Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu Dej, 1992 - Vladimir Tismăneanu,
Fantoma lui Gheorghiu-Dej, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, pp. 106-148
(106) (...)Să-l comparăm pe Dej cu alți lideri staliniști din Europa de Est și apoi să-l plasăm în propria familie politică, anume aceea a machiavelismului balcanic, alături de colegii și, adeseori, concurenții săi din PCR (A. Pauker, M. Constantinescu, I. Chișinevschi). (...) Să privim moștenirea istorică și spirituală a dejismului și să o comparăm cu aceea a titoismului sau a enverismului în Albania.
(107) (...)Accentuez aceste element: Dej nu a studiat la Școala Leninistă a Cominternului (precum Pârvulescu, Chișinevschi, Borilă, Stoica dintre liderii români sau Gottwald, Gero, Bierut, Vâlko Cervenkov sau Iosip Broz Tito dintre cei ai partidelor comuniste din Europa de Est). (...) Deci, spre deosebire de Rakosi, Gottwald, Bierut, Tito, Ulbricht, Thorez, Pauker, Togliatti, Dej era un caz original de aparatchik.
(108) (...)Dej organizează, în colaborare cu Comitetul Municipal București (regionala Ilfov), condus de militantul de origine bulgară Petre Gheorghe (fratele Ivancăi Rudenco și soțul Ronei Peisahovici Gheorghiu), trimiteri de scrisori demascatoare către Comintern, în care Foriș era acuzat de toate ororile posibile, inclusiv colaborările trădătoare cu Gestapo-ul și Siguranța. (...) Cel căzut avea să fie chiar Petre Gheorghe, capturat de Gestapo și executat de îndată (eșecul acțiunii lui Gheorghe avea să fie atribuit lui Foriș.).
(109) (...)De ce îl susțineau veteranii staliniști (Bodnăraș, Maurer, Ana Toma, Pintilie, Pârvulescu), pe Dej, un neofit în ierarhia clandestină împotriva celui care îi succedase bulgarului Stefanov în 1939 (alt capitol ce așteaptă elucidarea).
(107) (...)Accentuez aceste element: Dej nu a studiat la Școala Leninistă a Cominternului (precum Pârvulescu, Chișinevschi, Borilă, Stoica dintre liderii români sau Gottwald, Gero, Bierut, Vâlko Cervenkov sau Iosip Broz Tito dintre cei ai partidelor comuniste din Europa de Est). (...) Deci, spre deosebire de Rakosi, Gottwald, Bierut, Tito, Ulbricht, Thorez, Pauker, Togliatti, Dej era un caz original de aparatchik.
(108) (...)Dej organizează, în colaborare cu Comitetul Municipal București (regionala Ilfov), condus de militantul de origine bulgară Petre Gheorghe (fratele Ivancăi Rudenco și soțul Ronei Peisahovici Gheorghiu), trimiteri de scrisori demascatoare către Comintern, în care Foriș era acuzat de toate ororile posibile, inclusiv colaborările trădătoare cu Gestapo-ul și Siguranța. (...) Cel căzut avea să fie chiar Petre Gheorghe, capturat de Gestapo și executat de îndată (eșecul acțiunii lui Gheorghe avea să fie atribuit lui Foriș.).
(109) (...)De ce îl susțineau veteranii staliniști (Bodnăraș, Maurer, Ana Toma, Pintilie, Pârvulescu), pe Dej, un neofit în ierarhia clandestină împotriva celui care îi succedase bulgarului Stefanov în 1939 (alt capitol ce așteaptă elucidarea).
Dej și rivalii săi
(111)(...)Tito își putea permite să sfideze tutela stalinistă: avea de partea lui armata de partizani, tradiția rezistenței antifasciste, sprijinul unui partid de masă.
(112) (...)În 1949, Dej va avea privilegiul de a rosti rechizitoriul împotriva lui Tito la conclavul cominformist desfășurat, nu mai puțin conspirativ, la București. (...) Titlul raportului lui Dej spune totul despre adeziunea sa necondiționată la tezele celui mai sadic și agresiv bolșevism: „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. Cu această ocazie, îl va ataca pe Pătrășcanu, acuzându-l de „deviere naționalistă” și de titoism (un păcat mortal).
