Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman (SEVERIN 1995)

Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

 

Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu

14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par edificator. (...)

 

I.Punerea problemei

Adevărul ca datorie

de la adevărul puterii la puterea adevărului

19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare Europene. (...)

(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)

 

 

II.Guvernarea: stil și caracter

 

Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și partizanii lui „mai încolo”

25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare, ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință. (...)

26 (...), atribuțiile primului ministru sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare ale executivului, (...).

 

Intelectualismul: de la totalitarism direct la democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii

39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.

Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)

 

Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și misiunea istorică a Miței Baston

48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)

49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913, punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)

 

Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim

54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie de inspirație tradițională, (...).

 

 

III. Jumătățile de măsură

 

Politica prețurilor

61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”

 

Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul națiunii”

98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra pământului nu fusese cunoscută. (...)

 

 

V. Politica națională

 

Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea mult țara spre a fi naționaliști

124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor, germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o vor iubi și o vor apăra. (...)

125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.

126 (...), „Investițiile de capital străin trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare ale naționalismului etnic.

127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă – împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar consimțământul României la raptul  amintit era viciat  ca fiind dat sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o revenire la situația anterioară apariției actului anulat.

138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această „ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București, Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două țări străine. (...)

 

 

VI. Politica externă

 

O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile duc acolo

145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului, a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei  și multe altele, șirul gafelor monumentale săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)

146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani, valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii, din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării cu Meinul și Rhinul.

147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)

Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine. (...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)

148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din regiune. (...)

 

Quinta la două capete

150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet, publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de eficiență aproape de zero). (...)

 

Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”

158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.

159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la Europa occidentală. (...)

 

Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul nimănui

170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul, exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)

171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz, în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)

172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în libertate, lege și democrație. (...)

174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)

175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)

 

 

VII. Reacțiunea parlamentară

 

Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile

3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile demisii, posibile răsturnări, certe conflicte

26-28 februarie 1991

197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități. (...)

Prima decadă a lunii martie 1991

199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe, spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.

6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea privatizării

10    iunie 1991

A.Toate metodele

c)campania dușmănoasă de presă:

208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);

7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte comploturi, alte manipulări, alte diversiuni

1 iulie 1991

216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)

11. Un septembrie negru - rebeliunea antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar

25 septembrie 1991, ora 10,30

236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”. (...)

12. Politică generală – discursuri despre o demisie inexistentă

26 septembrie 1991 11, 30

240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este reprezentat la această sărbătoare.” (...)

 

Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în chiar templul democrației

255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori, propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu le recunoșteau competența primordială. (...)

259 (...) În context, se observă că în timp ce dl. Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)

261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice și mai retrograde din FSN; (...).

262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).

 

 

VIII. Relația cu mass-media

 

Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a politicii ca spectacol

2. Autonomia televiziunii

295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică la TVR. (...)

4. Accesul posturilor de televiziune străine – informații fără fard

303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F. Mitterand 1991], semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței, a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)

5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe un teren minat

308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață, luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia; (...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă cu premierul român. (...)

309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta „de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)

 

Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o hrănești la imaginea care te devorează

328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)

 

 

IX. Guvernul – orgolii și sacrificii

 

Echipa – psihologia de „premiant al clasei”

339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România. De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile cu parlamentul”. (...)

 

 

X. Nota de plată sau asumarea destinului

 

Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune

383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de fermitate. (...)

 

 

XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert și căutarea speranței

 

397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor; însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.

Geneza religiei si a Bisericii crestine

***, Geneza religiei si a Bisericii crestine

Trecusera aproape opt secole de la intemeierea Romei (753 i.Hr.), iar spiritualitatea romana era caracterizata de existenta unei traditii religioase care includea trei componente: religia oficiala romana, cultele si traditiile locale si cultele orientale. Rolul cel mai important l-au jucat cultele orientale, raspandite in lumea romana ca urmare a sincretismului elenistic.

(...) Prima comunitate crestina s-a constituit la Ierusalim, fiind desemnata cu numele grecesc ecclesia. (...) Termenul de Mesia a fost tradus in grecescul „Hristos” (Cel Uns, Cel trimis), care, asociat numele lui Iisus, va deveni un nume propriu.

