A. I. Odobescu (PĂCURARU 1966)

D. Păcurariu, A. I. Odobescu, Editura Tineretului, București, 1966, 120 p.

 

I.Copilăria. Primii pași în studiu și în creație

5 (...) [Ion Odobescu] De tânăr a intrat în oștire, participând, la început ca pandur, apoi ca ofițer înrolat în armata rusă, la războiul Rusiei cu turcii. (...) În timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 avea gradul de polcovnic (colonel) și făcea parte din armata de ocupație. (...)

6 (...) Bunicul mamei lui Odobescu, doctorul Dumitru Caracaș, cu studii făcute la Berlin, a scris în limba greacă o Poemata medicala. (...)

7 (...) De la Constantin Caracaș [fiul lui D. Caracaș] ne-a rămas în manuscris o Topografie a Țării Românești, în grecește, tradusă ulterior în limba română(1). (...) În casa părintească, Catinca Caracaș a învățat limba greacă și franceză și, având la îndemână biblioteca bogată a tatălui, a putut, până la vârsta de 20 de ani  - vârstă la care s-a căsătorit – să-și formeze o cultură întinsă, impresionantă dacă o raportăm la zestrea intelectuală a cucoanelor vremii. (...)

1 = Ms. 4794, Biblioteca Academiei RSR.

 

II. Debutul publicistic. Poet și traducător

18 (...) [Paris, 1850] Își adâncește cunoștințele de limbă și literatură franceză și, mai ales, de limbă latină și greacă, studiază temeinic istoria artelor și arheologia. (...)

22 (...) Odobescu se mișcă cu o mare ușurință în câmpul vast al artei universale, de la origini până în epoca lui, și face aprecieri competente și pătrunzătoare, de om temeinic inițiat, în legătură cu marii artiști ai lumii: Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Gros, Gericault, Praxiteles etc. (...) Cât privește arhitectura, Odobescu constată că, după cele două mari școli în Europa – greacă și gotică – corespunzând spiritului unor popoare diferite și unor epoci diferite, a urmat, în epoca mai modernă, o concepție foarte eclectică care dăinuie și azi.

25 (...) Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrariului, scriitorul, afirmă Odobescu, trebuie să știe să ocolească tendințele latiniste, cele influențate de sintaxa limbii franceze, ca și cele arhaizante cu iz slavon, după limba vechilor traduceri de cărți bisericești. Pledând pentru împrumuturi din alte limbi, Odobescu respinge concepțiile puriste, care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine, dar nimeni nu s-a gândit să le scoată în mod arbitrar, pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. „Într-un cuvânt – conclude autorul – ideea noastră e că trebuiește să respectăm limba care e în gura poporului nostru, s-o păstrăm în întregimea sa, și cât despre adausele cerute de deosebitele trebuinți, să le facem prin împrumuturi din limba latină sau chiar și din limbile moderne când cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale și moderne; (...)”.

26 (...) În ce privește „frumoasele modeluri”, autorul consideră ca esențiale pentru orice scriitor modern cunoașterea, înainte de toate, a literaturii vechi grecești și a literaturii latine, care „sunt pline de capete d operă care trebuie studiate cu luare-aminte; întrâ-nsele, nu numai întregul scrierii înfățișează o măreață priveliște, dar încă și amănuntele sunt vrednice de a fi cercetate cu curiozitate. Astfel trebuie să fie o compunere literară sau artistică ca să fie desăvârșită: măreață în întregimea sa și plină de grații când o privește cineva de aproape; astfel sunt scrierile de căpetenie ale literaturii grecești și romane. Oricine vrea să fie literat trebuie să cunoască adânc aceste două comori; trebuie să le studieze mai mult decât oricare alte părți, fiindcă ele singure pot forma cu desăvârșire bunul fond și gustul și că ele sunt temeiul multor literaturi moderne”. Antichitatea greco-latină oferă, așadar, scriitorului modern, mai mult decât oricare epocă, exemple de perfecțiune artistică.

27 Romantismul, identificat în mod abuziv cu literaturile nordice luate în ansamblul lor, de la origini până la contemporaneitatea scriitorului, ca și cuperioade mai noi – acestea într-adevăr romantice – ale literaturilor sudice, neolatine, nu poate avea, în concepția lui Odobescu, aceeași valoare exemplară. (...)

28 Fire de epicureu, de o jovialitate nu explozivă, ci ponderată și calmă, intelectual umanist năzuind spre erudiție, cu preocupări temeinice de arheologie, Odobescu vedea, în mod firesc, întruchiparea perfecțiunii artistice în vechea artă greco-latină, expresie, după părerea sa, a echilibrului interior, a armoniei formei și a perfecțiunii, pe care o recomandă ca model artiștilor contemporani. Îndemnul de a studia și prelua experiența literaturii clasice din antichitate avea în vedere nu imitarea în întregime, ducând la pastișarea ilustrelor modele („(....) Nu, multe idei s-au schimbat, unele s-au dezvoltat, altele au pierit cu totul de pe când scriau grecii și romanii. Religia pe care ei se bizuiau s-a desființat cu totul pentru noi; (...); istoria lor, deși ne este cunoscută, dar ne atinge mai puțin decât a noastră sau a popoarelor contimporane cu noi. (...)), ci doar preluarea unor modele de creație: grijă pentru compunerea migăloasă a frazei, pentru perfecțiunea compoziției, a formei; simplitate și echilibru în exprimarea sentimentelor. (...)

29 (...); de asemenea, studiul Satira latină, temeinic informat privind evoluția satirei la greci și la romani și vădind, la autor, o excepțională aplicare ca exeget. (...)

31 (...) În poezia C..., de pildă, imaginea iubitei e înfățișată în genul lui Anacreon:

„Eu cred că scânteie,

Dintr-alt foc nu iese

Decât din lumina

Negrilor tăi ochi.

Pe mai dulce undă

Decât neagra-ți buclă

Nu poate adia.”

Poezia A... cuprinde aproape toate elementele de decor ale poeziei pastorale: cadru festiv de natură în care frunzele șoptesc legănate de zefiri, filomele, echo, care multiplică cântecul de iubire al iubitei. (...)

33 (...) Preferințele i se îndreaptă spre clasicii antichității, ca și spre romanticii contemporaneității sale. Astfel, traduce Cântul I din Iliada și Odiseea lui Homer, de asemenea primul cântec din Georgicele lui Virgiliu, Mimii lui Herondas, câteva ode din Horațiu, precum și fragmente din operele lui Hesiod, Teogonia, poem tratând despre nașterea zeilor, carte de seamă a literaturii vechi grecești și Lucrări și zile, un fel de cod poetic al agriculturii în sensul Georgicelor lui Virgiliu de mai târziu. Traducerile sunt făcute în proză, imitând ritmul cantitativ al vechilor texte clasice. (...)

35 (...) Prin traducerile lui clasice, ca și prin studiul său dedicat satirei latine, scriitorul începe să valorifice o altă latură, umanistă, a formației și a structurii sale, afirmată larg mai târziu, în anii maturității depline, (...).

 

III. „Scenele istorice”

37 (...) În „România literară” publică articolul despre Satira latină, (...). (...)

(...) Romantismul, repudiind orientarea clasicilor, când era vorba de trecut, spre antichitate, manifesta interes pentru istoria evului mediu și contemporană, (...).

38 (...) Tânărul student valah suferă puternic înrâurirea romantică, am văzut, în creația sa lirică, ca și în încercările sale în proză, deși, prin preocuparea sa, de exeget și traducător, pentru literatura greacă și latină, el trădează încă pe de acum un spirit echilibrat, predispus mai curând orientării într-o direcție clasică. (...)

42 Punctul de plecare sunt (...), precum și istorici străini, Fr. Forgas, M. Siegler, D. Fotino, Joseph von Hammer (Istoria imperiului otoman), Du Cange (Istoria Bizanțului), (...).

43 (…) [Mihnea Vodă cel Rău] (…); plănuiește să ademenească pe toți membrii familiei vrăjmașe în capitală, pentru a-i suprima, dar aceștia fug peste Dunăre, de unde vin cu armată și-l gonesc pe tiran, (…). (…) Când află că planul său de a-i suprima pe Craiovești i-a fost dezvăluit și aceștia au fugit peste Dunăre, „(…)”.

45 (…) Ca să-și consolideze poziția politică ea [Doamna Chiajna] pune la cale căsătoria celor două fiice ale sale cu personalități politice influente la Poartă. (…)

47 (…) Eroina a trăit mulți ani, după lupta cu moldovenii, într-o viață plină de peripeții și a sfârșit la Constantinopol. (…)

 

IV. Cercetător al tradițiilor culturii naționale și al folclorului. Câteva ore la Snagov. Dispute folclorice

54 Odobescu, care asigura conducerea redacției, a publicat aici numeroase lucrări: (…); două întinse studii de folclor (Cântecele poporane ale Europei răsăritene și Răsunete ale Pindului în Carpați), caldă pledoarie, pe linia scriitorilor pașoptiști, în favoarea poeziei populare, studii cu totul remarcabile pentru concepția înaintată, prin informația largă și prin faptul că inițiază la noi cercetarea comparată a folclorului. (...) În sfârșit se mai cuvine menționată, între lucrările valoroase ale scriitorului publicate în „Revista română”, originala bucată Câteva ore la Snagov, (...) prefigurând Pseudo-Kyneghetikos, opera literară de căpetenie a scriitorului.

56 (...) Autorul folosește citate, alese cu pricepere și gust din Istoria împăraților otomani..., până la acea dată netipărită, pentru întregirea biografiei lui Ienăchiță [Văcărescu, „Revista română”, 1861] și pentru a învedera talentul de memorialist al acestuia. (...)

58 (...) Autorul constată o puternică influență slavă, într-o epocă îndepărtată, influență care  nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Acestei influențe vechi i s-au adăugat altele, tot slave, de către traducătorii secolelor XVI și XVII, care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în românește termeni abstracți pentru interpretarea ideilor filosofice și morale, termeni tehnici privind administrația, viața socială și politică și le luau din limba oficială, care, în cancelarii și în biserică, era slavona.