(114)(...)Dej trebuia să-i demonstreze lui Stalin că era cel mai fidel exponent al marxism-leninismului în Balcani.
(115)(...) În lupta pentru înlăturarea Anei Pauker, Dej se va servi de sprijinul unor promoscoviți nu mai puțin îndârjiți decât cea pe care o subminau: Chișinevschi, Petre Borilă, Constantinescu, Moghioroș și Bodnăraș.
(116-7)(...)Apele tulburi de la Kremlin, disputa Hrușciov-Malenkov, execuția lui Beria, relativa relaxare dintre celelalte și mai ales apropierea sovieto-iugoslavă nu puteau decât să-i accentueze sentimentul de anxietate.
(117)(...) Lena Constante, supraviețuitoare a acelui monstruos proces, are dreptate să scrie în excepționala ei carte de memorii publicată la Paris în 1990, că execuția lui Pătrășcanu avea o funcție precisă în salvarea puterii lui Dej: se elimina orice risc de formare a unei opoziții reformatoare în partid.
(119) (...)Teama viscerală, chiar patologică de reformă, sectarismul maladiv, pasiunea pentru politica de culise, într-un cuvânt., un bizantinism degenerat, erau notele dominante ale culturii politice ale comunismului românesc încurajate, susținute și utilizate de Dej. (...)
Reluarea legăturilor dintre URSS și Iugoslavia și evoluția politică din Ungaria și Polonia l-au convins pe Dej că era necesară o linie politică pe cât de categorică, pe atât de intolerantă în raport cu orice deviere.
(120) (...)Susținând agresiunea sovietică, facilitând tranzitul trupelor sovietice prin România, asigurând Armatei Roșii sprijinul logistic, Dej îl asigura pe Hrușciov că merita să fie menținut în fruntea fidelului satelit balcanic al Moscovei, în care reușise să transforme România.
(111)(...)Tito își putea permite să sfideze tutela stalinistă: avea de partea lui armata de partizani, tradiția rezistenței antifasciste, sprijinul unui partid de masă.
(112) (...)În 1949, Dej va avea privilegiul de a rosti rechizitoriul împotriva lui Tito la conclavul cominformist desfășurat, nu mai puțin conspirativ, la București. (...) Titlul raportului lui Dej spune totul despre adeziunea sa necondiționată la tezele celui mai sadic și agresiv bolșevism: „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. Cu această ocazie, îl va ataca pe Pătrășcanu, acuzându-l de „deviere naționalistă” și de titoism (un păcat mortal).
(114)(...)Dej trebuia să-i demonstreze lui Stalin că era cel mai fidel exponent al marxism-leninismului în Balcani.
(115)(...) În lupta pentru înlăturarea Anei Pauker, Dej se va servi de sprijinul unor promoscoviți nu mai puțin îndârjiți decât cea pe care o subminau: Chișinevschi, Petre Borilă, Constantinescu, Moghioroș și Bodnăraș.
(116-7)(...)Apele tulburi de la Kremlin, disputa Hrușciov-Malenkov, execuția lui Beria, relativa relaxare dintre celelalte și mai ales apropierea sovieto-iugoslavă nu puteau decât să-i accentueze sentimentul de anxietate.
(117)(...) Lena Constante, supraviețuitoare a acelui monstruos proces, are dreptate să scrie în excepționala ei carte de memorii publicată la Paris în 1990, că execuția lui Pătrășcanu avea o funcție precisă în salvarea puterii lui Dej: se elimina orice risc de formare a unei opoziții reformatoare în partid.
(119) (...)Teama viscerală, chiar patologică de reformă, sectarismul maladiv, pasiunea pentru politica de culise, într-un cuvânt., un bizantinism degenerat, erau notele dominante ale culturii politice ale comunismului românesc încurajate, susținute și utilizate de Dej. (...)
