Istoria relațiilor internaționale.Secolul XX (MAGDICI 20 )

Ana Magdici, ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. SECOLUL XX

 

 

 

1. Curs introductiv

(1) Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul  „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes  - internaţional.

 

2. SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

(3) Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

(...) Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

(4) (...) Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale

(...)

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

(...)

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

(...) – Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

(4) (…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

(5) (...) – Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

(…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; (...).

 

3. Relaţiile internaţionale: 1921-1924

(8) (...) După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

(...)

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici. (...)

 

4. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

(12) Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război(...) Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). (...)

(13) (...) Anularea acestora [datoriilor germane] a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. (...)

Conferinţa dezarmării de la Geneva

(...) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez. (...)

 

8. TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI DE-AL  DOILEA RĂZBOI MONDIAL

(...)

Tratatele de pace

24 (...)

Italia - În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

(...)

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

(...)

 

9. NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE. Perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

Tabăra estică și primele semne ale dezghețului Est-Vest

31 (...) În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS.31 (...) El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. (...)

(...) Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei. (...)

32 (...) Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria. (...)

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. (...)

 

D E S T I N D E R E A    R E L A T I VĂ (1962-1975)

Bipolarismul americano-sovietic

39 (...) Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.

54 Limitele coexistenţei paşnice

(...). Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.

 

 

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE. Prăbuşirea comunismului.

55 (...) Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. (...)

56 (...) În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

 

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

56 (...) SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). (...)

 

 

 

 

Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim (ȚIPLIC 2002)

Ioan Țiplic, Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 259 p. + 5 h.

în

„Acta Terrae Septemcastrensis”, I, Arheologie. Studii Clasice. Medievistică, Editura Economică București, Sibiu, 2002, p. 215-219

 

217 (...) În acest context, el argumentează faptul că este imposibil ca acel Gylas, ce se creștinează la Constantinopol și-l cheamă la curtea sa pe episcopul Hieroteus, să fie același cu Gylas cel Tânăr, care este înfrânt de Ștefan I. (...)

Discutând relația Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia Mare nu putea controla zona saliferă a Transilvaniei, deoarece, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în Moravia (p. 168), iar elementele de tip Kottlach se explică, în viziunea autorului, prin schimburile intense între spațiul transilvan și cel moravian. Afirmația este contrazisă de o alta: această dominație bulgară asupra teritoriului dintre Dunăre și Tisa este un fapt real... În 827, khaganul bulgar Omurtag (814-831) a atacat Panonia francă și a cucerit ținutul Srem, pe care Bulgaria l-a păstrat și după încheierea păcii în 832... (p. 35), iar pe de altă parte autorul admite prezența populației vest-slave la Sălacea. (...)

218  Astfel, noi considerăm că Bulgaria era în măsură să blocheze transportul de sare din Transilvania, deoarece stăpânea sau deținea sub influență teritoriile aflate la confluența Mureșului cu Tisa, controlând astfel calea cea mai lesnicioasă de transport. (...) Însăși cererea lui Arnulf de Carintia către bulgari demonstrează existența unui control moravian asupra salinelor din Transilvania. Al. Madgearu consideră că descoperirile de tip Ciumbrud aparțin unui grup din arealul de cultură bizantină. Având în vedere faptul că descoperiri de acest tip au fost făcute în mai multe puncte de pe valea Mureșului Mijlociu, pe baza afirmațiilor lui A. Madgearu, putem presupune că Transilvania se afla sub o puternică influență bizantină în cursul secolului al IX lea sau, având în vedere că suntem în plină epocă a ascensiunii puterii bulgare, atunci avem de a face cu elemente bulgare. Ne pare curioasă această ipoteză, având în vedere lipsa materialului de tip Dridu B într-o cantitate mai mare, care să justifice existența unei comunități bulgare în centrul Transilvaniei. Dacă pentru sudul Transilvaniei avem documentată influența bulgară, pentru nordul regiunii este aproape imposibil de stabilit acest lucru și tocmai aici avem atestate materiale de tip Kottlach și prezența unor grupuri de slavi vestici. Nu vedem de ce în cazul culturii Dridu B nu putem face atribuiri etnice, iar în cazul grupului Ciumbrud, pe baza unor analogii atât în Europa centrală, cât și în cea nord-balcanică, atribuirea automată este cea în arealul bizantin. (...)

219 (....) Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu sunt verificate prin săpături arheologice, preluând idei mai vechi, consideră că cetatea de reședință a lui Gelu este la Cluj, iar acel castrum Clusa ar putea folosi parțial fortificațiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Cluj-Napoca. (...)

(...) În acest context, autorul apreciază că arealul sud-carpatic reprezintă din punct de vedere cultural un melanj între elemente de cultură bizantine, bulgare și slavo-române, iar cultura Dridu, care nu este răspândită pe tot teritoriul României, nu poate fi atribuită etnic, fiind caracteristică zonei Dunării de Jos în secolul VIII-X(p. 190). (...)

 

Banatul istoric, multietnic, multicultural (CĂLĂRĂȘANU 2011)

Melania Călărășanu, Banatul istoric, multietnic, multicultural. Banatul nostru, la muzeul Satului Bănățean, „Agora”, Timișoara, 3/2011

 

(44) Întins odinioară între râurile Mureș la N, Tisa la V, Dunărea la S și Carpații Occidentali la E, Banatul (…) să însemne acasă în oricare din limbile vorbite aici.