59 Această influență slavonă, venită mai târziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijă a limbii. Cealaltă, mai veche, nu poate dispărea pentru că ea a fost asimilată organic și limba nu poate fi concepută fără acest element slav. „Să nu sperăm niciodată – afirmă Odobescu, în sensul lui Eliade (din Prefața Gramaticei), al lui Negruzzi și Russo, cu o logică și argumentație mai savantă însă -  și chiar să nu voim a șterge urmele înrâuririi primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dânsa, va dispare și limba română cu caracterul său propriu și constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influență diferită de acelea ce au predominat al formarea limbilor neolatine din occident, surorile ei. Provențalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, în dezvoltarea limbii lor, căi cu totul diferite de aceea în care, de la început, a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte elemente, alte influențe au determinat modificarea limbii latine la dânșii; altele cu totul au fost la noi. (...)” Săgeata era aruncată latiniștilor (al cărui reprezentant era și Cipariu), împotriva cărora va porni mai târziu în Academie o acerbă campanie. (...)

60 (...) Citând în sprijinul concepției sale păreri la fel de entuziaste ale unor nume celebre, într-o înșiruire capricioasă (Herder, Mickievicz, Platon, Montaigne), el subliniază bogăția de simțire și de limbă oferite de poezia populară, simplitatea și profunzimea ei. (...)

61 Relevând, în încheiere, comunitatea de viață sufletească, reflectată în folclor, a  popoarelor din răsăritul Europei, menită, după părerea sa a forma împreună un stat confederativ (ideea o avusese și Bălcescu și alți pașoptiști, după revoluție; la 1861 însă, în mijlocul entuziasmului național care nu se stinsese încă după înfăptuirea Unirii, ea era depășită), autorul își propunea să studieze folclorul acestor popoare pentru a releva „ce datine au schimbat cu noi aceste națiuni apropiate pe țărmurile Dunării sau pe plaiurile Carpaților și Balcanilor și, repurtând apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la țara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareșicum vechile noastre datine”. Articolul [Cântecele poporane ale Europei răsăritene] este urmat de un studiu amplu, Răsunete ale Pindului în Carpați, în care se demonstrează originea elenică a unor motive frecvente în poezia populară românească, stăruindu-se cu deosebire asupra motivului Mioriței, provenit, după opinia autorului, din anticul cântec elinesc al Linului  (tânărul stins în floarea vârstei). Studiul, cu erudite și nu o dată subtile incursiuni în mitologia și literatura Greciei antice, inaugurează, la noi, cercetarea comparată a folclorului. (...)

62 (...) În 1879, scria o prefață la cartea acestuia [Petre Ispirescu], Poveștile unchiașului sfătos, prelucrarea a unor basme mitologice grecești, (...).

67 (...) În fața personalității lui Matei Basarab, asupra căreia se insistă pe larg – (...), pentru actul prin care se elibera mănăstirile din țară de sub tutela mănăstirilor străine, spre care era îndreptat cea mai mare parte a venitului mănăstirilor noastre – (...):

68 „(...) Îmi pare că te văd, diplomat iscusit, râzând înghesuit în barba-ți căruntă, când, cu un cusur subțire, îți bătuși joc de agaoa turcească ce venea spre a te mazili și-l ocoliși, pe dealul Văcăreștilor, cu o guardie de onoare, care, cu fitilul la puște, îl oprea să intre în București”.

69 (...) Și autorul conchide cu maliție: „în sfârșit, bieții părinți arătau în tot chipul câtă jale simt, unde li se răpise antica îmbelșugată trândăvie (...)”. (...) „Plătica de Snagov ar merita o lungă disertațiune științifică în care s-ar spun numele ei pe latinește (...)”.

71 (...) Adoptarea de către adunare a ortografiei elaborată după principiile latiniste ale lui Cipariu și impusă astfel ziarelor, cărților școlare și, în genere, scrisului românesc din Transilvania, îl nemulțumește de asemenea. (...) Articolul referitor la adunarea Astrei din 1862 [Brașov] marchează începutul polemicei autorului cu latiniștii, polemică reluată și dusă, cu larg ecou în epocă, după 1870, în cadrul Academiei. (...)

(...) Cu prilejul dezbaterii problemei secularizării pământurilor mănăstirești, care alcătuiau un sfert din suprafața arabilă a țării, Odobescu exprimă părerea că aceasta să se facă nu în scopul împroprietăririi țăranilor lipsiți de pământ, cum preconizau patrioții luminați ai timpului, ci în folosul instituțiilor de cultură și binefacere, precum și a unei acțiuni mai largi de emancipare culturală a popoarelor creștine din orientul Europei. (...) Neizbutind să-și impună părerile, susținute și într-o broșură tipărită în limba franceză cu acest prilej sub pseudonim (Etudes sur les droits et les obligations des monasteres roumaines dediees aux Saint-Lieux d Orient par l Archimandrite Agathon Otmenedec – Studii asupra drepturilor și obligațiilor mănăstirilor românești închinate Locurilor Sfinte din Orient, de arhimandritul Agathon Otmenedec), demisionează din minister.

74 (...) Ca membru al Academiei (ales la 10 septembrie 1870, la propunerea lui A. Papiu-Ilarian și a lui I. Hodoș), el a dus o luptă susținută împotriva latinismului, contribuind în mare măsură la înfrângerea acestuia. (...)

75 „(...) D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica până într-acest punct o limbă, de a introduce într-însa un așa îmbelșugat material propriu și de a lepăda din ea așa multe forme și terminațiuni înrădăcinate în limbă, precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latină, cu terminațiunile în ială, iță, nic etc pe care d-nii Laurian și Massim le-a aruncat în gunoiu Glosariului. (...)” De un mare efect, în combaterea latinismului, stârnind haz în presă și în cercuri largi ale opiniei publice, a fost prânzul dat de el în 1871 membrilor Academiei, prânz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist, în care Laurian și Massim redactaseră primul dicționar al limbii române. Gluma lui Odobescu a prins, demonstrând la ce aberații hilariante ducea concepția etimologizantă a adepților latinismului. (...)

 

V.Pseudo-Kyneghetikos

77 (...) „Am luat dar pretențioase hotărâri – concludea autorul [scrisoare către C. Cornescu] – a le deșerta într-un volum osebit, cel voi tipări numai pe seama lor, și care, sub un titlu pedantesc și arhaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Fals tratat vânătorie, Pseudo-Kyneghetikos, în opozițiune fățișă cu Manualul tău [vânătorului], care, deși mai scurt, este însă fără îndoială cu mult mai folositor celor care vor să învețe ceva cu temei.”

78 (...) Laokoon – sau despre limitele dintre artele plastice și poezie de Lessing este un studiu comparat, urmărind metodic tratarea aceluiași motiv în artele plastice, precum și de către poeți. (...)

80 (...) De aci o lungă digresiune despre grauri, despre confuzia care se face între aceștia și sturzi, despre interesul manifestat față de sturzi la romani, apoi la popoarele moderne, citându-se, în acest sens, părerile lui Martial, Horațiu, Terențiu Varone, Pliniu, Dante, Buffon, C. Facca.

81 După care o aluzie ușor înțepătoare la adresa autorilor dicționarului latinist al Academiei, de curând tipărit, care scoseseră toate cuvintele de origine nelatină, rezervate unui volum special numit glosariu: „Autorii Dicționarului Academic nu înscriu cuvântul cocosariu; - poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S”. (...)

(...) Și urmează, citate, celebrele versuri ale lui Lucrețiu din poemul De rerum natura, dedicate Venerei, zeița dragostei și a fecundării, însoțite de un cald comentariu al lor și (...).

82 (...) Amintirea cărții lui Lessing, Lakoon, survenită brusc, printr-o capricioasă asociație, (...). Unei atari scrieri i s-ar potrivi ca emblemă, crede autorul, trei capodopere ale plasticei: sculpturile Diana cu ciuta de la Luvru, (...)

„Însă creațiunea sa, modulată în unde unduioase și pline de nobleță, nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemida. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihnește, pe jumătate culcată. (...)”

83 (....) Șirul asociațiilor continuă capricios, urmărind tema vânătoarei în arta antichității, pe medalioanele de pe arcul lui Constantin, de la Roma; (...); în literatură, la un Horațiu, Marțial, (...). (...) Sunt menționate, în acest sens, paginile despre scenele de vânătoare de pe arcul lui Constantin, despre sculptura persană din timpul sasanizilor, pictura din mormântul Nasonilor, (...).

85 (...) „Non omnia possumus omnes”(1)

Sau, când relatează despre modul în care Constantin cel Mare, primul împărat creștin, și-a însușit arcul de triumf al lui Traian, restaurându-l și împodobindu-l cu inscripții care vorbesc despre meritele sale. „Deși-mi vine foarte greu - conchide glumeț Odobescu – să aduc așa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat și patron al Bucureștilor, dar, am mai spus-o și în alt loc – eu țin întotdeauna cu Traian și nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.”

1 = Vergilius, Egloga III, vers 63: „Nu toți putem toate” (n. Odobescu).

86 (...) Și începe descrierea unei călătorii, cu ani în urmă, prin munții Buzăului, conduși de un tânăr țăran din satul Bisoca, „un fel de oacheș Apollon muntenesc”, comoară de grai și înțelepciune populară. Bisocianul dă deslușiri despre oameni și locuri, despre rostul florilor și al buruienilor, ale căror nume pitorești în rostirea neaoșă a țăranului scriitorul le notează încântat, prilej de a ironiza din nou dicționarul latinist al Academiei și principiile aberante ale pedanților săi autori: „(...) De-aș fi stat să le însemnez pe toate, poate îmi da și mie Societatea Academică să lucrez – nu, vai de mine – în Dicționarul cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubașul Glosariu, unde pricopsiții noștri lexicografi și scornitori de grai nou și pocit asvârlă ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasă noastră limbă românească. (...)”.

