Pavel Pușcaș, Identitate și
Alteritate. Încercare de peratologie dialogică,
în
Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion
Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități
culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 7-20
01.Prolegomena
7 (...) Stupefacția nu întârzie să se transforme în
fascinație (în sensul filosofic stoic de stoicheea), căci
spațiul de joc și de angajare a cunoașterii în confruntare cu Identitatea și
Alteritatea pare nelimitat.
8 IDENTITAS – idem, eadem, idem
Acesta este fundamentul lui identitas
(identitatea) regăsit pentru prima dată în latina clasică imperială.
El este un pronume adjectival de identitate cu sensul esenţial de acesta, aceasta (de
aici), acesta însuşi. Termenul defineşte obiectul adresabilităţii (obiect, fiinţă, fenomen) introducând o comparaţie
pentru a distinge (de alţii, altele, altceva); idem nu a supravieţuit
în limba latina clasică şi apoi în limbile neolatine fiind înlocuit de către pronumele ipse (însuşi).
Există totuşi forma arhaică şi pretenţios academică în care enunţăm pe idem spre a vorbi
despre acelaşi. Există în latina clasică compuşi ai termenului cum sunt identidem (id
- ent - idem) care ar semnifica „cel ce este asemănător sau acelaşi”. Mai târziu apare în secolul
II şi termenul de identitas (ταυτοτεο)
pentru caracteristica de a fi aceeaşi ca şi idemloquium (ταυτολογια)
pentru definirea unui discurs identic. Ulterior tautologia a
dobândit valenţe precise în logică şi apoi la nivelul filosofiei în definirea afirmaţiei
consubstanţiale, autoregerenţiale.
Identitatea formată din id - ent – idem
conţine în interiorul ei acel ent care la rândul său provine din ens, entis care
în latină însemna fiinţă. Ens este o formă de participiu prezent derivând din verbul sum,
esse, fui şi trebuie remarcat că este o formă artificială care este atribuită pentru prima dată lui Cesar
apărând în De bello gallico. Pe scurt, Cesar a inventat pur şi simplu termenul
având nevoie de un mod de expresie specială spre a defini fiinţa. Termenul apare şi la Aristides
Quintilianus dar doar de
9 două ori în toate scrierile sale, ceea ce înseamnă că
este încă un termen extrem de rar cunoscut doar de cei mai elevaţi (şi manierişti)
gramaticieni. Astfel id - ent – idem şi apoi
rezultanta identitas ar însemna „cel ce este”1, desemnând atât fiinţa, existenţa şi esenţa. Pe de altă
parte essentia care este termenul latin pentru esenţă
este un termen filosofic din esse care (pare a fi creat de către Cicero) e construit pe infinitivul esse. Este
semnificativ faptul că nu există un participiu prezent essens. Este foarte
probabil ca Cicero să fi „inventat” termenul de essentia
pentru a avea un termen corespondent pentru noţiunea din greacă
(derivarea din το ον a termenului ουσια). Astfel încât termenul de identitas
ce este propriu latinei târzii (postimperiale),
îşi datorează cariera ulterioară şi succesul mai ales filosofiei speculative scolastice care l-a pus în necesara
relaţie de opoziţie cu alteritas. Aceasta cu precădere în cadrul (continuării) logicii
tradiţionale aristotelice cu scopul stabilirii unei teorii comprehensive şi exhaustice a speciilor
silogismului.
(...) Aceasta include dualitatea părerilor celor care
puneau în relaţie cauzală afirmativă numele cu esenţa (ipostaza nomen
est omen), sau dimpotrivă sublinia, prin cei ce o negau, convenţia şi
arbitrarul numelor utilizate ce sunt într-o relaţie necesară gândirii şi
vorbirii dar non-identică (ipostaza flatus vocis).
ALTERITAS – alius, alia, aliud
Termenul ca atare desemnează pe „celălalt – cealaltă”
sau un mod diferit de a vedea, face şi percepe lucrurile. În esenţă acesta
generează pe „alienus, aliena, alienum” cu formele masculin,
feminin şi neutru care desemnează nu numai pe un altul, pe celălalt ci chiar
străinul; prin aliena verba se caracterizează o limbă
străină, o limbă de neînţeles. Prin extensie de la sensul de străin se va
genera chiar sensul de ostil, ameninţător, agresiv cum este în sintagma aliena
mens. Termenul a făcut epocă şi mai ales în contemporaneitate se
desemnează prin el în literatura de science fiction şi filme de mare succes
prin alien străinul absolut, adică extraterestrul. Există şi deverbalul provenit
de aici cu forma alieno, alienas, alienare ce înseamnă a
îndepărta, a înstrăina (echivalent cu grecescul αλλοτριο) dar şi
rezultatul acţiunii prin adjectivul alienatus sau adverbul
abalieno. Probabil că cel mai interesant termen înrudit este alieni
locvium a vorbi un limbaj străin care şi el este o adaptare după
grecescul allegoria. Acesta a intrat în teoria limbii şi mai ales
în retorică ca o figură de limbaj specifică.