Fie că era rostit în română, sârbă, germană, maghiară, slovacă, croată, bulgară, ucraineană, rromă, idiș, cehă,  cuvântul acasă avea să fie respectat și învățat în limba vecinilor. (…)

Conscripția din 1717 găsea în Banat 21.089 de coșuri de fum și 80.000 locuitori români și sârbi. Pacea de la Passarowitz avea să fixexe frontierele unui Banat delimitat de Ungaria și Transilvania. (…) Griselini considera că în 1770, fără a lua în considerare granița militară, că în Banat trăiau 317.928 locuitori, din care, 181.639 români, 78.770 sârbi, 8.683 bulgari, 5.272 țigani, (…) și 353 evrei.

(45) În șpais, cămara de alimente a bănățeanului, vor sta alături de cârnații șvăbești, sângeretele unguresc, murăturile sârbilor, telemeaua românilor, zacusca bulgărească, salamul slovac, rețetele preluate fiind îmbunățite. Sarmalele de la turci sunt pe masa tuturor bănățenilor, iar baclavaua, și ea adusă de turci, devine sub o altă denumire, prăjitură specifică Crăciunului la sârbi.

(46) Româncele, sârboaicele, slovacele, ucrainencele țeseau la războiul de țesut, (…).

(…), dintre cele peste 20 de etnii oprite pe meleaguri bănățene (români, sârbi, germani, maghiari, evrei, țigani, slovaci, croați, bulgari, ucraineni, cehi, polonezi, italieni, francezi, spanioli, turci, tătari, greci, armeni, ruteni).

 

Anul zero - 1945. O istorie (BURUMA 2013)

Ian Buruma, Anul zero - 1945. O istorie, trad. A. Bărbulescu (eng. 2013) Humanitas, București, 2015

 

I.Complexul de eliberare

 

3. Răzbunarea

(118) Referindu-se la Franța din timpul războiului, Tony Judt a scris că, în cazul colaboratorilor şi al membrilor activi ai mişcărilor de rezistenţă, „duşmanii lor, cel mai adesea, erau conaţionalii din tabăra adversă: nemţii erau aproape absenţi"*40. Acelaşi lucru se putea spune despre multe ţări aflate sub ocupaţie străină: Iugoslavia, Grecia, Belgia, China, Vietnam, Indonezia. (…). În Italia şi Grecia, fasciştii şi alte grupuri de dreapta au colaborat cu germanii pentru propriile lor scopuri, dar şi pentru a ţine la respect stânga.

(119) Războiul civil din China, ca şi cel din Grecia, începuse cu mult înainte de invazia armatelor străine.

(123) În schimbul extinderii imperiului său în Europa Centrală, Stalin a acceptat să lase Mediterana Aliaţilor occidentali. (…)

Şi totuşi, avântul stângii a fost înăbuşit, ca şi în sudul Coreei, în Franţa, în sudul Vietnamului, în Japonia şi în Grecia, unde Wilson a ajuns în vara lui 1945. El a stat la Atena, la hotelul Grande Bretagne din Piaţa Constituţiei. Personalul hotelului era morocănos până la ostilitate, iar Wilson a observat găuri de gloanţe în pereţii camerei. Comportamentul ursuz avea motivele lui, fiindcă şi peste Atena plutea o duhoare - duhoarea unei alte trădări.

Ar fi cazul să explicăm găurile de gloanţe. În lima decembrie a anului anterior avusese loc o demonstraţie de proporţii a susţinătorilor Frontului Naţional Eliberare, EAM, organizaţia partizană controlată de comunişti. Oficial, armata engleză trebuia să se ocupe de Grecia eliberată. La Atena fusese instaurat un Guvern de Uniune Naţională provizoriu, compus din conservatori şi regalişti, dar şi cu câţiva stângişti. O mare parte din restul ţării se afla încă în mâinile organizaţiei EAM şi ale forţei sale armate, ELAS. După ce luptaseră împotriva germanilor, EAM/ELAS se aşteptaseră să preia conducerea şi să impună revoluţia în Grecia. Conservatorii, susţinuţi de englezi, voiau să împiedice acest lucru cu orice preţ, ceea ce a dus la demonstraţia din 3 decembrie 1944, ziua în care, cum a spus Harold Macmillan, „a început războiul civil".45

De fapt, după cum Macmillan ştia fără îndoială, războiul civil începuse cu mult timp înainte. Grecia fusese despărţită dureros în două în timpul Primului Război Mondial, când prim-ministrul Eleftherios Venizelos a dorit să-i susţină pe Aliaţi, în timp ce regele Constantin I şi comandantul său militar, Ioannis Metaxas, s-au opus. Au urmat ani de dezacord îndârjit între regalişti şi „venizelişti". în 1936, Metaxas a devenit un dictator cu faţă de bancher şi brutalitate de caudillo fascist. Admirator al celui de-al Treilea Reich al lui Hitler, el a „unificat" Grecia, ca Părinte al Naţiunii, scoţând în afara legii toate partidele politice şi aruncându-i în închisoare pe comunişti şi pe alţi oponenţi ai regimului său. Spre uşurarea majorităţii poporului grec, Metaxas a murit în 1941.

