Vechiul Testament (JACOB 1991)

Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.

 

 

Capitolul I.Aspectul exterior al Vechiului Testament

 

9 Expresia „Vechiul Testament” reprezintă traducerea sintagmei grecești palaia diatheke, prin care apostolul Pavel desemna cărțile sacre citite în cursul slujbei sinanogale (2 Corinteni 3, 14); (...).

Apostolul Pavel se gândea în primul rând la Pentateuc, însă curând expresia a fost extinsă la toate cărțile Canonului evreiesc, așa cum reiese, de exemplu, dintr-un pasaj din Meliton Sart, citat de către Eusebiu din Cezareea, în care se află o listă completă a cărților vechiului legământ (Istoria bisericească IV, 26).

10 (...) Prima generație creștină, care nu cunoștea încă un Nou Testament, îl numea pe cel vechi graphai, scripturi, sau graphe, scriptură; nu se poate, totuși, decide dacă folosirea pluralului voia să pună accentul pe ansamblul cărților care constituie Canonul sau doar pe anumite pasaje ale sale. (...)

11 (...) Evreii citează Vechiul Testament folosindu-se de unul dintre acești trei termeni [Tora/Pentateucul, Neviim/Profeții, Ketuvim/Scrierile Sfinte], iar pentru a vorbi de întregul ei au născocit cuvântul Tanah, care nu e decât o vox memorialis. (...) Biblia reprezintă latinizarea pluralului cuvântului grecesc biblion și înseamnă „cărțile”; cuvântul a ajuns să însemne o singură carte doar datorită unei greșeli de traducere, căci în realitate nu ne putem sprijini pe înțelesul pentru a afirma, așa cum se întâmplă uneori, că Biblia reprezintă, o singură carte.

 

I.Limba Vechiului Testament

13 Limba e desemnată ca „ebraică” pentru prima dată în Prologul grecesc al Ecclesiasticului (versetul 22).

 

II. Textul Vechiului Testament

15 (...) Scrierea „pătrată” trebuie fi fost folosită în mod curent pe vremea lui Isus, care menționează iotul (grecescul iota) ca fiind litera cea mai mică din alfabet (Mat. 5, 18), ceea ce el nu era în alfabetul paleo-ebraic. (...)

18 (...) Trebuie să admitem că existau prin secolul III a. Chr. cel puțin trei forme ale textului ebraic al Bibliei: primul a devenit așa-numitul text masoretic, al doilea e cel care a[e] folosit, cel puțin în parte, pentru traducerea grecească și al treilea reprezintă textul Pentateucului samaritean.

19 (...) Atâta timp cât textul nu avea formă definitivă, pentru exprimarea vocalelor s-a recurs la anumite consoane, acestea jucând rolul de matres lectionis; (...).

21 (...) b) Papirusul Nash (secolul II a. Chr.) care avea probabil o destinație liturgică, conține Decalogul și Șema Israel, cu variante care-l apropie mai mult de modelul folosit de traducătorii greci.

 

V. Vechile versiuni

1. Versiunile grecești

24 Relatarea din Scrisoarea lui Aristeus potrivit căreia întreg Vechiul Testament ar fi fost tradus în secolul III a. Chr. de către 72 de învățați evrei, în 72 de zile, la îndemnul lui Ptolemeu II Philadelful (285-247 a. Chr.), poate fi considerată o simplă legendă.

25 Să reținem, totuși, din această legendă, ca pe un element probabil, faptul că în secolul III a. Chr. s-a început traducerea Vechiului Testament în grecește și că aceasta se întâmpla la Alexandria, nu pentru a dota biblioteca acestei cetăți cu o mare comoară culturală, așa cum se susține în Scrisoarea lui Aristeus, ci pentru a îngădui evreilor din diaspora, care nu mai știau ebraica, să citească scrierile sacre în limba care avea să fie, de acum înainte, propria lor limbă. Problema originii principalei versiuni grecești, numită după Aristeus Septuaginta, a constituit în ultima ani obiectul atâtor lucrări și teze contrarii încât nu putem oferi nici măcar o prezentare a situației actuale a acestei probleme. Unii specialiști consideră că Septuaginta reprezintă punctul final a numeroase traduceri parțiale și nu a devenit text-etalon decât în sânul Bisericii. Alți specialiști susțin existența unei Septuaginte originare evreiești. Dincolo de chestiunea pur textuală, studiul acestei probleme e important pentru determinarea măsurii în care iudaismul a fost influențată de elenism ca și pentru aflarea felului în care spiritul evreiesc a pătruns în lumea greacă. Septuaginta a devenit Biblia creștină în lumea occidentală și citarea Vechiului Testament în cel Nou se bazează pe această variantă. (...) Alături de versiunea Septuagintei există și alte traduceri grecești din Vechiul Testament: cea a lui Aquila, discipolul lui Rabbi Aqiba, se bucură de mare trecere printre evrei, datorită fidelității sale literare; cea a lui Symmachos se străduie să fie deopotrivă literală și grecească;

26 cea a lui Thedotion e mai degrabă o revizuire a unei versiuni paralele a Septuagintei decât o traducere. Origenes, urmărind atât un scop științific, cât și unul practic, vrând să-i pregătească pe creștini pentru discuția cu evreii, a alcătuit, pe la 235 o lucrare pe care nu o cunoaștem, din nefericire, decât fragmentar, și pe care a numit-o Hexaples; e vorba de o operă sinoptică, care consemnează pe șase coloane textul ebraic, textul ebraic transcris cu caractere grecești, versiunea lui Aquila, cea a lui Symmachos, cea a Septuagintei și cea a lui Theodotion.