 

VI. Director al Teatrului Național și al Școlii Normale Superioare. Istoric savant. Alte inițiative.

94 (...) El scrie piesa Radicalele (1881), adaptare după comedia La Grammaire a lui Labiche, în care satirizează pe latiniști, și (...).

95 (...) La sfârșitul anului 1876, într-un articol, Marele bolnav al Orientului, el arăta curajos (țara se află încă sub suveranitatea Turciei) decăderea imperiului otoman, minat de vicii fără egal în vârful administrației sale și devenit, ca nicăieri în Europa, călău pentru popoarele subjugate („bancrută, detronări în harem, ucideri de miniștri și agenți consulari, măceluri și pustiiri prin provinciile creștine cele mai îmbelșugate, lipsă totală de autoritate morală, cruzimi, barbarie și fățărnicie pretutindeni”). Articolul pleda pentru curmarea acestei stări de lucruri, în sensul de a se impune Turciei, de către puterile unite ale Europei civilizate, eliberarea popoarelor din Balcani și organizarea lor în state, „pe baza naționalităților”. „Prelungirea domnirii Turciei în orientul Europei este o rană fără vindecare, în mijlocul căreia va trebui neapărat să se înfigă scalpelul”, concludea radical autorul articolului. La începutul anului următor, într-o suită de articole publicate în ziarul „Românul”, Odobescu polemiza cu broșura lui I. Ghica, O cugetare politică, tipărită atunci, combătând părerile neutraliste ale memorialistului, afirmând patetic ideea intervenției armate a României împotriva Turciei pentru cucerirea independenței.

96 (...) Două săptămâni mai târziu, într-o nouă conferință, Curcanii, ținută tot la Ateneu (tipărită în același an în volum, împreună cu cea despre răscoala iobagilor ardeleni), Odobescu evoca, cu aceeași caldă admirație, vitejia armatei române în luptele cu turcii pentru cucerirea Rahovei. (...)

97 (...) Cu prilejul Expoziției Universale din 1867 de la Paris, Odobescu întocmise în limba franceză și pusese în circulație o Notă privind antichitățile României, menită a atrage atenția străinilor că pe pământul românesc există bogate urme de așezări străvechi. (...) O parte a bogatului material informativ adunat cu această ocazie [Cestionar arheologic, 1871, Ministerul Instrucțiunii], a fost prelucrat de autorul chestionarului în lucrarea Rămășițe antice din județul Dorohoi, în care se indicau, ordonate pe plăși și alfabetic, toate localitățile cu urme istorice.

98 Numeroase alte studii și comunicări sunt publicate în anii următori: (...), Relațiune despre antichitățile județului Romanați (1877) – excelent ghid topografo-arheologic – Antichități scitice (1879), (...), Iconografia lui Traian. Statue și busturi antice (1888). (...) Într-un articol scăpărător, intitulat Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează, publicat în ziarul „Columna lui Traian” din 1873, Odobescu ironiza explicațiile diletante ale lui Bolliac dintr-unul din articolele acestuia, Uzul fumatului în timpii preistorici, care atribuia vechilor traci niște obiecte în forma unor pipe, găsite în câmpia Dunării, folosite, chipurile, în timpurile preistorice, pentru fumat. Demonstrând caracterul fantezist al opiniei lui Bolliac, explicabil prin lipsa de informație a autorului cu privire la obiceiurile vechilor popoare dunărene, (...).

99 (...) El [cursul Istoria arheologiei 1877] cuprinde, în 15 lecții, o prezentare a izvoarelor arheologice și a dezvoltării științei arheologice, din antichitate până la mijlocul veacului al XVIII lea, cu descrierea judicioasă a obiectivelor arheologice, stăruind asupra monumentelor arheologice foarte importante și cu deosebire asupra monumentelor de artă. (...) Descrierea plastică a monumentelor de artă (grupul statuar Laokoon, ...), ale operelor literare (Andriana lui Terențiu), schițarea cu mijloace literare a unor biografii și portrete de scriitori, artiști sau oameni de știință (Lucian, Pliniu cel Bătrân, ....) face să sporească interesul cursului. (...)

100 (...): „Cultul naționalității noastre, întru care intră negreșit și oarecare mândrie că suntem din vița lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda și gâștele din bătătură, sub cuvânt că sunt urmașe ale gâștilor din Capitoliu. Strănepoți curați sau corciți ai romanilor, (...) și să nu căutăm... a ne oțărî într-o deșartă și ridicolă îngâmfare de origine, că adică noi suntem fiii Romei, și nu vrem să știm decât limba Romei, decât istoria Romei, și decât antichitățile Romei”. (...)

102 (...) În 1885, e nevoit să demisioneze din postul deținut la legație, dar rămâne mai departe la Paris, hărțuit mereu de lipsă de bani, continuându-și lucrul la Tezaur și la colecția de documente, pentru care primește slabe subvenții de la Academie și din care tipărește în același an, la București, un prim volum, intitulat Documente privitoare la istoria românilor, având un subtitlu lung: Urmare la colecțiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki – Suplement I – vol. II  - 1781-1814 – cu portretul lui Ioan Gheorghe Caragea voievod – Documente culese din Arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris – Publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și ale Academiei Române. (...)

105 În acest sens, el a convins o serie de profesori de prestigiu de la Universitate să țină lecții și la Școala normală superioară: Ion Bogdan, pentru limba slavă veche, Francudi pentru limba greacă, (...).

107 (...) În octombrie 1895, prezidează la Iași comise de concurs, din care fac parte, între alții slavistul Ion Bogdan și A. Xenopol, pentru ocuparea catedrei de istorie universală de la Universitatea din București, și determină, în ciuda opoziției locale și a unei campanii calomnioase de presă, numirea tânărului Nicolae Iorga, cel mai pregătit și mai talentat dintre cei patru candidați. (...)

 

VII.

108 (...) Îndeosebi studierea îndeaproape și prețuirea literaturii clasice greco-latine îi vor forma și stimula preocuparea pentru stilul îngrijit  (fraza ușor convențională, cu perioade largi, minuțios și savant construită, cu expresia în genere studiată). (...)

Dinicu Golescu (POPP 1968)

Gh. Popp, Dinicu Golescu, Editura Tineretului, București, 1968, 127 p.

 

Străbunii. Părinții. Frații

7 (...) Pe când Ghica-vodă se afla în tabăra turcească la asediul cetății Uivar (Neuhasel), Stroie Leurdeanul, împreună cu Dumitrașcu Cantacuzino și cu Doamna Maria a lui Grigorașco Ghica-vodă, au trimis cărți „cu pâră mare” împotriva lui Constantin Cantacuzino. (...)(1)

1 = Letopisețul cantacuzinesc în „Cronicari munteni”, București, EPL, 1961, vol. I, pp. 184-185.

8 (...) Cel călugărit cu sila [S. L.] își leapădă curând rasa din mănăstire, trecând în Țara Ungurească, de unde, auzind că marele vizir l-a înscăunat iarăși domn pe Grigorașco Ghica, pleacă în grabă la Adrianopol, „spuindu-și patimile și nevoile ce au tras”(3).

Sub Duca vodă, care merge alături de turci cu oaste în Țara Leșească, îl găsim pe acest strămoș îndepărtat al Goleștilor caimacam, adică locțiitor de domn.

10 Alt fiu al său [S. L.], Matei, ia numele de Golescu. Acesta este tatăl spătarului Radu Golescu, care trăiește pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat.

După ce turcii îl ridică pe Ștefan Cantacuzino și pe învățatul său tată, stolnicul Cantacuzino, și-i ucid în chinuri la Țarigrad, este numit domn în Țara Românească Nicolae Mavrocordat, aflat până atunci pe tronul Moldovei. (...)

Prin urcarea în scaun a lui Nicolae Mavrocordat se inaugura șirul domnilor fanarioți, simpli funcționari ai Porții, sub care exploatarea avea să se întețească în cele două principate. Radu Golescu devine conducătorul mișcării politice pentru scoaterea țării de sub jugul secular al turcilor și, în acest scop, cheamă ostași austrieci în țară, adăpostindu-i la mănăstirea Vieroș și apoi în conacul întărit de la Golești. Mavrocordat trimite soldați turci, tătari și români ca să-i izgonească, dar aceștia „fiind închiși în curte, nu le putea strica nimic, nici putea să se bată cu ei”. (...)(2)

2 = Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Rumânești, în „Cronicari munteni”, vol. I, București, EPL, 1961, p. 604.

11 (...) [14 noiembrie 1714] Mavrocordat este luat în captivitate și dus cu „pază tare” la Cotroceni și, de aici, prin Târgoviște, la Sibiu, unde este dat în mâinile comisarului împărătesc Steinville(1).

Însuși marele spătar Radu Golescu pleacă cu alți delegați la Beci (Viena), unde obține o audiență la împăratul Austriei, pentru a-l determina să-i scoată pe turci din țară cu armele și să pună domn pe Iordache beizadea, feciorul răposatului Șerban vodă Cantacuzino. (...)

1 = Ibidem, p. 507.

13 Nicolae (Nae) [Golescu], zis și Deli-Aga, va fi mare vornic și va face parte din delegația boierilor care vor merge în 1822 în misiune diplomatică la Constantinopol pentru a cere un domn pământean. (...) Datorită pregătirii sale remarcabile, [Iordache Golescu] este numit, încă în 1803, mare stolnic, iar în vremea domniei lui Caragea vodă ocupă înaltele dregătorii de mare vornic și efor al școlilor.

Când în anul 1817, Caragea vodă dorește să se întocmească un nou regulament al școlilor, se constituie o comisie din care face parte și Iordache Golescu. (...) Anaforaua membrilor comisiei este întărită de domn și astfel, prin stăruințele, mai ales ale lui Iordache Golescu, se pun temeliile primei școli superioare în limba română, aceea a lui Gheorghe Lazăr. (...)

