Identitate și Alteritate. Încercare de peratologie dialogică (PUȘCAȘ 2014)

Pavel Pușcaș, Identitate și Alteritate. Încercare de peratologie dialogică,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 7-20

 

01.Prolegomena
7 (...) Stupefacția nu întârzie să se transforme în fascinație (în sensul filosofic stoic de stoicheea), căci spațiul de joc și de angajare a cunoașterii în confruntare cu Identitatea și Alteritatea pare nelimitat.

 

8 IDENTITAS – idem, eadem, idem

Acesta este fundamentul lui identitas (identitatea) regăsit pentru prima dată în latina clasică imperială. El este un pronume adjectival de identitate cu sensul esenţial de acesta, aceasta (de aici), acesta însuşi. Termenul defineşte obiectul adresabilităţii (obiect, fiinţă, fenomen) introducând o comparaţie pentru a distinge (de alţii, altele, altceva); idem nu a supravieţuit în limba latina clasică şi apoi în limbile neolatine fiind înlocuit de către pronumele ipse (însuşi). Există totuşi forma arhaică şi pretenţios academică în care enunţăm pe idem spre a vorbi despre acelaşi. Există în latina clasică compuşi ai termenului cum sunt identidem (id - ent - idem) care ar semnifica „cel ce este asemănător sau acelaşi”. Mai târziu apare în secolul II şi termenul de identitas (ταυτοτεο) pentru caracteristica de a fi aceeaşi ca şi idemloquium (ταυτολογια) pentru definirea unui discurs identic. Ulterior tautologia a dobândit valenţe precise în logică şi apoi la nivelul filosofiei în definirea afirmaţiei consubstanţiale, autoregerenţiale.

Identitatea formată din id - ent – idem conţine în interiorul ei acel ent care la rândul său provine din ens, entis care în latină însemna fiinţă. Ens este o formă de participiu prezent derivând din verbul sum, esse, fui şi trebuie remarcat că este o formă artificială care este atribuită pentru prima dată lui Cesar apărând în De bello gallico. Pe scurt, Cesar a inventat pur şi simplu termenul având nevoie de un mod de expresie specială spre a defini fiinţa. Termenul apare şi la Aristides Quintilianus dar doar de

9 două ori în toate scrierile sale, ceea ce înseamnă că este încă un termen extrem de rar cunoscut doar de cei mai elevaţi (şi manierişti) gramaticieni. Astfel id - ent – idem şi apoi rezultanta identitas ar însemna „cel ce este”1, desemnând atât fiinţa, existenţa şi esenţa. Pe de altă parte essentia care este termenul latin pentru esenţă este un termen filosofic din esse care (pare a fi creat de către Cicero) e construit pe infinitivul esse. Este semnificativ faptul că nu există un participiu prezent essens. Este foarte probabil ca Cicero să fi „inventat” termenul de essentia pentru a avea un termen corespondent pentru noţiunea din greacă (derivarea din το ον a termenului ουσια). Astfel încât termenul de identitas ce este propriu latinei târzii (postimperiale), îşi datorează cariera ulterioară şi succesul mai ales filosofiei speculative scolastice care l-a pus în necesara relaţie de opoziţie cu alteritas. Aceasta cu precădere în cadrul (continuării) logicii tradiţionale aristotelice cu scopul stabilirii unei teorii comprehensive şi exhaustice a speciilor silogismului. 
(...) Aceasta include dualitatea părerilor celor care puneau în relaţie cauzală afirmativă numele cu esenţa (ipostaza nomen est omen), sau dimpotrivă sublinia, prin cei ce o negau, convenţia şi arbitrarul numelor utilizate ce sunt într-o relaţie necesară gândirii şi vorbirii dar non-identică (ipostaza flatus vocis).

 