3. Versiunile siriace

27 Traducerea siriacă, numită P shitta, adică cea simplă sau comună, prin opoziție față de Syrohexaplera, traducerea grecească din Hexaples, trimite în foarte multe cazuri la un text ebraic mai vechi decât cel masoteric; (...).

4. Versiunile latinești

27 Predominanța, începând cu secolul II, a limbii latine în Galia și Africa de Nord, a creat foarte timpuri nevoia traducerilor latinești ale Bibliei; Tertulian (născut pe la 160 la Cartagina) se folosea deja de o traducere integrală sau parțială a Bibliei în latinește; aceste vechi versiuni erau alcătuite după Septuaginta. Numele de Vetus Latina sau Vetus Itala e un nume colectiv care desemnează mai curând diferite versiuni fragmentare decât o versiune unică. Prima traducere latină a originalelor ebraice se datorește lui Ieronim, care a locuit o vreme la Bethleem pentru a învăța ebraica și care a dus la bun sfârșit, în 15 ani (390-405), o traducere completă, precedată de un Prolog în care își explică intențiile și enumeră dificultățile întâlnite.

28 După ce mai întâi i s-a opus o aprigă rezistență, traducerea lu Ieronim a fost recunoscută, începând din secolul VII, drept versiunea oficială. Ea a primit mai târziu numele de Vulgata, adică cea universal răspândită. În ciuda dorinței sale de a nu se depărta de Vetus Itala și a tendinței de a introduce în traducerea sa anumite interpretări creștine, lucrarea lui Ieronim rămâne o operă însemnată și o mărturie ce nu poate fi ignorată în stabilirea textului original al Vechiului Testament.

5. Bibliile poliglote

28 Cu acest nume sunt desemnate edițiile ce consemnează pe coloane paralele diferitele versiuni ale Vechiului Testament. Dintre edițiile poliglote de la Alcala (Compluensis) 1513-1517, de la Anvers (1569-1572), de la Paris (1629-1645), de la Londra (1657), ultima e cea mai completă; ea consemnează, alături de textul ebraic, versiunea Septuagintei, extrase din Vetus Latina, Pentateucul samaritean, Vulgata, P shitta, versiunea arabă și așa numitele targum aramaice. (...)

 

 

Capitolul II La originea Vechiului Testament: tradiția vie a unui popor

 

I.Tradiția orală

29 (...) Istoria sa [Israel] nu seamănă cu a altor popoare; ea e numită uneori „istorie sfântă”, dar acest termen evocă prea intens hagiografia, cu care Vechiul Testament nu are nimic în comun; (...).

30 (...) (...); oamenii Bibliei nu sunt diferiți de ceilalți oameni și se pare chiar că teonomia alegerii și legământului a fost favorabilă dezvoltării unui adevărat umanism, (....).

 

II. Tradiție și scriere: primele documente scrise

39 (...) Se poate presupune că toate aceste contracte au fost întărite prin documente scrise, asemănătoare cu cel pomenit în legătură cu epoca macabeilor și încheiat între evrei și romani (1Macab. 8,22,)

 

 

Capitolul III Tora, Pentateucul – Un ansamblu de documente diferite

 

I.Prezentarea problemei

43 (...); așa sunt, de pildă, cărțile cu care se deschide Biblia, numite, începând cu secolul II a. Chr., pentateuchos biblos, nume cu care era desemnat tocul ce conținea suluri cărora evreii le mai ziceau cele cinci cincimi ale Torei.

45 (...) (...); fără să mergem până acolo încât să afirmăm că acest cult repetă marile teofanii ale exodului, credem că din el nu lipseau totuși niciodată două elemente: afirmarea a ceea ce este Dumnezeu prin reamintirea a ceea ce a făcut (Exod) și reamintirea a ceea ce el vrea (Sinai). (...)

 

IV. Deuteronomul

57 (...) Acestea au constituit până la urmă întregul reprezentat de către a cincea cartea a Pentateucului, numită, după traducerea greacă, Deuteronomul, adică a doua lege, întrucât, în forma sa actuală, ea reprezintă o repetare a legii din Sinai pe munții Moabului, înainte de intrarea în țara făgăduinței. (...)

59 (...) Unii dintre Părinții Bisericii, ca Ioan Chrisostom, Hieronim și Atanasiu, au remarcat asemănarea dintre legile Deuteronomului și cele promulgate de Iosua; (...).

 

 

Capitolul IV Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere

 

I.Un istoric profetic: lucrarea deuterenomistă

1.Iosua

73 Desfrânata Rahab a devenit modelul credinței, trecerea Iordanului, prototipul botezului, alianța cu ghebeoniții, cel al vestirii intrării păgânilor în Biserică, numele lui Iosua a fost asimilat în grecește cu cel al lui Isus, în timp ce în rolul eminent jucat de tribul lui Veniamin s-a văzut vestirea faptelor apostolului Pavel, născut în acest trib. (...)

75 (...); P. Humbert vorbește chiar de adevărate „metamorfoze”(1) în privința lui Samson, care apare în numeroase ipostaze: ca un erou înverșunat; ca taumaturg, grație părului său fermecat; (...). (...), ci și de reamintirea, prin intermediul acestor oameni considerați tipici, a trăsăturilor pe care trebuie să le aibă Israel – sau pe care nu trebuia să le aibă, căci tipizarea biblică e departe de a fi o hagiografie. (...)

3. Samuel (Cartea întâia și a doua a regilor)

77 Împărțirea în două cărți se datorește traducerii grecești, care a reunit ansamblul cărților lui Samuel și ale Regilor sub titlul Cărțile domniilor, divizând apoi totul, datorită abundenței materiei, în patru părți aproape egale. (...)