Rădăcina proprie a alterităţii se regăseşte în alter,
altera, alterum. Se pare că şi acest termen este compus după modelul
grecesc a lui αλ cu τεροσ. Avem şi sensul de altero,
alterae care desemnează pe unul din cei doi, pe celălalt, pe
următorul. Avem şi forma temporală a acestui adjectiv cum este dies
altera, textual fiind ziua cealaltă, dar la propriu însemnând
ziua de mâine. La fel cum annus alteris înseamnă al doilea
an, anul următor. De aici încolo termenul de alterius are o carieră
extraordinară în capacitatea de a descrie conotativ şi denotativ multe stări şi
situaţii altfel imposibil de definit. Alterus în expresie
figurală, eufemistică înseamnă altfel decât trebuie, decât ar trebui implicând
atât sensuri gnoseologice cât şi morale, iar verbul altero, alteras
înseamnă a schimba, a altera, dar şi a falsifica cu bună ştiinţă. Participiul
alteratus (posibil de folosit şi ca adjectiv) semnifică
schimbat, deteriorat câteodată chiar distrus. Încă mai interesant este cazul
lui ad – altero din care s-a format adultero,
adulterio, pus cu sensul modern de adulter dar pe care latinii
îl aplicau doar fiinţelor feminine. Prin definiţie bărbatul nu putea comite
adulter. Mai departe există forma alternus, alterna care
în seamnă un altul, unul dintre cei doi, dar şi situaţia, starea definită prin alternitas
sau procesul dinamic prin alternamentum. Există şi forme
elaborate savant ca de pildă alteras care dă şi altrinsecus,
echivalent cu grecescul ετεροτεν, la fel altrouorsum care
corespunde termenului grecesc de ετεροτεο.
În acelaşi timp trebuie să constatăm în exerciţiul de
lingvistică comparată că termenul latin alius din care au
fost derivate ulterior aproape toate formele prezente ale limbiilor neolatine,
dar în bună parte şi cele cu origine anglo-saxonă îşi are corespondentul în
majoritatea limbilor şi dialectelor vorbite în mod natural acum 2 milenii. Lui alius
latin îi corespunde ombrianul arsir ca şi oscolanul aloo,
alia mai mult acesta este prezent în greacă cu forma allos
în irlandeză ca aile, în gottă ca aliis, în germană ca alder,
ander, în galică ca ail, în limba celtă ca aile etc. etc. Iar
aceasta pentru că el este prezent ca rădăcină fundamentală în indoiraniană şi
chiar în sanscrită.
(...) Identitatea – apare ca un termen compus
recent (secolul I era noastră) în mod artificial şi specios ca un termen
scriitoricesc şi filosofic. Este nevoie de el în mod sigur, pe de o parte
pentru echivalarea anumitor termeni, noţiuni şi concepte din filosofia greacă,
iar pe de altă
11 parte pentru afirmarea anumitor sensuri noi care apar
ca necesare, dar doar în discursul academic scris. Conştiinţa identităţii
poate să fi existat înainte dar ea apare în mod definit abia după marii
scriitori clasici latini.
04. Excurs filosofic asupra Identităţii şi
Alterităţii
Filosofia antichităţii
adeseori rezumată în sentinţe gnomice, exortaţii morale sau sintagme
concentrate este un tip esenţial fundamental de discurs practicat înainte de Socrate.
Maxima delfică „cunoaşte-te pe tine însuţi!” (γνοτι σε αυτον) pare că afirmă
pentru prima dată existenţa individuală, independenţa spiritului şi conştiinţa existenţei
proprii. În fapt această sentinţă oraculară este redată la modul
imperativ care este mai curând o regulă de viaţă şi o modalitate de a se
conforma înţelepciunii. În esenţă deşi în dialogul platonic Charmides Platon
va defini înţelepciunea (σοπηρονεεα) ca fiind cunoaşterea de sine, pe
parcursul argumentării dialogante Socrate va respinge în mod radical
această afirmaţie ca fiind neadevărată respectiv o falsă cunoaştere;
cunoaşterea de sine ar fi în acest caz cunoaşterea cunoaşterii care pierde
necesara distincţie între subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut. Iată o problematică
extrem de importantă pentru meditaţia filosofică clasică a grecilor antici.
Ea străbate întreaga problematică a cunoaşterii de la
nivelul paradoxurilor eleate (paradoxul mincinosului ca şi criză a identităţii),
la nivelul considerării şi demontării aporiilor
sau sofismelor, ca şi a problematicii încă mai complexe pe care o puneau
12 problemele matematice care trebuiau deja să înfrunte
noţiuni extrem de dificile cum ar fi iraţionalitatea sau infinitudinea. „Pentru Socrate
această cunoaştere e un narcisism, o întoarcere la sine, o retroversiune a conştiinţei.