(...) Primele comunitati crestine au fost conduse de apostoli, iar dupa disparitia acestora de presbiteri (batrani), ajutati de diaconi.

 

Roma si crestinii

Autoritatile romane au avut, in primele secole, o atitudine de respingere fata de crestinism, manifestata prin persecutiile impotriva crestinilor. Motivul acestei reactii l-a reprezentat faptul ca crestinii refuzau sa se supuna cultului imperial si sa efectueze serviciul militar sub simbolurile sale. Pana in vremea lui Dominitian (81-96), crestinismul a fost considerat o secta a iudaismului, persecutiile fiind locale si incidentale: la jumatatea secolului I, imparatul Claudiu (41-54) i-a izgonit pe crestini din Roma, iar Nero (54-68) a ordonat primele represalii impotriva crestinilor, acuzandu-i ca au incendiat Roma. In timpul lui Traian (98-117) si al urmasilor sai, prozelitismul crestin a fost interzis. Numarul victimelor persecutiilor a crescut in secolul al III-lea, ultimele victime fiind in randul crestinilor datand din anii 303-306, in timpul lui Diocletian. Pedepsele si torturile la care erau supusi crestinii au fost variate si numeroase, in functie de categoria sociala din care acestia proveneau: aristocratii erau deportati si le era confiscata averea, oamenii simpli erau decapitati sau aruncati leilor, iar rastignirea era cea mai injositoare moarte.

In anul 313, imparatul Constantin cel Mare (306-337) a legalizat crestinismul in imperiul roman prin Edictul de la Milano. Constantin cel Mare s-a implicat direct in chestiunile religioase cu privire la dogma si la disciplina crestina, participand la primul conciliu ecumenic de la Niceea din anul 325, care, intre altele, a fixat regulile dogmei crestine, a stabilit data serbarii Pastelui si a condamnat ereziile (abatere de la dogma crestina oficiala) aparute in cadrul crestinismului.

In anul 391, imparatul Teodosius I (379-395) a declarat crestinismul ca fiind singura religie oficiala a statului roman, interzicand cultele pagane.

Deciziile celor doi imparati (Constantin cel Mare si Teodosius) au facut din crestinism fundamentul unei noi civilizatii. O noua morala a individului si a comunitatii, o noua ordine si ierarhie sociala si politica, un nou spirit al arhitecturii orasului si al artei in general, o noua conceptie despre timp si istorie vor marca definitiv sfarsitul antichitatii clasice, inaugurand civilizatia crestina.

 

Crestinismul de-a lungul timpului

Crestinismul s-a nascut ca o religie a celor aflati in suferinta si a adus cu sine un mesaj mai presus de diviziunile etnice, nationale, rasiale sau sociale. Crestinismul a predicat o morala de indurare, de puritate si de egalitate sociala. Noua religie a debutat ca o religie urbana, care, pe masura ce orasul a decazut datorita invaziilor, s-a raspandit in lumea satului. (...)

Dupa conciliul de la Niceea, biserica crestina a fost condusa de cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. datorita cuceririi arabe, ultimele trei si-au pierdut treptat importanta, roma si Constantinopolul disputandu-si intaietatea. Conflictul teologic va deveni atat de acut incat, in anul 1054, crestinismul se va separa in doua biserici distincte: ortodoxa si catolica. Evenimentul, cunoscut sub numele de „marea schisma”, va marca profund evolutia crestinismului.

 

Ortodoxia

Istoria Bisericii este o parte importantă a credinţei creştine ortodoxe. Creştinii ortodocşi se definesc în mod deosebit prin continuitatea lor cu cei care au trăit înaintea lor, aceia care au fost primii care au primit şi propovăduit adevărul lui Iisus Hristos lumii, cu aceia care au ajutat la formularea şi exprimarea formulelor şi cultului de credinţă, şi cu aceia care au continuat să urmeze neschimbata, dar totuşi tot timpul dinamică, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Biserica Ortodoxă este Biserica întemeiată de către Iisus Hristos şi apostolii săi. Îşi are începutul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt în anul 33 după Hristos. Este cunoscută (în special în Occidentul contemporan) ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană, sau ca Biserica Greco-Ortodoxă. Mai este numită şi Biserica Ortodoxă Sobornicească, Biserica Creştin Ortodoxă, Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească (după cum spunem în Crez), Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica.