78 (...) Rolul rezervat animalelor ca purtătoare ale destinului omenesc, motivul tânărului care-i depășea în înălțime pe toți cei de vârsta sa sunt teme comune povestirilor, din perspective foarte diverse (Herodot, Istorii, 3, 20; 7, 187). (...)

4. Regii

87 (...) (....); canonizatorul a adunat în acest loc cuvinte rostite în epoci diferite, dar nimic nu impune considerarea acestora ca vaticinia post eventum (4 Reg. 19, 21-34).

 

II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra, Neemia

89 (...) Titlul „Cronici”, care reprezintă traducerea expresiei ebraice „întâmplările zilelor” (dibere hayamin), apare în traducerile greacă și latină ca Paralipomene, lucruri omise (e vorba de lucrurile omise de Samuel și Regi); titlul e păstrat și citat în majoritatea traducerilor catolice, dar Hieronim îl definea deja drept Chronicon totius divinae historiae. (...)

93 (...) Izvoarele sunt folosite și invocate deseori ad-litteram, indiferent că e vorba de Memoriile luI Ezdra (Ezdra 7, 1-10, 44; Neem. 7, 33b – 9, 37), de cele ale lui Neemia (Neem. 1-7; 13, 1 – 31, 10) sau de documente din cancelaria persană (Ezdra 4, 9-10; 11b-16; 17b-22; 5, 7b-17; 6, 2b-12).

 

 

Capitolul V Profeții

 

96 (...) Egiptul a cunoscut, începând cu mileniul al treilea, o formă de profetism eshatologic în care apărea schema atât de răspândită în Vechiul Testament, a unei perioade a fericirii care succede unei perioade nenorociri; (...)

97 Cuvântul grecesc prophetes desemnează și el un om ce rostește cuvinte; folosirea curentă a termenului i-a redus sensul la prezicere, anunțare dinainte; prezicerea viitorului reprezintă, însă, o activitate mai degrabă marginală, profetul fiind cel care transmite un mesaj legat de evenimente actuale foarte bine precizate. (...) În această experiență, profetul e acaparat în întregime, corpul său putând cădea pradă unei exaltări manifestate prin gesturi incoerente, strigăte, glosolalie; (...).

98 (...); suveranitatea Domnului, mesajul lor permanent trebuie să se vădească hic et nunc în toate sferele istoriei și ale vieții indivizilor. (...)

99 (...); în ce ne privește, credem că problema acelor ipsissima verba ale profeților nu trebuie abordată nici o încredere nelimitată fidelității memoriei și tradiției nici cu un scepticism sistematic.  (...)

 

I.Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului Asirian

102 1. Amos. (...) Vorbele lui Amos, un aprig apărător al legământului ancestral, cu obiceiurile și exigențele acestuia, capătă rând pe rând forma sentinței de condamnare, a lamentației funebre, a evocării istorice, a imnului ori a mașal-ului sapiențial. (...)

 

II. Profeții de la sfârșitul regatului lui Iuda

107 1. Sofonie (...); din această descriere s-a inspirat autorul lui Dies irae, dies illa, cântat la Slujba Morților; (...)

110 3. (...) Acești doi profeți [Naum și Avacum], care au trăit într-un „timp de Tenebre” (Milos Bic), au fost citiți și comentați în comunitatea de la Qumran, ce a văzut în ei o speranță și o explicație a propriei istorii.

111 4. (...) Nici unul dintre argumentele invocate de obicei în favoare plasării compoziției cărții lui Ioil în secolul IV sau chiar III (mai cu seamă datorită mențiunii Yawan, ionieni, în 4, 6), nu poate fi probant, căci dispunem de probe pentru prezența grecilor în Siria-Palestina chiar începând cu secolul VII a. Chr., (...).

 

III. Profeții din timpul exilului

2. 113 (...); întrucât profețiile sale au fost adăugate direct cărții lui Isaia, el a fost numit AL doilea Isaia sau Deutero-Isaia (cap. 40-55); (...).

115 (...) Nu trebuie să ne grăbim să-l considerăm pe acest Trito-Isaia un copist sau epigon; (...).

 

IV. Profeții de după exil

117 (...) 1. (...); reperele istorice sunt atât de imprecise, încât aceste capitole au fost plasate atât în epoci foarte vechi, cât și în unele foarte recente, ca de exemplu în epoca seleucidă, părere ce continuă să fie susținută și azi; (...).

118 (...); am avea astfel de-a face cu un terminus a quo în privința compoziției acestui ansamblu foarte bogat din punct de vedere doctrinar, citat adesea în Noul Testament (respectiv de douăzeci de ori).

119 2. (...) Cartea lui Maleahi se termină cu două apendice (3,22 și. urm.); (...)

 

V. O apocalipsă profetică: Daniel

121 Apocalipsa e fiica profeției. Semnificația termenului, aceea de „descoperire”, vădește descendența apocalipsei din profeție, întrucât și profeții voiau să-l releve pe Dumnezeu, omul și sensul istoriei. Această orientare teleologică introduce în profeție – încă de timpuriu – un element eshatologic ajunge să-l domine pe cel istoric; (...). (...)

122 (...) Elementele apocaliptice extinse la dimensiunile cosmosului se regăsesc în cărțile profetice, în Isaia 24, 27 și 34, 35 și Iezechiel 38, 39. (...)