Reluarea legăturilor dintre URSS și Iugoslavia și evoluția politică din Ungaria și Polonia l-au convins pe Dej că era necesară o linie politică pe cât de categorică, pe atât de intolerantă în raport cu orice deviere.
(120) (...)Susținând agresiunea sovietică, facilitând tranzitul trupelor sovietice prin România, asigurând Armatei Roșii sprijinul logistic, Dej îl asigura pe Hrușciov că merita să fie menținut în fruntea fidelului satelit balcanic al Moscovei, în care reușise să transforme România.
Dej și bizantinismul politic
(121) (...)Pe lângă diplomatic-iezuitul I. Maurer, în Biroul Politic figurau întunecații cominterniști E. Bodnăraș și Petre Borilă. (...) Militantul de origine bulgară Iordan Dragan Rusev (a adoptat în anii 30 pseudonimul Borilă, un fals omagiu adus unei apuse dinastii) a fost unul din activiștii Internaționalei Comuniste a Tineretului, înainte de a pleca în Spania ca politruc. În timpul războiului civil a fost ofițerul politic originar din România cu cel mai înalt grad. Ca și alți „interbrigadiști”, s-a aflat la Moscova în al doilea război mondial. În exilul sovietic, el a conlucrat cu Dimitrov (președintele Cominternului), cu Manuislki (secretar general), A. Pauker și V. Luca, L. Răutu și V. Roman pentru formarea echipei ce urma să penetreze nucleul dominant al comunismului român, de îndată ce Armata Roșie a avea să intre pe teritoriul României.
(122) Prin diviziile „T. Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, activiștii din emigrația. sovietică vor izbuti să ocupe poziții cheie în structura puterii după 1945. Spre deosebire de Luca, Borilă a știut să-și constituie o relație de încredere cu Dej: în 1952, în loc de a-și pierde scaunul, el devine membru titular al BP la plenara din iunie. În anii 50, generalul politic Petre Borilă, în colaborare cu alt militant de origine bulgară, Dumitru Coliu, și cu Ion Vincze, au participat la operațiunile represive ale Securității. Despre Borilă se poate spune că a fost implicat în cele mai tenebroase afaceri politice. Era cunoscut ca un personaj sumbru, lipsit de prieteni, izolat și suspicios. După 1958, după retragerea trupelor sovietice și începutul desatelitizării, Borilă a continuat să se afle în anturajul lui Dej. Ce-i va fi unit pe cei doi e greu de spus. Se știe că în anii 50, când Ecaterina Borilă a fost criticată pentru tendințe deviaționiste, soțul ei nu s-a dat în lături de la admonestarea celei mai apropiate persoane. Pentru cominternistul profesionist care a fost Borilă, nimic nu era mai important decât de devotamentul de slugă față de liderul partidului. Merită recitită cuvântarea lui Borilă la Plenara CC al PMR din decembrie1961, mostră de cameleonism politic, în care fostul aghiotant al A. Pauker se deda unui feroce atac împotriva stalinistei căzută în dizgrație.
(...) Borilă a încetat din viață în anii 70, marginalizat, dar încă privilegiat, locuind într-o vilă pe str. G. Mora și beneficiind de privilegiile „pensionarilor cu pensie specială”. „Păcatul” său era legat de căsătoria fiicei sale Iordana cu Valentin Ceaușescu... (Elena Ceaușescu nu putea accepta ca nora ei să fie fiica militantei E. Abraham-Borilă). (123)Există și alte ipoteze care leagă ruptura dintre cele două familii de atitudinea prosovietică a lui Borilă, inclusiv în aprilie 1964, momentul adoptării Declarației PMR privind situația din mișcarea comunistă internațională.
(124)(.... Dacă mă înșel, aș fi bucuros să aflu detalii despre cine și cum l-a produs [filmul „Reconstituirea”]: asemenea informații nu pot decât servi lămuririi stării de lucruri din România. ultimilor ani de viață ai despotului stalinisto-bizantin.)