A urmat invazia germană. Susţinătorii fostului regim Metaxas au colaborat, în mare parte, cu naziştii, iar rezistenţa a fost condusă de comuniştii ieşiţi din închisorile lui Metaxas. Batalioanele fasciste greceşti, aţâţate de germani, se luptau cu gherilele de stânga ajutate iniţial de Aliaţi. S-au comis multe brutalităţi de ambele părţi. Multe victime au fost oameni nevinovaţi prinşi în schimbul de focuri.

Dar Macmillan a avut dreptate: în ceea ce-i priveşte pe englezi, adevăratele evenimente au început de-abia în 1944, când soldaţii englezi, susţinuţi de trupe suplimentare din Italia, au luptat împotriva partizanilor de stânga care se bătuseră cu germanii cu doar câteva luni mai devreme. Dezaprobarea cu care privea Edmund Wilson situaţia era împărtăşită de mulţi, mai ales în SUA, unde a fost considerată încă o intervenţie imperialistă tipic engleză. Dar au fost de aceeaşi părere şi mulţi englezi; Churchill, deşi venerat pentru aptitudinile de conducător în timpul războiului, era privit cu neîncredere din cauza agresiunilor împotriva partizanilor comunişti.

Harold Macmillan a observat că în Grecia, ca şi în alte ţări, „propaganda noastră prezentase mişcările de rezistenţă drept nişte grupări de idealişti romantici care luptau cu un devotament demn de Byron pentru libertatea ţării lor“46. Eroul care amintea cel mai mult de Byron era un bărbat pe nume Aris Velouchiotis. Aris călărea prin munţi cu banda lui de partizani imbrăcaţi în negru - berete negre, cămăşi negre, bărbi negre. Eroul romantic, care se dezisese de comunişti în 1945, mai era şi criminal. Ulterior, în zona în care opera au fost descoperite gropi comune pline de oasele inamicilor lui politici.

Adevărata problemă de după eliberare, ca şi în Italia (sau în China şi în multe alte locuri), a fost monopolizarea folosirii forţei. Frontul Naţional de Eliberare (EAM/ELAS) din Grecia acceptase, după negocieri susţinute, să depună armele, atâta timp cât făceau acelaşi lucru şi grupările militare înarmate de dreapta, ca vestitele Batalioane de Securitate înfiinţate în timpul ocupaţiei naziste. Scopul guvernului era să formeze o armată naţională din cele mai bune elemente din ambele tabere. După EAM/ELAS, guvernul nu s-a ţinut de promisiune; deşi stânga a fost demobilizată (într-o oarecare măsură), dreptei i s-a permis să-şi păstreze puterea de foc. Cei mai mulţi foşti luptători din ELAS au privit situaţia, după cum e uşor de înţeles, ca pe o trădare crasă. Un partizan îşi amintea că prinsese un grup de colaboraţionişti în 1944. Dar, în loc să-i omoare, i-a predat poliţiei. O mişcare neinspirată: poliţia le-a dat arme şi i-a lăsat să plece. Pentru partizani, înfrânţi în 1945, morala a fost clară: „Cei care spuseseră «ucideţi-i» aveau ocazia să remarce că al doilea val de violenţe, războiul civil, n-ar fi avut loc dacă i-am fi omorât pe toţi fasciştii."47

Aşa arăta deci atmosfera încărcată din Atena, ale cărei ecouri le-a observat Edmund Wilson în camera lui de hotel în 1945. Pe 3 decembrie 1944, mulţimea adunată în Piaţa Constituţiei, cu femeile şi copiii în frunte, s-a apropiat de hotelul Grande Bretagne, unde se ascunsese guvernul provizoriu. S-a spus că se pregăteau să ia cu asalt clădirea. Perspectiva pe care a auzit-o Wilson de la simpatizanţii de stânga, pe care o împărtăşeau pe atunci majoritatea grecilor, este că majoritatea paşnică a protestatarilor au mers înainte, în timp ce poliţia regalistă a deschis focul şi a ucis şi rănit aproximativ o sută de oameni. A doua zi, când protestatarii au trecut din nou în marş prin faţa hotelului, de data aceasta într-o procesiune funerară, regaliştii au ucis până la două sute de cetăţeni neînarmaţi, trăgând de la ferestrele hotelului.

Macmillan, după cum era de aşteptat, a avut o versiune întru câtva diferită. „Aşa-numita mulţime civilă", şi-a amintit el, „includea mulţi luptători de gherilă din ELAS, înarmaţi până-n dinţi", iar focurile de armă fatale fuseseră trase, probabil, de un agitator comunist.48

Deşi adevărul în privinţa tragicului eveniment rămâne neştiut, două lucruri sunt greu de contestat. Partizanii conduşi de comunişti erau indivizi cu totul lipsiţi de scrupule, care uci- seseră un număr mare de colaboraţionişti reali sau presupuşi şi de „duşmani de clasă" chiar înainte ca Grecia să fie scoasă din mâinile germanilor în octombrie 1944, şi care au continuat să epureze şi să ucidă şi după aceea. Al doilea adevăr este că stânga din Grecia avea toate motivele să se simtă trădată.