ALTERITAS – alius, alia, aliud
Termenul ca atare desemnează pe „celălalt – cealaltă” sau un mod diferit de a vedea, face şi percepe lucrurile. În esenţă acesta generează pe „alienus, aliena, alienum” cu formele masculin, feminin şi neutru care desemnează nu numai pe un altul, pe celălalt ci chiar străinul; prin aliena verba se caracterizează o limbă străină, o limbă de neînţeles. Prin extensie de la sensul de străin se va genera chiar sensul de ostil, ameninţător, agresiv cum este în sintagma aliena mens. Termenul a făcut epocă şi mai ales în contemporaneitate se desemnează prin el în literatura de science fiction şi filme de mare succes prin alien străinul absolut, adică extraterestrul. Există şi deverbalul provenit de aici cu forma alieno, alienas, alienare ce înseamnă a îndepărta, a înstrăina (echivalent cu grecescul αλλοτριο) dar şi rezultatul acţiunii prin adjectivul alienatus sau adverbul abalieno. Probabil că cel mai interesant termen înrudit este alieni locvium a vorbi un limbaj străin care şi el este o adaptare după grecescul allegoria. Acesta a intrat în teoria limbii şi mai ales în retorică ca o figură de limbaj specifică.
Rădăcina proprie a alterităţii se regăseşte în alter, altera, alterum. Se pare că şi acest termen este compus după modelul grecesc a lui αλ cu τεροσ. Avem şi sensul de altero, alterae care desemnează pe unul din cei doi, pe celălalt, pe următorul. Avem şi forma temporală a acestui adjectiv cum este dies altera, textual fiind ziua cealaltă, dar la propriu însemnând ziua de mâine. La fel cum annus alteris înseamnă al doilea an, anul următor. De aici încolo termenul de alterius are o carieră extraordinară în capacitatea de a descrie conotativ şi denotativ multe stări şi situaţii altfel imposibil de definit. Alterus în expresie figurală, eufemistică înseamnă altfel decât trebuie, decât ar trebui implicând atât sensuri gnoseologice cât şi morale, iar verbul altero, alteras înseamnă a schimba, a altera, dar şi a falsifica cu bună ştiinţă. Participiul alteratus (posibil de folosit şi ca adjectiv) semnifică schimbat, deteriorat câteodată chiar distrus. Încă mai interesant este cazul lui ad – altero din care s-a format adultero, adulterio, pus cu sensul modern de adulter dar pe care latinii îl aplicau doar fiinţelor feminine. Prin definiţie bărbatul nu putea comite adulter. Mai departe există forma alternus, alterna care în seamnă un altul, unul dintre cei doi, dar şi situaţia, starea definită prin alternitas sau procesul dinamic prin alternamentum. Există şi forme elaborate savant ca de pildă alteras care dă şi altrinsecus, echivalent cu grecescul ετεροτεν, la fel altrouorsum care corespunde termenului grecesc de ετεροτεο.
În acelaşi timp trebuie să constatăm în exerciţiul de lingvistică comparată că termenul latin alius din care au fost derivate ulterior aproape toate formele prezente ale limbiilor neolatine, dar în bună parte şi cele cu origine anglo-saxonă îşi are corespondentul în majoritatea limbilor şi dialectelor vorbite în mod natural acum 2 milenii. Lui alius latin îi corespunde ombrianul arsir ca şi oscolanul aloo, alia mai mult acesta este prezent în greacă cu forma allos în irlandeză ca aile, în gottă ca aliis, în germană ca alder, ander, în galică ca ail, în limba celtă ca aile etc. etc. Iar aceasta pentru că el este prezent ca rădăcină fundamentală în indoiraniană şi chiar în sanscrită.
(...) Identitatea – apare ca un termen compus recent (secolul I era noastră) în mod artificial şi specios ca un termen scriitoricesc şi filosofic. Este nevoie de el în mod sigur, pe de o parte pentru echivalarea anumitor termeni, noţiuni şi concepte din filosofia greacă, iar pe de altă

11 parte pentru afirmarea anumitor sensuri noi care apar ca necesare, dar doar în discursul academic scris. Conştiinţa identităţii poate să fi existat înainte dar ea apare în mod definit abia după marii scriitori clasici latini.

 

04. Excurs filosofic asupra Identităţii şi Alterităţii

Filosofia antichităţii adeseori rezumată în sentinţe gnomice, exortaţii morale sau sintagme concentrate este un tip esenţial fundamental de discurs practicat înainte de Socrate. Maxima delfică „cunoaşte-te pe tine însuţi!” (γνοτι σε αυτον) pare că afirmă pentru prima dată existenţa individuală, independenţa spiritului şi conştiinţa existenţei proprii. În fapt această sentinţă oraculară este redată la modul imperativ care este mai curând o regulă de viaţă şi o modalitate de a se conforma înţelepciunii. În esenţă deşi în dialogul platonic Charmides Platon va defini înţelepciunea (σοπηρονεεα) ca fiind cunoaşterea de sine, pe parcursul argumentării dialogante Socrate va respinge în mod radical această afirmaţie ca fiind neadevărată respectiv o falsă cunoaştere; cunoaşterea de sine ar fi în acest caz cunoaşterea cunoaşterii care pierde necesara distincţie între subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut. Iată o problematică extrem de importantă pentru meditaţia filosofică clasică a grecilor antici. 
Ea străbate întreaga problematică a cunoaşterii de la nivelul paradoxurilor eleate (paradoxul mincinosului ca şi criză a identităţii), la nivelul considerării şi demontării aporiilor sau sofismelor, ca şi a problematicii încă mai complexe pe care o puneau

