File din istoria Dobrogei (COLCER & MĂGUREANU 1998)

Iosif Colcer & Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură Tulcea, 1998, 250 p., 21 cm, ISBN 973-0-00732-2

                                                                                    

 

I.Din adânc de vremuri (I. C.)

(11) „Din etapa următoare însă, aceea a paleoliticului superior (40.000-10.000 î.e.n.), datează un mugure dentar provenit din peștera „La Adam”. Este atestat astfel așa-numitul „homo sapiens fossilis”, care confecționează unelte mai eficiente, aplicând tehnica „lamelară”, adică interpunând o bucată de lemn între bulgărele de piatră și percutor. În modul acesta s-au obținut răzuitoare sub formă de lame lungi, străpungătoare și chiar vârfuri de săgeți și diverse obiecte rezultate din prelucrarea osului (descoperirile de la Saligny – pe înălțimea „Dealul Turcului”, din cele două peșteri de pe valea Casimcei – menționate și pentru perioada anteioară, ca și la Seimenii Mari în apropierea Dunării, ori de pe terenul de lângă Mangalia).

Avem dovezile extinderii vânătoarei și pescuitului, ca și a trecerii treptate la cultivarea plantelor și domesticirea unor animale – porcul, câinele, calul.”

11-12 Stratul de locuire din peștera „La Adam” atribuit epocii mezolitice (10.000-5.500 î.e.n.) relevă importante progrese economice, însoțite de o mai bună organizare a ginților matriliniare și de manifestări spirituale organizate concretizate, printre altele, în exigența cu care se finisau obiectele litice. Este de presupus că și mezoliticii din Dobrogea arătau o mai mare grijă față de morți, amplasându-și cimitirul în imediata apropiere a așezării – practică atestată în alte areale mezolitice.

Epoca neolitică ni se dezvăluie prin numeroase unelte de piatră șlefuită, ceramică, urme de așezări și necropole, creații de artă plastică, găsite peste tot în Dobrogea. Strălucita cultură Hamangia, cu o mare durată în timp (din mil. V î.e.n. până către începutul mil II î.e.n.) ne-a dăruit celebrele statuete „Gânditorul” și „Femeia”, care și-ar găsi un loc de cinste în oricare dintre marile muzee ale lumii. Ele impresionează prin finețea execuției, dar mai ales prin pregnanța sensurilor simbolice. „Gânditorul” ne este înfățișat stând pe un scăunel, cu mâinile la tâmple, sprijinindu-și coatele pe genunchi.. „Femeia”, surprinsă în poziția „stând jos” își cuprinde cu mâinile genunchiul drept, ușor ridicat; pântecul și șoldurile dezvoltate simbolizează fecunditatea, iar capul mic susținut de gâtul înalt, sugerează, ca și în cazul perechii sale masculine, un moment de odihnă și cuget.

(12-13) Primele etape ale epocii fierului sunt bogat ilustrate de creațiile traco-getice ale complexului arheologic Babadag (sec. XI-VII î.e.n.). Așezările, situate pe înălțimi dominante, erau întărite cu șanțuri și valuri de apărare și serveau adesea ca loc de refugiu. Cercetările de la Cernavoda, Pietroșani, Beidaud, Babadag, Ciucurova, Sabangia, Telița (Cilic) și din alte locuri au scos la iveală unelte agricole, fusaiole din os și din lut, răzuitoare din colți de mistreț, cești cu una sau două tortițe supraînălțate, străchini, vase de provizii. La Beidaud, în punctul „Cetate”, a fost atestată o impresionantă continuitate de locuire, de la sfârșitul epocii bronzului până în timpul stăpânirii romane (Gavrilă Simion, Geneza civilizației geto-dace sec. VII-V î.e.n., „Symposia Thracologica”, 7, Tulcea, 1989, pp. 216-221.)

 

13-14 În șiragul datelor de seamă din trecutul Daciei se remarcă și întemeierea primelor orașe de pe teritoriul țării noastre – Histria sec. VII î.e.n., Tomis și Callatis sec. VI î.e.n. Ele au jucat un rol important în stimularea dezvoltarea civilizației geto-dace din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Grecii aduceau ceramică de lux, unellte și arme, vinuri și ulei de măsline, obiecte de podoabă și alte mărfuri, procurînd în schimb pește, grâne, miere, ceară, lemn și sclavi.

