Brexit, Churchill și domnișoara urâtă (CITIRIGĂ 2016)

Daniel Citirigă, Brexit, Churchill și domnișoara urâtă, „Constanța noastră”, 24 iunie 2016

 

Într-o carte excepțională, jurnalistul britanic Timothy Garton Ash vorbea, acum mai bine de un deceniu, despre Marea Britanie ca fiind un adevărat Ianus. Comparația cu personajul din mitologia romană nu era întâmplătoare și pe cât se poate de legitimă, Ianusul fiind zeul cu două fețe opuse: una se uita înainte, iar alta, înapoi. Pentru Ash însă, Ianusul britanic avea patru: partea din față și cea din spate puteau fi considerate „insula” și „lumea”, în timp ce fața din stânga ar spune „Europa”, cea din dreapta, „America”. (...)

Îngerul gri (III) (TĂNASE 2015)

 Constantin Tănase, Îngerul gri (III), „Dunărea de Jos”, Galați, nr. 166, dec. 2015

  

(38) Așa că, îmbrățișând cu totul cultul antic al zeului Bachus, s-a dus la Dumnezeu răpus de o boală neiertătoare.

(39) (…), în timp ce servitoarea rânduia ceștile cu ceai și celelalte accesorii pe măsuța de mahon cu intarsii de sidef, relicvă stranie a epocii fanariote în care pretindea că i s-ar găsi originea.

Către o industrie competitivă (CRIȘAN 1991)

 Ion Crișan, Către o industrie competitivă, Humanitas / Economie – Repere – 3, București, 1991, 222 p.

 

1.O industrie la răscruce

Câteva date privind industria românească

13 (...) În 1980 peste 58% din venitul național era realizat în industrie, iar dinamica producției globale industriale a anului 1980 față de 1970 se ridica la 289%, cu un ritm mediu de creștere anuală de 11%, de 1,5-2 ori mai mare decât cel realizat de orice țară din lume, inclusiv Japonia (4,3%), Spania (5,6%), URSS (6,2%), Bulgaria (7,9%) ș. a.

14 (...) Tabelul 3 Rate de creștere a producției (1987/1980) %

Industrie - România – Bulgaria - Filipine – Venezuela – Coreea de Sud

Total – 137 - 134 – 196 - .... – 236

Mașini – 138 – 207 – 251 – 376 – 545

Mașini electrice – 140 – 202 – 435 – 213 – 540

Echipament transport – 162* - 133 – 728 – 226 - 431

*Inclusiv produse de metal

Sursa: Industrial Statistics Yearbook, United Nations, 1987

 

 

2. Progresul tehnic – o cursă de urmărire

Contactul cu lumea

51 (...) În aceeași perioadă, Bulgaria, specializată în CAER în fabricația de electrocare pentru transporturi uzinale, a dezvoltat un potențial propriu de C+D de specialitate, a achiziționat licențe și a organizat colaborări bilaterale cu mai multe organizații similare din străinătate. E foarte probabil ca industria bulgară de profil să fie printre primele care să-și găsească un loc pe piața europeană.

 

4. Strategii de dezvoltare

Tranziția spre competitivitate

121 (...) Analize bazate pe cunoașterea aprofundată a fenomenelor economice ale ultimelor două-trei decenii, din toate colțurile lumii, inclusiv din țările din estul Europei, arată destul de clar că o astfel de tranziție nu se poate realiza prin corecții ale sistemului actual, ci numai prin reconstruirea lui, pe baza unui program global de reforme financiare, juridice, instituționale(9).

9 = L. Stoleru, Tranziția plan-piață, „România liberă”, februarie 1990.

O strategie de tip ofensiv

128 (...) Menționăm astfel experiența Bulgariei de extindere a profilului, de la fabricația de electrocare (cărucioare electrice acționate prin acumulatoare electrice) la categoria mai largă de „echipament de transport și depozitare uzinală”. De fapt, la origine, specializarea bulgarilor în fabricația de electrocare a pornit de la faptul că, pe baza unor resurse proprii de plumb, își construiseră o fabrică de acumulatoare. (...)