Episcopii Bisericii Ortodoxe trasează o neîntreruptă succesiune apostolică, provenind de la primii apostoli înşişi, motiv pentru care consacrarea lor provine în ultimă instanţă de la însuşi Domnul Iisus Hristos. Toţi episcopii Bisericii, indiferent de titlurile lor, sunt egali în slujirea lor sacramentală. Diferitele titluri pe care ei le au sunt administrative (necesare pentru buna chivernisire a treburilor Bisericii) sau onorifice în esenţa lor. La un sinod ecumenic, fiecare episcop poate da un singur vot, fie că este patriarh ecumenic sau un simplu episcop vicar (deci fără scaun episcopal). În această privinţă nu poate deci exista o echivalenţă cu Biserica Romano-Catolică, în care învăţătura despre primatul papal permite unui papă să intervină de o manieră unilaterală în treburile Bisericii.

Prin succesiunea sa apostolică, Biserica transmite astăzi credinţa Bisericii dintotdeauna, primită de Apostoli de la Domnul Iisus Hristos. Nimic nu este adăugat sau scos din „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna”. De-a lungul istoriei numeroase erezii au atacat Biserica, şi la acele timpuri şi contexte concrete Biserica a făcut enunţuri dogmatice (în special cu ocazia sinoadelor ecumenice), uneori dezvoltând într-un limbaj nou ce s-a crezut dintotdeauna de către Biserică, cu scopul de a opri răspândirea ereziilor şi chemând la pocăinţă pe aceia care au sfâşiat Trupul lui Hristos. Prima astfel de mărturisire de credinţă a fost Crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă: Cred întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

Catolicismul

Romei vechi i s-a recunoscut la început primatul de onoare pe baza faptului că era capitala imperiului. În anul 330, Constantinopolul a devenit noua capitală. De aceea, la Sinodul al II-lea a toată lumea s-a hotărât ca “după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că cetatea aceasta este Roma Nouă”.

(...)

În anul 858, conducătorul gărzii imperiale, Fotie, a fost ales Patriarh al Constantinopolului. El era un om învăţat, energic şi cu o viaţă nepătată.

În anul 861 s-a convocat la Constantinopol un Sinod la care au fost invitaţi toţi Patriarhii din Răsărit şi papa. Papa şi-a trimis delegaţii la Sinod, cu scrisori în care îşi afirma drepturile sale de supremaţie, cerând să i le recunoască şi Sinodul. Acest Sinod a recunoscut pe Sfântul Fotie ca Patriarh canonic, iar pretenţiile papei au fost respinse, arătându-se că problemele administrative ale imperiului sunt de competenţa împăratului, nu ale Sinodului. Delegaţii papali au semnat actul, dar când au ajuns la Roma au fost excomunicaţi de papa Nicolae I, nemulţumit de prestaţia lor. De asemenea, papa a excomunicat pe Patriarhul Fotie împreună cu tot clerul său.

Papa Nicolae I, atrăsese în mrejele sale Biserica bulgară, creştinată de curând de către bizantini şi îi trimisese preoţi latini şi administraţie de la Roma; de asemenea, introdusese diverse inovaţii în practica bisericească. De aceea, Sfântul Patriarh Fotie a trimis către Patriarhii din Răsărit o enciclică în care arăta inovaţiile introduse de latini, pe lângă faptul că au năvălit ca nişte tâlhari în Bulgaria, şi au pus stăpânire spirituală pe ea.

Sfântul Patriarh Fotie a prezentat următoarele inovaţii ale latinilor :

1. postesc sâmbăta;

2. despart prima săptămână a Postului Mare de restul lui, mâncând în acea săptămână lapte, ouă şi brânză;

3. introduc celibatul (necăsătoria) la preoţi şi dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni pentru faptul că sunt căsătoriţi;

4. nu recunosc ungerea cu Sfântul Mir făcută de preoţi ci numai mirungerea făcută de episcop;

5. au falsificat învăţătura despre Sfânta Treime, introducând în Simbolul de credinţă adaosul “Filioque” (că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul).