16-17 Importanța regatului său în epocă rezultă și din inscripția dedicată sacerdotului Acornion din Dyonisopolis de către concitadinii acestuia: „Și, în timpul din urmă, regele Burebista a ajuns cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia... Și fiind trimis de regele Burebista ca sol la autocratul roman Gnaeus Pompeius, fiul lui G., și întîlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lîngă Heracleea Lyncestis, nu numai că și-a îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege, dar a purtat și cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”. (Ion Andrieșescu, Arheologia și istoria veche a Daciei, „Patru Conferințe”, ed. Cartea Românească, Buc., 1928, p. 27)”

(16) Pământul dintre Dunăre și Mare a intra sub stăpânirea Romei încă din vremea împăratului Augustus, cunoscând timp de peste șase secole înfloritoarea civilizație romană. La Tomis și-a trăit ultimii ani de viață (8-17) marele poet Publius Ovidius Naso. El a învățat limba geților în care a scris și versuri și ne-a lăsat informații importante despre locurile și oamenii pe care i-a cunoscut. Într-una din Scrisori (12 d. H.), ne transmite numele orașului Aegyssus: „Aproape de malul Istrului se află o veche cetate cu două nume/La care cu greu se poate pătrunde din cauza întăriturilor și locului unde este așezată/Dacă este să dăm crezare însiși locuitorilor ei/Caspios Aegyssus este cel care ar fi întemeiat-o și ar fi numit-o după numele său”.

(16-17) Romanii au împânzit Dobrogea cu cetăți, orașe, „villae rusticae” și alte așezări în care numeroși coloniști – militari, funcționari, veterani, negustori, meșteșugari, agricultori – trăind alături de vechii locuitori, și-au impus limba și modul de viață, realizând o durabilă operă de romanizare.

(...) Au fost construite drumuri de interes economic și militar de-a lungul Dunării, litoralului maritim și în interiorul provinciei. Principalul drum unea orașele Tropaeum Traiani cu Libida (Slava Rusă) – de unde avea ramificații spre Tomis – capitala administrativă și religioasă, în sec. II, spre Noviodunum – mare centru militar vad de trecere spre nordul fluviului și spre Aegyssus. În orașe, canabae și alte așezări  se înălțau clădiri importante, temple; existau piețe civ., băi (thermae), instituții de instruire școlară. Apele Dunării și Mării Negre legănau corăbiile care aduceau din diversele părți ale imperiului mărfuri de tot felul: amfore grecești și ceramică romană, obiecte de artă etc.”

(17) O remarcabilă activitate se desfășura și în orașele grecești de pe litoral. Din Tomis, care s-a impus treptat ca „metropola Dobrogei”, ne-au rămas splendide creații de artă: Fortuna cu zeul Pontos, Șarpele Glykon, aedicula cu dublă reprezare a zeiței Nemesis, Asklepios, ca și cunoscutul mozaic (sec. IV) – pod. a unui mare edificiu de interes public. (A. Rădulescu & I. Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Marea Neagră, 1979, p. 147)”

(17-18) Se pare că soarta statului dac s-a decis în Dobrogea, prin înfrângerea lui Decebal și a  aliaților săi în bătălia de la Adamclisi din iarna anilor 101-102. Cumplită bătălie, dacă avem în vedere că 3.800 de soldați romani au plătit cu viața victoria lui Traian! Împăratul a hotărât săparea numelor lor în piatră, pe un altar funerar, și a înveșnicit amintirea luptei în monumentul triumfal Tropaeum Traiani – cronică a evenimentului și act de naștere a poporului român.

 

 

În culisele „Celor șapte surori” (NICOLESCU 1984)

George Nicolescu, În culisele „Celor șapte surori”, Ed. Politică, București, 1984

 

II.Moștenirea Rockefeller

(32) Comparând orașul modern cu fotografiile de odinioară, (...), primii ani ai petrolului, de acum un secol, par la fel de îndepărtați ca și civilizația Pompeiului.

