Gh. Popp, Dinicu Golescu, Editura
Tineretului, București, 1968, 127 p.
Străbunii. Părinții. Frații
7 (...) Pe când Ghica-vodă se afla în tabăra
turcească la asediul cetății Uivar (Neuhasel), Stroie Leurdeanul, împreună
cu Dumitrașcu Cantacuzino și cu Doamna Maria a lui Grigorașco Ghica-vodă, au
trimis cărți „cu pâră mare” împotriva lui Constantin Cantacuzino. (...)(1)
1 = Letopisețul cantacuzinesc în „Cronicari
munteni”, București, EPL, 1961, vol. I, pp. 184-185.
8 (...) Cel călugărit cu sila [S. L.] își leapădă
curând rasa din mănăstire, trecând în Țara Ungurească, de unde, auzind că marele
vizir l-a înscăunat iarăși domn pe Grigorașco Ghica, pleacă în grabă la Adrianopol,
„spuindu-și patimile și nevoile ce au tras”(3).
Sub Duca vodă, care merge alături de turci cu
oaste în Țara Leșească, îl găsim pe acest strămoș îndepărtat al Goleștilor caimacam,
adică locțiitor de domn.
10 Alt fiu al său [S. L.], Matei, ia numele de
Golescu. Acesta este tatăl spătarului Radu Golescu, care trăiește pe vremea lui
Constantin Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat.
După ce turcii îl ridică pe Ștefan Cantacuzino și pe
învățatul său tată, stolnicul Cantacuzino, și-i ucid în chinuri la Țarigrad,
este numit domn în Țara Românească Nicolae Mavrocordat, aflat până
atunci pe tronul Moldovei. (...)
Prin urcarea în scaun a lui Nicolae Mavrocordat
se inaugura șirul domnilor fanarioți, simpli funcționari ai Porții, sub
care exploatarea avea să se întețească în cele două principate. Radu Golescu
devine conducătorul mișcării politice pentru scoaterea țării de sub jugul
secular al turcilor și, în acest scop, cheamă ostași austrieci în țară,
adăpostindu-i la mănăstirea Vieroș și apoi în conacul întărit de la Golești. Mavrocordat
trimite soldați turci, tătari și români ca să-i izgonească, dar aceștia
„fiind închiși în curte, nu le putea strica nimic, nici putea să se bată cu
ei”. (...)(2)
2 = Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării
Rumânești, în „Cronicari munteni”, vol. I, București, EPL, 1961, p. 604.
11 (...) [14 noiembrie 1714] Mavrocordat este
luat în captivitate și dus cu „pază tare” la Cotroceni și, de aici, prin
Târgoviște, la Sibiu, unde este dat în mâinile comisarului împărătesc
Steinville(1).
Însuși marele spătar Radu Golescu pleacă cu alți
delegați la Beci (Viena), unde obține o audiență la împăratul Austriei, pentru
a-l determina să-i scoată pe turci din țară cu armele și să pună domn pe
Iordache beizadea, feciorul răposatului Șerban vodă Cantacuzino. (...)
1 = Ibidem, p. 507.
13 Nicolae (Nae) [Golescu], zis și Deli-Aga, va
fi mare vornic și va face parte din delegația boierilor care vor merge în 1822
în misiune diplomatică la Constantinopol pentru a cere un domn
pământean. (...) Datorită pregătirii sale remarcabile, [Iordache Golescu] este
numit, încă în 1803, mare stolnic, iar în vremea domniei lui Caragea vodă
ocupă înaltele dregătorii de mare vornic și efor al școlilor.
Când în anul 1817, Caragea vodă dorește să se
întocmească un nou regulament al școlilor, se constituie o comisie din care face
parte și Iordache Golescu. (...) Anaforaua membrilor comisiei este
întărită de domn și astfel, prin stăruințele, mai ales ale lui Iordache
Golescu, se pun temeliile primei școli superioare în limba română, aceea a lui
Gheorghe Lazăr. (...)
14 Recunoștința pentru fundarea acestei școli în limba
țării și-o va arăta dascălul ardelean într-un emoționant apel lansat pentru
subscriere la publicarea unui curs de matematică, unde îl va menționa printre
cei care-l ajutase mai din plin și pe Iordache Golescu, „strașnic iubitor de muze”(1).
(...)
Comediile sale circulau sub titlul generic de Istoria
Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești în vremea străinilor și a
pământenilor. Ele înfățișau, cu mijloacele pamfletului, aspecte sociale din
vremea ultimilor domni fanarioți, a lui Grigore Dimitrie Ghica și
domnilor regulamentari.
Scrierile sale morale și le-a grupat într-o Cărticică
cuprinzătoare de cuvintele ce am auzit de la însuși cugetul meu. Aceste
cuvinte reprezintă, în fond, niște disertații și dialoguri pe teme
filosofico-morale, cuprinzând idei filosofice din operele învățaților greci
și a celor francezi din secolul luminilor (al XVIII lea).
(...)
1 = Apelul este reprodus în Antologia gândirii
românești în secolele XV-XIX, București, 1967, Editura Politică, vol. I,
pp. 171-172.
15 (...) Iordache Golescu a tălmăcit diferite cărți
din limba franceză în greacă modernă, fapt care atestă nu numai
referințele lui personale, ci și ale societății vremii. Printre aceste traduceri se află (...); Le
temple de Gnide, Cephise et l Amour și Arsace et
Ismenie – toate ale lui Montesquieu. (...)
El dă și o versiune în limba greacă din Les
Lettres persanes, una din cele mai însemnate scrieri ale autorului său
preferat. (...)
16 Una este celebra carte grecească Engolpion de
aur, în traducere românească, neterminată, purtând titlul Icoana lui
Chevit, și alta, Iliada lui Homer, din care s-a încumetat
să tălmăcească, în versuri ritmate, primele 200 de stihuri ale Cântului I.
De asemenea, a alcătuit și un Atlas de tabele
geografice, în grecește, tipărit la Viena în anul 1800,
la care anexează o hartă parțială a Valahiei. (...)
Dinicu Golescu – mare dregător al Țării Românești
18 (...) Printre profesorii angajai de el [tatăl Radu
Golescu] se aflau specialiști în elină, latină, italiană și franceză(1).
La dispoziția copiilor se găsea întreaga sa bibliotecă, plină de manuale
grecești în manuscris.
1 = Eliade Rădulescu, Echilibrul între antiteze,
ed. P. Haneș, București, 1916, vol. I, p. 132.
19 Din conținutul puținelor cărți conservate (o
geografie, o mitologie, un compendiu de istorie universală, o
aritmetică, o geometrie, o pravilă, o istorie a bisericii de Apus și de Răsărit
și o antologie a poeților greci, clasici ai antichității) cuprinzând
pagini din Hesiod, Teocrit, Anacreon, Pindar, Aristofan etc(1) ne putem forma
totuși o idee despre cunoștințele timpurii căpătate de Dinicu Golescu acasă.