Cooperarea internațională

136 (...) Unele țări vecine (Bulgaria, Ungaria) au extins producția specializată de componente auto pentru fabricile de autovehicule din URSS, cumpărând în schimb autoturisme. (...) Conjunctura pentru astfel de contracte de lungă durată ar putea fi foarte favorabilă, deoarece există desigur și în țările producătoare de automobile din estul Europei  tendința – devenită de mult o regulă în industria mondială de specialitate – de a-și asigura alimentarea fluentă cu componente, recurgând pentru fiecare dintre ele la 2-3 subfurnizori.

139 (...) Ținând seama de investițiile importante realizate sub vechiul regim pentru fabricația de avioane, preluarea repartiției unor anumite tipuri de avioane și turboreactoare pentru întreaga zonă sud-est europeană ar putea fi o ipoteză interesantă.

 

Mica întreprindere de mare tehnicitate

140 (...) Chiar dacă pare absurd să recurgi la autoritatea lui Aristotel într-o astfel de problemă, este poate util să reflectăm imaginea lui despre stat, care „ca organizație socială nu poate să fie infinit, adică compus dintr-un număr nelimitat de indivizi. Aristotel cere statul tip, mărginit, echilibrat și rotunjit, ca o statuie a lui Praxitele, vom zice noi. Locuitorii unui stat nu pot trece peste un număr de câteva mii, așa ca un orator la tribună să fie auzit de toți cetățenii. Vă amintiți desigur de unul din punctele canonului artistic al clasicității antice: un grup sculptural trebuie să fie astfel compus ca să fie văzut în întregime din orice loc apropiat fără a fi ocolit. Analogia e evidentă”(11). Evident, dimensiunea absolută a cetății ideale indicată de Aristotel trebuie corectată, prin prisma progreselor făcute în domeniul comunicării și prelucrării informațiilor, dar ideea unei „limite” merită să fie reținută(12).

11 = Lucian Blaga, Stiluri fundamentale, în „Încercări filosofice”, Facla, Timișoara, 1977, p. 117.

12 = Ion Crișan, Tehnologia ca sistem, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

 

 

5. Flexibilitate și transparență

Două probleme critice

154 (...) În societatea romană, de exemplu, „specializarea proces” se adâncise foarte mult: constructorii (fabri) erau divizați în zidari (structores), boltitori (arcuari) și constructori de ziduri interioare (parietari), iar dintre brutari (pistores), unii erau specializați în pâine albă (vandidarii), iar alții în pâine inferioară (clibanarii).

 

 

6. Inițiativă. Competiție. Risc

Ne trebuie o nouă stare de spirit

190 (...) Să ne întoarcem cu unul sau două milenii înainte de Christos, în două zone pe atunci foarte depărtate una de alta, Mesopotamia și Grecia antică. În ambele zone, nivelul tehnic al civilizației era destul de apropiat, cu un apreciabil avantaj al civilizației sumeriene și asiro-babiloniene în domeniul culturii pământului, creșterii vitelor, astronomiei, contabilității ș. a.  (...)

191 (...) În același timp, în Grecia antică s-au pus bazele unei civilizații care a creat conceptul actual despre progres. Ideile sale despre tehnologie, total diferite de cele pe care le-am menționat mai sus [Mesopotamia], se reflectă în mitul prometeic. Gândirea statică, teocratică, a omului din Sumer este înlocuită cu gândirea dinamică a celor care caută, prin forțe proprii, soluții la problemele cu care sunt confruntați. Mitul prometeic, mitul de origine al gândirii europene despre tehnologie, așa cum ne-a fost transmis de Hesiod și Eschil, cuprinde trei motive principale. Primul este acela al cuceririi focului, al admirației față de știința meșterului fierar, stăpân al focului, cinstit și temut totodată.

192 Al doilea motiv este acela al revoltei. Prometeu al lui Eschil se împotrivește voinței zeului, apărând pe „sărmanii muritori” și acceptă riscul pedepsei divine. Al treilea motiv aste acela al inteligenței, al victoriei științei asupra forței; al învingerii celor „cu brațe tari” de către „cei cu cap isteț”. Înțelesul întreg și original al acestui mit constă tocmai în asocierea accesului la tehnică cu revolta și inteligența. Tehnologia în sine, furată sau cumpărată, nu poate face mare lucru. Ea devine într-adevăr creatoare numai atunci când e asociată cu atitudinea de critică a neajunsurilor și cu acțiunile pentru îndreptarea lor. Și asociată, totodată cu inteligența, cu acumularea de cunoștințe, cu tendința permanentă de înaintare intelectuală a omului și a societății. (...)