 

IV.Dezmembrarea

(73) Ca și surorile mitologice, care au fost transformate de Zeus în stele, ele păreau să-și fi dobândit nemurirea.

 

V.„Surorile” în România

(101) Prezența petrolului în secolele I-V este atestată de rezervoarele de bitum descoperite la Sucidava, Tomis, Histria și Târgșorul vechi.

Producție, rafinare, export

(114) O înțelegere similară se încheie între Shell și concernele germane [1939]. (...) Monstruoasa colaborare se realiza prin societăți interpuse sau a unor adrese codificate. Levant desemna grupul de țări Egipt, Palestina, Siria, Grecia și Malta.

  

VI.Potul cel mare

Prețul

(136) Momentul era greu pentru Exxon și Mobil, care tocmai încheiaseră un contract în vederea achiziției unor acțiuni în Aramco și contractul fusese aprobat exact cu două zile înainte ca președintele Truman să anunțe impunerea doctrinei care i-a purtat numele „în sprijinirea” Greciei și Turciei.

  

VIII.Intrușii

Independenții

(175) Rayburn și [Lyndon] Johnson, a spus Jim Clark, un istoric al petrolului din Houston, au stat precum Horațiu pe pod ani de zile, apărând această lege [1926/scutirea de impozite] împotriva tuturor noilor veniți.

X.„Surorile” sub presiune

(213) Regii petrolului erau șapte, precum zilele genezei, tainele sfinte, păcatele capitale, brațele candelabrului lui Moise, înțelepții Greciei sau minunile lumii.

 

Bivuac (ZACIU 1974)

 Mircea Zaciu, Bivuac, 1974, Dacia, Cluj, 246 p.

 

 Spiritul pașoptist

(7) (...); el [poetul] trebuie să redobândească în lumea modernă „influența ce avea în antichitate” crede și Bolliac: (...).

(8) Ideea de clasicitate se modifică: „clasici” sunt scriitorii al căror izvor este viața cetățenească (G. Bariț), apelul la exemplele antice (...) nelipsind.

(9) Pașoptiștii au în vedere și influența negativă a literaturii, când sfera restrictivă a înțelegerii conceptului se manifestă în forme conservatoare (un cronicar, Nicolae Costin, denunțase puterea de corupție a unor stihuri ovidiene; G. Bariț releva echivocul altor scriitori romani ce zugrăveau „stricăciunea” cu o „înverșunare și amărăciune dinăuntru”, dar și cu o anume voluptate „născută din nedescrisa demoralizație”).

 

 

George Călinescu și obsesia Occidentului

(18) Reminiscența creează iluzii optice, adevărul spații bovarice: (...), Histria e „Pompeiul greco-roman”, (...).

(61)Despre un anume „Olimp” universitar, observat fără menaj.: „Sunt conferențiari digresivi, care ocolesc subiectul atât de mult, încât rezultatul e mai curând o circumferință decât o conferință”.

 

Alte obsesii călinesciene

(21) „(…) Și-apoi peste acel burg care ar fi Târgoviște (…) și din bălăriile unei câmpii de șes calcaros ies mai târziu ulițele pestrițe ale unui oraș oriental, prin care înoată butcile unor boieri cu calpac în cap și mătănii pe mâini”.

(23) Teatrală, dar în alt sens, e Brăila, populate de personalități  pletorice, mediteraneene, cu scântei malițioase, „dar placizi, contemplativi, ca și urmărind corăbii în larg”. Impactul orient-occident distruge și aici iluzia unor scene pentru o posibilă „commedia dell arte”; (…) casele mici sunt „în stil italian levantin, în stil grecesc dacă vreți și tema lor este o explorare geometrică în alb”, dar atmosfera rămâne placidă, eroziunea temperamentului prin melanholie orientală e vizibilă în lentoarea gesturilor și înclinația spre înfloritură.