Cultura și-a completat-o la Academia grecească
din București sub conducerea unor profesori erudiți.
Această înaltă școală fusese întemeiată în anul
1679 de Șerban-vodă Cantacuzino, la îndemnul eruditului său frate,
stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea funcționa în chiliile mănăstirii Sf. Sava.
Voievodul Alexandru Ipsilanti reorganizează, prin hrisovul său
din ianuarie 1776, Academia, creându-i condiții materiale mai bune, ceea
ce a permis și sporirea numărului de profesori de la doi la nouă: doi pentru
gramatică, doi pentru matematici, astronomie și istorie, unul pentru fizică,
unul pentru teologie și trei pentru limbile latină, franceză și
italiană.
Se pretindea ca fizica să se predea în limba greacă,
„urmând calea lui Aristotel și comentatorilor lui”, matematicile
fie în greacă, fie în limba latină, franceză sau italiană.
Planul de învățământ era următorul: elevii începători
studiau trei ani numai gramatica și erau introduși apoi în studiul
limbii latine, după care urmau alți trei ani de însușire a limbilor
greacă și latină, predându-li-se cei renumiți scriitori antici.
1 = Cf. N. Bănescu, Viața și scrierile marelui vornic
Iordache Golescu, București, 1910, pp. 11-12.
20 În ultimii trei ani, elevii făceau exerciții de
poetică și retorică în greacă și latină și studiau morala lui Aristotel,
învățând, după amiaza, limbile italiană și franceză.
După acești 9 ani de studii, se putea trece la
„ascultarea științelor universitare”, cu durata de trei ani, în care timp se
țineau prelegeri de aritmetică și geometrie, istorie și istoria geografiei, de filosofie
aristotelică și astronomie.
(...)
În vremea în care studia aici Dinicu Golescu, conducerea
școlii o avea eruditul Lambru Fotiadis, comentator subtil al
textelor autorilor greci. Matematicile erau predate de Constantin
Vardalah, doctor în medicină, alcătuitorul unui manual de fizică, destinat
anume studenților săi, iar Ștefan Comita, editorul unei enciclopedii necesare
școlilor grecești, preda etica.
(...) Astfel, logica era studiată după tratatul
lui Condillac în traducerea lui Daniil Philippide (1801); N.
Varcossi tradusese Logica, după Baumeister, popularizatorul filosofiei
lui Cristian Wolff; Psihologia logică (rațională) fusese tradusă
de Al. Psalida după Wolff (Viena, 1795) etc(1).
1 = Cf. Istoria gândirii sociale și filosofice în
România, București, 1964, Editura Academiei RSR, p. 116.
21 (...) În adevăr, există numeroase știri documentare
care atestă răspândirea pe teritoriul nostru a scrierilor principalilor
gânditori iluminiști din Franța, fie în original, fie în traducere greacă
sau chiar română. (....)
22 Episcopul Râmnicului, Chesarie, dorea s-o consulte,
cerând, în mod expres, printr-o scrisoare din 15 iunie 1778, să i se cumpere de
la Sibiu sau de la Viena, „o carte ce să numește sfranțozește Dictionnaire encyclopedique,
adică, Lexicon, care ieste despărțit în multe tomuri, unde să coprinde
toate învățăturile și toate științele cu alfaviton”(1).
Chiar domnitorul Constantin Ipsilanti
achiziționează în anul 1802, cu 300 de franci, un exemplar al
Enciclopediei(2).
(...) „(...) Operele d-lui Voltaire se găsesc în
mâinile câtorva tineri boieri și gustul autorilor francezi ar fi astăzi un
obiect de comerț în aceste locuri, dacă patriarhul Constantinopolului n-ar
fi amenințat cu mânia clerului pe toți cei care citesc cărți catolice romane
și, îndeosebi, cele ale d-lui Voltaire”(3).
1 = N. Iorga, Contribuții la istoria literaturii
române în veacul al XVIII lea și al XIX lea, București, 1906, p. 11.
2 = Hurmuzaki, Documente, vol. II, suplementul
I, 1885, p. 249.
3 = Carra, Histoire de la Moldavie et de la
Valachie, Iași, 1777, p. 219.
23 (...) De un succes deosebit s-au bucurat la noi
piesele lui Voltaire, care figurau permanent în repertoriul teatrului
grecesc de la București. Pe această scenă s-au jucat, în aplauzele
entuziaste ale spectatorilor, Brutus, Moartea lui Cezar, Meropa
etc.
Din J. J. Rousseau s-au tradus la începutul secolului
XIX, în limba greacă, Discursul asupra originii și apariției
inegalității și Contractul social(2).
Cum s-a mai arătat, acesta [I. Golescu] a transpus în versiune
greacă una din operele capitale ale primului iluminist francez: Les
lettres persannes. Este mai mult ca sigur că marele logofăt [D. Golescu] a citit
primul în manuscris tălmăcirea aceasta, luând cunoștință de concepțiile
înaintate ale lui Montesquieu, din vigurosul său pamflet politic. (...)
24 (...) 1 = Romanul [Montesquieu, Histoire
orientale ou Arsace et Ismeni] a fost tradus în grecește de Iordache
Golescu înainte de 1817.
2 = (...) Cât de profundă era influența iluminismului
francez în Principatele Române o dovedește și reacția înverșunată a sultanului,
care dă poruncă patriarhului să condamne ideile ateiste și revoluționare
și silește pe domnitori să ia măsuri pentru a împiedica pătrunderea acestor
idei în țările lor. (...) Spiritul filosofic francez și, mai ales, ideile lui
Voltaire sunt combătute de Patriarhia ecumenică prin două cărți
polemice: Apologhia creștinească a teologului Atanasie din
Paros, publicată și în limba română, și Învățătura părintească,
atribuită lui Antim al Ierusalimului, tradusă de asemeni în limba noastră. Vezi
studiul Ariadnei Camariano, Spiritul filosofic și revoluționar francez
combătut de Patriarhia Ecumenică și Sublima Poartă,
București, 1941.
25 Își însușise destul de bine limba greacă, veche
și modernă, căci dă două traduceri din această limbă: Adunare
de pilde... și Elemente de filosofie morală. Știa relativ
bine franceza și italiana, cum o probează mulțimea neologismelor de origine
latino-romanică din Însemnarea sa(1).
Îi era familiară mitologia. Textele
filosofilor și istoricilor antici îi erau bine cunoscute, precum și operele
vestiților moraliști ai lumii. În opera lui originală sau tradusă găsim dese referiri
la marii bărbați politici din toate vremurile. Din literatura artistică
îi erau apropiați mai ales, clasicii greci, dar și cei francezi. (...)
1 = Cf. Aurel Nicolescu, Observații asupra
neologismelor din Însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, în „Contribuții
la istoria limbii române literare în secolul al XIX lea”, vol. II, București, 1958, Editura Academiei RPR,
pp. 5-53.