Fiinţa este dată pentru a fi, pentru a exista şi nu pentru a studia fiinţa. Această
retroversiune psihologică ar putea să fie de a dreptul o perversiune contraproductivă în actul
cunoaşterii.”2
Analog dar în cu totul altfel problema se pune în meditaţia
estetică a grecilor asupra raportului dintre autor şi operă, asupra a ce
înseamnă identitatea auctorială şi ce înseamnă realitată operei care obligă atât la corelare
cât şi la distincţie. Grecii distingeau între verbele poïein
şi prattein. Poïein este echivalent cu a face o operă tehnică sau artistică implicându-l pe techné (τεκνε),
aceasta va deveni ulterior în stadiul platonic şi aristotelic
echivalenta pentru creatia propriu-zisă. Cel de al doilea pratein înseamnă
a făptui, a acţiona şi defineşte mai curând o procesualitate care nu implică
obligatoriu şi realizarea unei opere concrete. În fapt acest lucru înseamnă mai
curând o potenţialitatea de a făptui, de a crea, care nu se realizează. Poate
cel mai bine este definit acest lucru în arta cea mai înaltă şi complexă a
discursului pe care au creat-o vechii greci, aceea a teatrului.
Numeau acestă artă drept „poezie tragică” cu rezultatul concret ca fiind
o operă = scrierea în sine aparţinând unui autor, dar şi un discurs care
este prezent şi în acelaşi timp mereu potenţat prin caracterul discursiv
dinamic. În teatru actorii şi spectatorii nu au acelaşi rol. Primii
creează – raportându-se la poïein, iar ceilalţi contemplă
raportându-se la prattein. Este evident că aici avem o diferenţă
de identitate între actanţi şi spectatori şi care implică în acelaşi timp
identitatea fiecăruia, dar şi identitatea totală sub semnul acţiunii petrecute
şi, pe de altă parte, alteritatea ce provine din diferenţa de acţiune, gândire
şi realizare care crează două ipostaze opuse.
În Hyppias Maior Platon va expune prin
vocea lui Socrate această paradoxală uniune a contrariilor. Pe parcursul
definirii anatreptice a frumosului apare ipostaza în care frumosul coexistă
formelor sensibile (auditive sau vizuale) fiind identic, dar şi deosebirea
fundamentală în planul percepţiei ca fiind altere şi forme diferite ale frumosului.
Socrate aduce aici unul din cele mai interesante paradoxuri ale gândirii matematic-filosofice
greceşti în care doi oameni (el şi cu Hyppias) sunt diferiţi şi, în consecinţă
sunt, fiecare din ei, unici şi impari ca număr. Împreună însă sunt doi şi pari ca
număr. Paradoxul apare în momentul în care ei sunt fiecare impari, dar
non-impari împreună, iar din considerarea duală sunt pari nefiind pari
individual. Acesta trimite cu necesitate la teoria definiţiei în care
atributele elementelor unei clase (mulţimi) trebuie să se regăsească la nivelul
sumei elementelor, şi invers atributele generale ale clasei se regăsesc în
fiecare dintre elemente. Mai târziu Aristotel va institui ca fundament
al definiţiei sintagma „genus proximus vs. differentia specifica”
ceea ce va deschide posibilitatea rezolvării (parţiale cel puţin) a
paradoxului.
13 (...) Spre a depăşi însă uscăciunea şi infertilitatea
ideii de identitate (tautologică), Heidegger recurge la teza eleată a lui Parmenide:
„Acelaşi este atât gândirea cât şi fiinţa”. Astfel încât identitatea
este o coapartenenţă (co-herens) a gândirii şi a fiinţei noastre
şi trebuie gândită aşa cum spune mai departe: „coapartenenţa poate fi
gândită şi drept coapartenenţă.” (p. 12).
16 (...) În Logicǎ „ştiinţa ştiinţelor” prin excelentǎ
absolutǎ şi riguroasǎ existǎ multiple paradoxuri şi aporii ce preocupǎ
gândirea de secole, chiar milenii. Cazul banal al „paradoxului lui Epimenide
cretanul” revine mereu şi surprinzǎtor în cele mai esenţiale şi profunde
probleme. În principiu paradoxul mincinosului este o afirmaţie autoreferenţialǎ
şi indecidabilǎ. Propositio scripta illa folia ficta est (în formulare scolastic
medievalǎ) este o afirmaţie simultan adevǎratǎ şi falsǎ. Ce valoare de adevǎr poate
avea o propoziţie care se autocontrazice şi se autoconţine?
Pavel PUŞCAŞ – Prof. univ. dr. – Academia de Muzică
„Gheorghe Dima”,