14 Recunoștința pentru fundarea acestei școli în limba țării și-o va arăta dascălul ardelean într-un emoționant apel lansat pentru subscriere la publicarea unui curs de matematică, unde îl va menționa printre cei care-l ajutase mai din plin și pe Iordache Golescu, „strașnic iubitor de muze”(1).

(...)

Comediile sale circulau sub titlul generic de Istoria Țării Rumânești. Starea Țării Rumânești în vremea străinilor și a pământenilor. Ele înfățișau, cu mijloacele pamfletului, aspecte sociale din vremea ultimilor domni fanarioți, a lui Grigore Dimitrie Ghica și domnilor regulamentari.

Scrierile sale morale și le-a grupat într-o Cărticică cuprinzătoare de cuvintele ce am auzit de la însuși cugetul meu. Aceste cuvinte reprezintă, în fond, niște disertații și dialoguri pe teme filosofico-morale, cuprinzând idei filosofice din operele învățaților greci și a celor francezi din secolul luminilor (al XVIII lea).

(...)

1 = Apelul este reprodus în Antologia gândirii românești în secolele XV-XIX, București, 1967, Editura Politică, vol. I, pp. 171-172.

15 (...) Iordache Golescu a tălmăcit diferite cărți din limba franceză în greacă modernă, fapt care atestă nu numai referințele lui personale, ci și ale societății vremii.  Printre aceste traduceri se află (...); Le temple de Gnide, Cephise et l Amour și Arsace et Ismenie – toate ale lui Montesquieu. (...)

El dă și o versiune în limba greacă din Les Lettres persanes, una din cele mai însemnate scrieri ale autorului său preferat. (...)

16 Una este celebra carte grecească Engolpion de aur, în traducere românească, neterminată, purtând titlul Icoana lui Chevit, și alta, Iliada lui Homer, din care s-a încumetat să tălmăcească, în versuri ritmate, primele 200 de stihuri ale Cântului I.

De asemenea, a alcătuit și un Atlas de tabele geografice, în grecește, tipărit la Viena în anul 1800, la care anexează o hartă parțială a Valahiei. (...)

 

Dinicu Golescu – mare dregător al Țării Românești

18 (...) Printre profesorii angajai de el [tatăl Radu Golescu] se aflau specialiști în elină, latină, italiană și franceză(1). La dispoziția copiilor se găsea întreaga sa bibliotecă, plină de manuale grecești în manuscris.

1 = Eliade Rădulescu, Echilibrul între antiteze, ed. P. Haneș, București, 1916, vol. I, p. 132.

19 Din conținutul puținelor cărți conservate (o geografie, o mitologie, un compendiu de istorie universală, o aritmetică, o geometrie, o pravilă, o istorie a bisericii de Apus și de Răsărit și o antologie a poeților greci, clasici ai antichității) cuprinzând pagini din Hesiod, Teocrit, Anacreon, Pindar, Aristofan etc(1) ne putem forma totuși o idee despre cunoștințele timpurii căpătate de Dinicu Golescu acasă.

Cultura și-a completat-o la Academia grecească din București sub conducerea unor profesori erudiți.

Această înaltă școală fusese întemeiată în anul 1679 de Șerban-vodă Cantacuzino, la îndemnul eruditului său frate, stolnicul Constantin Cantacuzino. Ea funcționa în chiliile mănăstirii Sf. Sava. Voievodul Alexandru Ipsilanti reorganizează, prin hrisovul său din ianuarie 1776, Academia, creându-i condiții materiale mai bune, ceea ce a permis și sporirea numărului de profesori de la doi la nouă: doi pentru gramatică, doi pentru matematici, astronomie și istorie, unul pentru fizică, unul pentru teologie și trei pentru limbile latină, franceză și italiană.

Se pretindea ca fizica să se predea în limba greacă, „urmând calea lui Aristotel și comentatorilor lui”, matematicile fie în greacă, fie în limba latină, franceză sau italiană.

Planul de învățământ era următorul: elevii începători studiau trei ani numai gramatica și erau introduși apoi în studiul limbii latine, după care urmau alți trei ani de însușire a limbilor greacă și latină, predându-li-se cei renumiți scriitori antici.

1 = Cf. N. Bănescu, Viața și scrierile marelui vornic Iordache Golescu, București, 1910, pp. 11-12.

20 În ultimii trei ani, elevii făceau exerciții de poetică și retorică în greacă și latină și studiau morala lui Aristotel, învățând, după amiaza, limbile italiană și franceză.

După acești 9 ani de studii, se putea trece la „ascultarea științelor universitare”, cu durata de trei ani, în care timp se țineau prelegeri de aritmetică și geometrie, istorie și istoria geografiei, de filosofie aristotelică și astronomie.

(...)

În vremea în care studia aici Dinicu Golescu, conducerea școlii o avea eruditul Lambru Fotiadis, comentator subtil al textelor autorilor greci. Matematicile erau predate de Constantin Vardalah, doctor în medicină, alcătuitorul unui manual de fizică, destinat anume studenților săi, iar Ștefan Comita, editorul unei enciclopedii necesare școlilor grecești, preda etica.

(...) Astfel, logica era studiată după tratatul lui Condillac în traducerea lui Daniil Philippide (1801); N. Varcossi tradusese Logica, după Baumeister, popularizatorul filosofiei lui Cristian Wolff; Psihologia logică (rațională) fusese tradusă de Al. Psalida după Wolff (Viena, 1795) etc(1).

1 = Cf. Istoria gândirii sociale și filosofice în România, București, 1964, Editura Academiei RSR, p. 116.

21 (...) În adevăr, există numeroase știri documentare care atestă răspândirea pe teritoriul nostru a scrierilor principalilor gânditori iluminiști din Franța, fie în original, fie în traducere greacă sau chiar română. (....)

22 Episcopul Râmnicului, Chesarie, dorea s-o consulte, cerând, în mod expres, printr-o scrisoare din 15 iunie 1778, să i se cumpere de la Sibiu sau de la Viena, „o carte ce să numește sfranțozește Dictionnaire encyclopedique, adică, Lexicon, care ieste despărțit în multe tomuri, unde să coprinde toate învățăturile și toate științele cu alfaviton”(1).

Chiar domnitorul Constantin Ipsilanti achiziționează în anul 1802, cu 300 de franci, un exemplar al Enciclopediei(2).

(...) „(...) Operele d-lui Voltaire se găsesc în mâinile câtorva tineri boieri și gustul autorilor francezi ar fi astăzi un obiect de comerț în aceste locuri, dacă patriarhul Constantinopolului n-ar fi amenințat cu mânia clerului pe toți cei care citesc cărți catolice romane și, îndeosebi, cele ale d-lui Voltaire”(3).

1 = N. Iorga, Contribuții la istoria literaturii române în veacul al XVIII lea și al XIX lea, București, 1906, p. 11.

2 = Hurmuzaki, Documente, vol. II, suplementul I, 1885, p. 249.

3 = Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Iași, 1777, p. 219.

23 (...) De un succes deosebit s-au bucurat la noi piesele lui Voltaire, care figurau permanent în repertoriul teatrului grecesc de la București. Pe această scenă s-au jucat, în aplauzele entuziaste ale spectatorilor, Brutus, Moartea lui Cezar, Meropa etc.

Din J. J. Rousseau s-au tradus la începutul secolului XIX, în limba greacă, Discursul asupra originii și apariției inegalității și Contractul social(2).

Cum s-a mai arătat, acesta [I. Golescu] a transpus în versiune greacă una din operele capitale ale primului iluminist francez: Les lettres persannes. Este mai mult ca sigur că marele logofăt [D. Golescu] a citit primul în manuscris tălmăcirea aceasta, luând cunoștință de concepțiile înaintate ale lui Montesquieu, din vigurosul său pamflet politic. (...)

24 (...) 1 = Romanul [Montesquieu, Histoire orientale ou Arsace et Ismeni] a fost tradus în grecește de Iordache Golescu înainte de 1817.

2 = (...) Cât de profundă era influența iluminismului francez în Principatele Române o dovedește și reacția înverșunată a sultanului, care dă poruncă patriarhului să condamne ideile ateiste și revoluționare și silește pe domnitori să ia măsuri pentru a împiedica pătrunderea acestor idei în țările lor. (...) Spiritul filosofic francez și, mai ales, ideile lui Voltaire sunt combătute de Patriarhia ecumenică prin două cărți polemice: Apologhia creștinească a teologului Atanasie din Paros, publicată și în limba română, și Învățătura părintească, atribuită lui Antim al Ierusalimului, tradusă de asemeni în limba noastră. Vezi studiul Ariadnei Camariano, Spiritul filosofic și revoluționar francez combătut de Patriarhia Ecumenică și Sublima Poartă, București, 1941.

25 Își însușise destul de bine limba greacă, veche și modernă, căci dă două traduceri din această limbă: Adunare de pilde... și Elemente de filosofie morală. Știa relativ bine franceza și italiana, cum o probează mulțimea neologismelor de origine latino-romanică din Însemnarea sa(1).

Îi era familiară mitologia. Textele filosofilor și istoricilor antici îi erau bine cunoscute, precum și operele vestiților moraliști ai lumii. În opera lui originală sau tradusă găsim dese referiri la marii bărbați politici din toate vremurile. Din literatura artistică îi erau apropiați mai ales, clasicii greci, dar și cei francezi. (...)

1 = Cf. Aurel Nicolescu, Observații asupra neologismelor din Însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, în „Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX lea”, vol.  II, București, 1958, Editura Academiei RPR, pp. 5-53.

26 (...) Se configurează, astfel, personalitatea spirituală și complexă a lui Dinicu Golescu, care posedă cunoștințe temeinice în domeniul culturii clasice și al disciplinelor umaniste, ca și în cel al altor științe: fizica, matematica, astronomia, geografia etc.

(...) După absolvirea Academiei grecești i se îngăduie și lui Dinicu Golescu să0și aleagă „viața ce voiește bisericească sau politicească”, cum glăsuiește hrisovul domnesc al lui Alexandru Ipsilante. (...)