(125)(...)Spun doar zdruncinată, pentru că din acel moment [reabilitări 1968] a devenit limpede că titoismul lui Ceaușescu era unul de fațadă. (…) Nu titoismul, ci albanizarea, mai întâi implicită, apoi manifestă și chiar isterică, a fost calea aleasă de Ceaușescu și aparatul de partid pentru România.
(121) (...)Pe lângă diplomatic-iezuitul I. Maurer, în Biroul Politic figurau întunecații cominterniști E. Bodnăraș și Petre Borilă. (...) Militantul de origine bulgară Iordan Dragan Rusev (a adoptat în anii 30 pseudonimul Borilă, un fals omagiu adus unei apuse dinastii) a fost unul din activiștii Internaționalei Comuniste a Tineretului, înainte de a pleca în Spania ca politruc. În timpul războiului civil a fost ofițerul politic originar din România cu cel mai înalt grad. Ca și alți „interbrigadiști”, s-a aflat la Moscova în al doilea război mondial. În exilul sovietic, el a conlucrat cu Dimitrov (președintele Cominternului), cu Manuislki (secretar general), A. Pauker și V. Luca, L. Răutu și V. Roman pentru formarea echipei ce urma să penetreze nucleul dominant al comunismului român, de îndată ce Armata Roșie a avea să intre pe teritoriul României.
(122) Prin diviziile „T. Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, activiștii din emigrația. sovietică vor izbuti să ocupe poziții cheie în structura puterii după 1945. Spre deosebire de Luca, Borilă a știut să-și constituie o relație de încredere cu Dej: în 1952, în loc de a-și pierde scaunul, el devine membru titular al BP la plenara din iunie. În anii 50, generalul politic Petre Borilă, în colaborare cu alt militant de origine bulgară, Dumitru Coliu, și cu Ion Vincze, au participat la operațiunile represive ale Securității. Despre Borilă se poate spune că a fost implicat în cele mai tenebroase afaceri politice. Era cunoscut ca un personaj sumbru, lipsit de prieteni, izolat și suspicios. După 1958, după retragerea trupelor sovietice și începutul desatelitizării, Borilă a continuat să se afle în anturajul lui Dej. Ce-i va fi unit pe cei doi e greu de spus. Se știe că în anii 50, când Ecaterina Borilă a fost criticată pentru tendințe deviaționiste, soțul ei nu s-a dat în lături de la admonestarea celei mai apropiate persoane. Pentru cominternistul profesionist care a fost Borilă, nimic nu era mai important decât de devotamentul de slugă față de liderul partidului. Merită recitită cuvântarea lui Borilă la Plenara CC al PMR din decembrie1961, mostră de cameleonism politic, în care fostul aghiotant al A. Pauker se deda unui feroce atac împotriva stalinistei căzută în dizgrație.
(...) Borilă a încetat din viață în anii 70, marginalizat, dar încă privilegiat, locuind într-o vilă pe str. G. Mora și beneficiind de privilegiile „pensionarilor cu pensie specială”. „Păcatul” său era legat de căsătoria fiicei sale Iordana cu Valentin Ceaușescu... (Elena Ceaușescu nu putea accepta ca nora ei să fie fiica militantei E. Abraham-Borilă). (123)Există și alte ipoteze care leagă ruptura dintre cele două familii de atitudinea prosovietică a lui Borilă, inclusiv în aprilie 1964, momentul adoptării Declarației PMR privind situația din mișcarea comunistă internațională.
(124)(.... Dacă mă înșel, aș fi bucuros să aflu detalii despre cine și cum l-a produs [filmul „Reconstituirea”]: asemenea informații nu pot decât servi lămuririi stării de lucruri din România. ultimilor ani de viață ai despotului stalinisto-bizantin.)
(125)(...)Spun doar zdruncinată, pentru că din acel moment [reabilitări 1968] a devenit limpede că titoismul lui Ceaușescu era unul de fațadă. (…) Nu titoismul, ci albanizarea, mai întâi implicită, apoi manifestă și chiar isterică, a fost calea aleasă de Ceaușescu și aparatul de partid pentru România.