12 problemele matematice care trebuiau deja să înfrunte noţiuni extrem de dificile cum ar fi iraţionalitatea sau infinitudinea. „Pentru Socrate această cunoaştere e un narcisism, o întoarcere la sine, o retroversiune a conştiinţei. Fiinţa este dată pentru a fi, pentru a exista şi nu pentru a studia fiinţa. Această retroversiune psihologică ar putea să fie de a dreptul o perversiune contraproductivă în actul cunoaşterii.”2
Analog dar în cu totul altfel problema se pune în meditaţia estetică a grecilor asupra raportului dintre autor şi operă, asupra a ce înseamnă identitatea auctorială şi ce înseamnă realitată operei care obligă atât la corelare cât şi la distincţie. Grecii distingeau între verbele poïein şi prattein. Poïein este echivalent cu a face o operă tehnică sau artistică implicându-l pe techné (τεκνε), aceasta va deveni ulterior în stadiul platonic şi aristotelic echivalenta pentru creatia propriu-zisă. Cel de al doilea pratein înseamnă a făptui, a acţiona şi defineşte mai curând o procesualitate care nu implică obligatoriu şi realizarea unei opere concrete. În fapt acest lucru înseamnă mai curând o potenţialitatea de a făptui, de a crea, care nu se realizează. Poate cel mai bine este definit acest lucru în arta cea mai înaltă şi complexă a discursului pe care au creat-o vechii greci, aceea a teatrului. Numeau acestă artă drept „poezie tragică” cu rezultatul concret ca fiind o operă = scrierea în sine aparţinând unui autor, dar şi un discurs care este prezent şi în acelaşi timp mereu potenţat prin caracterul discursiv dinamic. În teatru actorii şi spectatorii nu au acelaşi rol. Primii creează – raportându-se la poïein, iar ceilalţi contemplă raportându-se la prattein. Este evident că aici avem o diferenţă de identitate între actanţi şi spectatori şi care implică în acelaşi timp identitatea fiecăruia, dar şi identitatea totală sub semnul acţiunii petrecute şi, pe de altă parte, alteritatea ce provine din diferenţa de acţiune, gândire şi realizare care crează două ipostaze opuse. 

În Hyppias Maior Platon va expune prin vocea lui Socrate această paradoxală uniune a contrariilor. Pe parcursul definirii anatreptice a frumosului apare ipostaza în care frumosul coexistă formelor sensibile (auditive sau vizuale) fiind identic, dar şi deosebirea fundamentală în planul percepţiei ca fiind altere şi forme diferite ale frumosului. Socrate aduce aici unul din cele mai interesante paradoxuri ale gândirii matematic-filosofice greceşti în care doi oameni (el şi cu Hyppias) sunt diferiţi şi, în consecinţă sunt, fiecare din ei, unici şi impari ca număr. Împreună însă sunt doi şi pari ca număr. Paradoxul apare în momentul în care ei sunt fiecare impari, dar non-impari împreună, iar din considerarea duală sunt pari nefiind pari individual. Acesta trimite cu necesitate la teoria definiţiei în care atributele elementelor unei clase (mulţimi) trebuie să se regăsească la nivelul sumei elementelor, şi invers atributele generale ale clasei se regăsesc în fiecare dintre elemente. Mai târziu Aristotel va institui ca fundament al definiţiei sintagma „genus proximus vs. differentia specifica” ceea ce va deschide posibilitatea rezolvării (parţiale cel puţin) a paradoxului.

13 (...) Spre a depăşi însă uscăciunea şi infertilitatea ideii de identitate (tautologică), Heidegger recurge la teza eleată a lui Parmenide: „Acelaşi este atât gândirea cât şi fiinţa”. Astfel încât identitatea este o coapartenenţă (co-herens) a gândirii şi a fiinţei noastre şi trebuie gândită aşa cum spune mai departe: „coapartenenţa poate fi gândită şi drept coapartenenţă.” (p. 12).

16 (...) În Logicǎ „ştiinţa ştiinţelor” prin excelentǎ absolutǎ şi riguroasǎ existǎ multiple paradoxuri şi aporii ce preocupǎ gândirea de secole, chiar milenii. Cazul banal al „paradoxului lui Epimenide cretanul” revine mereu şi surprinzǎtor în cele mai esenţiale şi profunde probleme. În principiu paradoxul mincinosului este o afirmaţie autoreferenţialǎ şi indecidabilǎ. Propositio scripta illa folia ficta est (în formulare scolastic medievalǎ) este o afirmaţie simultan adevǎratǎ şi falsǎ. Ce valoare de adevǎr poate avea o propoziţie care se autocontrazice şi se autoconţine?

 

Pavel PUŞCAŞ – Prof. univ. dr. – Academia de Muzică „Gheorghe Dima”,