Comuniştii şi stângiştii au fost coloana vertebrală a rezistenţei antinaziste şi antifasciste în multe ţări. în Grecia, ei au monopolizat rezistenţa, epurându-i violent pe toţi ceilalţi. în zonele rurale, EAM/ELAS înfiinţase un fel de stat de gherilă în care toţi duşmanii revoluţiei erau daţi pe mâna tribunalelor populare. Un ofiţer englez încartiruit în Grecia în septembrie 1944 a scris despre „domnia terorii" comuniste din Atica şi Beoţia: „în ultimele câteva săptămâni au fost executaţi peste 500 de oameni. Din cauza mirosului cadavrelor în putrefacţie, e imposibil să treci pe lângă un loc anume din unitatea mea. Pe pământ stau neîngropate cadavre dezbrăcate, cu capetele tăiate. [ELAS al acţionat în zona noastră din cauza unor elemente reacţionare puternice din rândul populaţiei."49

Aşadar, teama de consecinţele unei revoluţii în Grecia era cum nu se poate mai întemeiată. Readucerea pe tron a regelui George II, un proiect drag lui Churchill, ale cărui predici monarhiste îi iritau chiar şi pe unii conservatori greci, nu era chiar cea mai bună idee. Scurta lui domnie de la sfârşitul ani-lor ’30 coincisese cu dictatura brutală de dreapta a lui Ioannis Metaxas, pentru care poporul nu simţea nici o nostalgie.

Dar, având în vedere teama de comunism, englezii erau de părere că nu puteau să nu susţină guvernul de la Atena în lupta împotriva partizanilor de stânga. Luptele au durat cinci săptămâni, la începutul lui 1945. ELAS a deportat până la 20.000 de „duşmani de clasă", dintre care mulţi au fost ucişi după marşuri forţate prin munţi. Pe de altă parte, mulţi presupuşi partizani de stânga au fost deportaţi de englezi în lagărele din Africa. Violenţele au fost atât de sângeroase de ambele părţi, încât pacea negociată în februarie a fost întâmpinată de populaţie cu o mare uşurare. Churchill şi-a făcut apariţia la balconul hotelului Grande Bretagne, împreună cu arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe, şi a spus, în faţa unei mulţimi enorme care aclama: „Grecia pentru totdeauna! Grecia pentru toţi!“5°

Nu a fost decât o acalmie temporară. Războiul civil din Grecia avea să reînceapă în anul următor şi să dureze încă trei ani. Dar chiar şi înainte de reizbucnirea lui, aproape imediat după ce îşi terminase Churchill discursul mişcător, a început o altă formă de răzbunare, o contrarăzbunare, de data aceasta împotriva stângii. S-au dezlănţuit forţele paramilitare de dreapta şi jandarmii. Comuniştii sau cei suspectaţi de vederi de stânga au fost arestaţi fără mandat, bătuţi şi omorâţi sau închişi în număr mare. Frontul Naţional de Eliberare a emis im apel care atrăgea atenţia lumii asupra „unui regim al terorii, mai hidos chiar şi decât cel al dictaturii Metaxas"51. Până la sfârşitul lui 1945, fuseseră aruncaţi în închisoare aproape 6.000 de susţinători ai organizaţiei EAM. Printre ei erau femei şi copii, ba chiar atât de mulţi, încât au trebuit construite lagăre speciale pentru femei. Aceşti oameni au fost acuzaţi, de-a valma, de crime comise în timpul ocupaţiei. Dar crimele comise de foştii colaboraţionişti nazişti sau de batalioanele de securitate ale dreptei au rămas în mare parte nepedepsite.

Harold Macmillan şi Edmund Wilson au privit Grecia din perspective foarte diferite - unul ca ministru englez în funcţie, celălalt ca jurnalist literar american -, dar asupra unui lucru au fost de aceeaşi părere. Ar fi trebuit făcute eforturi mai mari pentru separarea stângii democrate de revoluţionarii comunişti. Macmillan era de părere că „o politică moderată, rezonabilă, progresistă" ar fi cernut „elementul radical, vag, de nucleul de comunişti îndârjiţi"52. In opinia lui Wilson, Anglia ar fi trebuit „să-i ajute pe liderii EAM să se desprindă din laţul sovieticilor şi să ţină sub control elementele mai turbulente, pe a căror înverşunare englezii se bazaseră bucuroşi pe vremea Rezistenţei"53. Din păcate, astfel de eforturi, chiar dacă ar fi existat intenţia să fie făcute, au fost înecate repede de setea de răzbunare încurajată de forţele politice care încercau s-o aţâţe pentru a trage foloase.

(130) Organizaţia sa militară era Armata Populară Antijaponeză Malaieziană (APAJM), care, în august 1045 avea aproximativ 10.000 de membri înarmaţi, care controlau o mare parte din zonele rurale, formând un fel de stat în stat, cu propriile sale reguli şi legi şi cu obiceiul de a-i epura în masă pe oficialii opozanţi, în mod asemănător gherilelor comuniste din Grecia.

 

45. Macmillan, The Blast of War, 193.

46. Ibid., 501.

47. Allan Scarfe şi Wendy Scarfe, ed,,All That Grief: Migrant Recollections of Greek Resistance to Fascism, 1941-1949 (Sydney, Australia: Hale and Iremonger, 1994), 95.

48. Macmillan, The Blast of War, 499.

49. Mark Mazower, ed., After the War Was Over: Reconstructing the Family, Nation, and State in Greece, 1943-1960 (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 2000), 27.