27 (...) Instabilitatea domnilor, disensiunile dintre boieri, ocupațiile străine, incursiunile bandelor turcești contribuiau la starea de nesiguranță a locuitorilor. (...)

Astfel, în anul 1802, se refugiază, ca și alți boieri, peste munți, în Ardeal, de frica lui Pazvantoglu, un pașă răzvrătit contra sultanului, care, după ce băgase groaza în locuitorii Olteniei, se îndrepta acum spre Capitala țării. (...)

28 (...) De asemenea, își asigură bunăvoința generalului Poniatowski, care îl determină pe Napoleon să dea instrucțiuni ambasadorului francez la Constantinopol ca în Valahia să fie numit un pământean, Alexandru Șuțu.

30 (...) Acest partid național [1814, Golescu] se opunea politicii domnilor fanarioți. (...)

1 = Este menționat cu acest titlu [hatman] în Catalogul subscriitorilor iubitori de frumos și de muze pentru poema cretană Erotocrit a lui V. Cornaros, în curs de apariție. Catalogul a fost reprodus de N. Cartojan în Poema cretană Erotocrit în literatura românească și izvorul ei necunoscut, București, 1935, pp. 52-57.

31 Se aprobă propunerea Bălăceanului ca unul din rândul lor să alcătuiască un detașament din slujitori, cătane și panduri, să treacă  Oltul și, întâlnindu-se cu Tudor, să-i propună „ca să se unească și al cu ai noștri, să facă toți o oaste a țării”, iar apoi să se gândească „cum să îndrepteze toate neorânduielile țării spre scăpare de fanarioți”. (...)

Împotrivindu-i-se „cu război” lui Tudor, Văcărescu este înfrânt, deoarece toți arnăuții lui rec de partea răsculaților, el însuși abia putând să scape cu viață.

Sosește știrea că Nicolae Ipsilanti – cu eteriștii săi – a trecut din Rusia în țara noastră și vine, prin Focșani, ca să se unească cu Farmachi, Mihali, Sava și alte căpetenii locale ale grecilor răsculați. (...) De aici reintră în țară, dar la Câmpina arnăuții lui Duca îl prind și-i propun ori să intre în Eterie „împotriva pământenilor”, ori să se înapoieze la Brașov. (...)

Iordache Golescu, auzind că turcii sunt la Giurgiu și înaintează spre București, pentru a înăbuși răscoala, fuge la Golești, unde află că familia lui și a lui Dinicu s-au îndreptat spre Curtea de Argeș, ca să scape de arnăuții lui Farmachi.

32 La Pitești, Iordache e prins de căpitanul Simeon, cumnatul lui Tudor, dar este îndată eliberat și i se dă, cum se exprimă el, „un căpitan cu cincisprezece cătane, spre pază pe drum dă ceilalți zavergii”, fiind dus „ca un pașă pă drum din conac în conac”. (...)

În ziua de 8 mai a anului 1821, Tudor, prinzând de veste că turcii trec Dunărea, părăsește Capitala cu gândul de a se întări în mănăstirile de peste Olt. (...)

La 21 mai 1821, sosește de la Pitești căpitanul eterist Iordache Olimpiotul și, profitând de nemulțumirile unor comandanți din oastea lui Tudor, care-i pedepsea sever pe indisciplinați și pe hoți, îl acuză pe conducătorul pandurilor că „lucrează pe sub mână cu turcii”, obținând astfel încuviințarea lor de a-l duce în fața prințului Ipsilanti pentru „a se explica”.

33 (...) Unul din foștii lui panduri, Cioranu, putu auzi următoarea replică semeață dată de Tudor căpitanului Iordache Olimpiotul: „Ce credeți să faceți cu mine? Să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte: în mai multe rânduri am înfruntat moartea în război. (...) Turcii sunt în țară și voi singuri nu sunteți în stare să vă bateți cu ei cu ispravă; veți vedea!”

Transportat la Târgoviște, unde își instalaseră cartierul general eteriștii, Tudor este măcelărit mișelește cu iataganele, din ordinul lui Ipsilanti, în noaptea de 26 spre 27 mai și aruncat într-un puț, pentru a se ascunde astfel fapta. „Asasinat mârșav!” va exclama Marx, care a înțeles că singur Tudor, în fruntea pandurilor săi, ar fi putut să mântuie țara de jugul otoman și să dea pământ țăranilor.

34 (...) După înăbușirea răscoalei, după înfrângerea ultimei rezistenței eroice a Batalionului sacru al eteriștilor la Drăgășani, încep fărădelegile soldaților turci, care în fiecare zi tăiau, împușcau, trăgeau în țeapă sau sugrumau, numindu-i „pă toți dă zavergii, eteriști și apostați”(1).

1 = Iordache Golescu, Preascurtă însemnare dă tulburarea Țării Românești, în Emil Vârtosu, Iordache Golescu și întâmplările anului 1821, „Viața Românească”, XII (1930), nr. 9-10, p. 248.

35 Cu toate că marele vizir dorea să-i determine pe boierii fugiți să se întoarcă în țară, aceștis răspund celor din București că nu pot da urmare îndemnului pentru că turcii, sub pretextul că urmăresc pe eteriști, pradă Țara Românească.

În perioada decembrie 1821 – martie 1822, boierii munteni refugiați la Brașov, printre care și Dinicu Golescu, fac proiecte de reforme, în care întreaga răspundere pentru suferințele țării se aruncă asupra turcilor. Pentru îndreptarea situației, ei propun următoarele măsuri mai deosebite: restabilirea hotarului dunărean până la jumătatea fluviului, restituire cetăților luate de turci, (...)(2).

Devin acum mai clare motivele politice care l-au determinat marele logofăt să rămână atâta timp peste graniță; turcii îl socoteau „apostat” și „zavergiu”. (...)

2 = Ioan C. Filitti, Frământările sociale și politice în Principatele Române de la 1821 la 1828, București, 1932, pp. 83-89.

36 (...) Membrii mai în vârstă [Societatea Literară, Brașov, 1822] „cunoșteau secretele politice” ale asociației, cei mai tineri aveau datoria de a face traduceri din elină îndeosebi și să alcătuiască un dicționar al limbii române(1).

1 = Ion Eliade Rădulescu, Echilibru între antiteze, ed. P. Haneș, București, 1916, pp. 135-136.

 

Călător prin „Evropa”

38 (...) În anul 1766, un preot bănățean, Mihai Popovici, merge la muntele Athos și lasă câteva însemnări. (...) [1770-1771, Rusia] Strecoară, însă, în relatarea sa aprecieri ostile turcilor când amintește de slujba religioasă la care a asistat și unde era prezentă și Ecaterina, țarina „ce au câștigat Amorea, sfărâmând puterea spurcatului turc”.

41 (...) [Budapesta]; intră în biblioteca de aici, unde sunt expuse cărți rare în limbile greacă, latină, (...).

42 (...) (...), se mai găsea acolo [muzeul militar Viena] și „lanțul gros ca pe mână” și lung de o sută de stânjeni, cu care turcii – zice Golescu, intenționau să împiedice trecerea corăbiilor inamice pe Dunăre. (...)

48 În fostul palat al dogilor, privirile i se ațintesc asupra statuilor de marmură, înfățișând diverse personaje și întâmplări din mitologie, precum și asupra picturii alegorice a robirii Moreii, „pe care o au zugrăvită în chip de muiere legată cu lanțuri și otcârmuitorul ostășesc o dă în mâna și stăpânirea Veneții”.

51 (...) [pinacoteca Munchen]: „Narcis cel frumos, ce singur s-a drăgostit de sineși(1); (...) Seneca, când singur să omoară în baie, slobozindu-și sângele din vinele mâinilor și ale picioarelor(3); (...)”

1 = Pictură a lui Bartolomeo Torreggiani, (pictor și sculptor, 1590-1664).

3 = Pictură de Rubens sau de elevii săi.

52 (...) Înnoptând într-un sat obscur, Grindorf, i s-a întâmplat chiar lui să converseze cu un sătean, care, după ce i-a recitat câteva rânduri din Xenofon și stihuri din Homer în greaca veche, i-a relatat că în așezările lor sunt școli în limba națională și acela care se „îndulcește” la cunoștințe e trimis la oraș în școli superioare, unde se predau și limbi străine.

 

„Condeiele nu vor mai fi uscate”

58 (...) Folosind cunoștințele de retorică(1), pe care și le însușise ca elev al Academiei grecești din București, Dinicu Golescu, ținând seama de mentalitatea clasei conducătoare de la noi, tinde s-o convingă de necesitatea unor reforme sociale și politice în spiritul veacului.

1 = Constantin Vardalah, care preda această disciplină, și-a tipărit mai târziu expunerile sale în Arta retorică, Viena, 1815. Lucrarea aceasta se afla la baza educației literare a lui Dinicu Golescu.

60 (...) Anaforalele ce li [boieri dregători] prezintă spre semnare li se par a fi „în limba armenească”.

62 (...) Domnitorilor fanarioți le face un izbutit portret moral, evidențiind ridicola infatuare: „ne plecăm (în fața lor) până ne dă capul de pământ și rămânem mulțumiți când numai cu coada ochiului să vor uita cătră noi, căci trupurile nu le mișcă, parcă sunt de ceară și se tem să nu să frângă. Iar când ne vor zâmbi a râde, atunci cu mare bucurie trebuie să povestim către familie și către oamenii casii.” (...)

65 (...) Imaginea hărțuirii prin codri a țăranilor ce nu-și putuseră plăti dările se prezintă într-o viziune apocaliptică: „Și când aceștia din nenorocire prindea de veste când vinea în satul lor zapciu(1), polcovnicu(2), căpitanu, mumbașir (3) isprăvnicesc, mumbașir domnesc, fugea atât ei cât și muierile lor și copiii care putea fugi prin păduri și pe munți, întocmai ca dobitoacele cel sălbatice când le gonesc vânătorii cu câini. (...)”