În august – septembrie 867, la Constantinopol, Sfântul Patriarh Fotie a întrunit un Sinod la care a luat parte şi împăratul Mihail al III-lea. Sinodul l-a excomunicat pe papa Nicolae I şi a condamnat aceste inovaţii.

În noaptea de 23 spre 24 septembrie 867, împăratul Mihail al III-lea a fost omorât de acoliţii lui Vasile Macedoneanul. A doua zi, Vasile s-a proclamat singur împărat şi apoi l-a exilat pe Sfântul Patriarh Fotie în mănăstirea Skepe, pe Bosfor. În anul 869 s-a întrunit un sinod mincinos sub conducerea lui Vasile Macedoneanul; atunci a fost condamnat Patriarhul Fotie şi toţi clericii hirotoniţi de el. Au fost condamnaţi toţi ierarhii care au semnat actele Sinodului din 867 şi s-a dat papei o mare putere jurisdicţională asupra Bisericii din Răsărit, aşezându-l pe papă mai presus de Sinoade.

Alte noi pretenţii ale papei l-au făcut însă pe împăratul Vasile să regrete îndepărtarea Patriarhului Fotie, pe care l-a rugat apoi să reia scaunul patriarhal.

În anul 879, Sfântul Patriarh Fotie a convocat un Sinod la Constantinopol, la care au luat parte 385 de episcopi, precum şi reprezentanţii papei Ioan al VIII-lea. Sinodul recunoaşte în unanimitate pe Sfântul Fotie, ca Patriarh legitim, anulează deciziile Sinodului din 869 şi hotărăşte ca Simbolul Credinţei să se rostească fără adaosul “Filioque“. Indignat, papa hotărăşte excomunicarea Patriarhului Fotie şi a celorlalţi episcopi ortodocşi.

Mai târziu, în secolul al IX-lea, împăratul Constantin Monomahul a propus ţinerea unui Sinod la Constantinopol, urmărind unirea cu papa din considerente militare. Acest Sinod a avut loc în anul 1054. Papa s-a învoit să trimită trei delegaţi, în frunte cu cardinalul Humbert, un om învăţat, dar înfumurat şi violent.

Pretenţiile delegaţilor papali, fiind inadmisibile, au fost respinse. Drept răspuns, ei au formulat în limba latină un decret de excomunicare (anatemă) asupra Patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii de Răsărit, iar apoi au părăsit Constantinopolul.

Sinodul a întors anatema asupra celor care au pronunţat-o, iar pe papa l-au şters din dipticele (pomelnicele) Bisericii Ortodoxe.

(...)

 

Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei (FISH 1991)

Hamilton Fish, Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei, Venus/Negru pe alb, București, 1993 (1991 USA)

 

X. Preludiu la alt război mondial

(78) [Anglia] A fost bucuroasă și nerăbdătoare să-l îmbrățișeze pe tovarășul Stalin ca pe un frate cu numai 6 săptămâni în urmă și încearcă acum să-l cumpere, la fel cum încearcă să-i cumpere pe Mussolini, Franco și turci.

 

XI. Cele patru libertăți fundamentale și Carta Atlanticului.

(81-82) (...) în remarcile pe care le-am făcut în aceeași zi [28 martie 1944] în Camera Reprezentanților să trag concluzia că „ori Carta a murit și este îngropată ori ascunsă pe undeva”  și să atrag atenția asupra tragicelor efecte ale acestei înmormântări.: „(...) Pe baza Cartei, Polonia, statele baltice și regiunea Balcanilor  puteau fi apărate și ajutate să-și păstreze suveranitatea și independența împotriva agresiunilor. Acum constatăm că aceste națiuni mici, independente și suverane, vor fi sacrificate.” (...)

Am replicat: „(...) De atunci, guvernul sovietic a ratificat această declarație [Carta], dar cu toate acestea Uniunea Sovietică pretinde o parte din Polonia și se pare că va încorpora națiunile baltice, precum și o parte din Balcani.”