(23) Valurile tulburi de istorie îneacă arhitectura coloanelor zvelte de la Ulpia Trajana, din culisele antichității, (...), se mai recunosc doar fragmente, integrate pietrei barbare, lutului friabil, construcții eteroclite. La Densuș, o biserică zidită din resturile de la Sarmizegetusa, ascunde o stelă romană, descoperită cu o tresărire de nostalgie după un decor pur.

(24) Iubitor al deghizării, savantul s-ar dori înveșmântat în mătăsuri orientale, (…).

 

Ceva despre Camil Petrescu

(26) E greu de explicat de ce reeditarea scrierilor lui Camil Petrescu au ocolit memorialul de călătorie Rapid Constantinopol – Bioram, apărut în 1933. E drept că nici autorul nu pare să se mai fi interesat de aceste note de călătorie luate oarecum a contre–coeur după un voiaj de numai o săptămână, întreprins după mult ezitări, pe țărmul Bosforului.

(27-30) Intrând în Bosfor, călătorul e prins în capcana peisajului etajat ca într-o miniatură orientală, în beția fantastică a culorilor și a mirajelor de linii sfărâmate. Sentimentul e de înaintare în „nefiresc”, de încălecare a zonelor „basmului”, epitetul abstract rămâne singur să suplinească „berechetul de culori și forme”. Priveliștea e „fantastică”, „uluitoare”, „fabuloasă”, „unică și copleșitoare”, „zguduitoare”. Frecvența unor vocabule ca „via”, „vedenie” (interiorul Sfintei Sofii e „o vedenie de galerii”, bolți circulare, amvoane, firide ascunse ; la Rumeli-Hissar, „vedenia cu lumină tare și culori fabuloase era ca dintr-un basm asiatic, ca într-un câmp de luptă între șahi și mongoli”) amplifică starea onirică: „De trei zile parcă e o plutire în ireal”. Însă îndată și eschiva ironică, întoarcerea la o realitate funcțională și lucid delimitată: „Cred că e de prisos să descriu Stambulul pentru franțuzii și nemții care nu l-au văzut.” (...) ; vizitarea unei moschei, oricât de celebră, e abandonată în favoarea unei hoinăreli (...). prilej pentru definirea unui crez estetic ce neagă decorativul, calofilia, virtuozitatea acrobatică a formelor (senzația e de „gol”, de „vid”), frumosul nu ține de esența artei, deși farmecul lui poate fi amețitor, așa cum se întâmplă de pildă aici”, fuziunea bizantino-orientală rămânând „un exemplu de sterilitate menit să provoace melancolie”. Pentru modernul Camil Petrescu refuzul vine și dintr-o replică organic latină, solidară cu umanismul occidental, dispus să urmărească cu prețul oricărui sacrificiu năluca „adevărată a cunoașterii”. (...) Ieșirea din miraj: „Să rezistăm deci splendorii și subtilității bizantine, să rămânem fără uimire în fața virtuozității și diversității ei în fast, să ne sustragem nălucirilor acestui trecut oriental plin de ispite de tot felul să ne refuzăm farmecul acestei patrii a politeții”. (...) Aluzie, în același timp, la tentația de „pitoresc balcanic” a unei orientări în literatura momentului, față de care cel obsedat de jocul major al ideilor își manifesta și în acest mod neaderența. Refuzul acelui Levant de stigmat istoric se justifică și prin reacții atavice, căci Țarigradul e „cetatea în care s-a plămădit prin subteranele atavismului soarta mea”. Dincolo de viziuni feerice, o întreagă istorie trezește crisparea: „(...) În Bucureștii cu căsuțele lui de lemn, cu poruncile crunte de la Agie, cu răzmerițe, unde de altfel Vodă însuși se putea în câteva ceasuri trezi cu un petic pe umeri și pe urmă legat cu toți ai lui și dus să fie belit în cutia de la Șapte turnuri, <soarta omului>  era mai ocultă și viața mai bântuită de năzăriri. Vreo îmbrățișare de sânge și blestem a vreunei grecoaice lascive putea smulge aici, prin culcușurile acestui Stambul, o iradea care acolo la noi să devie nenoroc, închisoare și mormânt”. permisă ca o superficială incursiune. Într-un peisaj geografic, cartea ia o neașteptată turnură de meditație istorică, filosoful luând pe nesimțite locul contemplației euforice. Nu sunt absente totuși evocările concret plastice ale monumentelor, Hipodromului, grădinilor Seraiului, pădurilor de chiparoși de la Scutari, a cimitirului de la Eyub, a vestigiilor artei grecești în tristețea mortuară a muzeelor, nici observația sociologului asupra celebrului bazar („basmul mincinos”), a cafenelei, a mișcării cotidiene a străzilor ce trădeaza „europenizarea” sau despre intermezzoul nocturn–turistic al localului unde se prezintă milenarul „joc al pântecului”. Fără nimic licențios, cu detașarea descifrării sensurilor ancestralului dans oriental, Petrescu reușește aici o pagină de virtuozitate stilistică, dublată de ochiul prozatorului psiholog care înregistrează reacțiile publicului. Niște doamne puritane au considerat acest capitol scandalos, cnd el nu este decât un frumos apolog al „sufletului dansului”, exprimând una din esențele – vii și astăzi – ale artei răsăritului (...).