1 = Cel ce strângea dările și, în caz de neplată, vindea avutul datornicului; executor.

2 = Colonel (rusă).

3 = Agent fiscal de urmărire și execuție.

68 (...) În Europa centrală și răsăriteană, iluminismul s-a caracterizat, datorită condițiilor specifice de aici, prin legătura cu mișcările de eliberare națională. Și în acest mod se explică atitudinea antiotomană a lui Dinicu Golescu și înflăcăratul lui patriotism.

Neputându-și exterioriza deschis ostilitatea față de turci, el recurge la limbajul aluziv.

69 Se narează în jurnalul său o întâmplare petrecută cu ocazia unei vizite la spitalul de alienați mintali din Viena, pe care n-a avut voie să-i vadă „căci, insinuează el, nu mi-au dat voie dohtorul, cerându-mi destulă iertăciune, pricinuind că sunt îmbrăcat cu haine turcești, și cum mă vor vedea, toți se vor turbura atât, încât spitalul se va amesteca. Pentru care, adevărat mi-au părut foarte rău, dar nu căci nu i-am văzut, ci de ciudă, pentru ce numai nebunii să nu poată suferi de a vedea un turc, iar cei înțelepți și luminate neamuri în învățături și în cunoștința dreptăților omenirii își pun trupurile înaintea gloanțelor grecești, ca întâi ei să le poprească”. Sunt vizați, precum se constată, cei care, în loc să fie de partea grecilor răsculați, îi sprijină pe tiranii turci.

Trecând prin orașul Laibach, pe lângă care curge gârla Sava, călătorului îi vine în minte momentul istoric când „aciia s- au hotărât jugul tiranicesc al creștinilor, care din nenorocire lăcuiesc în Evropa turcească”. (...)

71 (...); el știe că vechii greci, mergând la „Eghipet” și-au îmbogățit cunoștințele și au învățat multe meșteșuguri, pe care apoi le-au transmis romanilor. Aceștia, la rându-le, au răspândit științele în toată Europa. (...)

72 (...) Însemnare a călătoriii mele a constituit un model pentru scriitorii din veacul trecut: (...) și Dimitrie Bolintineanu (Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria, Călătorii în Asia Mică etc).

 

Școala „slobodă” din Golești

74 (...) În această calitate [director 1826-1830], Aaron Florian alcătuiește Înștiințarea și programul școlii de la Golești, în text bilingv (latinește și românește). Introducerea limbii latine în programă este considerată ca binevenită, întrucât – arată el cu îndreptățire – românii sunt „strănepoții romanilor și limba este îndeaproape rudenie cu cea latinească”. (...)

1 = Înștiințare pentru școala din satul Golești ce se află în județul Muscelului, cătră părinții ce vor voi să învețe copiii dumnelor limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească și mai vârtos să învețe cel dintâi temeiu al omului pentru care învățătură se și tipăresc cărțile cele trebuincioase...(reprodusă de N. Hodoș în introducere la Însemnare..., București, 1910, pp. XL-XLIV).

75 (...) În al patrulea an – retorica, geografia Europei, istoria noroadelor cele mai vestite din Europa, aritmetica. În ultimul an al acestui curs se învăța: poetica, istoria popoarelor vechi, geografia Asiei, Africii, Americii, Polineziei, precum și Mitologia. În toți cei cinci ani era inclusă și „învățătura creștinească”. În anul al șaselea („cursul filosoficesc”), programa cuprindea: logica, filosofia, metafizica „curată” (teoretică) și aplicată, morala, algebra și geometria.

(...) Studierea limbii latine înlesnea – în concepția lui Dinicu Golescu – înțelegerea structurii gramaticale și a lexicului limbii române.

77 (....) Volumul [Adunare de pilde filosoficești și bisericești..., Buda, 1826] este „sporit” cu pilde extrase din cărțile profesorului său Ștefan Comita, care, la rându-i, le adunase „de la scriitorii mai vechi”, (...). (...)

Nu lipsesc pe alocuri nici aprobările exprese ale lui Golescu sau chiar localizările, ca, bunăoară, atunci când se menționează spusele lui Solon cu privire la orașele rău cârmuite de bărbați necinstiți și neînvățați, unde, în loc „de fericire și lumină, va fi ticăloșie și întunecime”. Tălmăcitorul nu-și poate stăpâni gândul și exclamă: „Ca pe la noi!”

78 Caracterul de clasă al justiției era evident și pentru legiuitorii antici, din a căror operă Golescu prezintă pentru elevi această reflecție plastică: „pravila este ca țesătura păianjenului, unde căzând musca sau țânțarul se prinde, iar albina și viespea spărgând-o scapă. Așa și în pravilă, cel mic și sărac se va prinde, nu are scăpare, iar cel bogat și iute în limbă desputernicează hotărârile și se apără”.

Ne putem lesne imagina câtă satisfacție va fi încercat Golescu, care-i încondeiase în a sa Însemnare pe călugări, atunci când a înfățișat în limba noastră o întâmplare cu tâlc din viața lui Diogene: filosoful cinic grec, văzând pe niște egumeni ducând la judecată pe unul care furase un pahar, a exclamat: „hoții cei mari au prins pe cel mic!”(1).

1 = Anecdota pare a avea o bază reală, întrucât este reprodusă de Diogene Laertios în Despre viețile și doctrinele filosofilor, București, 1963, Editura Academiei RPR, p. 307

79 A doua parte a cărții cuprinde o serie de pilde extrase din mici istorioare cu animale, întâmplări pline de tâlc din viața bărbaților iluștri din antichitate și lucrarea lui Xenofon despre economie, toate traduse din grecește de marele logofăt după manualele lui Ștefan Comita.

Se află aci arhicunoscutele povestiri despre (...); fabula esopică despre bătrânul care a chemat moartea pentru a-i „ajuta” să ridice o greutate; (...).

(...)

În paginile referitoare la învățații din vechime sunt introduse cuvântarea lui Platon împotriva luxului arcadienilor și povestirea intitulată Cum împăratul atineilor Kodru, singur a alergat spre moarte spre folosul patriii lui. (...)

80 (...) Cuvântarea lui Xenofon pentru iconomie constituie, de fapt, un ciclu de lecții, bazate pe exemple, pentru o gospodărire a casei și pentru cultivarea rațională a pământului. Sfaturile cu privire la „iconomie” se desprind din dialogurile lui Socrate cu Critobul și Isomah. Socrate face, prin pana lui Xenofon, elogiul plugăriei, arătând foloasele pe care le oferă această ocupație.

Glosând, cu acest prilej, expresia „bun și milostiv bărbat”, Golescu, care se ridicase în Însemnarea sa împotriva boierilor ce vegetau la orașe, menționează că: „Așa numea athineii pe aceia care avea stare bună, câștigată prin strădania țărănească, care este cea mai dreaptă dintre avuții”.

81 (...) După acest mic tratat de gospodărie și agricultură, urmează Povățuirea lui Socrat către Dimonik, sub formă de sfaturi lapidare, cu privire la folosul învățăturii, al prieteniei, al virtuții etc. În dezacord cu îndemnurile filosofului antic, Golescu polemizează cu Socrate, care îl sfătuia pe Dimonik să-și viziteze rar prietenul și să-i ascundă faptele sale, ajungând la încheierea că o astfel de amiciție e mai mult o diplomație. (...)

(...)

Ultima parte a volumului cuprinde o selecție de „fapte istoricești și anecdote”, care sunt, după părerea lui Dinicu Golescu, „foarte vrednice de a împodobi mintea tinerimii”, traduse în românește, prin intermediar grecesc, după cartea „franțozului” M. H. Lemaire*.

*=Traducerea din limba franceză în limba greacă o face Al. Racoviță, ginerele lui Dinicu Golescu.

82 (...) Fabricius, cu toate că nu era bogat, refuză cu demnitate să primească aurul oferit de regele Pirus, pentru a-i convinge pe senatorii romani să facă pace. (...)

83 (...) Ultimul capitol al cărții, În ce chip oamenii din vechime întrebuința bogăția, se referă la exemple ilustre din antichitate, când bărbați vestiți își împărțeau veniturile compatrioților sau le cheltuiau pentru folosul obștii, precum Pliniu cel Tânăr.

84 (...) Tot din necesități didactice, marele logofăt traduce lucrarea lui Neofit Vamva, Elementuri de filosofie morală (380 pagini), imprimată în 1827, la Tipografia de la Cișmea din București.

Elementuri de filosofie morală se deschid cu un cuvânt înainte al autorului, unde se dă definiția științei morale, făcându-se observația că, mai ales, partea ei practică n-a progresat prea mult, în primul rând din cauza neînvățăturii și a neștiinței oamenilor. Credința în forța educativă a culturii îl apropie pe autor și, deci, și pe tălmăcitorul său, de Montesquieu.

85 Li se recomandă, așadar, conducătorilor de state să înceapă luminarea poporului prin școli și să prefacă, astfel, năravurile rele în bune, dacă vor să aibă după moartea rapsozi ca Homer.

Se reproduc apoi biografiile și învățăturile celor mai vestiți moraliști ai lumii: Zoroastru, filosof persan trăitor în vremea lui Darius, filosoful chinez Confucuius, fabulistul Esop, socotit moralist prin pildele ce i se atribuie, Socrate, Platon, Aristotel, Theofrast, autorul Caracterurilor moralicești, Cicero, Seneca, Pliniu cel Tânăr, „nepot și fiu de suflet” al lui Pliniu cel Bătrân, Epictet, Plutarch și Marc Aureliu, împăratul filosof. Dintre moraliștii bisericeștii se menționează doar cei trei ierarhi: Grigore, Vasile cel Mare și Ioan Hrisostomul.

Din prezentarea vieții și doctrinei filosofilor laici amintiți sau din comentarii, școlarii își formau o impresie morală asupra istoriei obiectului predat și puteau să tragă unele învățături folositoare în viața de toate zilele.

