uita pe orășenii de rând, pe meseriașii, neguțătorii și boiernașii care îl aclamaseră pre Tudor. (...) O nimerise mult mai bine cu turcii decît cu eteriștii, din al căror grup restrâns de organizare făcuse încă de la început parte. (...)

(156) (...) Sălașul beiului era pe Podul Mogoșoaiei, în casele foste ale marelui boier poet Ienăchiță Văcărescu, apoi ale logofătului Belu.

Printr-o ciudată întâmplare, chiar în casele acestea fusese înălțat steagul mișcării eteriste. Aici, conducătorii eteriști, și printre ei Bimbașa Șava, după ce au sărutat steagul libertății, au jurat să lupte împotriva otomanilor până la capăt, iar dacă vreunul va trăda, să fie lovit de cea mai cumplită moarte.

(...) Îl vedea îndeosebi pe Iordache Olimpiotul, poate cel mai fanatic dintre toți (el îl arestase la Golești pe Vladimirescu), care, retras în clopotnița mănăstirii Secul, după înăbușirea răscoalei, împreună cu ultimii 11 oșteni, neînvoindu-se a primi iertarea făgăduită de turci în schimbul predării, a aprins butoiul cu pulbere. Și cântând încă imnul libertății, a pierit îngropat sub zidurile clopotniței mănăstirii. (...)

(157) „Mai bine moartea decât iertarea turcească și robia!”, îl auzea, ca prin vis, pe Iordache.

În această încăpere, pe locul unde se afla sofaua beiului, ținuse Iordache steagul pe care îl sărutaseră răsculații.

Cântecul intonat atunci de eteriști, pe versurile poetului Rigas, îi răsuna încă în urechi. Același cântec îl intonase Iordache în ultimele clipe ale vieții. (...)

(159) (...) Din porunca beiului, cete de ieniceri și călăreți turci se năpustiră pe ulițe. Pentru fiecare căpățână de oștean de-al lui Sava, beiul plătea un preț bun, o monedă de aur, cu chipul sultanului pe ea. (...)

(160) (...) Morții s- au numărat cu sutele – aproape 800 – în cele trei zile cât a durat măcelul.

Căpățânile li se înfigeau în pari, în fața conacului beiului. (...)

Leșurile, tot din porunca „strălucitului întru înțelepciune”, nu era îngăduit să fie îngropate. (...)

Ciocnirile cele mai violente au avut loc în mahalaua Oltenilor. Retrăgându-se pas cu pas, cei 100 de oșteni ai lui Sava rămași nesfârtecați, au hotărât să moară luptînd.

În frunte cu căpitanul Atanase Chimariotul, această mână de oșteni apăra fiecare casă.

Au pierit, povestesc bătrânii, mai bine de o treime din turci. Dar și din ceata arnăuților nu mai rămăseseră decât 20—30  de oameni, majoritatea răniți, care s-au retras în biserica Olteni. (...) S-au împărtășit din cuminecătura aflată în altar. (...)

(161) (...) (Mai ales că sultanul îi făgăduise, în cazul înăbușirii totale a răscoalei, titlul de pașă cu două tuiuri).

De 15 ori au atacat otomanii biserica. Și tot de atâtea ori au fost respinși cu pierderi grele.

Terminându-li-se muniția, au început să-și încarce puștile și pistoalele cu rubiele (monede  mici turcești de aur), din care fiecare arnăut avea câteva pungi. (...)

Curând li s-au isprăvit și rubielele. (...) Și totuși nu au înălțat steagul alb, cum le cereau turcii. (...)

Bombardamentele au ținut „de sâmbătă de la prânz până duminică de seară”.

Cele două tunuri instalate în fața bisericii scuipau valuri nesfârșite de foc.

(162) Văzând că biserica început să ardă, câțiva arnăuți, aproape înnebuniți, deschizând o ușă din spatele bisericii, au încercat să-și croiască drum prin puhoiul turcesc, dar au fost repede măcelăriți.

Biserica a ars și s-a prefăcut într-un morman de ruine. (...)

 

 

 

Nicoară Potcoavă (SADOVEANU 1952)

Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă, Dacia, Cluj-Napoca, 1984 (1952)

 

VI.Vorbe, la casa logofătului Iorgu

(56) Avea în acel timp trecere în țara Moldovei o vorbă de la turci: Dacă vrei treaba să-ți iasă / Nu grăi la lucru, nu grăi la masă.

Cu rânduiala asta, ismailitenii cîștigaseră Bizanțul și multe țări și ostroave ale creștinității.