 

 

Bazaconii

(36) Totul era să fie identificat personajul slavician între atâția „lotri” câți colindaseră potecile și pădurile anticelor „Partes”.

 

Encomion

(58) (…) sau în orientarea către clasicism a învățământului, într-o vreme când în drum era zgomotos contestată, fără responsabila calculare a consecințelor. Ce însemna pentru Bogrea fundamentul clasic al  educației naționale exprimat în articole polemice Pentru învățământ clasic, Reflexii asupra clasicismului, dar și în  însemnări disparate,  măsurând semnificația procesului pentru un popor ce-și scrutează necesar rădăcinile latine. „Unde am fi, dacă umilii dascăli de la Blaj n-ar fi stat să descifreze zăbavnic, la luminile Romei, trecutul național, urmărind cu ochi înduioșat și pios, în palimpsestul sufletului românesc străvechile linii romane...?”(...)

(59) Înțelegem și uimirea celui care observa încă din 1910, în vremea studiilor în Germania, „ce muncă intensă se cheltuiește pentru înțelegerea antichității clasice și, în special a celei latine, aici, într-o țară nelatină!, și în altă țară, tot nelatină, Anglia”. (...) Răstălmăcirilor orientării clasice propuse, el le răspunde programatic: „Nu clasica uscare și prăfuire a suflatului , migăloasa autopsie a textului mort – ci pulsul veșnic al vieții fără de moarte care e închisă în operele antice, asta interesează pe filolog”. Sau în aceeași intenție: „Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru prezent, (...)”.

(59) (...) iată sensul – extrem de actual – desprins din paginile lui Bogrea, acelea unde el vedea în Vergilius „un antic vrăjitor cu suflet modern”, (...).

(60) Răsturnând butada asupra lui Virgil, ceea ce el făcuse pentru a-l defini pe marele său dascăl german Wilamowitz, efigia i se potrivește integral: el era un asemenea „vrăjitor mod. cu suflet antic”. În această ipostază ne apare Bogrea atât în (...), în opțiunile rostite în tălmăcirile din Catul, Anacreon, Sappho, Pindar, Bacchilides (unde nimerește un involuntar accent arghezian, plin de prospețime, în Cupa de argint), cât și în capitolul recreativ al aforismelor și epigramelor. Pătrundem aici într-o zonă ce nu i-am fi bănuit austerului filolog, serbarea cuvintelor-foc de artificii, (...) pronunțând , în maniera epigramatică antică, sentințe memorabile.

 

Densușienii

(63) Cine a văzut strania biserică din Densuș, rămâne sub impresia artistică a sfărâmăturilor de pietre romane, luate din vechile temple, palate civile, amfiteatre și amestecate într-o nouă arhitectură, al cărui lut era dacic.

(65) (...) Densușianu întemeiase în 1874 „Orientul latin” la Brașov, defrișând terenul scrisului românesc din Transilvania spre „realismul poporan ” al viitoarei „Tribune”.