 

XIX. Trădare la Yalta

(135) Pentru a evita un astfel de deznodământ,  Churchill a cerut americanilor să susțină o debarcare în Balcani, dar Roosevelt a refuzat, deoarece Stalin s-a opus acestei idei.

(137-138) Așa cum preciza congresmanul Dewey Short – un republican din Missouri, fost pastor metodist – într-o notă adresată Camerei la 13 iulie 1946: „Comuniștii se află în război cu întreaga lume. (...) Dacă aveți vreo îndoială, priviți Bulgaria, România, Grecia, (...), Coreea – pentru a menționa doar câteva din țările în care s-au infiltrat.”

  

XXI. Susținând cauza evreilor

(150) Cei mai mulți dintre evreii americani sunt hotărâți să facă orice sacrificii – în limitele onestității și loialității față de SUA – pentru a-i ajuta pe frații lor persecutați în Europa Centrală și de Sud-Est să-și găsească refugiu și o patrie în Palestina.

(152) La 9 decembrie 1941 am luat cuvântul în ședința Camerei și (...) am rugat să se obțină bani din fondul Lend-Lease pentru înzestrarea unei armate israeliene: „(...) Să le dăm bani, așa cum am dat Poloniei, Cehoslovaciei, Franței, Greciei.”

(157) Este posibil să ne asigurăm sprijinul unor țări neutre, cum ar fi Suedia, Spania sau Turcia?

 

Positive experiences of autonomous regions as a source of inspiration for conflict resolution in Europe (CONSILIUL EUROPEI 2003)

 Doc. 9824

3 June 2003

Positive experiences of autonomous regions as a source of inspiration for conflict resolution in Europe

Report

Political Affairs Committee

Rapporteur: Mr Gross, Switzerland, Socialist Group

(...)

 

I.       Introduction

(...)

5.       Today, it seems that tensions in certain states that have been facing an internal political crisis for many years are being resolved with the aid of autonomy concepts. This appears to be the case in Cyprus or Sri Lanka.

(...)

9.       In the final section, we shall study the actual application of this experience in crisis regions, such as Kosovo (Serbia and Montenegro), Chechnya (Russia), Abkhazia (Georgia) and Transnistria (Moldova).

 

II.       Development of the concept of autonomy

10.       (....) In order to avoid any misunderstanding. it is important to state that our conception of autonomy does not in any way correspond to the use of the word in the past by authoritarian regimes like the Russian empire, the USSR or Yugoslavia. (....

(...)

17.       Territorial autonomy is no panacea as it does not resolve all problems. (...)

 

III.       Concept of autonomy and right to self-determination

c)       Defining the scope of autonomy

40.       Etymologically, the word autonomy is derived from the Greek auto (“self”), and nomos (“law”), so its primary meaning is the right to govern oneself and draft one’s own laws (ie, “self-rule”).

 

VIII.        Some thoughts on resolving certain current conflicts by introducing the concept of autonomy

193.       In the Europe of today, there are several regions that have been plagued by conflicts for many years, especially in the central and eastern European countries. This can partly be explained by the fundamental changes after the collapse of the Soviet Union and Yugoslavia.

194.       (...) In these regions, conflicts erupted in Nagorno-Karabakh, Abkhazia and South Ossetia as well as in the Russian Federation (in the Chechen Republic, in the northern Caucasus). the former Yugoslavia (Kosovo) and Moldova (Transnistria).

(...)

b)       Kosovo as part of Serbia and Montenegro

199.       The Kosovo issue is extremely difficult to resolve and Kosovo’s location in the heart of the Balkans only makes it more complicated. The two regions of Kosovo and Vojvodina enjoyed considerable autonomy until September 1990, when the new constitution of the Republic of Serbia was adopted and resulted in the abolition of their so-called “autonomy status”. The 1974 constitution of the Federation of Yugoslavia granted a “large degree of autonomy” to the autonomous socialist provinces” of Kosovo and Vojvodina. For example, these provinces had their own assembly, an executive council, a constitutional court and a supreme court and the public administration was placed under their supervision.