123 (...) Așa cum afirma încă din secolul III neoplatonicianul Porphirio din detaliile viziunile reiese că ea a fost alcătuită în epoca macabeană, mai exact, între 168 și 165 a. Chr., în momentul în care Antioh IV Epifaniu a instalat la Ierusalim „urâciunea pustiirii” (Dan, 11, 31), adică statuia lui Zeus Olimpianul.

124 (...) Avem deci de-a face cu evenimentele trecute sau contemporane prezentate ca o profeție, fenomen desemnat prin sintagma vaticinium post eventum. (...)

125 (...) Importanța acordată, în unele secte, calculului zilelor și perioadelor, prin interpretarea ad litteram a datelor oferite de Daniel, nu trebuie să umbrească celelalte aspecte ale cărții. (...)

 

 

Capitolul VI Poezia

 

I.Psalmii

129 (...); Psaltirea numără 150 de poezii, dar cifra e oarecum exagerată datorită numerotării diferită din Biblia ebraică, și respectiv, versiunea grecească; astfel, Psalmii 9, 10, 114, 115 sunt reduși la doi în versiunea grecească; în schimb, Psalmii 116 și 117, doi în versiunea ebraică, devin patru în Septuaginta, astfel încât începând de la Psalmul 9 (versetul 22) până la Psalmul 146 (versetul 11), ordinea diferă cu o unitate în versiunea grecească față de cea ebraică.

130 Cei 150 de Psalmi sunt împărțiți în cinci cărți: 1-41, 42-72, 73-89, 90-106, 107-150, ce se încheie fiecare cu câte o doxologie, Psalmul 150 reprezentând doxologia finală și extinsă a întregii Psaltiri.

133 (...) (...); e vorba de meditații pe teme tratate în mod obișnuit în cărțile de înțelepciune, de unde și denumirea dată acestor Psalmi și anume „sapiențiali” (37, 49, 73, 111, 119).

134 (...) Luther amintea, pe bună dreptate, în legătură cu Psaltirea celebra maximă socratică Gnoti seauton (Cunoaște-te pe tine însuți!).

 

III. Plângerile

139 În canonul alexandrin, care a fost urmat de majoritatea traducerilor moderne, Plângerile lui Ieremia urmează Cărții lui Ieremia, ele fiindu-i de fapt atribuite acestuia. (...)

 

IV. Cântarea Cântărilor

141 (...)  A doua abordare pleacă în mod a priori de la ideea că Cântarea Cântărilor în canonul cărților sacre se putea datora doar unui sens religios. (...)

143 (...) Avem, totuși, de-a face cu o compoziție originală, în care cititorii vor putea vedea, în funcție de grila de lectură adoptată, o slăvire a Erosului, dar și o creație a lui Iahve (8,6) sau un cântec în cinstea Dumnezeului istoriei, sau poate vestirea unei uniuni mistice cu Dumnezeul său.

 

 

Capitolul VII Literatura sapiențială

 

146 (...); una din listele cele mai complete este Onomasticon-ul lui Amen-em-ope (secolul XI), care adoptă următoarea ordine: Cer, apă, pământ; Persoanele de la Curte; Tipuri umane; Orașe; Țări; Agricultură; Băuturi; Cărnuri;; în acest caz e vorba despre o adevărată enciclopedie a cunoașterii. (...)

 

I.Pildele lui Solomon

149 (...) (...); datorită acestui aspect eudemonist și utilitar, în Pilde suntem încă departe de credința dezinteresată înfățișată în cartea lui Iov; (...).

 

II. Ecclesiastul

150 (...) Disputa continuă și azi, antrenându-i pe cei care văd în Ecclesiast reflecțiile unui sceptic, mai mult sau mai puțin înrudit cu epicurienii și cu stoicii, și pe cei care consideră cartea o mărturisire a unui credincios autentic.

(...) (...); traducerea grecească (Ekklesiastes) sporește și ea ambiguitatea, evocând mentalității noastre un context sacral și comunitar pe de-a întregul străin de autorul nostru. (...)

151 (...); (...), iar limba sa e târzie, fiind presărată nu numai cu aramaisme, ci și cu elenisme (Eccl., 3, 12). O mai bună cunoaștere a înțelepciunilor orientale ne împiedică să afirmăm fără ezitare că Ecclesiastul a cunoscut filozofia greacă; s-ar cuveni să conchidem așa doar dacă am dovedi că autorul a trăit la Alexandria; potrivit datelor textului, el pare însă, mai curând, un palestinian, care putea de altfel să resimtă, începând cu secolul IV sau III, puternice influențe elenice chiar în propria-i țară. (...)

 

III. Un roman istoric: Estera

154 (...); Herodot ne oferă un cu totul alt nume (VII, 114; IX, 112); (...).

 

IV. O nuvelă istorico-poetică: Rut

156 (...) Această prezentare a fost considerată, rând pe rând, o alegorie istorică (văduvele întoarse la Betleem semnificând întoarcerea captivilor, iar numele proprii având și ele un sens simbolic – Mahlon=boală, Chilion=sleire, Rut=însoțitoare, Orfa=cea care întoarce spatele) sau o istorie pilduitoare destinată sublinierii valorii acelei pietas, fidelitatea ce unește membrii aceleiași familii.

157 (...) Umanismul epocii solomoniene, deschiderea ei către străinătate, ar putea constitui un terminus a quo pentru originea cărții lui Rut; (...).

 

 

Capitolul VIII Apocrifele

 

159 Fiind de părere că Vechiul Testament e alcătuit doar din cărțile Canonului ebraic, nu vom acorda decât un spațiu restrâns cărților numite apocrife (adică ascunse, nefăcând parte din lectura cultuală publică) sau deutero-canonice; (...).