(67-8) Aron, „dacul cu părul și barba colilie”, neînduplecat și îndușmănit cu toată lumea (1), continua la catedra din Iași o tradiție „romană”, încă vie în amintire, a lui Simion Bărnuțiu. (...) Astfel, el se arunca în torentul de uitare al clasicității, excelent cunoscător al literaturii antice, vorbind latina „cu iubire”, ca și cum ar fi celebrat la un altar al strămoșilor. Nicolae, fratele lui, (...) era și el un „roman” în care trăia mai mult „o neînvinsă încăpățânare dacă”.

 

Derivă și corectare

(71) Romanul [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat] debutează cu un topos cunoscut în istoria prozei românești (inaugurat de D. Zamfirescu în Lume veche și lume nouă, prezent și la Delavrancea în Paraziții, I. Agârbiceanu, în Legea trupului, la Sadoveanu, Brătescu-Voinești sau la Cezar Petrescu): o „educație sentimentală” în gen flaubertian, dar al unui Flaubert balcanic.

(72) Procesul începe târziu, prin admirabilul monolog al Arinei [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat], care, făcînd fiziologia „secăturii” sociale, spune: „(…) Printre, desigur, câteva exemple solide și serioase, printre câteva exemple superioare, privește imensa desfășurare a majorității: câtă superficialitate, cît orientalism, câtă lene și cât tembelism, câtă necinste și incurie…(…)”.

 

 

Conversațiuni epistolare

(89) Un „roman” pasionant sunt scrisorile lui H. Rădulescu adresate lui G. Bariț, C. Negruzzi, C. D. Aricescu, I. Ghica, Gh. Magheru, N. Pleșoianu, C. Tell, Gr. Pleșoianu, I. D. Negulici, emigranților de la Brusa ș.a.

(89) Micul op devine expresia secretă a unei staze biliare, eliberată prin sarcasm: „Câte îmi scrii despre greci și-au aflat locul în Impresiile unui proscris. Cred că ți-am brodit cugetul și îți va plăcea”, îl anunță pe Tell. [Ion Heliade Rădulescu]

 

Cenotaf pentru „Junimea”

(124) „Ce dăscălescu? Cuvântul e straniu, dar îl privesc ca de origine elenă, deși latinitatea trebuie a fi norma absolută în formațiunea limbei noastre neo-romane. Voi răspunde doar că dăscălesc tinerele domnișoare care se prepară la grelele și serioasele sarcini ale familiei pentru a le face demn de străbunele noastre, demne de a figura lângă Lucreția, Virginia, Agripina și celelalte.”

 

 

Marta Bibescu

(133) (…) Marta Bibescu, descendenta Mavrocordaților, (…). Născută în 1886, fiică a lui Ion Lahovari, (…), Marta era  - după mamă – coborâtoare a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.

(...), iar în 1913 Alexandre Asiatique ou l Histoire du plus grand bonheur possible, reconstituire insolită a vieții lui Alexandru Macedon  prin prisma surselor orientale, rod al unor minuțioase cercetări la Bibliotheque nationale.

(134) Prozatoarea se impunea prin rafinamentul emoției și stilului fastuos, impregnata de un lirism ce trăda, prin cromatică și nostalgie, rădăcinile sale răsăritene. Din aceste aluviuni depărtate se distilau, în povestea stranie a Papagului verde ori în evocarea exotică a lumii Orientului antic, (…)

 

Poezie și confesiune

(141) O călătorie pe mare îl indispune prin obligația „profesională” a descripției, teroare remarcată deunăzi și la Camil Petrescu în Rapid Constantinopol-Bioram, protestul având un resort identic: „Quel metier que de ne pouvoir regarder la mer sans y voir des...mors!”

 

Kos Karoly

(145) În timpul primei conflict mondial, o bursă a Institutului maghiar din Constantinopol de sub direcția istoricului artelor Hekler Antal, îi lărgește pe neașteptate orizontul, prin revelarea artei răsăritene. Mirajul Orientului (și reabilitarea lui, într-o manieră frecventă și în literatura românească) străbate pagina monografiei istorice despre Stambul (1918).