200.       The Parliamentary Assembly of the Council of Europe has commented on this conflict on several occasions. For example, in its Recommendation 1422 (1998), it stated that “the basis for the normalisation of the situation in Kosovo should be full and strict implementation of the United Nations Security Council Resolution 1244”. While urging international guarantees preventing any attempts to return to the status quo or to secede in its Recommendation 1384 (1998), it said that the political status of Kosovo had to be “based on a high level of autonomy within the Yugoslav federation (…) including a) the highest possible form of autonomy for Kosovo in the fields of law-making and the executive, the judiciary, public order, the economy, education and culture; b) respect for the rights of Serbs and other minorities living in Kosovo; and c) direct participation of Kosovo representatives in the federal institutions”.

201.       On this subject, the Venice Commission defined, in Doc. (076/1998 fry), the key areas and the executive and legislative responsibilities to be exercised by the competent bodies in Kosovo. These responsibilities include the organisation of political institutions and procedures of government (constitution, parliament, legal system), local and regional authorities, local and regional elections, the management of the public sector (transport, natural resources), education and cultural affairs (especially the media and relations between the religious communities) and financial issues (taxes and the budget).

202.       One way of resolving these tensions is to grant Kosovo special autonomy status. This status, which ought to be provided with international guarantees, would not call into question the territorial integrity and sovereignty of Serbia and Montenegro and would encourage respect for the rights of the minorities in both Serbia and Kosovo. In the light of the new situation with regard to Serbia and Montenegro, it seems possible that such a status could be granted, especially as there are many examples today of special autonomy status that could provide a stimulus for the relevant negotiations.

 

IX.       Conclusion

(...)

216.       For example, it seems that a solution to the Kosovo problem could be achieved by granting the region broad-based autonomy backed by transfrontalier co-operation agreements with the neighbouring Albanian-speaking communities. At the same time, Part III of the European Charter of Regional or Minority Languages, which deals with promoting the use of a language in education, in dealings with the judicial authorities, the administrative authorities etc, provides a way of reaching an agreement that could strike a balance with the linguistic rights of the Serb minority in Kosovo, as well as those of the minorities in Vojvodina.

(...)

 

 

APPENDIX

Doc. 8425
28 May 1999

Resolution of ethnic conflicts in Council of Europe member states

Motion for a resolution presented by Mr Atkinson and others

This motion has not been discussed in the Assembly and commits only the members who have signed it

.       The Assembly remains concerned that a number of ethnic conflicts in member states and special guest states remain unresolved although cease-fires have been in place for some years. These concern Abkhazia in Georgia, Trans-Dnestr in Moldova, Chechnya in Russia, the occupation of the self-proclaimed Turkish Republic of Northern Cyprus in Cyprus and Nagorno-Karabakh in Azerbaijan. In addition, of course, the situation in Kosovo is unlikely to lead to a voluntary acceptance of Serbian sovereignty.

(...)

Black Ops Libia (LYNN 2011)

 Matt Lynn, Black Ops Libia, 2011, trad. eng. UNCRIS

 

4.

Alex privea direct în furtună, dar prin întunericul nopții și valurile mari era imposibil să vadă prea multe. Întotdeauna a considerat Mediterana ca fiind o mare liniștită, pe care se naviga ușor, înconjurată de stațiuni de relaxare, unde omul putea sta alungit în șezlong cu o bere în mână, holbându-se la fetele în bikini care bântuiau pe acolo. Dar, ca orice întindere de apă, avea și o latură violentă, care tocmai se dezlănțuia în această noapte. (...)

 

17.

(...) Erau cel puțin cincizeci, adunați într-un fel de formație quasipătrată – ceva precum o unitate legionară romană – și avansau direct către centrul platoului. (...)

Investigarea comparată a politicii comuniste (IONESCU 1972)

Ghiță Ionescu, Investigarea comparată a politicii comuniste, trad. R. Paraschivescu (Londra, 1972), Humanitas / Politologie – Repere – 2, București, 1992, 125 p.

 

 

Pseudo-prefață

 

7 (...) Prima este legată de o analogie, desigur nu în plan artistic, cu Pseudocynegeticos de Odobescu. Pseudocynegeticos s-a născut, se știe, în mod accidental, în urma încercării de a scrie o prefață. Apoi ea devenit una din valorile certe ale literaturii române. (...)