26 (...) Se configurează, astfel, personalitatea spirituală
și complexă a lui Dinicu Golescu, care posedă cunoștințe temeinice în domeniul culturii
clasice și al disciplinelor umaniste, ca și în cel al altor științe:
fizica, matematica, astronomia, geografia etc.
(...) După absolvirea Academiei grecești i se îngăduie
și lui Dinicu Golescu să0și aleagă „viața ce voiește bisericească sau
politicească”, cum glăsuiește hrisovul domnesc al lui Alexandru Ipsilante.
(...)
27 (...) Instabilitatea domnilor, disensiunile dintre
boieri, ocupațiile străine, incursiunile bandelor turcești contribuiau
la starea de nesiguranță a locuitorilor. (...)
Astfel, în anul 1802, se refugiază, ca și alți
boieri, peste munți, în Ardeal, de frica lui Pazvantoglu, un pașă
răzvrătit contra sultanului, care, după ce băgase groaza în locuitorii
Olteniei, se îndrepta acum spre Capitala țării. (...)
28 (...) De asemenea, își asigură bunăvoința
generalului Poniatowski, care îl determină pe Napoleon să dea instrucțiuni
ambasadorului francez la Constantinopol ca în Valahia să fie numit un
pământean, Alexandru Șuțu.
30 (...) Acest partid național [1814, Golescu] se
opunea politicii domnilor fanarioți. (...)
1 = Este menționat cu acest titlu [hatman] în Catalogul
subscriitorilor iubitori de frumos și de muze pentru poema
cretană Erotocrit a lui V. Cornaros, în curs de
apariție. Catalogul a fost reprodus de N. Cartojan în Poema
cretană Erotocrit în literatura românească și izvorul ei necunoscut,
București, 1935, pp. 52-57.
31 Se aprobă propunerea Bălăceanului ca unul din
rândul lor să alcătuiască un detașament din slujitori, cătane și panduri, să
treacă Oltul și, întâlnindu-se cu Tudor,
să-i propună „ca să se unească și al cu ai noștri, să facă toți o oaste a țării”,
iar apoi să se gândească „cum să îndrepteze toate neorânduielile țării spre
scăpare de fanarioți”. (...)
Împotrivindu-i-se „cu război” lui Tudor, Văcărescu
este înfrânt, deoarece toți arnăuții lui rec de partea răsculaților, el
însuși abia putând să scape cu viață.
Sosește știrea că Nicolae Ipsilanti – cu eteriștii
săi – a trecut din Rusia în țara noastră și vine, prin Focșani, ca să se
unească cu Farmachi, Mihali, Sava și alte căpetenii locale ale grecilor
răsculați. (...) De aici reintră în țară, dar la Câmpina arnăuții lui Duca
îl prind și-i propun ori să intre în Eterie „împotriva pământenilor”,
ori să se înapoieze la Brașov. (...)
Iordache Golescu, auzind că turcii sunt la Giurgiu
și înaintează spre București, pentru a înăbuși răscoala, fuge la Golești,
unde află că familia lui și a lui Dinicu s-au îndreptat spre Curtea de Argeș,
ca să scape de arnăuții lui Farmachi.
32 La Pitești, Iordache e prins de căpitanul Simeon,
cumnatul lui Tudor, dar este îndată eliberat și i se dă, cum se exprimă el, „un
căpitan cu cincisprezece cătane, spre pază pe drum dă ceilalți zavergii”, fiind
dus „ca un pașă pă drum din conac în conac”. (...)
În ziua de 8 mai a anului 1821, Tudor,
prinzând de veste că turcii trec Dunărea, părăsește Capitala cu
gândul de a se întări în mănăstirile de peste Olt. (...)
La 21 mai 1821, sosește de la Pitești căpitanul
eterist Iordache Olimpiotul și, profitând de nemulțumirile unor comandanți
din oastea lui Tudor, care-i pedepsea sever pe indisciplinați și pe hoți, îl
acuză pe conducătorul pandurilor că „lucrează pe sub mână cu turcii”,
obținând astfel încuviințarea lor de a-l duce în fața prințului Ipsilanti
pentru „a se explica”.
33 (...) Unul din foștii lui panduri, Cioranu, putu
auzi următoarea replică semeață dată de Tudor căpitanului Iordache
Olimpiotul: „Ce credeți să faceți cu mine? Să mă omorâți? Eu nu mă tem de
moarte: în mai multe rânduri am înfruntat moartea în război. (...) Turcii
sunt în țară și voi singuri nu sunteți în stare să vă bateți cu ei cu ispravă;
veți vedea!”
Transportat la Târgoviște, unde își instalaseră cartierul
general eteriștii, Tudor este măcelărit mișelește cu iataganele, din
ordinul lui Ipsilanti, în noaptea de 26 spre 27 mai și aruncat într-un
puț, pentru a se ascunde astfel fapta. „Asasinat mârșav!” va exclama Marx, care
a înțeles că singur Tudor, în fruntea pandurilor săi, ar fi putut să mântuie
țara de jugul otoman și să dea pământ țăranilor.
34 (...) După înăbușirea răscoalei, după înfrângerea ultimei
rezistenței eroice a Batalionului sacru al eteriștilor la
Drăgășani, încep fărădelegile soldaților turci, care în fiecare zi
tăiau, împușcau, trăgeau în țeapă sau sugrumau, numindu-i „pă toți dă zavergii,
eteriști și apostați”(1).
1 = Iordache Golescu, Preascurtă însemnare dă
tulburarea Țării Românești, în Emil Vârtosu, Iordache Golescu și
întâmplările anului 1821, „Viața Românească”, XII (1930), nr. 9-10, p. 248.
35 Cu toate că marele vizir dorea să-i
determine pe boierii fugiți să se întoarcă în țară, aceștis răspund celor din
București că nu pot da urmare îndemnului pentru că turcii, sub pretextul
că urmăresc pe eteriști, pradă Țara Românească.
În perioada decembrie 1821 – martie 1822, boierii
munteni refugiați la Brașov, printre care și Dinicu Golescu, fac proiecte de
reforme, în care întreaga răspundere pentru suferințele țării se aruncă asupra turcilor.
Pentru îndreptarea situației, ei propun următoarele măsuri mai deosebite: restabilirea
hotarului dunărean până la jumătatea fluviului, restituire cetăților luate
de turci, (...)(2).
Devin acum mai clare motivele politice care l-au
determinat marele logofăt să rămână atâta timp peste graniță; turcii îl
socoteau „apostat” și „zavergiu”. (...)
2 = Ioan C. Filitti, Frământările sociale și
politice în Principatele Române de la 1821 la 1828, București, 1932, pp.
83-89.
36 (...) Membrii mai în vârstă [Societatea Literară,
Brașov, 1822] „cunoșteau secretele politice” ale asociației, cei mai tineri
aveau datoria de a face traduceri din elină îndeosebi și să alcătuiască
un dicționar al limbii române(1).
1 = Ion Eliade Rădulescu, Echilibru între antiteze,
ed. P. Haneș, București, 1916, pp. 135-136.