 

159 1.Cartea a treia a lui Ezdra.

Nu e vorba de o carte completă, ci de un extras dintr-un ansamblu mai vast, ce se inspiră copios din cărțile Cronicilor, citate uneori ad litteram. (...) Lucrarea aparține epocii cuprinse între cartea canonică a Cronicilor (terminus a quo) și epoca romană (terminus ad quem).

2. Cartea întâi a Macabeilor (...).

160 (...) După o scurtă mențiune referitoare la campania lui Alexandru în Orient, cartea descrie persecutarea evreilor de Antioh IV Epifan (176-175 î. H.) și rezistența evreiască condusă de preotul Matatia și fiii săi, între care Iuda, zis li Macabeul („ciocanul”?.

3. Cartea a treia a Macabeilor (...)

160 (...) Caracterul patetic al relatării se datorește retoricii grecești clasice. (...)

4. Cartea a patra a Macabeilor nu are nici o legătură cu revolta macabeană, ci povestește cum a fost pedepsit Ptolemeu IV Filopator (222-205 ă. H.) de către Dumnezeu întrucât a vrut să pătrundă în sfântul altar din Templu; se relatează, de asemenea, cum Ptolemeu a vrut să se răzbune pe evreii din Alexandria, fiind până la urmă oprit și devenind protectorul acestora. (...)

8. Adaosurile lui Daniel

161 a) Rugăciunea lui Azaria, unul din cei trei tineri aruncați în cuptorul cu foc, și cântecul de eliberare intonat de cei trei sunt texte liturgice împrumutate din cultul Templului și inserate de traducătorul grec pentru a scoate în relief elementul religios și miraculos;

b) Povestea Susanei este un apendice al cărții, (...).

11. Epistola lui Ieremia

163 E vorba încă o dată de critica idolatriei, idolii nemaifiind de această cei ai babilonienilor, ci cei ai grecilor. (...) Epistola s-ar putea să provină din secolul I a. Chr.

13. Cartea înțelepciunii lui Solomon reprezintă scrierea apocrifă care se îndepărtează cel mai mult de gândirea israelită tradițională. Elenismul a influențat tradiția ebraică cu anumite aserțiuni caracteristice, cum ar fi imortalitatea și preexistența sufletului, ca și disprețul față de corp.

164 (...) Datorită monoteismului și opoziției radicale față de idolatrie, iudaismul a fost întotdeauna și rămâne pentru autorul acestei cărți adevărata religie, lucru pe care evreii și grecii trebuie să-l înțeleagă. (...)

 

 

Capitolul IX De la cărți la canon

165 Termenul canon, cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică (și care însemna inițial „trestie”, de unde sensul de „regulă”) evocă norma, autoritatea și caracterul intangibil al unui document. Folosirea acestui cuvânt pentru desemnarea cărților Bibliei e foarte recentă, nefiind întâlnită înaintea secolului IV a. Chr.; (...). (...)

170 (...) Nu e, deci, e mirare că se ajunge la concluzia că vremea profetismului a trecut: pentru autorul lui Zaharia 13, 2, cel care se consideră profet e considerat ipso facto ca fals profet; (...).

173 În cadrul iudaismului alexandrin, Tora a fost recunoscută fără tăgadă ca principala autoritate normativă; celelalte cărți și, în plus, scrierile apocrife se regăsesc toate în canonul grecesc, însă într-o ordine diferită de schema tripartită a Bibliei ebraice. Iată ordinea în versiunea Septuagintei, după unul din cele mai bune manuscrise, Codex Vaticanus din sec. IV p. Chr.: (...).

174 (...) Bisericile orientale au distins scrierile canonice de cărțile de citit (apocrife), însă această separație a rămas mai mult teoretică decât practică. (...) Ieronim, care stăruia ca hebraica veritas, deci cărțile din canonul ebraic, să fie considerate unica normă a credinței , nu a fost urmat, preferindu-i-se tradiția augustiniană, care, luând în seamă Biblia mai mult din perspectiva pietății decât a normei doctrinale, a deschis calea Apocrifelor, pe care Conciliul de la Trento (1546) le-a considerat canonice. (...)

 

Concluzii: Cum ar trebui citit Vechiul Testament?

1.Vechiul Testament e o scriere literară

178 Din punct de vedere cultural, s-ar cuveni ca Biblia să-și recapete locul în cadrul învățământului oficial, alături de literatura Greciei și Romei, ceea ce ar fi perfect compatibil cu laicitatea școlii. (...)

Insula Paștelui (MORRISSON 1935)

Al Morrisson, Insula Paștelui, Prietenii cărții/Civilizații dispărute,  București, 1997 (1946 eng.)

 

Cuvânt înainte

(...) Statuile şi alte ruine ale insulei nefiind din domeniul mitic, ci din cel al realităţii, problemele pe care le pun cereau un studiu la faţa locului şi după metode ştiinţifice. Lucrările expediţiei engleze conduse de doamna Routledge au ajutat la îndepărtarea mai multor legende şi erori. (...)

(...) Dacă, singurii din Polinezia, locuitorii acestei „Ultima Thule” au cunoscut arta de a scrie şi dacă tot ei au fost singurii care au ştiut să cioplească şi să ridice statui atât de mari – atunci au tot dreptul de a se proclama reprezentanţii unui trecut grandios şi fiii unei rase privilegiate. (...)

 

Insula Paştelui şi Continentul Pierdut

(...) S-a sfârşit prin a colora în albastru locul din hărţi unde erau însemnate, altădată, contururile acelei Terra australis incognita (Ţara australă necunoscută). (...)