50. Macmillan, The Blast of War, 547.

51. The Times (Londra), 13 iulie 1945.

52. Macmillan, The Blast of War, 547.

53. Wilson, Europe Without Baedeker,

 

II. Înlăturarea dărâmăturilor

4. Întoarcerea acasă

(174) Dar Churchill se ghida după un alt precedent: Tratatul de la Lausanne din 1923, când se stabilise mutarea musulmanilor de pe teritoriul Greciei în Turcia şi a cetăţenilor turci de religie creştin-ortodoxă în Grecia. De fapt, o mare parte din schimb se şi petrecuse înainte de 1923, spontan, cum s-ar spune, ca urmare a războiului greco-turc. Schimbul oficial s-a desfăşurat fără prea mare vărsare de sânge

5. Drenarea otrăvii

(213) Când personalităţile simbolice ale regimurilor antebelice îşi pierd credibilitatea, iar legitimitatea începe să le fie pusă la îndoială, apare riscul unui război civil, ca acela care a izbucnit cu furie în Grecia sau ca acela care (…) avea să înceapă în China.

6. Statul de drept

(227) Legea şi dreptatea, a spus el [scriitorul Sandor Marai], „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja [Budapesta 1945], iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula"2.

(229) În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.

Grecia este cel mai grăitor exemplu de ţară în care atât comuniştii, cât şi anticomuniştii au făcut abuz de procesele legale în scopuri politice, uneori chiar în acelaşi timp. În 1943 existau deja în ţară tribunale populare, în zonele eliberate de Armata de Eliberare Populară, de stânga, braţul militar al Frontului Eliberării Naţionale controlat de comunişti. Tribunalele făceau parte din efortul de înfiinţare a unui stat socialist în Grecia ocupată. Tribunalele populare, compuse din luptători ELAS şi alţi „tovarăşi" (ţărani, şoferi de camion şi alţii asemenea) judecau infractori, criminali de război şi colaboraţionişti.» Sentinţele erau, în general, aspre. Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă.

Cea mai frecventă infracţiune din Grecia rurală pare să fi fost furtul de vite. Numai că în satul Deskati, din centrul ţării, gherilele aveau prea multe pe cap ca să se ocupe de hoţii de vite. Sătenilor li s-a spus pur şi simplu că trebuia să se termine cu furtul de vaci, fiindcă „nu avem închisori şi nici metode de a-i trimite în exil pe hoţi

(230) Dacă cineva e prins furând, să ne spună direct ce preferă să-i tăiem, capul sau picioarele de la glezne. Hotărârea vă aparţine"10. Se pare că metoda a funcţionat. Furturile s-au oprit, cel puţin în Deskati. Tribunalul popular a judecat însă cazul bizar al unui tânăr care i-a făcut o declaraţie de dragoste unei fete, dar apoi a cerut-o în căsătorie pe alta. Judecătorii l-au pus în faţa unei alegeri sumbre: să se însoare cu prima fată sau să fie executat. Tânărul a ezitat până în ultima clipă înainte să decidă că prefera să rămână în viaţă.

Tribunalele poporului erau neîndurătoare cu colaboraţioniştii. Termenul îi cuprindea pe poliţiştii şi jandarmii care lucraseră pentru germani, pe promotorii fascismului, pe vorbitorii de limbi slave din Macedonia care cooperaseră cu bulgarii în eforturile lor de-a se face stăpâni pe o felie din Grecia, sau pe duşmanii de clasă care se împotriviseră revoluţiei. În primăvara lui 1944, după ce a fost eliberată de sub ocupaţia germană, Grecia a fost condusă pentru scurtă vreme de un Guvern de Uniune Naţională, dar, chiar şi după ce organul respectiv a înfiinţat tribunale oficiale pentru judecarea colaboraţioniştilor, tribunalele populare tot şi-au continuat activitatea în unele zone până pe la jumătatea lui 1945. Faptul că Grecia avea două sisteme judiciare diferite, unul oficial, cu autoritate limitată, celălalt neoficial, dar controlând un teritoriu mai mare, arată cât de împărţite erau părerile cu privire la legitimitatea politică. Grecia nu avea un general de Gaulle care să peticească relaţiile dintre comunişti şi conservatori, dintre regalişti şi liberali. Cicatricile războiului erau prea sensibile, iar prăpăstiile dintre tabere prea adânci.

Tribunalele oficiale au depus unele eforturi pentru a-i condamna pe cei mai de seamă colaboraţionişti din timpul războiului, printre care prim-miniştrii greci din timpul dominaţiei germane, dar procesele erau lente şi de multe ori stângace. Prim-miniştrii trădători declarau, ca orice trădător că motivul pentru care nu renunţaseră la funcţii fusese patriotismul. Mai mult, spuneau ei, aducând şi unele dovezi, chiar guvernul grec din exil le spusese să rămână în funcţie pentru a repara ce se mai putea repara în acea situaţie foarte gravă. Liderul guvernului exilat nu era altul decât cel dintâi prim-ministru de după eliberare, Georgios Papandreou; fiul şi nepotul său aveau să fie şi ei prim-miniştri.