 

Infernul literar

(148) Un scriitor cunoscut pentru spiritul astuțios, se plângea totuși că vechii zei (literari) se duc, alții nu se arată, ori sunt încă în stare naturală, „satiri sălbatici”, dintre care nu se știe dacă va apărea un nou Jupiter olimpian.

(150) La rându-i, V. Hugo e un Polifem („Ulise, orice ar face, rămâne un om; Polifem e un animal”); sufletul lui grosolan e un Barbar energic și viclean trecut prin Imperiul târziu. [Saint-Beuve]

(152) La rându-i, Beranger spunea despre Cousin  că nu-i decât „un lacheu al lui Platon”.

 

Reversul medaliei

(156) Recepția academică e „le sacre de V. Hugo”, discursul e ciclopeean, „un răget în Coliseu, sub Domițian”. [Saint-Beuve]

 

Emil Isac sau neînțelegerea

(164) În „salonu roșu”, glasul invoca „duhul strămoșesc”, al unei energii descătușate, cu (…) umaniști admiratori ai lui Ptolemeu (…). (…) (…), însuși spațiul modest în care se mișcă e transfigurat literar ( „Toamnă, gondolări pe Someș, făcând din Cluj Atena, (…)).

 

Un clasic între moderni [Camil Petrescu]

(172-3) (...) Or, spiritul clasic nu acceptă „moda”. Scriitorul cel mai acuzat de a fi cedat tentației tehnicii proustiene și gidiene aflate în vogă, denunța „flatarea gustului public”, pledând pentru „disciplinarea și educarea lui”, deci pentru reintegrarea în normă. Este singurul mod de a crea durabil și esențial, efort definit mai târziu de G. Călinescu drept una din trăsăturile fundamentale ale clasicismului. (...) Cei vechi aveau „o dragoste aproape pătimașă, dragoste exclusivă pentru literatură. Și cinstit mărturisită, spre deosebire de aerele de amanți degajați pe care și le dau cei tineri de azi, ca să se creadă că literatura e cea care moare după ei. Oricât de înverșunată ar fi critica noastră, trebuie să mărturisim că au iubit mai mult și mai frumos scrisul, chiar când l-au înțeles așa cum nu vrem noi, cei care ne-au precedat”. Se rostește aici prestigiul întâietății (altă trăsătură „clasică” , în accepțiunea lui A. Marino), subliniată prin devoțiune, dezinteres, bună-credință. (...)

(176) (...) Criza spirituală postbelică se explicată prin resurecția misticismului, amplificarea freudismului (cu corolarul unei „literaturii pansexuale”), invazia filosofiei orientale, neîncrederea în valorile perene ale Occidentului (identificate într-o viziune clasică, umanistă, raționalistă), interpretarea eronată, dizolvantă, prin reacțiile antilogice, dată bergsonismului  etc. Această „psihoză” s-a repercutat și asupra realității literaturii autohtone: „am avut și noi parte de un larg val din fluxul mistic, tradus fie sub forma strict religioasă ortodoxă (...), fie printr-o literatură freudiană”, ba chiar prin apelul la un „istorism mistic”, agitat din străfundurile noastre tracice”. Ținta era, în toate cazurile, „gândirea greco-latină” suspectată de „bătrânețe precoce”.

 

Treptele inițierii [Z. Stancu, Pădurea nebună]

(183) (...), iar tulburătoarea apariție a Urumei, amintind patima amanților antici și muzica macedonskiană din Thalassa semnifică edenul pierdut.

(184-5) Eroul nu se mai află în (…); nici măcar în sfidare juvenilă a unei odiseei balcanice, unde dialogul cu moartea  fusese un simplu „joc” premonitoriu. Acum, Ulise se întoarce în Ithaca. Definitiv, ca într-o matrice fără răspuns.

 

Paradoxul inaccesibilității

(192) (…) Există așadar pericolul ca dificultatea înțelegerii unei poezii (în fond, o chestiune veche cât vârsta artei însăși, căci nimeni nu va pretinde că Sofocle e mai „simplu” decât un autor contemporan)  să fie intervertită în obscuritate deliberată, voită.