Călător prin „Evropa”
38 (...) În anul 1766, un preot bănățean, Mihai
Popovici, merge la muntele Athos și lasă câteva însemnări. (...) [1770-1771,
Rusia] Strecoară,
însă, în relatarea sa aprecieri ostile turcilor când amintește de slujba
religioasă la care a asistat și unde era prezentă și Ecaterina, țarina „ce au
câștigat Amorea, sfărâmând puterea spurcatului turc”.
41 (...) [Budapesta]; intră în biblioteca de
aici, unde sunt expuse cărți rare în limbile greacă, latină,
(...).
42 (...) (...), se mai găsea acolo [muzeul militar
Viena] și „lanțul gros ca pe mână” și lung de o sută de stânjeni, cu
care turcii – zice Golescu, intenționau să împiedice trecerea corăbiilor
inamice pe Dunăre. (...)
48 În fostul palat al dogilor, privirile i se ațintesc
asupra statuilor de marmură, înfățișând diverse personaje și întâmplări
din mitologie, precum și asupra picturii alegorice a robirii Moreii,
„pe care o au zugrăvită în chip de muiere legată cu lanțuri și otcârmuitorul
ostășesc o dă în mâna și stăpânirea Veneții”.
51 (...) [pinacoteca Munchen]: „Narcis cel frumos,
ce singur s-a drăgostit de sineși(1); (...) Seneca, când singur să
omoară în baie, slobozindu-și sângele din vinele mâinilor și ale
picioarelor(3); (...)”
1 = Pictură a lui Bartolomeo Torreggiani, (pictor și
sculptor, 1590-1664).
3 = Pictură de Rubens sau de elevii săi.
52 (...) Înnoptând într-un sat obscur, Grindorf, i s-a
întâmplat chiar lui să converseze cu un sătean, care, după ce i-a recitat
câteva rânduri din Xenofon și stihuri din Homer în greaca veche,
i-a relatat că în așezările lor sunt școli în limba națională și acela care se
„îndulcește” la cunoștințe e trimis la oraș în școli superioare, unde se predau
și limbi străine.
„Condeiele nu vor mai fi uscate”
58 (...) Folosind cunoștințele de retorică(1),
pe care și le însușise ca elev al Academiei grecești din București,
Dinicu Golescu, ținând seama de mentalitatea clasei conducătoare de la noi,
tinde s-o convingă de necesitatea unor reforme sociale și politice în spiritul
veacului.
1 = Constantin Vardalah, care preda această
disciplină, și-a tipărit mai târziu expunerile sale în Arta retorică,
Viena, 1815. Lucrarea aceasta se afla la baza educației literare a lui Dinicu
Golescu.
60 (...) Anaforalele ce li [boieri dregători]
prezintă spre semnare li se par a fi „în limba armenească”.
62 (...) Domnitorilor fanarioți le face un
izbutit portret moral, evidențiind ridicola infatuare: „ne plecăm (în
fața lor) până ne dă capul de pământ și rămânem mulțumiți când numai cu coada
ochiului să vor uita cătră noi, căci trupurile nu le mișcă, parcă sunt de ceară
și se tem să nu să frângă. Iar când ne vor zâmbi a râde, atunci cu mare bucurie
trebuie să povestim către familie și către oamenii casii.” (...)
65 (...) Imaginea hărțuirii prin codri a țăranilor ce
nu-și putuseră plăti dările se prezintă într-o viziune apocaliptică: „Și când
aceștia din nenorocire prindea de veste când vinea în satul lor zapciu(1),
polcovnicu(2), căpitanu, mumbașir (3) isprăvnicesc, mumbașir
domnesc, fugea atât ei cât și muierile lor și copiii care putea fugi prin
păduri și pe munți, întocmai ca dobitoacele cel sălbatice când le gonesc
vânătorii cu câini. (...)”
1 = Cel ce strângea dările și, în caz de neplată,
vindea avutul datornicului; executor.
2 = Colonel (rusă).
3 = Agent fiscal de urmărire și execuție.
68 (...) În Europa centrală și răsăriteană,
iluminismul s-a caracterizat, datorită condițiilor specifice de aici, prin
legătura cu mișcările de eliberare națională. Și în acest mod se explică
atitudinea antiotomană a lui Dinicu Golescu și înflăcăratul lui
patriotism.
Neputându-și exterioriza deschis ostilitatea față
de turci, el recurge la limbajul aluziv.
69 Se narează în jurnalul său o întâmplare petrecută cu
ocazia unei vizite la spitalul de alienați mintali din Viena, pe care n-a avut
voie să-i vadă „căci, insinuează el, nu mi-au dat voie dohtorul, cerându-mi
destulă iertăciune, pricinuind că sunt îmbrăcat cu haine turcești, și
cum mă vor vedea, toți se vor turbura atât, încât spitalul se va amesteca.
Pentru care, adevărat mi-au părut foarte rău, dar nu căci nu i-am văzut, ci de
ciudă, pentru ce numai nebunii să nu poată suferi de a vedea un turc,
iar cei înțelepți și luminate neamuri în învățături și în cunoștința
dreptăților omenirii își pun trupurile înaintea gloanțelor grecești, ca
întâi ei să le poprească”. Sunt vizați, precum se constată, cei care, în loc să
fie de partea grecilor răsculați, îi sprijină pe tiranii turci.
Trecând prin orașul Laibach, pe lângă care
curge gârla Sava, călătorului îi vine în minte momentul istoric când „aciia
s- au hotărât jugul tiranicesc al creștinilor, care din nenorocire
lăcuiesc în Evropa turcească”. (...)
71 (...); el știe că vechii greci, mergând la
„Eghipet” și-au îmbogățit cunoștințele și au învățat multe meșteșuguri,
pe care apoi le-au transmis romanilor. Aceștia, la rându-le, au
răspândit științele în toată Europa. (...)
72 (...) Însemnare a călătoriii mele a
constituit un model pentru scriitorii din veacul trecut: (...) și Dimitrie
Bolintineanu (Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii în
Asia Mică etc).
Școala „slobodă” din Golești
74 (...) În această calitate [director 1826-1830],
Aaron Florian alcătuiește Înștiințarea și programul școlii de la Golești,
în text bilingv (latinește și românește). Introducerea limbii latine
în programă este considerată ca binevenită, întrucât – arată el cu îndreptățire
– românii sunt „strănepoții romanilor și limba este îndeaproape
rudenie cu cea latinească”. (...)
1 = Înștiințare pentru școala din satul Golești ce
se află în județul Muscelului, cătră părinții ce vor voi să învețe copiii
dumnelor limba românească, nemțească, grecească, latinească și
italienească și mai vârtos să învețe cel dintâi temeiu al omului pentru care
învățătură se și tipăresc cărțile cele trebuincioase...(reprodusă de N.
Hodoș în introducere la Însemnare..., București, 1910, pp. XL-XLIV).