Raport german din 4 noiembrie 1940 („HISTORIA” 2012)

 Redacția „Historia”, Raport german din 4 noiembrie 1940, valabil și după 50 de ani, 15 martie 2012

https://historia.ro/sectiune/actualitate/raport-german-din-4-noiembrie-1940-valabil-si-579281.html

Aceasta este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise. Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari. Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.   Raport german din 4 noiembrie 1940 România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. (...) Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state "independente". (...) Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. (...) Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. (...)

 

 

Prefață (BRUMARU 1992)

Ion Aurel Brumaru, Prefață

la

Petre Țuțea, Reflecții religioase asupra cunoașterii, Nemira, București, 1992, 159 p.

 

 

În loc de prefață. Pariul cu legenda

5 (...) De altminteri, el [P. Ț.] știa prea bine că elinescul etymos este tocmai ceea ce este adevărat, real, și că, în consecință, prin căutarea în trecutul lor cuvintelor nu li se oferă doar o îndreptare, dar astfel ele sunt întrebate despre ceea ce există. (...) 
(...) Dar Țuțea însuși nu și-ar fi dorit el oare, prea multă vreme, poate ca Socrate, cu care a fost adesea asemuit, această legendă?  

6 (...) Petre Țuțea avea vocația oralității dintr-o nevoie, ca și la marele atenian, agoracratică (mai sus, adică, de simpla democrație, care prea des dă în democratură, cum au numit această boală politică unii dintre contemporanii noștri). (...) 
Cineva a zis odată foarte nimerit că Socrate n-a mai fost ispitit să scrie nici un rând, chiar la bătrânețe, pentru că a avut șansa să dea peste un discipol neîntrecut ca Platon. Istoria filosofiei nu este însă sigură de fidelitatea lui Platon. Ce i-a impus acela elevului nu a fost învățătura, ci arta de a ajunge la învățătură.

7 (...) Petre Țuțea avea din elan religios sentimentul topirii panteiste a spiritului în real, o dizolvare ce ne-ar asigura fiecăruia, apoi, o secretă protecție.

8 (...) Oscar Lemnaru I-a făcut atunci lui „Petrache” (care nu dusese defel lipsă de „portrete” faimoase) o eminentă caracterizare, de stil platonician: un zeu perfid îi șoptește adevărul la ureche și el, gânditorul risipitor, îl împarte în vântul care bate și duce.

10 (...) Se întâmpla aceasta, așa cum am amintit, în cel mai nordic sat maramureșean și cel ce-i oferea prerogativele (probabil chiar cu centura străveche de la romani – fiindcă aici „curaua” se mai poartă) era bătrânul Tite. (...) 
El [P. Ț.] zice: „Comunitatea țărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă [platonicianul n. n. – avea oroare de topirea formelor] sau cu un azil de noapte. (...)  Nu se poate vorbi de umanismul țărănesc, fiindcă sufletul țărănesc este incompatibil cu titanismul sau cu însingurarea încărcată de deznădejde”.
5 = În 1968, după ce tipărise în revista „Familia” primul dialog dintr-o serie mai mare de 7-8, intitulat Bios, Petre Țuțea începuse publicarea celui de-al doilea, Eros, care, însă, la cererea autorului, s-a sistat pentru a fi înlocuit cu fragmente din Întâmplări neobișnuite. (...) Cenzura comunistă a intervenit prompt și, ca urmare, nu s-a mai tipărit nici Erosul.

12 (...) Petre Țuțea: o personalitate complexă la care până și flecăreala (cum o interpretau unii) devenea spectacol de idei paradoxe, sofisme, precum și la anticul de la porticele Atenei, fuzeele gândului (așa îi plăcea să spună)  trimise să scuture din amorțire lumea: s-o trezească, s-o pună să privegheze. Geniu oral, Socrate nu și-a îngăduit să scrie până la moarte pentru că-l avea următor pe Platon.

13 (...) Orice demers aici e aporetic, te va vârî în fundătură.

Interviu cu Octavian Paler (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

 

Interviu cu Octavian Paler

(...)