(57) Mai au ismailitenii o rânduială: că nu beau vin.Ca să-și aibă mintea limpede, când câștigă cu sabia haraciurile și plocoanele sultanului, precum și dobânzile de război ce li se cuvin. (...)

Mai au ismailitenii și a treia rânduială: că la ei femeile îs cu găinile împrejurul cucoșului; și ei nu știu ce-i dragostea. Apoi de la asta are să le vie lor pieirea, că fiii lor sunt fiii roabelor și sămânța vitejilor se va stinge.

 

XXIII.Cubi Lubiș filosof

(141-2) - Acum ar fi ceasul, a zis Nicoară Potcoavă, să stea frățiile umăr lângă umăr, căci ceasul căderii tiranilor ismailiteni se apropie. Băgat-ați de seamă destrăbălarea dregătorilor Porții Otomane? Bacșișul și pâra sunt ca un puroi al trupului împărăției lor. Un sultan măreț cum a fost Soliman, care a călcat cu urdiile lui țările și noroadele până la Buda, a stat cu tâmpla în poala roabei de la Veneția, Roxelana, și a ascultat șoaptele ei înveninate, jertfind pentru dânsa pe moștenitorul său prea iubit Mustafa viteazul, pentru ca să poată așeza urmaș la împărăție pe Selim, fiul Roxelanei. Acestea s-au întâmplat în vremea noastră și vicleniile acelei muieri au clătinat temeliile califatului.

L-am apucat și pe padișah Selim al Roxelanei, poreclit Mest, adică bețivul., care a fost stăpânul trupurilor, sufletelor și legii ismailitenilor 8 ani. În 8 ani n-a fost treaz o săptămână și treburile au rămas în sama icioglanilor (65) și viclenilor. Împărăția neagră cumpănește spre răsturnare.

Iar acum stă pe tronul de aur stăpânul Amurat, care a poruncit muților seraiului să sugrume pe frații săi ieșiți din toate roabele seraiului și neamuri, unchi și veri. Asta s-a întâmplat nu mai târziu decât anul trecut. De atunci, cum a spus un scriitor vechi, în dosul călărețului stă spaima. Amurat se va scufunda în mlaștina lui de sânge. Împărăția rămâne la cheremul urdiilor..

Acuma-i vremea când se apropie răscumpărarea, când neamurile robite s-ar putea scula înlăturând de la Bizanț spurcăciunea

(65) icioglan (înv.) = Copil de casă, paj la sultan.

 

XXV.Moș Elisei Pokotilo

(153) - Adevărul este că, dintre necredincioși, mai fără de omenie s-au dovedit turcii. Padișahii lor au așezat Poarta ca să vie domn creștin și rigă creștin să se închină și să verse haraciurile. Mâncare și huzur ei nu dobândesc decât cu război; alt meșteșug n-au. Țin urdii sub arme și le reped când colo, când dincolo. Sultanii umplu haremurile cu muieri și de o sută de prunci. Când unul din acești o sută ajunge stăpân, apoi taie pe ceilalți 99. Decât acesta nu se află o fiară mai cruntă și mai bănuitoare și mai cu spaimă de moartea ei înșiși; căci precum face, tot așa face-i-se. La turci nu-i lege, ci bun plac și urgie. (...)

(154) - (...)Turcii i-au supus [tătari] și asta nu le place; și i-au pus în coasta creștinilor, care lucru le place și mai puțin, având a suferi de la noi. (...) (...); este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de când ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor.

 

XXXIV.La scaunul Țării Moldovei

(200) În 22 noiembrie 1577, Nicoară a fost vestit de Costandie Șah cum că Petru Șchiopul nu se află la Iași. A ieșit de două săptămâni din scaunul său, trecând Dunărea la Isaccea ca să închine daruri beilor de la cetățile Dunării, având de gând să-și urmeze calea către Țarigrad. Străjile lui turcești s-au dus cu el până la vadul Obluciței, iar de acolo s-au întors alene.

 

 

 

 

 

Prefață (MANOLE 1950)

Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru literatură și artă a Uniunii Scriitorilor din România, București, 1950

Ion Manole, Prefață

3 Când, în Mai 1848, comitetul muntean ce pregătea acțiunea revoluționară hotărî să trimită, după sfatul lui Lamartine, un delegat al său la Constantinopol, prima alegere se făcu în persoana lui Eliade. Acest trădător de mai târziu al mișcării refuză însărcinarea: era îngrijorat că, la Țarigrad, i s-ar putea întâmpla vreo nenorocire și i-ar rămâne familia fără susținător... (...) Ion Ghica, a cărui plecare la Constantinopol avea să fie mai puțin hotărâtoare pentru desfășurarea mișcării decât pentru propria-i orientare politică, s-a născut la 16 august 1816.