75 (...) În al patrulea an – retorica, geografia
Europei, istoria noroadelor cele mai vestite din Europa, aritmetica. În
ultimul an al acestui curs se învăța: poetica, istoria popoarelor vechi,
geografia Asiei, Africii, Americii, Polineziei, precum și Mitologia. În
toți cei cinci ani era inclusă și „învățătura creștinească”. În anul al
șaselea („cursul filosoficesc”), programa cuprindea: logica,
filosofia, metafizica „curată” (teoretică) și aplicată, morala, algebra și
geometria.
(...) Studierea limbii latine înlesnea – în
concepția lui Dinicu Golescu – înțelegerea structurii gramaticale și a lexicului
limbii române.
77 (....) Volumul [Adunare de pilde filosoficești
și bisericești..., Buda, 1826] este „sporit” cu pilde extrase din cărțile
profesorului său Ștefan Comita, care, la rându-i, le adunase „de la
scriitorii mai vechi”, (...). (...)
Nu lipsesc pe alocuri nici aprobările exprese ale lui
Golescu sau chiar localizările, ca, bunăoară, atunci când se menționează
spusele lui Solon cu privire la orașele rău cârmuite de bărbați necinstiți
și neînvățați, unde, în loc „de fericire și lumină, va fi ticăloșie și
întunecime”. Tălmăcitorul nu-și poate stăpâni gândul și exclamă: „Ca pe
la noi!”
78 Caracterul de clasă al justiției era evident și
pentru legiuitorii antici, din a căror operă Golescu prezintă
pentru elevi această reflecție plastică: „pravila este ca țesătura
păianjenului, unde căzând musca sau țânțarul se prinde, iar albina și viespea
spărgând-o scapă. Așa și în pravilă, cel mic și sărac se va prinde, nu are
scăpare, iar cel bogat și iute în limbă desputernicează hotărârile și se
apără”.
Ne putem lesne imagina câtă satisfacție va fi încercat
Golescu, care-i încondeiase în a sa Însemnare pe călugări, atunci când a
înfățișat în limba noastră o întâmplare cu tâlc din viața lui Diogene:
filosoful cinic grec, văzând pe niște egumeni ducând la judecată pe unul
care furase un pahar, a exclamat: „hoții cei mari au prins pe cel mic!”(1).
1 = Anecdota pare a avea o bază reală, întrucât
este reprodusă de Diogene Laertios în Despre viețile și doctrinele
filosofilor, București, 1963, Editura Academiei RPR, p. 307
79 A doua parte a cărții cuprinde o serie de pilde
extrase din mici istorioare cu animale, întâmplări pline de tâlc din viața
bărbaților iluștri din antichitate și lucrarea lui Xenofon despre
economie, toate traduse din grecește de marele logofăt după manualele
lui Ștefan Comita.
Se află aci arhicunoscutele povestiri despre (...); fabula
esopică despre bătrânul care a chemat moartea pentru a-i „ajuta” să ridice
o greutate; (...).
(...)
În paginile referitoare la învățații din vechime
sunt introduse cuvântarea lui Platon împotriva luxului arcadienilor și
povestirea intitulată Cum împăratul atineilor Kodru, singur a alergat
spre moarte spre folosul patriii lui. (...)
80 (...) Cuvântarea lui Xenofon pentru iconomie
constituie, de fapt, un ciclu de lecții, bazate pe exemple, pentru o
gospodărire a casei și pentru cultivarea rațională a pământului. Sfaturile cu
privire la „iconomie” se desprind din dialogurile lui Socrate cu
Critobul și Isomah. Socrate face, prin pana lui Xenofon, elogiul
plugăriei, arătând foloasele pe care le oferă această ocupație.
Glosând, cu acest prilej, expresia „bun și milostiv
bărbat”, Golescu, care se ridicase în Însemnarea sa împotriva boierilor ce
vegetau la orașe, menționează că: „Așa numea athineii pe aceia care avea
stare bună, câștigată prin strădania țărănească, care este cea mai dreaptă
dintre avuții”.
81 (...) După acest mic tratat de gospodărie și
agricultură, urmează Povățuirea lui Socrat către Dimonik, sub
formă de sfaturi lapidare, cu privire la folosul învățăturii, al prieteniei, al
virtuții etc. În dezacord cu îndemnurile filosofului antic, Golescu
polemizează cu Socrate, care îl sfătuia pe Dimonik să-și viziteze
rar prietenul și să-i ascundă faptele sale, ajungând la încheierea că o
astfel de amiciție e mai mult o diplomație. (...)
(...)
Ultima parte a volumului cuprinde o selecție de „fapte
istoricești și anecdote”, care sunt, după părerea lui Dinicu Golescu, „foarte
vrednice de a împodobi mintea tinerimii”, traduse în românește, prin intermediar
grecesc, după cartea „franțozului” M. H. Lemaire*.
*=Traducerea din limba franceză în limba
greacă o face Al. Racoviță, ginerele lui Dinicu Golescu.
82 (...) Fabricius, cu toate că nu era bogat,
refuză cu demnitate să primească aurul oferit de regele Pirus,
pentru a-i convinge pe senatorii romani să facă pace. (...)
83 (...) Ultimul capitol al cărții, În ce chip
oamenii din vechime întrebuința bogăția, se referă la exemple
ilustre din antichitate, când bărbați vestiți își împărțeau veniturile
compatrioților sau le cheltuiau pentru folosul obștii, precum Pliniu cel
Tânăr.
84 (...) Tot din necesități didactice, marele logofăt
traduce lucrarea lui Neofit Vamva, Elementuri de filosofie morală
(380 pagini), imprimată în 1827, la Tipografia de la Cișmea din
București.
Elementuri de filosofie morală se
deschid cu un cuvânt înainte al autorului, unde se dă definiția
științei morale, făcându-se observația că, mai ales, partea ei practică n-a
progresat prea mult, în primul rând din cauza neînvățăturii și a neștiinței
oamenilor. Credința în forța educativă a culturii îl apropie pe autor
și, deci, și pe tălmăcitorul său, de Montesquieu.
85 Li se recomandă, așadar, conducătorilor de state să
înceapă luminarea poporului prin școli și să prefacă, astfel, năravurile rele
în bune, dacă vor să aibă după moartea rapsozi ca Homer.
Se reproduc apoi biografiile și învățăturile
celor mai vestiți moraliști ai lumii: Zoroastru, filosof persan trăitor
în vremea lui Darius, filosoful chinez Confucuius, fabulistul Esop,
socotit moralist prin pildele ce i se atribuie, Socrate, Platon, Aristotel,
Theofrast, autorul Caracterurilor moralicești, Cicero, Seneca, Pliniu
cel Tânăr, „nepot și fiu de suflet” al lui Pliniu cel Bătrân, Epictet, Plutarch
și Marc Aureliu, împăratul filosof. Dintre moraliștii bisericeștii
se menționează doar cei trei ierarhi: Grigore, Vasile cel Mare și Ioan
Hrisostomul.