(231) Colaboraţioniştii mai violenţi, de pildă sângeroasele Batalioane de Securitate, au fost rareori puşi sub acuzare. De fapt, după semnarea în februarie 1945 a aşa-numitului Tratat de la Varkiza, în baza căruia stânga trebuia să depună armele în aşteptarea unui referendum naţional cu privire la noul guvern, în Grecia s-a produs o răsturnare totală. Foştii colaboraţionişti de dreapta, care refuzau dezarmarea, terorizau orice persoană suspectată de simpatii de stânga. Cetăţenii erau arestaţi şi uneori împuşcaţi pur şi simplu fiindcă făcuseră parte dintr-un tribunal popular. De data aceasta, statul în stat era condus de miliţii de dreapta pe care guvernul nu le putea controla. Cum poliţia susţinea în mare parte tabăra de dreapta, tribunalele nu se puteau baza pe ea pentru arestarea foştilor colaboraţionişti. În loc să ajungă la judecată, foştii partizani şi susţinătorii lor erau bătuţi, torturaţi şi aruncaţi în închisoare de oameni înarmaţi care lucraseră pentru germani. Pentru fiecare fost colaboraţionist aflat în închisoare în 1945 existau zece susţinători ai ELAS.

Un fost partizan pe nume Panagiotis a depus armele în februarie 1945. Câteva săptămâni mai târziu, a fost luat pe sus de foştii membri ai unui batalion de securitate, dus la o şcoală din apropiere, atârnat cu picioarele în sus şi bătut cu paturile puştilor. Apoi a fost biciuit la tălpi până când picioarele i-au ajuns carne vie, aşa că a trebuit să se întoarcă acasă târâş. Dar mai târziu, stabilit în Australia, el s-a considerat norocos „că am căzut victimă doar primului val de răzbunare fascistă", fiindcă „am scăpat de al doilea val, în care fasciştii au condamnat mii de oameni la moarte în tribunalele lor"11. Aşadar în Grecia eliberarea nu a însemnat sfârşitul violenţelor civile şi al ciclului aparent infinit al răzbunărilor, ci începutul unor vremuri mult mai rele.

 

III. Să nu se repete

7. Dimineți pline de speranță

(267) Regaliştii din Grecia au fost zguduiţi [de victoria în alegeri.a lui Attlee], dar stânga aflată la ananghie s-a bucurat, sperând zadarnic să i se schimbe norocul.

 9. O singură lume

(339) Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641), de pildă, s-a gândit la o republică europeană creştină căreia turcii nu i s-ar fi putut alătura decât dacă se converteau la creştinism.

(345) Pentru punerea eficientă în practică a unei asemenea autorităţi, marile puteri trebuiau să aibă relaţii amiabile, de unde şi conferinţele de la Moscova, Teheran şi Ialta, unde Churchill, Roosevelt şi Stalin au dezbătut vehement ordinea postbelică, scriind uneori pe dosul câte unui plic, făcându-şi mişcările de parcă lumea ar fi fost o tablă de şah enormă, în care polonezii, grecii şi alte popoare erau împinse de colo-colo ca nişte pioni.

(357) Miniştrii afacerilor externe ai Celor Cinci Mari (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) se adunaseră să discute diverse tratate de pace, în special cele cu Italia, Finlanda şi ţările balcanice [septembrie 1945].

 

 

Lev Troțki la Constanța (RUSU 2003)

 Titus Rusu, Lev Troțki la Constanța, „Tomis”, Constanța, aug. 2003, p. 94-95.

 

În 1913 când a vizitat România, în calitate de corespondent în războiul balcanic al ziarului „Kievskaia Mâsl” (Gândirea Kieveană), Lev Davidovici Troțki avea 33 ani de ani. Articolele le semna cu numele Antid Oto. (…) Articolele despre Români și cele despre războiul balcanic le-a publicat în Opere (Socinenie), vol. 6, în 1922, la Moscova.

Editura Polirom din Iași a publicat volumul România și războiul balcanic, traducere și cuvânt înainte de Radu Părpăluță, 1998, în care sunt cuprinse textele despre România, publicate în „Kievskaia Mâsl”, apoi în Socinenie.

 

(…) Un vecin amabil i-a oferit noile țigări La paix de Bucarest: „Fumăm și urmărim melancolic cum Pacea de la București se transformă în cenușă și fum. Să fie o profeție?” A avut premoniție.

Troțki a consemnat afirmațiile unei doctorițe, care povestea în compartiment, cum medicii militari se temeau să se apropie de bolnavii de holeră și îi examinau de la distanță, prin binoclu.

 

(…) A descins la București în august 1913. De la început a fost izbit de amestecul de Occident și Orient, sărăcie și opulență. Cu un simț ascuțit, Troțki a studiat raporturile sociale, dar, mai ales, clasa dominantă, partidele politice și oamenii politici. Boierii români scrie Troțki, socotesc Parisul a doua lor patrie. Despre peisajul bucureștean scrie: „Pe trotuarul îngust lunecă figuri feminine efilate la maximum - grace a la mode - cu înfățișarea tipic a unor ștrangulate ce nu au fost scoase din ștreang. În deplină concordanță cu acestea, linia pantalonilor la gentlemanii bucureșteni e ireproșabilă, ca o cărare într-o freză de diplomat. Ofițerii au ținuta pusă la punct, fără cusur. (...) Văcsuirea cizmelor constituie aici un adevărat cult, complex și profund. Firmele sunt copiate după cele pariziene, la fel și cocotele. (...) Orientul te privește din toate părțile. Pe de altă parte, marea majoritate a populației merge desculță”. (…)

 

(…) Împreună cu ciceronele său Cristian Rakovski a vizitat orașul. (…)

Dr. Racovski i-a făcut cunoștință lui Troțki cu personalități politice constănțene, cu care a purtat discuții incitante. (…)

Dr. Racovski se simte ca peștele în apă „în acest haos multietnic și multilingvistic” și „trece” fără greutate de zeci de ori, de la limba română la limba bulgară, la rusă, la turcă, la germană cu coloniștii și la franceză în convorbirile cu notabilitățile.