Acoliți și complici
(126) (...)Sociologia și psihologia se îngemănau în chip fatal în degenerarea comunismului românesc: structura caligulară a puterii comuniste era de fapt patul germinativ pentru ascensiunea unui Caligula balcanic.
(129) (...)Avantajul lui Maurer ca premier era că apărea ca om al destinderii, al unei diplomații luminate, strategul din umbră al unui gaullism balcanic.
(126) (...)Sociologia și psihologia se îngemănau în chip fatal în degenerarea comunismului românesc: structura caligulară a puterii comuniste era de fapt patul germinativ pentru ascensiunea unui Caligula balcanic.
(129) (...)Avantajul lui Maurer ca premier era că apărea ca om al destinderii, al unei diplomații luminate, strategul din umbră al unui gaullism balcanic.
Stilul lui Gheorghiu-Dej
(132) La ștrandul CC, Sanatoriul Otopeni, Predeal sau Snagov și Palatul de la Lacul Herăstrău, balcanicul despot se deda plăcerilor lumești fără prea multe scrupule ori rețineri partinice. Printre apropiații săi la începutul anilor 50 se numărau I. Chișinevschi, G. Apostol, Petre Borilă și E. Bodnăraș. (...) Serile de la lac erau asemănătoare stilului de petreceri moscovite descrise de Milovan Djilas în capitala sa carte Conversații cu Stalin (absolut necesară ca lectură pentru cei care vor să priceapă universul politic al totalitarismului).
(132) La ștrandul CC, Sanatoriul Otopeni, Predeal sau Snagov și Palatul de la Lacul Herăstrău, balcanicul despot se deda plăcerilor lumești fără prea multe scrupule ori rețineri partinice. Printre apropiații săi la începutul anilor 50 se numărau I. Chișinevschi, G. Apostol, Petre Borilă și E. Bodnăraș. (...) Serile de la lac erau asemănătoare stilului de petreceri moscovite descrise de Milovan Djilas în capitala sa carte Conversații cu Stalin (absolut necesară ca lectură pentru cei care vor să priceapă universul politic al totalitarismului).
Vendeta ca principiu politic
(139) (...)Grupul Pauker-Luca era acuzat de către Dej și Maurer, Petre Borilă, Moghioroș, Sencovici, Stoica, Anton Moisescu și N. Ceaușescu de lipsă de legătură cu clasa muncitoare. Despre existența centrului de la Moscova, unul din cele trei nuclee diriguitoare ale comunismului românesc, Petre Borilă, membru al Biroului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, afirma: „Partidul a avut de dus o luptă grea împotriva grupării Pătrășcanu-Luca. Încă înainte de întoarcerea în țară, aceștia au început activitatea fracționistă, atribuindu-și locuri de conducere în partid, deși nu aveau nici un drept și nici o calitate să o facă, dat fiind că organele de conducere ale partidului activau în țară”. Despre ce organe era vorba? Comitetul Central condus de Ș. Foriș, denunțat ca trădător de Borilă cu un paragraf mai devreme? (...)
Mai departe Borilă propunea o stranie interpretare a situației emigrației comuniste românești din URSS în cel de-al doilea război mondial: „Pătrășcanu și Luca au constituit un așa zis „birou”, fără știrea și aprobarea CC al PCR; ei n-au făcut cunoscut acest lucru nici activiștilor, nici membrilor CC care se aflau, provizoriu, cu diferite sarcini în URSS și care așteptau cu nerăbdare întoarcerea în țară pentru a participa la lupta antifascistă”. Convertindu-se subit în doctrinar ideologic, vechiul cominternist preciza: „Dacă s-ar încerca, tovarăși, să se caracterizeze pozițiile fracționiștilor ca fiind de dreapta sau stânga, ca fiind revizioniste sau dogmatice, niciunul din aceste calificative n-ar cuprinde singur satisfăcător trăsăturile activității lor antipartinice, deoarece în ea se regăseau toate aceste caracteristici”. Atacul lui Borilă, el însuși unul dintre membrii, împreună cu Dumitru Coliu, Roman, Stoica și Răutu, acestui Birou din exterior, contra eroilor tinereții sale continua vijelios, într-un efort de a demonstra că esența activității deviatorilor constase, de fapt, în subminarea autorității lui Dej în partid.