4 [marele ban Ghica] L-a dat mai întâi la clasa de limbă franceză a lui J. A. Vaillant, la care alergaseră mulți dintre fiii de boieri, părăsind școlile grecești.

7 Dezvoltarea noilor relații de producție capitaliste, ce luaseră având în special după pacea de la Adrianopol (1829), făcea necontenit să crească numericește și ca putere economică o nouă clasă – burghezia.

8 Dacă mica boierime și parte a marii boierimi interesate în schimbul de mărfuri și în dezvoltarea industriei, împărtășeau interesele burgheziei, grosul marii boierimi și jugul otoman reprezentau cele două mari piedici care barau drumul burgheziei.

9 (...) În Mai, după povața aceluiași [Lamartine], comitetul Frăției hotărăște trimiterea unui delegat la Constantinopol pentru a convinge Sublima Poartă să nu intervină în Țara Românească și pentru a reprezenta, după reușita mișcării, noul guvern ce va fi instaurat.

10 (...) Se pare că nici activitatea lui la Constantinopol nu era mulțumitoare, căci, în 18/30 iulie 1848, Bălcescu îl îndeamnă într-o scurtă, dar încă plină de încredere, scrisoare: „lucrează cu activitate acolo, ca să dobândim revoluția și să biruim toată reacția”. 
Trădând țărănimea, căreia îi făgăduise îmbunătățirea situației, neacordând votul universal și pierzând astfel încrederea maselor, refuzând să organizeze apărarea țării împotriva intervenției militare turcești, majoritatea reacționară din guvernul provizoriu a dus la eșuarea revoluției. (...) Ghica rămâne la Constantinopol și continuă, o vreme, să fie preocupat de soarta țării sale. Propune astfel, crearea unui guvern în emigrație, (...).

11 (..) [Ghica] Ca mare proprietar de moșii și ca unul ce stabilise relații strânse cu cercurile politice turcești, se arată mereu mai rezervat, nutrește alte preocupări. 
(...) Ghica devenise bun prieten al Turcilor... El era acum de părere că aceștia vor uni țările, că ei le vor da o constituție. Fostul propagandist pentru libertatea țării sale, membrul fondator al Frăției, se întâlnea acum, în atitudinea de ploconire față de Turci, cu cea mai înapoiată parte a boierimii. „Îmi pare rău, îi mai scrie Bălcescu, că prin exaltația ta turcească îți alienezi simpatiile tuturor”. 
(...) În timp ce Bălcescu se stingea, istovit de luptă și de boală, apăsat de neogoita durere de a nu-și fi revăzut patria, fiindcă Turcii nu i-o îngăduiseră, în timp ce alți emigranți tânjeau și ei , risipiți prin Europa, de dorul țării. Ion Ghica deveni bey guvernator al insulei Samos. Ca funcționar al Porții, el slujește devotat acesteia și aliaților ei, urmărind cu o energie vrednică de o cauză mai bună pe „haiducii de mare” samioți, dintre care mulți luptau eroic pentru eliberarea țării lor.
După cinci ani de guvernare, fostul prinț de Samos se întoarce în 1859 în țară, (...).

20 Iată-l pe Grigore Alexandrescu recitând scene întregi din Sofocle și Euripid, poezii din Anacreon – acestea din urmă împreună cu poetul Iancu Văcărescu – sau iată-l refuzând cu demnitate invitația soției domnitorului Bibescu de a deveni poet al Curții: „... dar să fiu poet de porunceală, văd că Măria Ta n-ai citit o satiră ce am făcut vreo câțiva ani unui boier de la Curte, de atunci, pe care-l povățuiam cu versurile: Ia-ți nădragii de atlas, / De-și fă steagul la Parnas!, apoi ce fac eu cu cele versuri, când voi îmbrăca nădragii de atlas?”

23 (...) Pentru cunoașterea situației învățământului din primele decenii ale veacului trecut, scrisorile „Școala acum 50 de ani”, „Dascălii greci și dascăli români” conțin amănunte prețioase. Începuturile teatrului la București, viața culturală a vremii, felul cum se călătorea înainte de 1848, chipul cum se acordau slujbele și se strângeau birurile, relațiile dintre Țara Românească și Imperiul Otoman, unele raporturi dintre clasele sociale, toate acestea sunt numai câteva dintre capitolele cu importanță istorică.

24 (...) O singură dată ne înfățișează un moment dramatic în legătură cu asuprirea țărănimii („Dascăli greci și dascăli români”).