Troțki a făcut o vizită la moșia lui Racovski de la Helengic (astăzi Pecineaga), de lângă Mangalia. (…)

Troțki ar fi putut menționa că Înalta Curte de Casațiune și Justiție a anulat decizia guvernului de a retrage cetățenia și de expulzare a lui Rakovski, pentru activități subversive împotriva statului. Profesorul de drept internațional Alfred Juvara, în două articole publicate de „Curierul Judiciar”, își exprima opinia că guvernul liberal greșește când îl împiedică pe Rakovski să vină în țară.

E cunoscut sfârșitul tragic al celor doi prieteni. Troțki a fost ucis din ordinul lui Stalin în 1940 în Mexic, iar Rakovski în 1941 la închisoarea din Orel.

 

Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică (SCURTU 1992)

 Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu. Activitatea politică, Museion, București, 1992, 143

 

Lupta pentru confirmarea internațională a Marii Uniri din 1918

(55) Pe această bază, Brătianu a cerut – în numele guvernelor Greciei, Poloniei, Regatul Sârbo--Croato-Sloven, Cehoslovaciei și României – dreptul de a examina proiectul tratatului înainte ca acesta să fie adoptat și înmânat delegației austriece. Ca urmare a acestei intervenții, la 29 mai, delegații celor 5 țări au fost invitați la ministerul de externe al Franței, unde li s-a prezentat un rezumat al proiectului tratatului de pace, fără clauzele militare și cele privind reparațiile, care urmau să fie formulate ulterior.

(57) Obiecții cu privire la proiectul tratatului de pace cu Austria au formulat și delegații Poloniei, Cehoslovaciei, Regatului Sârbo-Croato-Sloven și Greciei. Primul ministru britanic aprecia că „Brătianu a luat conducerea revoltei împotriva a ceea ce s-a numit amestecul arbitrar și neautorizat din partea marilor puteri în afacerile interne ale celor mici” (27).

27 = Constantin Botoran et alia, România și Conferința de pace de la Paris (1918-1920), Cluj, Dacia, 1983, 357.

 

Activitatea pentru consolidarea statului national unitar român.

(69) Evenimentul încoronării din 1922 a avut și o semnificație internațională, marcată de participarea reprezentanților (…), Iugoslaviei, (…), Greciei, (…).

 

Sfârșitul activității politice

(101) Era stăpân pe toate formele luptei politice, de la cele desfășurate într-un mare areopag internațional, cum a fost Conferința de pace, (…).

 

Anexe

4.Discurs la Mesajul Tronului (9 dec. 1905)

(113)  Când aș fi ispitit să cad în asemenea greșeală, m-aș uita la figura d-lui ministru de justiție și m-aș aduce la realitate, căci mi-aș aminti că Arhimede a fost omorât de un soldat brutal pe când era absorbit de speculațiuni filozofice și de teorii matematice.

(George Fotino (ed.), Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, Cartea Românească, București, 1933, p. 233-57; 259-60)

 

Mahatma Gandhi (ROLLAND 1924)

Romain Rolland, Mahatma Gandhi, trad. G. Avram, Herald / Biografia, București, 2019, 191 p.

 

Capitolul I

42 (...) Nu trebuie să uităm nici că acest asiatic credincios s-a hrănit cu operele lui Tolstoi³⁸, că i-a tradus pe Ruskin³⁹ şi pe Platon⁴⁰, că se sprijină pe ideile lui Thoreau, că îl admiră pe Mazzini, îl citeşte pe Edward Carpenter şi că gândirea sa îşi extrage seva şi din ideile actuale din Europa şi din America. (...)

40 = Apologia şi moartea lui Socrate, tradusă de Gandhi, a fost printre cărţile interzise de guvernul Indiei în anul 1919.

48 (...) Dar nu acesta este cel mai dezastruos rezultat al victoriei ă la Pyrrus din 1918.

62 (...) Dar quos vuit perdere... înainte de concluziile anchetei, guvernul Indiei s-a grăbit să proclame o lege a despăgubirilor (Indemnity Act), pentru protecţia funcţionarilor, iar ofiţerii criminali nu numai că nu au fost arestaţi, ba chiar au fost recompensaţi.

66 (...) În acel moment, la 14 mai 1920, India a aflat despre condiţiile de pace dezastruoase impuse Turciei. Un mesaj al viceregelui recunoştea că acestea sunt umilitoare pentru musulmani, dar îi îndemna la calm şi resemnare.

 

Capitolul III

108 (...) Aşa glăsuieşte un Goethe, un Goethe Bacchus indian [R. Tagore]. (...)

113 (...) Cunoaştem cu toţii acest soi de nelinişte şi de protest, căci apare în toate epocile. Ultimele spirite libere ale lumii antice au gândit la fel, puse faţă în faţă cu noua lume creştină ce se ivea pe scena istoriei. (...)

126 (...) Atenţie la popor! Cave canem! Pentru a ţine poporul în lesă, apelurile morale ale unui Gandhi nu sunt de ajuns. (...)

 

Capitolul V

165 (...) Iar Imperiul Britanic de astăzi este Imperiul Roman de odinioară. (...)