(...) Este puţin probabil că acest monument să mai domine faleza pe care se ridica, în 1934, când l-am vizitat, o crăpătură larg deschisă detaşase deja aripa dreaptă şi câteva ploi violente ar fi fost de ajuns pentru a prăvăli mausoleul în mare, de la o înălţime de 200 de metri. (...)

 

Istoria tragică a Insulei Paștelui

(...) Toţi ceilalţi polinezieni se adaptaseră la viaţa modernă şi între ei şi cuceritorii lor se stabilise un fel de status quo. (...)

 

Statuile uriașe

(...) Indiferent de felul lor de a gândi, de cultura sau sensibilitatea lor, toţi cei care au descris Insula Paştelui au fost cuprinşi de o emoţie sinceră şi adâncă. Din suma impresiilor lor s-a născut legenda Insulei Paştelui, vestigiu al Atlantidei. (...)

 

Poezie, muzică și dans

(...) Tot de la strămoşii lor, pascuanii au păstrat dragostea pentru muzică şi sonoritatea cuvintelor, în această privinţă, civilizaţia polineziană se apropie de aceea a Greciei antice. (...)

(...) Dansul săltat este unul din dansurile specifice ale insulei, în anul 1838, când vasul Venus comandat de amiralul Du Petit-Thouars s-a oprit aici, câţiva indigeni au urcat la bord şi au dansat un fel de menuet, sărind într-un picior şi mimând obscenităţi. (...)

 

Misterul tabletelor

Au avut oare vechii pascuani o scriere hieroglifă a cărei descifrare ne-ar putea lămuri multe mistere? (...)

(...) Altele erau panegirice adresate şefilor. (...)

(...) La Mangareva tanga-ta-rongo-rongo erau un fel de orchestre sau de coruri care asigurau elementul „muzical” al tuturor serbărilor sacre sau profane. (...)

 

O societate canibală

(...) Puterea regelui este celebrată în termeni lirici într-un imn cules în anul 1886. (...) Cu ajutorul indigenilor şi experţilor în limbi polineziene am reuşit să stabilim, parţial, versiunea originală.

„Care sunt lucrurile pe care regele le înmulţeşte în această ţară?

Atunci când Marte apare pe cer (?) regele face să crească tijele cartofilor dulci, albi. (...)”

 

Religie și magie

(...) Se pare că încă înainte de evanghelizarea insulei, cântecele sacre, legendele divine atât de venerate în Polinezia centrală îşi pierduseră prestigiul şi temele majore ale vechii cosmogonii abia mai erau cunoscute. (...)

 

Răzvan și Vidra (HASDEU 1867)

Bogdan P. Hasdeu, Răzvan și Vidra, 1867 - B. P. H., Scrieri literare, Minerva/Arcade, București, 1989, 360 p.

 

Cântul I Un rob pentru un galben

(202) (...) RĂZVAN (...) Dintre mii de țigănime, știut-am să învăț scrisoare, / Sârbească și românească, încât ajunsei de mic / În casa mitropoliei cel mai isteț grămătic...

(215) (...) RĂZVAN Mai stați! De ce-i așa pripă? Turci, tătari sunteți voi oare / De săriți dintr-o năvală grabnic a ne spânzura?

 

Cântul III Nepoata lui Moțoc

(262) (...) VULPOI (...) căci, la urmă, la iernatic / Ne hodineam cum fac turcii: obicei îndemânatec!

(267)      (...)ISCOADA (...) Pe cele șapte biserici, pe cei patruzeci de sfinți, / Pe soborul din Nikeia cu trei sute de părinți,

(270)      (...) ISCOADA (...) Precum anume se scrie în sfântul Nomocanon, / Citește cap paisprezece soborul din Chalkedon, / Cap treizeci și trei sau patru sobor din Laodikia, / Asemenea capul două sobor din Antiohia...

 

Cântul IV Încă un pas

(285)„Pentru țigani s-au scris multe, ca să nu fie primiți, / Căci rușine Eteriei a fi cu țigani uniți / Căci luându-se Elada, de vor fi și ei ostași, / Vor cere cu tot cuvântul să fie și ei părtași” - Beldiman, Jalnica tragodie

(295)(...) SBIEREA Ieften; bani în țară nu-s; / Cu turcii, cu bir, cu dajdii, toți gălbinașii s-au dus...

(300)(...)HATMANUL (...) Dumneata ești leah acuma, căci patria ubi bene, / După cum zice latinul, și nu mai ești moldovean: / Poți să te bați cu Moldova fără a te numi viclean...

(306)(...) HATMANUL (...) Când întreaga firea voastră cu totul se depărtează / Din obiceiul acelor oameni ageri și vârtoși, / Pe care voi cu trufie ni-i arătați strămoși? / Râmlenii cei din vechime căutau fără-ncetare / Ca să scoață la lumină tot ce-i bun și tot ce-i mare, / Încât la plug și la sapă găseau adesea bărbați / Cu cari se fălește lumea: pe Catoni și Cincinați...

(308)(...) BAȘOTĂ (...) Suntem în luptă cu puterile păgâne, / Și, după câte se spune, o să mai vedem ca mâne / Că și leahul trece Nistrul turcului în ajutor.

Cântul V Mărirea

(316)      (...) TĂNASE (...) „Ioan vodă [cel Cumplit] să trăiască” și-l dete-n gheare păgâne... / Într-o clipă Lăpușnenaul, Tomșa, Despot și Ion / Fură sus și jos deodată

(320)      (...) RĂZVAN Nu-i timp de vorbe!... Pe când viteazul Mihai  / Scaldă Țara Muntenească de la Giurgiu pân la plai, / În sângele de năpîrcă al urdiilor păgâne; 

(322)(...) TĂNASE Despot fu grec, (....)