-De ce ați ales Grecia, Egiptul, Italia pentru a scrie despre ele?

-Poate pentru că soarele mediteraneean luminează întrebările fără să le ucidă.

(...)

Dv. călătoriți de parcă ați vrea să aflați dacă existența acelor meleaguri, acelor monumente este reală. Călătoriile vă vă stârnesc exclamații și nu vă aduc nimic necunoscut.

-Ba da. M-au învățat să descopăr că Odiseea a fost scrisă pentru sfârșitul ei.

-Oare și mitologia este pentru dv. un pretext?

-Da. Nu le-am cerut zeilor decât să le folosesc numele pentru cauza mea personală. (…) Dacă iubesc lumina de afară e ca și cum aș spune că îl prefer pe Apolo. Sau pronunțînd numele lui Dionysos mă gîndesc că am o poftă teribilă să stau culcat în iarba amară, plină de mirosurile primăverii, privind cerul și adumelcînd ca o sălbăticiune amintirea munților. Prin mitologia greacă nu trebuie să părăsim viața obișnuită, deși grecii și-au imaginat că totul se rezolvă printr-un surâs. În definitiv, Elada nu e atît o țară, cît o categorie muzicală.

- Dar a scrie despre monumente străvechi, despre zei nu înseamnă o depărtare de timpurile noastre?

-Dacă există cineva căruia i se pare inactuală sau superfluă nevoia de a crede în sensul profund al Ithacăi, cu atât mai rău pentru ei. (…) Nu mi-am propus niciodată să reinterpretez miturile antice și, chiar dacă în această privință s-au scris lucruri foarte măgulitoare despre cartea mea Mitologii subiective, cred că nu le merit. N-am căutat în mituri decât un mod de a mă confesa și de a judeca viața.

(...)

-(...) Frumusețea ajunge să învingă neantul din care a apărut Afrodita, dar nu ajunge să salveze de la moarte un copil flămând. (…) 

(...)

-Grecii și Renașterea au pus în centrul lumii mai ales frumusețea omului. 

(...)

Dar ce credeți că a pierdut epoca modernă?

- Socrate în agora nu era niciodată singur. În epoca modernă el ar avea șansa să descopere că singurătățile cel mai mari nu sînt cele între patru ziduri. Metropolele europene cunosc singurătatea în plină stradă.

-V-ar ispiti întoarcerea în antichitate?

-Sunt dintre cei care nu s-au gândit niciodată că Don Quijote ar trebui vindecat de himerele sale. Totuși, știu că singura înțelepciune adevărată este să aparții timpului tău, orei pe care o trăiești.

-Nu vă contraziceți? Ați scris despre nostalgia Eladei.

-Nu mă contrazic. În loc să copiem Parthenonul, e mult mai important să înțelegem că el ne vorbește despre o perfecțiune pe care trebuie să o căutăm singuri. Decepțiile neoclasicismului au fost grăitoare. Dar merită să reținem de la clasicism încrederea în cuvinte. (...) Hitler și Nero îmi provoacă aceeași repulsie în plan moral.

-Vorbiți uneori nu numai despre mitologie, dar și despre istorie ca despre o problemă personală.

(...)

Scriitorul sau persoana autorului (ȘTEFĂNESCU 19??)

Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța, 19??

 (...)

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

(...)

„Încă vă mai aștept” (LUNGU 2016)

 Mircea Lungu, ÎNCĂ VĂ MAI AŞTEPT (2), „Timpul”, 23.05.2016

(...) Conflictul dintre interesul public şi cel privat ar fi dus, potrivit lui Tucidide când povesteşte Războiul Peloponesiac, la înfrângerea cetăţii Atenei în expediţia din Sicilia împotriva Siracuzei. Demostene, din pricina căruia pierise o parte din armata sa în campania din Etolia, nu s-a mai întors în cetate de teama unei morţi publice de mânia atenienilor. În alţi termeni, frica de demos funcţiona. Dacă comiteai greşeli grave sau fapte ce puteau fi dovedite ca fiind greşeli de către demos, mai ales în contextul conflictului sus amintit, teama pentru siguranţa ta devenea o certitudine. Ca persoană particulară sau publică. Adică, implicarea demos-ului în viaţa politică a cetăţii era deplină. Dispreţul faţă de zeii care ar fi putut să facă dreptate exista şi atunci.(...)