Din prezentarea vieții și doctrinei
filosofilor laici amintiți sau din comentarii, școlarii își formau o
impresie morală asupra istoriei obiectului predat și puteau să tragă unele
învățături folositoare în viața de toate zilele.
Prin înfățișarea operei lui Plutarch, de pildă,
elevii erau tentați să cerceteze scrierea acestuia Vieți paralele ale
oamenilor iluștri, de unde se desprind prețioase învățături morale,
autorul judecând faptele politice și personale ale conducătorilor din
vechime, prețuind pe cele bune, condamnând pe cele rele.
Pentru ca tinerii să poată intui mai lesne impresia
exterioară pe care o produce nestăpânirea de sine este reprodus plasticul portret
moral pe care Seneca îl face mâniosului: acesta seamănă cu un nebun,
„căci ochii lui aruncă scânteie, sângele urcându-se în cap îi aprinde
obrazul, și buzele fără rânduială tremură, i se curmă glasul, își trântește
picioarele de pământ”.
86 Manifestându-și, cu multe veacuri înaintea lui
Descartes, încrederea în forța rațiunii, Seneca răspunde neîncrederilor
în „puterile firii omenești” de a scăpa de „patima mânii”, prin formularea unui
adevăr general valabil: „Voința omului poate orice va”.
Marc Aureliu este,
după Neofit Vamva, prototipul monarhului luminat al filosofilor
iluminiști francezi, căci, zice el, „niciodată nu au lăsat din brațe
filosofia, pe care obișnuia s-o numească mamă adevărată” și avea
povățuitori înțelepți și învățați, fiind ca un „adevărat Socrat în jilțul
împărătesc”.
Partea întâi a manualului acordă
atenție, mai ales, problemelor teoretice ale eticii, explicând
ivirea moralității prin voința lui Dumnezeu. Imediat, însă, autorul
relevă atotputernicia minții iscoditoare a omului, ce are ca „dascăl
firesc cercarea”, adică experiența.
Uneori, Vamva, depășind cadrul unui manual
de etică propriu-zisă, face incursiuni în sfera politicului, ca în cazul
normelor juridice, ce trebuie să fie motivate de necesități și nu impuse de
voința stăpânitorilor tirani, căci „pravilă nu este aceea, așa voi
eu!” Legile au menirea să pună stavilă arbitrariului despoților, trebuind
să servească oamenilor pentru ca „să trăiască bine și fără frică”.
87 Partea a II a manualului separă și mai mult etica
de dogmele religioase, cercetând mai cu seamă îndatoririle individului
către „sineși” și semenii lui.
Sunt înfierate egoismul și cei cuprinși de
această patimă, se pledează pentru altruism și pentru iubirea de
patrie, căreia merită să-i jertfim chiar viața.
Izvorul bogăției trebuie să fie munca
cinstită, înțelegându-se prin aceasta practicarea meșteșugurilor, a
științelor, a slujbelor politice și a neguțătoriei, și nu răpirea roadelor
muncii altora, aceasta fiind „o nedreptate învederată”, un „abuz
înfricoșat”. Este accentuat faptul că mulți devin „înșelători” și „hoți”,
trăind din munca altora. Sunt și unii, care, posedând averi, nu slujesc
cu nimic societății, ci, nelucrând, se dedau „cu totul în desfătări și
plăceri”.
Tinerii sunt îndemnați să
se stimeze reciproc, să fie modești, statornici în principii și
sentimente, să fie mărinimoși și să dea dovadă de bărbăție în clipe grele.
Raportându-se la datoriile către ceilalți oameni,
autorul, după ce dă definiția societății omenești, arată care sunt formele de
guvernământ și distinge, aproape ca în Spiritul Legilor de Montesquieu, următoarele
organizări statale: monarhia constituțională („un om supus la legi”), democrația,
oligarhia și, în sfârșit, tirania sau despotismul, „când stăpânește
unul singur fără a se supune la legi”. Aceste organizări clasice cunosc
în istorie o varietate de forme. Oricum ar fi însă oblăduită societatea
omenească, cel puțin trei forme de guvernare „trebuie să caute la binele de
obște”.
88 Se exclude prin urmare, tirania, adică
monarhia absolută, despotică.
Nu numai „mădularul” societății omenești are datorii,
ci și societatea omenească contractează datorii față de membrii
ei, cele mai importante fiind întemeierea pensioanelor pentru creștere
copiilor, a școlilor pentru meșteșugari și științe diverse.
În continuare, autorul pledează pentru drepturile
femeilor pe plan cultural. Nu este îndestulător ca ele să știe să citească
și să scrie „puțintel”, ci, formând jumătate din societatea omenească și având
ca sarcină principală creșterea și educarea copiilor, trebuie să fie
socotite deopotrivă cu bărbații la învățătură.
Depășirea limitelor stricte ale unui manual de
etică este și mai vizibilă în capitolul intitulat Pentru
datoriile clasurilor cele mai deosebite a sistemii cei politicești.
Ideile progresiste de aci ni se par a fi cel mai mult în vederile lui Dinicu
Golescu, deoarece putea astfel să-și popularizeze propriile-i concepții
politice. Neofit Vamva cere cârmuitorilor noroadelor, aleși sau
ereditari, să fie virtuoși și înțelepți. Legile ce poartă semnătura lor „să
caute la fericirea și siguranța norodului”. Datoria lor e să-și
aleagă sfetnici și miniștri cinstiți și instruiți, să fundeze școli
publice pentru luminarea norodului, căci „neînvățătura strică năravurile
lui cele bune, îl ține sărac, fără de nici un meșteșug”.
Adept consecvent al teoriei dreptului natural, el
menționează că din „fire bogat și sărac nu este”.
89 Deosebirea aceasta se naște „în viața socială”.
Bogații depind însă de cei săraci, care sunt meșteri și lucrători. Tocmai de
aceea ei trebuie să aibă grijă pentru „desăvârșirea meșteșugurilor”,
întemeind școli de meserii și de științe „spre folosul neamului și al
patriei lor”. Averea lor izvorând din „viața socială”, trebuie
întrebuințată spre folosul obștii, ajutând pe nevoiași, încurajând pe cei
talentați, stimulând pe plugari etc. Risipirea în van a averii sau lacoma ei
conservare este „o nebunie vrednică de milă”.
Pricina înmulțirii săracilor deveniți cerșetori se
datorează greșitei politici economice a stăpânirii, care nu încurajează „meșteșugurile
și plugăria”.
Obștea orașelor și, în primul rând, bogații sunt
obligați să ajute, prin toate mijloacele, pe copiii săraci, copii înzestrați cu
aptitudini deosebite, pentru a merge la învățătura cea mai înaltă, căci mulți
dintre acești tineri au devenit „slăviți poeți, scriitori, învățători și
moșteri”.