Reproducând ad-litteram tonul lui Hrușciov împotriva grupului Molotov-Malenkov-Kaganovici, Borilă propune o disociere a rolului lui Dej de acela al fracționiștilor. Actul de la 23 august era atribuit perspicacității politice a militantului ceferist, câtă vreme Pătrășcanu și Luca se obstinaseră să accentueze semnificației momentului 6 martie 1945. Luca și Chișinevschi erau citați cu cuvinte în care căutaseră să minimalizeze importanța actului de la 23 august.
(140) Limbajul lui Borilă, ca și a altor participanți la această reglare de conturi, era amenințător, stârnind și azi frisoane printre cei cate știu sensul dat de comuniști unor cuvinte ca „sfărâmare” și „nimicire”. Limba de lemn, limba terorii și a minciunii culmina în pasaje ca acesta: „Faptele dovedesc că fără zdrobirea grupării antipartinice, fără apărarea unității de acțiune și a purității ideologice, partidul n-ar fi reușit să înfăptuiască cu succes multe din acțiunile sale de importanță istorică”.
(139) (...)Grupul Pauker-Luca era acuzat de către Dej și Maurer, Petre Borilă, Moghioroș, Sencovici, Stoica, Anton Moisescu și N. Ceaușescu de lipsă de legătură cu clasa muncitoare. Despre existența centrului de la Moscova, unul din cele trei nuclee diriguitoare ale comunismului românesc, Petre Borilă, membru al Biroului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, afirma: „Partidul a avut de dus o luptă grea împotriva grupării Pătrășcanu-Luca. Încă înainte de întoarcerea în țară, aceștia au început activitatea fracționistă, atribuindu-și locuri de conducere în partid, deși nu aveau nici un drept și nici o calitate să o facă, dat fiind că organele de conducere ale partidului activau în țară”. Despre ce organe era vorba? Comitetul Central condus de Ș. Foriș, denunțat ca trădător de Borilă cu un paragraf mai devreme? (...)
Mai departe Borilă propunea o stranie interpretare a situației emigrației comuniste românești din URSS în cel de-al doilea război mondial: „Pătrășcanu și Luca au constituit un așa zis „birou”, fără știrea și aprobarea CC al PCR; ei n-au făcut cunoscut acest lucru nici activiștilor, nici membrilor CC care se aflau, provizoriu, cu diferite sarcini în URSS și care așteptau cu nerăbdare întoarcerea în țară pentru a participa la lupta antifascistă”. Convertindu-se subit în doctrinar ideologic, vechiul cominternist preciza: „Dacă s-ar încerca, tovarăși, să se caracterizeze pozițiile fracționiștilor ca fiind de dreapta sau stânga, ca fiind revizioniste sau dogmatice, niciunul din aceste calificative n-ar cuprinde singur satisfăcător trăsăturile activității lor antipartinice, deoarece în ea se regăseau toate aceste caracteristici”. Atacul lui Borilă, el însuși unul dintre membrii, împreună cu Dumitru Coliu, Roman, Stoica și Răutu, acestui Birou din exterior, contra eroilor tinereții sale continua vijelios, într-un efort de a demonstra că esența activității deviatorilor constase, de fapt, în subminarea autorității lui Dej în partid.
Reproducând ad-litteram tonul lui Hrușciov împotriva grupului Molotov-Malenkov-Kaganovici, Borilă propune o disociere a rolului lui Dej de acela al fracționiștilor. Actul de la 23 august era atribuit perspicacității politice a militantului ceferist, câtă vreme Pătrășcanu și Luca se obstinaseră să accentueze semnificației momentului 6 martie 1945. Luca și Chișinevschi erau citați cu cuvinte în care căutaseră să minimalizeze importanța actului de la 23 august.
