Prefață (MANOLE 1950)

Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru literatură și artă a Uniunii Scriitorilor din România, București, 1950

Ion Manole, Prefață

3 Când, în Mai 1848, comitetul muntean ce pregătea acțiunea revoluționară hotărî să trimită, după sfatul lui Lamartine, un delegat al său la Constantinopol, prima alegere se făcu în persoana lui Eliade. Acest trădător de mai târziu al mișcării refuză însărcinarea: era îngrijorat că, la Țarigrad, i s-ar putea întâmpla vreo nenorocire și i-ar rămâne familia fără susținător... (...) Ion Ghica, a cărui plecare la Constantinopol avea să fie mai puțin hotărâtoare pentru desfășurarea mișcării decât pentru propria-i orientare politică, s-a născut la 16 august 1816.

4 [marele ban Ghica] L-a dat mai întâi la clasa de limbă franceză a lui J. A. Vaillant, la care alergaseră mulți dintre fiii de boieri, părăsind școlile grecești.

7 Dezvoltarea noilor relații de producție capitaliste, ce luaseră având în special după pacea de la Adrianopol (1829), făcea necontenit să crească numericește și ca putere economică o nouă clasă – burghezia.

8 Dacă mica boierime și parte a marii boierimi interesate în schimbul de mărfuri și în dezvoltarea industriei, împărtășeau interesele burgheziei, grosul marii boierimi și jugul otoman reprezentau cele două mari piedici care barau drumul burgheziei.

9 (...) În Mai, după povața aceluiași [Lamartine], comitetul Frăției hotărăște trimiterea unui delegat la Constantinopol pentru a convinge Sublima Poartă să nu intervină în Țara Românească și pentru a reprezenta, după reușita mișcării, noul guvern ce va fi instaurat.

10 (...) Se pare că nici activitatea lui la Constantinopol nu era mulțumitoare, căci, în 18/30 iulie 1848, Bălcescu îl îndeamnă într-o scurtă, dar încă plină de încredere, scrisoare: „lucrează cu activitate acolo, ca să dobândim revoluția și să biruim toată reacția”. 
Trădând țărănimea, căreia îi făgăduise îmbunătățirea situației, neacordând votul universal și pierzând astfel încrederea maselor, refuzând să organizeze apărarea țării împotriva intervenției militare turcești, majoritatea reacționară din guvernul provizoriu a dus la eșuarea revoluției. (...) Ghica rămâne la Constantinopol și continuă, o vreme, să fie preocupat de soarta țării sale. Propune astfel, crearea unui guvern în emigrație, (...).

11 (..) [Ghica] Ca mare proprietar de moșii și ca unul ce stabilise relații strânse cu cercurile politice turcești, se arată mereu mai rezervat, nutrește alte preocupări. 
(...) Ghica devenise bun prieten al Turcilor... El era acum de părere că aceștia vor uni țările, că ei le vor da o constituție. Fostul propagandist pentru libertatea țării sale, membrul fondator al Frăției, se întâlnea acum, în atitudinea de ploconire față de Turci, cu cea mai înapoiată parte a boierimii. „Îmi pare rău, îi mai scrie Bălcescu, că prin exaltația ta turcească îți alienezi simpatiile tuturor”. 
(...) În timp ce Bălcescu se stingea, istovit de luptă și de boală, apăsat de neogoita durere de a nu-și fi revăzut patria, fiindcă Turcii nu i-o îngăduiseră, în timp ce alți emigranți tânjeau și ei , risipiți prin Europa, de dorul țării. Ion Ghica deveni bey guvernator al insulei Samos. Ca funcționar al Porții, el slujește devotat acesteia și aliaților ei, urmărind cu o energie vrednică de o cauză mai bună pe „haiducii de mare” samioți, dintre care mulți luptau eroic pentru eliberarea țării lor.
După cinci ani de guvernare, fostul prinț de Samos se întoarce în 1859 în țară, (...).

20 Iată-l pe Grigore Alexandrescu recitând scene întregi din Sofocle și Euripid, poezii din Anacreon – acestea din urmă împreună cu poetul Iancu Văcărescu – sau iată-l refuzând cu demnitate invitația soției domnitorului Bibescu de a deveni poet al Curții: „... dar să fiu poet de porunceală, văd că Măria Ta n-ai citit o satiră ce am făcut vreo câțiva ani unui boier de la Curte, de atunci, pe care-l povățuiam cu versurile: Ia-ți nădragii de atlas, / De-și fă steagul la Parnas!, apoi ce fac eu cu cele versuri, când voi îmbrăca nădragii de atlas?”

23 (...) Pentru cunoașterea situației învățământului din primele decenii ale veacului trecut, scrisorile „Școala acum 50 de ani”, „Dascălii greci și dascăli români” conțin amănunte prețioase. Începuturile teatrului la București, viața culturală a vremii, felul cum se călătorea înainte de 1848, chipul cum se acordau slujbele și se strângeau birurile, relațiile dintre Țara Românească și Imperiul Otoman, unele raporturi dintre clasele sociale, toate acestea sunt numai câteva dintre capitolele cu importanță istorică.

24 (...) O singură dată ne înfățișează un moment dramatic în legătură cu asuprirea țărănimii („Dascăli greci și dascăli români”).