Prefață (MANOLE 1950)

Ion Ghica, Scrisori alese, Editura pentru literatură și artă a Uniunii Scriitorilor din România, București, 1950

Ion Manole, Prefață

3 Când, în Mai 1848, comitetul muntean ce pregătea acțiunea revoluționară hotărî să trimită, după sfatul lui Lamartine, un delegat al său la Constantinopol, prima alegere se făcu în persoana lui Eliade. Acest trădător de mai târziu al mișcării refuză însărcinarea: era îngrijorat că, la Țarigrad, i s-ar putea întâmpla vreo nenorocire și i-ar rămâne familia fără susținător... (...) Ion Ghica, a cărui plecare la Constantinopol avea să fie mai puțin hotărâtoare pentru desfășurarea mișcării decât pentru propria-i orientare politică, s-a născut la 16 august 1816.

4 [marele ban Ghica] L-a dat mai întâi la clasa de limbă franceză a lui J. A. Vaillant, la care alergaseră mulți dintre fiii de boieri, părăsind școlile grecești.

7 Dezvoltarea noilor relații de producție capitaliste, ce luaseră având în special după pacea de la Adrianopol (1829), făcea necontenit să crească numericește și ca putere economică o nouă clasă – burghezia.

8 Dacă mica boierime și parte a marii boierimi interesate în schimbul de mărfuri și în dezvoltarea industriei, împărtășeau interesele burgheziei, grosul marii boierimi și jugul otoman reprezentau cele două mari piedici care barau drumul burgheziei.

9 (...) În Mai, după povața aceluiași [Lamartine], comitetul Frăției hotărăște trimiterea unui delegat la Constantinopol pentru a convinge Sublima Poartă să nu intervină în Țara Românească și pentru a reprezenta, după reușita mișcării, noul guvern ce va fi instaurat.

10 (...) Se pare că nici activitatea lui la Constantinopol nu era mulțumitoare, căci, în 18/30 iulie 1848, Bălcescu îl îndeamnă într-o scurtă, dar încă plină de încredere, scrisoare: „lucrează cu activitate acolo, ca să dobândim revoluția și să biruim toată reacția”. 
Trădând țărănimea, căreia îi făgăduise îmbunătățirea situației, neacordând votul universal și pierzând astfel încrederea maselor, refuzând să organizeze apărarea țării împotriva intervenției militare turcești, majoritatea reacționară din guvernul provizoriu a dus la eșuarea revoluției. (...) Ghica rămâne la Constantinopol și continuă, o vreme, să fie preocupat de soarta țării sale. Propune astfel, crearea unui guvern în emigrație, (...).

11 (..) [Ghica] Ca mare proprietar de moșii și ca unul ce stabilise relații strânse cu cercurile politice turcești, se arată mereu mai rezervat, nutrește alte preocupări. 
(...) Ghica devenise bun prieten al Turcilor... El era acum de părere că aceștia vor uni țările, că ei le vor da o constituție. Fostul propagandist pentru libertatea țării sale, membrul fondator al Frăției, se întâlnea acum, în atitudinea de ploconire față de Turci, cu cea mai înapoiată parte a boierimii. „Îmi pare rău, îi mai scrie Bălcescu, că prin exaltația ta turcească îți alienezi simpatiile tuturor”. 
(...) În timp ce Bălcescu se stingea, istovit de luptă și de boală, apăsat de neogoita durere de a nu-și fi revăzut patria, fiindcă Turcii nu i-o îngăduiseră, în timp ce alți emigranți tânjeau și ei , risipiți prin Europa, de dorul țării. Ion Ghica deveni bey guvernator al insulei Samos. Ca funcționar al Porții, el slujește devotat acesteia și aliaților ei, urmărind cu o energie vrednică de o cauză mai bună pe „haiducii de mare” samioți, dintre care mulți luptau eroic pentru eliberarea țării lor.
După cinci ani de guvernare, fostul prinț de Samos se întoarce în 1859 în țară, (...).

20 Iată-l pe Grigore Alexandrescu recitând scene întregi din Sofocle și Euripid, poezii din Anacreon – acestea din urmă împreună cu poetul Iancu Văcărescu – sau iată-l refuzând cu demnitate invitația soției domnitorului Bibescu de a deveni poet al Curții: „... dar să fiu poet de porunceală, văd că Măria Ta n-ai citit o satiră ce am făcut vreo câțiva ani unui boier de la Curte, de atunci, pe care-l povățuiam cu versurile: Ia-ți nădragii de atlas, / De-și fă steagul la Parnas!, apoi ce fac eu cu cele versuri, când voi îmbrăca nădragii de atlas?”

23 (...) Pentru cunoașterea situației învățământului din primele decenii ale veacului trecut, scrisorile „Școala acum 50 de ani”, „Dascălii greci și dascăli români” conțin amănunte prețioase. Începuturile teatrului la București, viața culturală a vremii, felul cum se călătorea înainte de 1848, chipul cum se acordau slujbele și se strângeau birurile, relațiile dintre Țara Românească și Imperiul Otoman, unele raporturi dintre clasele sociale, toate acestea sunt numai câteva dintre capitolele cu importanță istorică.

24 (...) O singură dată ne înfățișează un moment dramatic în legătură cu asuprirea țărănimii („Dascăli greci și dascăli români”).