(140) Limbajul lui Borilă, ca și a altor participanți la această reglare de conturi, era amenințător, stârnind și azi frisoane printre cei cate știu sensul dat de comuniști unor cuvinte ca „sfărâmare” și „nimicire”. Limba de lemn, limba terorii și a minciunii culmina în pasaje ca acesta: „Faptele dovedesc că fără zdrobirea grupării antipartinice, fără apărarea unității de acțiune și a purității ideologice, partidul n-ar fi reușit să înfăptuiască cu succes multe din acțiunile sale de importanță istorică”.
Geneza stalinismului în România
(142)(...)Atunci când Stalin decidea să transfere sediului Biroului informativ al partidelor comuniste și muncitorești de la Belgrad la București, în vara anului 1948, prea puțin se știa în Occident despre comuniștii români. (...)Aici era vorba de o grupare constituită în conformitate cu postulatele leninismului, o branșă balcanică a sistemului bolșevic de credințe, mentalități și atitudini: fără ezitări, din primul moment al existenței lor ca partid, comuniștii români au făcut totul pentru a anihila orice fibră critică și pentru a menține în rând partidului o atmosferă inchizitorială.
(144)Faptul că Dej, iar nu Ana Pauker, a fost selectat pentru rostirea rechizitoriului antititoist la ședința Cominformului din vara anului 1949, vorbește despre noul său statut în ochii despotului de la Kremlin.
(142)(...)Atunci când Stalin decidea să transfere sediului Biroului informativ al partidelor comuniste și muncitorești de la Belgrad la București, în vara anului 1948, prea puțin se știa în Occident despre comuniștii români. (...)Aici era vorba de o grupare constituită în conformitate cu postulatele leninismului, o branșă balcanică a sistemului bolșevic de credințe, mentalități și atitudini: fără ezitări, din primul moment al existenței lor ca partid, comuniștii români au făcut totul pentru a anihila orice fibră critică și pentru a menține în rând partidului o atmosferă inchizitorială.
(144)Faptul că Dej, iar nu Ana Pauker, a fost selectat pentru rostirea rechizitoriului antititoist la ședința Cominformului din vara anului 1949, vorbește despre noul său statut în ochii despotului de la Kremlin.
Despre Dej și Ceaușescu
(146) (...)Tocmai de aici și îndârjirea lui în anii 50: trebuia să dovedească Moscovei că lipsa de trecut „internaționalist” nu echivala cu cine-știe-ce tentație național-comunistă. De aici, în egală măsură, și angajarea lui atât de pătimașă în denunțarea lui Tito.
(...) În 1956, el a jucat un rol esențial în negocierile dintre liderii iugoslavi și sovietici.
(147) (...) Ploaia de sancțiuni, anchetele interminabile conduse de Comisia Controlului de Partid (sub direcția macabrilor inchizitori Dumitru Coliu și I. Vincze), voturile de blam și excluderile din partid erau menite să creeze o stare de panică și mobilizare teroristă.
(148) (...)Ceea ce a urmat [1958] a fost tentativa de creare a unui contract național-stalinist: pe de o parte, o imitare a politicii externe a Iugoslaviei titoiste, pe de alta, o consolidare a tehnicilor de control dictatorial, deci o albanizare internă.
(146) (...)Tocmai de aici și îndârjirea lui în anii 50: trebuia să dovedească Moscovei că lipsa de trecut „internaționalist” nu echivala cu cine-știe-ce tentație național-comunistă. De aici, în egală măsură, și angajarea lui atât de pătimașă în denunțarea lui Tito.
(...) În 1956, el a jucat un rol esențial în negocierile dintre liderii iugoslavi și sovietici.
(147) (...) Ploaia de sancțiuni, anchetele interminabile conduse de Comisia Controlului de Partid (sub direcția macabrilor inchizitori Dumitru Coliu și I. Vincze), voturile de blam și excluderile din partid erau menite să creeze o stare de panică și mobilizare teroristă.
(148) (...)Ceea ce a urmat [1958] a fost tentativa de creare a unui contract național-stalinist: pe de o parte, o imitare a politicii externe a Iugoslaviei titoiste, pe de alta, o consolidare a tehnicilor de control dictatorial, deci o albanizare internă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu