Prefață (BRUMARU 1992)

Ion Aurel Brumaru, Prefață

la

Petre Țuțea, Reflecții religioase asupra cunoașterii, Nemira, București, 1992, 159 p.

 

 

În loc de prefață. Pariul cu legenda

5 (...) De altminteri, el [P. Ț.] știa prea bine că elinescul etymos este tocmai ceea ce este adevărat, real, și că, în consecință, prin căutarea în trecutul lor cuvintelor nu li se oferă doar o îndreptare, dar astfel ele sunt întrebate despre ceea ce există. (...) 
(...) Dar Țuțea însuși nu și-ar fi dorit el oare, prea multă vreme, poate ca Socrate, cu care a fost adesea asemuit, această legendă?  

6 (...) Petre Țuțea avea vocația oralității dintr-o nevoie, ca și la marele atenian, agoracratică (mai sus, adică, de simpla democrație, care prea des dă în democratură, cum au numit această boală politică unii dintre contemporanii noștri). (...) 
Cineva a zis odată foarte nimerit că Socrate n-a mai fost ispitit să scrie nici un rând, chiar la bătrânețe, pentru că a avut șansa să dea peste un discipol neîntrecut ca Platon. Istoria filosofiei nu este însă sigură de fidelitatea lui Platon. Ce i-a impus acela elevului nu a fost învățătura, ci arta de a ajunge la învățătură.

7 (...) Petre Țuțea avea din elan religios sentimentul topirii panteiste a spiritului în real, o dizolvare ce ne-ar asigura fiecăruia, apoi, o secretă protecție.

8 (...) Oscar Lemnaru I-a făcut atunci lui „Petrache” (care nu dusese defel lipsă de „portrete” faimoase) o eminentă caracterizare, de stil platonician: un zeu perfid îi șoptește adevărul la ureche și el, gânditorul risipitor, îl împarte în vântul care bate și duce.

10 (...) Se întâmpla aceasta, așa cum am amintit, în cel mai nordic sat maramureșean și cel ce-i oferea prerogativele (probabil chiar cu centura străveche de la romani – fiindcă aici „curaua” se mai poartă) era bătrânul Tite. (...) 
El [P. Ț.] zice: „Comunitatea țărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă [platonicianul n. n. – avea oroare de topirea formelor] sau cu un azil de noapte. (...)  Nu se poate vorbi de umanismul țărănesc, fiindcă sufletul țărănesc este incompatibil cu titanismul sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”.
5 = În 1968, după ce tipărise în revista „Familia” primul dialog dintr-o serie mai mare de 7-8, intitulat Bios, Petre Țuțea începuse publicarea celui de-al doilea, Eros, care, însă, la cererea autorului, s-a sistat pentru a fi înlocuit cu fragmente din Întâmplări neobișnuite. (...) Cenzura comunistă a intervenit prompt și, ca urmare, nu s-a mai tipărit nici Erosul.

12 (...) Petre Țuțea: o personalitate complexă la care până și flecăreala (cum o interpretau unii) devenea spectacol de idei paradoxe, sofisme, precum și la anticul de la porticele Atenei, fuzeele gândului (așa îi plăcea să spună)  trimise să scuture din amorțire lumea: s-o trezească, s-o pună să privegheze. Geniu oral, Socrate nu și-a îngăduit să scrie până la moarte pentru că-l avea următor pe Platon.

13 (...) Orice demers aici e aporetic, te va vârî în fundătură.