RĂZVAN (....) Deocamdată, până atunce, nu ne temem de păgâni: / Ramazanul lor mai ține tocmai două săptămâni...

 

 

Micuța (HASDEU 1862)

Bogdan P. Hasdeu, Micuța (Trei zile și trei nopți din viața unui student), „Lumina (din Moldova)”, Iași, 1862, nr. 9-19 & „Aghiuță”, 1864, nr. 5-21 (versiune nouă) - B. P. H., Scrieri literare, Minerva/Arcade, București, 1989, 360 p.

 

(87) - Legile romane, în cazul adulteriului, vorbesc numai de jure patris vel mariti(1)... prin urmare, este iertat a viola o fată, adică o femeie fără bărbat, care, totodată ar avea numai o mamă văduvă?

1 =Despre dreptului tatălui sau al soțului (lat.).

 (88) (...) Scelerateța cea mai neagră atrage mai degrabă amorul unei femei decât o onestitate mediocră a unui nici-turc-nici-turlac.

(94)         (...) Crescut în școala poeților latini, adăpat la adâncile izvoare erotice ale lui Ovidiu, Petroniu, Properțiu etc, eu cunoșteam din copilărie, ca pe Tatăl nostru, meteorologia amorului; (...).

 (98)         (...) „(...) Ulise în Odiseea n-a fost mai isteți în născocirea și gruparea stratagemelor”

(103) (...)... și peste câteva minute eram îmbodolit la cap ca un pașă turcesc cu trei cozi (...).

(106) (...) (...), cea cu ochi de bou, după cum bătrânul Omer numea pe blonda Minerva.

 (112) (...), bate de trei ori la ușa vechii actorițe, care odihnea acuma de un ceas pe sânul... Morfeului.

(113)(...) Ovidiu a zugrăvit-o de mult în latinește: „Nunc juvat in teneris dominae jacuisse lacertis; / Si quando, lateri nunc bene juncta meo est...” (2)

2 = Acum mă bucur că m-am aruncat în brațele fragede ale domniței mele! Acum când e strâns lipită de mine... (lat.)

 

Călătorie în China (1675-1677) (MILESCU 1926)

Spătarul Nicolae Milescu, Călătorie în China (1675-1677), trad. și pref. E. Grigoraș, Casa Școalelor/Geografie românească sec. XVII, București, 1926, 235 p.

 

Dela Tobolsk la Frontiera Chinei (Jurnalul Siberian)

 

Ostiacii

(27) (...) Grecii le ziceau Ihtiofagi, iar Latinii Historieni (dar nu-i cunoșteau decât din auzite), ceia ce înseamnă mâncători de pește, căci se hrănesc aproape numai cu pește.

 

Descrierea râului Lena

(40) (...) Samurii asiatici cresc pe lână Marea Înghețată și cu cât e mai frig cu atât calitatea lor e mai bună. (...) Grecii și Romanii le ziceau lâna de aur și pentru a găsi această lână de aur Argonauții au navigat pe Pontul Euxin și apoi pe râurile tributare acestuia, după cum ne spun istoricii.

 

Dela frontiera chinezească la râul Naun

(57) (...) acuma la dânșii e sărbătoare, e ziua anului nou, în luna lui martie, după calendarul lunar, ca la Turci; și nu e unul din obiceiurile lor cari să nu fie turcesc și asiatic – case, hrană, băutură și îmbrăcăminte, toate afară de căciuli – știu fiind că n-au nici voie să-și arate femeile.

(58) (...) dar sunt mâncăcioși fantastici, mai răi ca Turcii.

(83) „(...) Marele meu Suveran are de obiceiul, atunci când unul din vecini îl provoacă, să-i trimită în primul loc o Ambasadă și să-i aducă această nedreptate la cunoștință: și numai, dacă acesta continuă să-l ofenseze, să-i declare război.” Și ca exemplu i-am citat cum a procedat Majestatea Sa cu Turcii, când anii trecuți le-a declarat război prin Vasili Daudov, (...).

 

Dela râul Naun la Peking

(124) Tot restul merge aici după moda turcească.

 

Șederea la Peking

(136-7) Ambasadorul în replică zise: (...) Că de mult ar fi venit la dumneavoastră Ambasadorii lui Cesar dela Roma sau Sultanului Turciei, căreia îi ziceți Hunker, și că aceștia sunt dintre cei mari suverani de pe pământ, poate fi adevărat, dar pe nici unul nu-l puteți compara cu Suveranul nostru, pentru că acesta este înainte de toate vecinul dumneavoastră, iar vecinii nu pot fi indiferenți unul altuia.

(149) Să facă ca Cesar de la Roma, ca ceilalți monarhi creștini, ca Sultanul Turciei sau ca șahul Persiei, cari primesc scrisorile Majestății Sale în persoană; căci Țarul nu cere Marelui Han să introducă ceva nou, ci numai să aplice ceia ce era pretutindeni admis.

(178) Muzica începu să cânte din ce în ce mai tare și mai asurzitor: ca la Turci; (...).

(180) Dar Ambasadorul se așeză jos turcește, după ce numai se închină.

(187) Oficialii lor în aceste chestiuni sunt Turci și Kizilbași (Arabi și Persani), dar aceștia au cunoștințe absolut imperfecte. Când Chinezii au constat val. Jesuiților, au adoptat calendarul lor și învățătura lor și i-au pus în capul Ministerului Astrologic, (...).

(188) Minunea cea mare a fost că ei [manciurienii] la început nu erau mai mulți ca 3.000, cărora, abia în urmă o sumă de rebeli se aliară, lucrurile petrecându-se exact ca și cu ocazia cuceririi Imperiului Bizantin de către Turci.

(193) Nici Turcii n-au închis anul trecut pe V. Daudov , când a fost trimis de țar să le declare război.

(204-5) Ei îi arătară o sabie de oțel turcesc, cu o inscripție lui Okirtu, hanul calmucilor. Ambasadorul ceti inscripția pe turcește (învățase la Constantinopol).

(209) Tronul Hanului e de lemn, sculptat și aurit foarte încăpător și cu mai mult scări conducând până la el. E construit turcește, (...).

 

 

Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă (DÂNCU 2015)

 Vasile Dâncu, Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă, ed. II, Școala Ardeleană/ Școala Ardeleană de Sociologie, Cluj Napoca, 2015

 

Politica

Războaiele pentru minte, inimă și politică

Regresia spre gândire magică și idolatrie

(26) Cred că este vorba de o regresie colectivă masivă și că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturație societală față de marile valori ale celor 3 secole de capitalism tradițional și, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconștient colectiv dominat de triada muncă-rațiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imagine-fantomă, iar acest lucru nu se mai produce prin revoluții care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale.

 

Politica psihedelică

 

Politica și Internetul: utopii și speranțe

(41) Încă din primii ani în care politica a pășit pe teritoriul nou al Internetului, au apărut și semnele utopiei. Idealul atenian al democrației directe se va realiza negreșit, au început să creadă foarte mulți entuziaști, (....).

 

Proiectul de fericire națională și bâlciul deșertăciunilor (Despre ideologizarea fericirii)

(57) Epicur spunea că filosofia este o activitate care, prin discurs și argumentare, este menită aducă fericirea în viața omului. Desigur, tipul de filosofie la care se referea filosoful grec era mai puțin o formă de cunoaștere și mai mult o modalitate de construcție în sine.

 

Mutații politice, politica-mutant și războiul nesfârșit al politicienilor

(120) Acum 15 ani, la apariția Internetului ca mediu accesibil tuturor se credea că vom putea atinge idealul atenian al democrației directe. Credeam cu toții că va crește participarea politică, informația va exploda și conștiința civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzurați și evaluați mai bine, au spus alții.

 

Societatea

 

Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă

(175) Ca să nu omoare speranța și visul fiecărei generații de a reuși să meargă în lume, cu capul sus, alături de fratele mai mare, românii au acceptat că trebuie să-și privatizeze resursele pentru ca statul (cel român, de exemplu, este prost gestionar) grec – falimentar de altfel, ori statul austriac sunt vrednice să administreze telecomunicațiile și petrolul.

(176) Prin crâșmele Estului, politicienii se îmbată și bat cu pumnul în masă declarându-și independența fața de tutoriatul Europei sau hegemonia Americii și spre dimineață cântă în limbi adecvate națiunii: noi suntem români, noi suntem unguri, noi suntem bulgari...

(184) „Tot ceea ce auzim este o opinie, și nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” (Marcus Aurelius)

 

Cultura

 

Republica ideilor singure

(299) La începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existență, dar și unul de cunoaștere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul și Frumosul, iar cel mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani când, chiar și fără multe noțiuni de metafizică, poți observa experiențial că existența noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie, întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe peretele peșterii în care suntem prizonieri? Cum să nu adormi liniștit când Platon tocmai ți-a spus că sufletul nostru aparține lumii ideilor și că el tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoțească doar pentru o existență trecătoare?

M-am despărțit de naivitatea lui Platon când l-am descoperit pe Karl Popper și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a ideilor.

 

 

Noi

 

Generația înfrântă a României

 

O modernitate ciudată ca sinteză între sultanat balcanic și o modernitate reflexivă (322-325)

 

Cu regalitatea nu-ți poți face selfie

(350) Aristotel spunea că monarhia e cea mai bună formă de guvernare, dacă o comparăm cu celelalte, aristocrația și democrația. Dacă aristocrația poartă în sine pericolul oligarhiei și democrația pe cel al demagogiei, monarhia poate degenera uneori în tiranie, dar rămâne cea mai acceptabilă.

 

 

Minerii – copiii orfani ai comunismului

 

Copiii politici ai lumii de azi

(357) Filosoful de origine croată Boris Buden scrie într-o carte de mare profunzime (145) că, după 1989, est–europenii au fost transformați în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alții din Est, „niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate, au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei” (146). Procesul prin care Occidentul și-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziție. Cum spune Buden, tranziția este procesul cinic prin care oamenii care și-au câștigat singuri libertatea, trebuie să învețe să se bucure de ea” (147). Introduși într-un proces de tutoriat, ei sunt considerați adevărați copii necopți pentru democrație și pentru primirea în sistemul capitalist, ei sunt supuși unor tutori care nu au participat la nicio revoluție – spectatorii occidentali. Procesul de învățare nici nu este foarte elaborat, ci este un proces de imitație oarbă, iar românii au fost și rămân niște marionete într-un proces istoric care nu a depins și nu depinde voința lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.

Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicieni acestor societăți, (…).

146 = Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Tact, Cluj-Napoca, 2012

 

Fără viitor, fără proiect

(359) I-am urmărit pe cei de la Oltchim. (…) Nu au de unde să știe că sunt condamnați încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Buden.

 

 

Politically incorect (Dincolo și dincoace de Colectiv)

(388) La bășcălie suntem cei mai tari, cel puțin din Balcani, dacă nu chiar din Europa.