Mircea Lungu, ÎNCĂ VĂ MAI AŞTEPT (4), „Timpul”, 31.05.2016

,,Pe cei ce mint, sperând că scapă, Îi vezi curând intrând la apă“     (Fedru, Fabule)

(...) Dacă despre vin se spune că ar consola şi descuraja bătrâneţea, adică ar alunga-o, cum afirmă Theophrastos în cartea Despre beţie, despre pâine se spune că celui slab îi dă tărie, iar pe cel fricos îl face curajos. Chiar Xenophon aminteşte de ospeţele tracilor şi în cartea a VI-a îl descrie pe cel de la Seuthes astfel: ,,Luând pâinea din faţa lui, o frângea în părţi mici şi o împărţea celor la care voia el, făcea la fel cu carnea, iar pentru el îşi oprea numai pentru a gusta“. (...)

„Drumul celor puțini” (GRECEANU 2005)

Tudor Greceanu, Drumul celor puțini, Vremea / Martha Greceanu, București, 2005

Neagu Djuvara, Prefață
6 (...) Din acel moment [22 iunie 1941], vrând-nevrând, soarta noastră era legată de succesul armatei germane și se ștersese din minți amintirea nelegiuirilor săvârșite de Hitler în țări prietene sau chiar aliate, ca Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia - fără să mai vorbesc de legitimul nostru resentiment împotriva germanilor față de "Diktat"-ul de la Viena, care ne răpise jumătate din Transilvania.

 

 PARTEA I - UN OM NĂSCUT SĂ FIE EROU

 

Tudor Greceanu – Înainte de război

13 (...) Ȋn primăvară, Basarabia şi Bucovina, apoi Cadrilaterul și numai câteva luni mai târziu Ardealul de nord desăvârșiseră marasmul general care copleșise întregul popor român în 1940.

15 (...) Am constatat cu surprindere că vorbind despre Messerschmitt1 păreau cuprinși de un tremur involuntar ca o panică mistică, de ai fi spus că se găsiseră în fața fulgerelor lui Jupiter și am presupus că această psihoză colectivă trebuia să aibă o bază obiectivă, așa încât auzisem despre Messerschmitt multe minciuni înainte de a-l vedea efectiv.

16 (...) Într-adevăr, privind de jos o patrulă de asemenea bolizi, care străbătea peste norii vătoși albastrul intens al cerului de toamnă, păreau ca niște bacili săgetători, cu viteză incredibilă, pentru care înălțimea și depărtările păreau niște dimensiuni neglijabile, iar siguranța și maiestatea zborului dădeau celor ce pilotau prestigiul olimpian al zeilor aerului românesc

23 (...) Odată cu venirea diviziei germane, pe aerodromul Pipera au trebuit eliberate două hangare mari pentru a primi două unități germane: una de bombardament ușor şi una de vânătoare. (...) Chiar din ziua sosirii lor, după alimentare, avioanele de recunoaștere îndepărtată au început să decoleze în misiuni de război, plecând de dimineață în zori şi întorcându-se de multe ori seara. Când am aflat unde anume mergeau nu ne-a venit a crede... În Creta ... Căci pe vremea respectivă Germania era în război cu Grecia.

 

Luptele contra bombardamentelor americane*
52 (...) Avioanele americane veneau de la Foggia (în apropiere de Marea Adriatică) cu sutele, întunecând cerul şi erau întâmpinate de doar câteva zeci de piloți români de vânătoare.
* Șerban Constantinescu, „Tudor Greceanu”, în Aviatori români participanți la luptele din anii 1916-1918 şi 1941-1945, București, 1995, p. 88.

 

 

Evocări
(85) (...) Vai de neamul care-şi va uita eroii, a spus Socrate. (...) (1)
1 = Pagină scrisă de comandorul Tudor Greceanu câteva luni înainte de moartea sa [29.12.1994], cu sentimentul de amărăciune că nu regimul potrivnic, care nu avea nimic de a face cu patria, ci însăși țara pentru care au dat ce era mai bun în ei, pentru care au luptat şi au murit acești adevărați eroi, lasă acum voit să se așterne peste ei uitarea și indiferența (notă Martha Greceanu).