Prin înfățișarea operei lui Plutarch, de pildă, elevii erau tentați să cerceteze scrierea acestuia Vieți paralele ale oamenilor iluștri, de unde se desprind prețioase învățături morale, autorul judecând faptele politice și personale ale conducătorilor din vechime, prețuind pe cele bune, condamnând pe cele rele.

Pentru ca tinerii să poată intui mai lesne impresia exterioară pe care o produce nestăpânirea de sine este reprodus plasticul portret moral pe care Seneca îl face mâniosului: acesta seamănă cu un nebun, „căci ochii lui aruncă scânteie, sângele urcându-se în cap îi aprinde obrazul, și buzele fără rânduială tremură, i se curmă glasul, își trântește picioarele de pământ”.

86 Manifestându-și, cu multe veacuri înaintea lui Descartes, încrederea în forța rațiunii, Seneca răspunde neîncrederilor în „puterile firii omenești” de a scăpa de „patima mânii”, prin formularea unui adevăr general valabil: „Voința omului poate orice va”.

Marc Aureliu este, după Neofit Vamva, prototipul monarhului luminat al filosofilor iluminiști francezi, căci, zice el, „niciodată nu au lăsat din brațe filosofia, pe care obișnuia s-o numească mamă adevărată” și avea povățuitori înțelepți și învățați, fiind ca un „adevărat Socrat în jilțul împărătesc”.

Partea întâi a manualului acordă atenție, mai ales, problemelor teoretice ale eticii, explicând ivirea moralității prin voința lui Dumnezeu. Imediat, însă, autorul relevă atotputernicia minții iscoditoare a omului, ce are ca „dascăl firesc cercarea”, adică experiența.

Uneori, Vamva, depășind cadrul unui manual de etică propriu-zisă, face incursiuni în sfera politicului, ca în cazul normelor juridice, ce trebuie să fie motivate de necesități și nu impuse de voința stăpânitorilor tirani, căci „pravilă nu este aceea, așa voi eu!” Legile au menirea să pună stavilă arbitrariului despoților, trebuind să servească oamenilor pentru ca „să trăiască bine și fără frică”.

87 Partea a II a manualului separă și mai mult etica de dogmele religioase, cercetând mai cu seamă îndatoririle individului către „sineși” și semenii lui.

Sunt înfierate egoismul și cei cuprinși de această patimă, se pledează pentru altruism și pentru iubirea de patrie, căreia merită să-i jertfim chiar viața.

Izvorul bogăției trebuie să fie munca cinstită, înțelegându-se prin aceasta practicarea meșteșugurilor, a științelor, a slujbelor politice și a neguțătoriei, și nu răpirea roadelor muncii altora, aceasta fiind „o nedreptate învederată”, un „abuz înfricoșat”. Este accentuat faptul că mulți devin „înșelători” și „hoți”, trăind din munca altora. Sunt și unii, care, posedând averi, nu slujesc cu nimic societății, ci, nelucrând, se dedau „cu totul în desfătări și plăceri”.

Tinerii sunt îndemnați să se stimeze reciproc, să fie modești, statornici în principii și sentimente, să fie mărinimoși și să dea dovadă de bărbăție în clipe grele.

Raportându-se la datoriile către ceilalți oameni, autorul, după ce dă definiția societății omenești, arată care sunt formele de guvernământ și distinge, aproape ca în Spiritul Legilor de Montesquieu, următoarele organizări statale: monarhia constituțională („un om supus la legi”), democrația, oligarhia și, în sfârșit, tirania sau despotismul, „când stăpânește unul singur fără a se supune la legi”. Aceste organizări clasice cunosc în istorie o varietate de forme. Oricum ar fi însă oblăduită societatea omenească, cel puțin trei forme de guvernare „trebuie să caute la binele de obște”.

88 Se exclude prin urmare, tirania, adică monarhia absolută, despotică.

Nu numai „mădularul” societății omenești are datorii, ci și societatea omenească contractează datorii față de membrii ei, cele mai importante fiind întemeierea pensioanelor pentru creștere copiilor, a școlilor pentru meșteșugari și științe diverse.

În continuare, autorul pledează pentru drepturile femeilor pe plan cultural. Nu este îndestulător ca ele să știe să citească și să scrie „puțintel”, ci, formând jumătate din societatea omenească și având ca sarcină principală creșterea și educarea copiilor, trebuie să fie socotite deopotrivă cu bărbații la învățătură.

Depășirea limitelor stricte ale unui manual de etică este și mai vizibilă în capitolul intitulat Pentru datoriile clasurilor cele mai deosebite a sistemii cei politicești. Ideile progresiste de aci ni se par a fi cel mai mult în vederile lui Dinicu Golescu, deoarece putea astfel să-și popularizeze propriile-i concepții politice. Neofit Vamva cere cârmuitorilor noroadelor, aleși sau ereditari, să fie virtuoși și înțelepți. Legile ce poartă semnătura lor „să caute la fericirea și siguranța norodului”. Datoria lor e să-și aleagă sfetnici și miniștri cinstiți și instruiți, să fundeze școli publice pentru luminarea norodului, căci „neînvățătura strică năravurile lui cele bune, îl ține sărac, fără de nici un meșteșug”.

Adept consecvent al teoriei dreptului natural, el menționează că din „fire bogat și sărac nu este”.

89 Deosebirea aceasta se naște „în viața socială”. Bogații depind însă de cei săraci, care sunt meșteri și lucrători. Tocmai de aceea ei trebuie să aibă grijă pentru „desăvârșirea meșteșugurilor”, întemeind școli de meserii și de științe „spre folosul neamului și al patriei lor”. Averea lor izvorând din „viața socială”, trebuie întrebuințată spre folosul obștii, ajutând pe nevoiași, încurajând pe cei talentați, stimulând pe plugari etc. Risipirea în van a averii sau lacoma ei conservare este „o nebunie vrednică de milă”.

Pricina înmulțirii săracilor deveniți cerșetori se datorează greșitei politici economice a stăpânirii, care nu încurajează „meșteșugurile și plugăria”.

Obștea orașelor și, în primul rând, bogații sunt obligați să ajute, prin toate mijloacele, pe copiii săraci, copii înzestrați cu aptitudini deosebite, pentru a merge la învățătura cea mai înaltă, căci mulți dintre acești tineri au devenit „slăviți poeți, scriitori, învățători și moșteri”.

Scriitorul profesează un umanitarism de nuanță iluministă reliefând că dragostea pentru om trebuie să fie existentă la toți, fără deosebire de înfățișare, neam, obiceiuri sau idei. Străin de ura națională, el stabilește, însă, trepte deosebite ale iubirii de oameni. Întrucât cu neamul său are „mai multe legături” (situația lui depinde de bunăstarea patriei sale), trebuie să-l iubească „mai mult decât pe alte neamuri” și să contribuie, pe cât va putea, spre „sporirea bunătăților” lui. La nevoie, trebuie să ajute pe orice om, „numai pentru că este om”, dar acest ajutor nu trebuie să provoace „vătămare la neam, la patrie, către care are datorii mai sfinte”.

90 Făcând distincție între „simțirea” patriotică și patriotismul materializat în fapte, Neofit Vamva arată că cel care își iubește cu adevărat țara trebuie să lucreze pentru „binele de obște”. Adevăratul patriot „vede în patria sa și fericirea și cinstea și slava sa”. Interesele țării sale trebuie să fie mai presus de cele personale și acest lucru l-au înțeles oamenii încă din vechime, precum Aristide și Temistocle, care, dușmani fiind, când au văzut că patria lor este în pericol, au plecat împreună la luptă: „Să lăsăm, au zis Temistocle, vrăjmășia noastră aci la porțile patriii, și când ne vom întoarce din slujba obștească, de vei pofti, iarăși vom lua vrăjmășia noastră”.

Frica este „temerea” nemotivată „pentru lucruri nevrednice de temut și de multe ori închipuite”. Leacul este fuga de viața trândavă și, mai ales, cercetarea fenomenelor „după relațiile cele adevărate ce au către noi”.

Tinerii sunt îndemnați, în sfârșit, să nu urască pe alții, să nu-i pizmuiască, să nu fie geloși, să nu înșele, să nu se răzbune, să nu flecărească, să nu fie egoiști etc. Ura este de mai multe feluri: personală, ura transmisă din tată în fiu și ura națională. Combătând cu vehemență toate aspectele pe care le poate îmbrăca această „năpârcă”, autorul demonstrează că a-ți urî semenii, numai fiindcă sunt de alt neam, nu mai este lucru omenesc, ci de „fiară sălbatecă”. În același chip sunt înfierate și fanatismul religios ca și vânzarea de patrie.

91 Dar înfățișarea sumară a conținutului celor două manuale se constată că Dinicu Golescu, având în vedere nevoile dezvoltării țării sale, a ales cu mult discernământ autorii din care a tradus, având cu aceștia afinități spirituale. Ștefan Comita i-a fost profesor, iar Neofit Vamva(1) era cunoscut prin cultura lui deosebită, însușită la universitățile Parisului, unde a fost adânc înrâurit de ideile iluminismului francez. El se bucura de faima de a fi unul din conducătorii ideologiei ai luptei de eliberare a grecilor din Peloponez.

Traducerea și editarea celor două cărți – împărțite gratuit tuturor școlilor existente – era făcută cu scopul de a educa pe tineri în spiritul raționalismului, patriotismului și al umanitarismului, elemente cardinale ale progresului societății românești de atunci. (...)

1 = Neofitos Vamva (1770-1855), originar din Chios. A urmat la Paris cursuri de fizică, chimie, matematică și filosofie în primul deceniu al secolului trecut. Din anul 1837 până la sfârșitul vieții sale a fost profesor al Universității din Atena. A tipărit mai multe lucrări utile școlilor grecești, precum Retorica (Paris, 1813), Analiza gramaticală (Chios, 1828), Însemnări asupra discursurilor lui Demostene etc. Cartea tradusă de Dinicu Golescu, Elemente de filosofie etică, a fost imprimată pentru întâia oară în 1818. (Vezi Sathas Constantinos, Filologia neoelenică, biografii..., Atena, 1868, pp. 728-730).