Scriitorul profesează un umanitarism de nuanță
iluministă reliefând că dragostea pentru om trebuie să fie existentă la toți,
fără deosebire de înfățișare, neam, obiceiuri sau idei. Străin de ura
națională, el stabilește, însă, trepte deosebite ale iubirii de oameni.
Întrucât cu neamul său are „mai multe legături” (situația lui depinde de
bunăstarea patriei sale), trebuie să-l iubească „mai mult decât pe alte
neamuri” și să contribuie, pe cât va putea, spre „sporirea bunătăților”
lui. La nevoie, trebuie să ajute pe orice om, „numai pentru că este om”,
dar acest ajutor nu trebuie să provoace „vătămare la neam, la patrie, către
care are datorii mai sfinte”.
90 Făcând distincție între „simțirea” patriotică și
patriotismul materializat în fapte, Neofit Vamva arată că cel care își
iubește cu adevărat țara trebuie să lucreze pentru „binele de obște”.
Adevăratul patriot „vede în patria sa și fericirea și cinstea și slava sa”.
Interesele țării sale trebuie să fie mai presus de cele personale și acest
lucru l-au înțeles oamenii încă din vechime, precum Aristide și Temistocle,
care, dușmani fiind, când au văzut că patria lor este în pericol, au plecat
împreună la luptă: „Să lăsăm, au zis Temistocle, vrăjmășia noastră aci
la porțile patriii, și când ne vom întoarce din slujba obștească, de vei pofti,
iarăși vom lua vrăjmășia noastră”.
Frica este „temerea” nemotivată „pentru lucruri
nevrednice de temut și de multe ori închipuite”. Leacul este fuga de viața
trândavă și, mai ales, cercetarea fenomenelor „după relațiile cele adevărate ce
au către noi”.
Tinerii sunt îndemnați, în sfârșit, să nu urască pe
alții, să nu-i pizmuiască, să nu fie geloși, să nu înșele, să nu se răzbune, să
nu flecărească, să nu fie egoiști etc. Ura este de mai multe feluri: personală,
ura transmisă din tată în fiu și ura națională. Combătând cu vehemență toate
aspectele pe care le poate îmbrăca această „năpârcă”, autorul demonstrează că
a-ți urî semenii, numai fiindcă sunt de alt neam, nu mai este lucru omenesc, ci
de „fiară sălbatecă”. În același chip sunt înfierate și fanatismul religios ca și
vânzarea de patrie.
91 Dar înfățișarea sumară a conținutului celor două
manuale se constată că Dinicu Golescu, având în vedere nevoile dezvoltării țării
sale, a ales cu mult discernământ autorii din care a tradus, având cu
aceștia afinități spirituale. Ștefan Comita i-a fost profesor,
iar Neofit Vamva(1) era cunoscut prin cultura lui deosebită,
însușită la universitățile Parisului, unde a fost adânc înrâurit de ideile
iluminismului francez. El se bucura de faima de a fi unul din conducătorii
ideologiei ai luptei de eliberare a grecilor din Peloponez.
Traducerea și editarea celor două cărți – împărțite
gratuit tuturor școlilor existente – era făcută cu scopul de a educa pe tineri
în spiritul raționalismului, patriotismului și al umanitarismului, elemente
cardinale ale progresului societății românești de atunci. (...)
1 = Neofitos Vamva (1770-1855), originar din Chios.
A urmat la Paris cursuri de fizică, chimie, matematică și filosofie în primul
deceniu al secolului trecut. Din anul 1837 până la sfârșitul vieții sale a fost
profesor al Universității din Atena. A tipărit mai multe lucrări utile
școlilor grecești, precum Retorica (Paris, 1813), Analiza
gramaticală (Chios, 1828), Însemnări asupra discursurilor
lui Demostene etc. Cartea tradusă de Dinicu Golescu, Elemente de
filosofie etică, a fost imprimată pentru întâia oară în 1818.
(Vezi Sathas Constantinos, Filologia neoelenică, biografii..., Atena,
1868, pp. 728-730).
92 (...) Elevii și elevele au răspuns „cu cea mai
desăvârșită încredințare asupra catehismului, grămăticii, retoricii,
geografii, istorii, istorii naturale și Mitologii. (...)”(3).
(...) Așa s-a ajuns ca – după examenul despre care s-a
amintit – elevii să reprezinte seara, în fața locuitorilor satului și a
părinților lor, tragedia morală Regulus de Iosef Colin(1),
tradusă din germană de poetul Iancu Văcărescu.
1 = Heinrich Joseph von Collin, poet dramatic vienez (1771-1811).
Regulus apare în 1802.
A doua Societate literară
96 (...) Acest lucru reieșea clar din statute [Societatea
literară din București], unde se fixau următoarele țeluri:
(...) 7. O educație completă, o transformare radicală
a spiritului public pentru a face să se uite, pe cât posibil, vechiul regim
administrativ fanariot(1).
1 = Eliade Rădulescu, Memoires sur l histoire de la
regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie,
Paris, 1851, p. VI.
98 (...) Când au ajuns
„la legile romane, au fost cea mai mare prevedere, și cu lacrimi ascultă
tot însul legile strămoșilor noștri romani. La inaugurarea noului an
școlar (15 septembrie 1827), Simeon Marcovici susținea, de altfel, cu tărie în
cuvântarea sa că „limba, numele, năravurile (obiceiurile) și chiar portul
nostru sunt dovada netăgăduită, pentru cea mai proastă și mai ticăloasă ființă,
că ne tragem cu adevărat din romani”.
99 (...) De altfel, Iancu Văcărescu avea gata, pentru
a fi jucate, trei piese traduse de el: Regulus, tragedie de
Collin, Ermiona, mireasa lumii celeilalte de Ziegler și Britannicus
de Racine. (...)
103 (...) Stanciu Căpățineanu prelucrează, în limba
noastră, o Mitologie, traduce Zadic sau Ursitoarea
de Voltaire, precum și două opere capitale ale iluminiștilor francezi: Mărirea
romanilor de Montesquieu și (...). (...)
Grigore Pleșoianu dă o versiune românească după Telemaque
de Fenelon. (...)
104 (...) Un I. Roset, pe când era ispravnic la
Vlașca, începe să traducă, în ceasurile de răgaz, din Corneille, Heraclius.
(...)
Încă înainte de 1830, căci în acest an începe
imprimarea primelor cărți, Ion Eliade Rădulescu cumpără tipografia de la Cișmeaua
lui Mavrogheni, înlăturându-se astfel – cum cerea punctul 6 din statutul
Societății literare – monopolul acordat pe timp de 20 ani celor trei asociați: doctorul
C-tin Caracaș, Răducanu Clinceanu și Dumitrachi Topliceanu.
Și ultima cerință a statutului începe să prindă, după convenția
de la Akerman, când se inițiază o politică de reforme.
105 (...) Cu gândul de a trezi ideea națională în
conștiința contemporanilor, Dinicu Golescu pregătește pentru tipar o carte
tradusă de el pe care o intitulează: Adunare de tractaturile ce s-au
urmat între preaputernica împărăție a Rusii și Nalta Poartă: însă acelea
numai care sunt pe seama prințipaturilor Valahiii și Moldaviii. Începute de pacea
ce s-au săvârșit la Kainargik în anul 1774 și până la cea de acum
de la Akerman (1826). Lucrarea apare la Buda în 1827. (...)
106 (...) În același an (1830), Dinicu Golescu dorea
să înființeze, la moșia sa Belvedere lângă București, un institut pentru
educația fetelor, unde urma să se învețe românește, franțuzește, italienește și
nemțește, precum și aritmetica, gramatica, retorica, geografia, istoria
universală, mitologia, morala, croitoria, pictura, muzica, coregrafia
etc(1). (...)
2 = „Curierul românesc”, 10 august 1830.
Dinicu Golescu și englezul Thomas Thornton
108 Dinicu Golescu este considerat de multă vreme
traducătorul, după o versiune franceză, al cărui capitol privitor la Țările
Românești din cartea The present state of Turkey (Situația
actuală a Turciei) a lui Thomas Thornton, apărută la Londra în anul 1807(1).
Autorul fusese vreme îndelungată consul englez la Constantinopol
și cunoscuse îndeaproape situația economică, socială și politică a
imperiului otoman. Pentru alcătuirea scrierii sale a luat informații
direct de la locuitori, a studiat operele principalilor istorici
orientaliști, printre care și renumita Incrementa atque decrementa
aulae Othomanicae a lui Dimitrie Cantemir. (...) Opera lui s-a bucurat de
succes, fiind tradusă aproape imediat în limbile germană (1808) și
franceză (1812).
1 = Petre V. Haneș, Un călător englez despre
români. O scriere englezească despre Principatele Române, tradusă în
românește de Constantin Golescu, București, Editura Libăririe Alcay, 1920.
109 Titlul versiunii franceze, care ne interesează în
mod deosebit, este ilustrativ pentru conținutul acesteia: Etat actuel de la
Turquie ou la description de la constitution politique, civile et religieusedu
gouvernement et des lois de l empire othoman, des finances, des etablissements militaires
de terre et de mer, des sciences, des usages et de l economie domestique des
Turcs et autres sujets du grand signeur; auquel on a ajoute l etat
geographique, civil et poitique des Principautes de la Moldavie et de la
Valachie, d apres l observation faites pendant une residence de quinze ans,
tant a Constantinople que dans l empire Turc par Th Thornton, traduit de l
Anglais par M. de S...., tome premier, Paris, 1812, tome deuxieme, Paris, 1812(1).
Ultima parte a cărții lui Thomas Thornton (capitolul
IX) a fost imprimată în limba română în 1826, la Buda, sub un titlu detaliat: Starea
de acum din oblăduirea gheograficească, orășenească și politicească a
Prințipaturilor Valahiei și Moldovei după îngrijirile făcute de o lăcuire de
ani cincisprezece, atât în Țarigrad, cât și în împărăția turcească de
Thomas Thornton englezul, sol fiind la Țarigrad, tipărită la Paris în
anul 1812; iar acum tălmăcită în limba românească și dată la tipariu spre
cunoștința neamurilor acestor doao Prințipaturi de un roman poftitoriu de
îndreptarea neravurilor neamului romanesc și a sa luminare, spre mărire și buna
fericire.
1 = Situația actuală a Turciei sau descrierea stării
politice și religioase, a formei de guvernământ și a legilor imperiului otoman,
a finanțelor, a instituțiilor militare,, terestre și navale, a științelor, a
artelor liberale și a meșteșugurilor, a moravurilor, a obiceiurilor și economiei
casnice a turcilor și a altor supuși ai sultanului; la care s-a adăugat situația
geografică, civilă și politică a principatelor Moldovei și Valahiei, după
observațiile făcute în timpul unei șederi de 15 ani, atât în Constantinopol,
cât și în imperiul turcesc de către Th. Thornton, tradusă din englezește de
M. de d-l. S. M...., tom I, Paris, 1812, tom II, Paris, 1812.
113 (...) Anonimul [traducătorul lui T. Thornton, 1807] apare ca un xenofob, fiind
împotriva clericilor de altă naționalitate din țară și lăudând pe cei
din „neam român neaoș”. (...)
Reprezentant de seamă al iluminismului românesc
115 (...) Evoluția lui Dinicu Golescu de la
mentalitatea tipic feudală, precumpănitoare la tinerețe, până la o concepție
veritabil demofilă, este rezultatul unui proces complex, explicabil
printr-un șir întreg de factori, și anume: (...); instrucția școlară primită la
Academia grecească din București – știut fiind faptul că filosofia
iluministă s-a transmis în Țara Românească prin filieră greacă; (...).
117 (...) Ceea ce particularizează iluminismul lui
Dinicu Golescu este caracterul său practic: din filosofia iluministă el
nu a reținut partea teoretică, speculativă (ontologia – teoria
existenței și gnoseologia – teoria cunoașterii), ci s-a îndreptat cu
stăruință spre laturile ei care aveau ca obiect dezvoltarea și organizarea
societății.
Dată fiind dependența țării de imperiul otoman,
el devine aprig susținător al ideii de eliberare națională. (...)
119 (...) El a luptat, îndeosebi în ultimii ani ai
vieții, cu toate mijloacele, pentru progresul țării, pe care o dorea liberă de
jugul otoman. (...)
Bibliografie
Ediții
122 (...) Golescu Constantin din..., Adunare de
pilde istoricești și filosoficești, de întâmplări vrednice de mirare..., de
fapte istoricești și anecdote tălmăcite de pre limba grecească în cea
românească de..., La Buda, În Crăiasca Tipografie a Universității Ungare,
1826.
Radovici din Golești, Constandin, Adunare de
tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiii și nalta
Poartă, însă numai acele care sunt pe seama Principaturilor Valahiii și
Moldaviii...,, La Buda, , 1826.
Vamva Neofit, Elementuri de filosofie
morală. Pentru iubitoarea de învățătură tinerime a grecilor...,
tălmăcite de Constantin Radoviciu din Golești, București, 1827.
Studii, documente, articole
122 (...) Bănescu Nicolae, „Academia” grecească
din București și Școala lui Gheorghe Lazăr, Cluj, 1925.
(...)
Camariano Ariadna, Spiritul filosofic și
revoluționar francez combătut de Patriarhia ecumenică și Sublima Poartă,
„Cercetări literare”, nr. 4, București, Monitorul Oficial, Imprimeria
Națională, 1941.
(...)
123 (...) Erbicenau C., Cronicarii greci
care au scris despre români la epoca fanariotă, București, 1988.
(...)
Gheorghiu Nicolae Atanase, Un preot bănățean,
Mihail Popovici, la Muntele Athos și locurile sfinte în 1766,
„Cercetări literare”, vol. I, București, 1934.
124 (...) „L Europa Orientale”, an XII, 1932.
(...)