92 (...) Elevii și elevele au răspuns „cu cea mai desăvârșită încredințare asupra catehismului, grămăticii, retoricii, geografii, istorii, istorii naturale și Mitologii. (...)”(3).

(...) Așa s-a ajuns ca – după examenul despre care s-a amintit – elevii să reprezinte seara, în fața locuitorilor satului și a părinților lor, tragedia morală Regulus de Iosef Colin(1), tradusă din germană de poetul Iancu Văcărescu.

1 = Heinrich Joseph von Collin, poet dramatic vienez (1771-1811). Regulus apare în 1802.

A doua Societate literară

96 (...) Acest lucru reieșea clar din statute [Societatea literară din București], unde se fixau următoarele țeluri:

(...) 7. O educație completă, o transformare radicală a spiritului public pentru a face să se uite, pe cât posibil, vechiul regim administrativ fanariot(1).

1 = Eliade Rădulescu, Memoires sur l histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, Paris, 1851, p. VI.

98 (...) Când au ajuns „la legile romane, au fost cea mai mare prevedere, și cu lacrimi ascultă tot însul legile strămoșilor noștri romani. La inaugurarea noului an școlar (15 septembrie 1827), Simeon Marcovici susținea, de altfel, cu tărie în cuvântarea sa că „limba, numele, năravurile (obiceiurile) și chiar portul nostru sunt dovada netăgăduită, pentru cea mai proastă și mai ticăloasă ființă, că ne tragem cu adevărat din romani”.

99 (...) De altfel, Iancu Văcărescu avea gata, pentru a fi jucate, trei piese traduse de el: Regulus, tragedie de Collin, Ermiona, mireasa lumii celeilalte de Ziegler și Britannicus de Racine. (...)

103 (...) Stanciu Căpățineanu prelucrează, în limba noastră, o Mitologie, traduce Zadic sau Ursitoarea de Voltaire, precum și două opere capitale ale iluminiștilor francezi: Mărirea romanilor de Montesquieu și (...). (...)

Grigore Pleșoianu dă o versiune românească după Telemaque de Fenelon. (...)

104 (...) Un I. Roset, pe când era ispravnic la Vlașca, începe să traducă, în ceasurile de răgaz, din Corneille, Heraclius.

(...)

Încă înainte de 1830, căci în acest an începe imprimarea primelor cărți, Ion Eliade Rădulescu cumpără tipografia de la Cișmeaua lui Mavrogheni, înlăturându-se astfel – cum cerea punctul 6 din statutul Societății literare – monopolul acordat pe timp de 20 ani celor trei asociați: doctorul C-tin Caracaș, Răducanu Clinceanu și Dumitrachi Topliceanu.

Și ultima cerință a statutului începe să prindă, după convenția de la Akerman, când se inițiază o politică de reforme.

105 (...) Cu gândul de a trezi ideea națională în conștiința contemporanilor, Dinicu Golescu pregătește pentru tipar o carte tradusă de el pe care o intitulează: Adunare de tractaturile ce s-au urmat între preaputernica împărăție a Rusii și Nalta Poartă: însă acelea numai care sunt pe seama prințipaturilor Valahiii și Moldaviii. Începute de pacea ce s-au săvârșit la Kainargik în anul 1774 și până la cea de acum de la Akerman (1826). Lucrarea apare la Buda în 1827. (...)

106 (...) În același an (1830), Dinicu Golescu dorea să înființeze, la moșia sa Belvedere lângă București, un institut pentru educația fetelor, unde urma să se învețe românește, franțuzește, italienește și nemțește, precum și aritmetica, gramatica, retorica, geografia, istoria universală, mitologia, morala, croitoria, pictura, muzica, coregrafia etc(1). (...)

2 = „Curierul românesc”, 10 august 1830.

 

Dinicu Golescu și englezul Thomas Thornton

108 Dinicu Golescu este considerat de multă vreme traducătorul, după o versiune franceză, al cărui capitol privitor la Țările Românești din cartea The present state of Turkey (Situația actuală a Turciei) a lui Thomas Thornton, apărută la Londra în anul 1807(1).

Autorul fusese vreme îndelungată consul englez la Constantinopol și cunoscuse îndeaproape situația economică, socială și politică a imperiului otoman. Pentru alcătuirea scrierii sale a luat informații direct de la locuitori, a studiat operele principalilor istorici orientaliști, printre care și renumita Incrementa atque decrementa aulae Othomanicae a lui Dimitrie Cantemir. (...) Opera lui s-a bucurat de succes, fiind tradusă aproape imediat în limbile germană (1808) și franceză (1812).

1 = Petre V. Haneș, Un călător englez despre români. O scriere englezească despre Principatele Române, tradusă în românește de Constantin Golescu, București, Editura Libăririe Alcay, 1920.

109 Titlul versiunii franceze, care ne interesează în mod deosebit, este ilustrativ pentru conținutul acesteia: Etat actuel de la Turquie ou la description de la constitution politique, civile et religieusedu gouvernement et des lois de l empire othoman, des finances, des etablissements militaires de terre et de mer, des sciences, des usages et de l economie domestique des Turcs et autres sujets du grand signeur; auquel on a ajoute l etat geographique, civil et poitique des Principautes de la Moldavie et de la Valachie, d apres l observation faites pendant une residence de quinze ans, tant a Constantinople que dans l empire Turc par Th Thornton, traduit de l Anglais par M. de S...., tome premier, Paris, 1812, tome deuxieme, Paris, 1812(1).

Ultima parte a cărții lui Thomas Thornton (capitolul IX) a fost imprimată în limba română în 1826, la Buda, sub un titlu detaliat: Starea de acum din oblăduirea gheograficească, orășenească și politicească a Prințipaturilor Valahiei și Moldovei după îngrijirile făcute de o lăcuire de ani cincisprezece, atât în Țarigrad, cât și în împărăția turcească de Thomas Thornton englezul, sol fiind la Țarigrad, tipărită la Paris în anul 1812; iar acum tălmăcită în limba românească și dată la tipariu spre cunoștința neamurilor acestor doao Prințipaturi de un roman poftitoriu de îndreptarea neravurilor neamului romanesc și a sa luminare, spre mărire și buna fericire.

1 = Situația actuală a Turciei sau descrierea stării politice și religioase, a formei de guvernământ și a legilor imperiului otoman, a finanțelor, a instituțiilor militare,, terestre și navale, a științelor, a artelor liberale și a meșteșugurilor, a moravurilor, a obiceiurilor și economiei casnice a turcilor și a altor supuși ai sultanului; la care s-a adăugat situația geografică, civilă și politică a principatelor Moldovei și Valahiei, după observațiile făcute în timpul unei șederi de 15 ani, atât în Constantinopol, cât și în imperiul turcesc de către Th. Thornton, tradusă din englezește de M. de d-l. S. M...., tom I, Paris, 1812, tom II, Paris, 1812.

113 (...) Anonimul [traducătorul lui T. Thornton, 1807] apare ca un xenofob, fiind împotriva clericilor de altă naționalitate din țară și lăudând pe cei din „neam român neaoș”. (...)

 

Reprezentant de seamă al iluminismului românesc

115 (...) Evoluția lui Dinicu Golescu de la mentalitatea tipic feudală, precumpănitoare la tinerețe, până la o concepție veritabil demofilă, este rezultatul unui proces complex, explicabil printr-un șir întreg de factori, și anume: (...); instrucția școlară primită la Academia grecească din București – știut fiind faptul că filosofia iluministă s-a transmis în Țara Românească prin filieră greacă; (...).

117 (...) Ceea ce particularizează iluminismul lui Dinicu Golescu este caracterul său practic: din filosofia iluministă el nu a reținut partea teoretică, speculativă (ontologia – teoria existenței și gnoseologia – teoria cunoașterii), ci s-a îndreptat cu stăruință spre laturile ei care aveau ca obiect dezvoltarea și organizarea societății.

Dată fiind dependența țării de imperiul otoman, el devine aprig susținător al ideii de eliberare națională. (...)

119 (...) El a luptat, îndeosebi în ultimii ani ai vieții, cu toate mijloacele, pentru progresul țării, pe care o dorea liberă de jugul otoman. (...)

 

Bibliografie

Ediții

122 (...) Golescu Constantin din..., Adunare de pilde istoricești și filosoficești, de întâmplări vrednice de mirare..., de fapte istoricești și anecdote tălmăcite de pre limba grecească în cea românească de..., La Buda, În Crăiasca Tipografie a Universității Ungare, 1826.

Radovici din Golești, Constandin, Adunare de tractaturile ce s-au urmat între prea puternica împărăție a Rusiii și nalta Poartă, însă numai acele care sunt pe seama Principaturilor Valahiii și Moldaviii...,, La Buda, , 1826.

Vamva Neofit, Elementuri de filosofie morală. Pentru iubitoarea de învățătură tinerime a grecilor..., tălmăcite de Constantin Radoviciu din Golești, București, 1827.

Studii, documente, articole

122 (...) Bănescu Nicolae, „Academia” grecească din București și Școala lui Gheorghe Lazăr, Cluj, 1925.

(...)

Camariano Ariadna, Spiritul filosofic și revoluționar francez combătut de Patriarhia ecumenică și Sublima Poartă, „Cercetări literare”, nr. 4, București, Monitorul Oficial, Imprimeria Națională, 1941.  

(...)

123 (...) Erbicenau C., Cronicarii greci care au scris despre români la epoca fanariotă, București, 1988.

(...)

Gheorghiu Nicolae Atanase, Un preot bănățean, Mihail Popovici, la Muntele Athos și locurile sfinte în 1766, „Cercetări literare”, vol. I, București, 1934.

124 (...) „L Europa Orientale”, an XII, 1932.

(...)