 

Statul constituțional-pluralist și societatea revoluției informaționale

10 (...) Ambele adjective folosite în această din urmă expresie au cusururile lor, căci, din punct de vedere etimologic, „democrație” indica, în filozofia politică greacă, o formă de degenerare a politeiei, politeia fiind forma perfectă de organizare, în care nici una din păturile sociale, nici chiar cea mai numeroasă, demos-ul, nu își impune concepția. În cazul demos-ului este vorba de concepția egalitară, tema rolului egalității în democrație constituind, de la Tocqueville și cartea sa De la democratie en Amerique, un lait-motiv constant în teoria politică modernă. (...)

14 (...) Din punct de vedere geopolitic, trăsătura principală a revoluției informaționale o constituie globalizarea interdependențelor apărute între „toate statele”, de la marile „puteri”, ca Statele Unite, la state mici ca Luxemburg, Albania sau Nicaragua. (...)

18 (...) Este adevărat, totuși, că, între timp, știința, îndeosebi noua fizică și biologia, deși conducea cunoașterea spre noi culmi tehnice, prometeice, își recunoștea neputința ultimă de a explica misterul nașterii și morții omului. (...)

 

Statul marxist-leninist-stalinist și revoluția informațională

20 (...) Principalele contradicții erau:

(...)

- contradicția dintre conceptul de partid (ca parte, cum ne-o dovedește etimologia acestui cuvânt: partid vine de la pars) și un partid unic, cu adevărat monolitic. (...)

35 (...) Țările post-comuniste au nevoie de noi și neprihăniți judecători (cu justiția începe societatea liberă), de administratori noi și corecți (căci „conducătorii” erau maeștri în corupție), de noi și corecți reprezentanți politici, în egală măsură în consiliile comunale, cât și în „parlamentele” improvizate în grabă (este de remarcat că în Polonia, Ungaria și Bulgaria abia alegerile parlamentare primenesc spectrul politic).

 

 

1.O recapitulare

 

39 (...) De curmat, însă, „sofismele comparației”, „extinderile abuzive ale comparațiilor” și „formarea eronată a conceptelor” nu pot fi curmate decât aplicând strict regulile logicii. (...)

 

Metoda noncomparativă

42 (...) Universitarii care au studiat numai URSS-ul (Philip Mosely și Merle Fainsod în SUA, Leonard Schapiro în Anglia, Boris Meissner și Klaus Mehnert în Germania) au fost urmați de cercetători interesați de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Germania răsăriteană și, nu în ultimul rând, de China.

43 (...) Lenin însuși a fost cel care a impus comuniștilor un fel de noli me tangere al purității ideologice. (...)

 

Modelul totalitar

47 (...) Varietatea atributelor utilizate în această abordare pentru statele netotalitare reflectă măsura prin care au fost definite prin comparație ex adverso, fiind toate contrapuse modelului totalitar unic.

50 (...) Firește că metoda [modelul totalitar stalinist] devenit inutilă, ba chiar contraproductivă, în momentul în care în Iugoslavia, Polonia și China au fost avansate noi abordări ideologice și întemeietorii lor le-au simțit ca fiind distincte față de cele din URSS și opuse lor.

(...) Ea nu corespundea sistemului modern şi elaborat al tiraniilor contemporane şi, prin urmare, era greu de deosebit de toate formele de tiranie cunoscute în istorie (ba chiar s-au dezvoltat și școli de gândire care au legat între ele toate formele de despotism oriental). (...)

52 (...) Iugoslavia lui Tito și Portugalia lui Salazar n puteau fi identificate cu Rusia lui Stalin sau cu Germania lui Hitler.

 

Îndemnurile

55 (...) Apoi, va fi la fel de indicat să aplicăm subdisciplinei politicii comuniste comparate „scara abstracțiilor” a lui Sartori, care, probabil, este cea mai clară și mai dreaptă modalitate de însumare a posibilităților logice ale exercițiilor comparative:

Niveluri ale abstractizării – Aria și scopul principal al cercetărilor comparative – Proprietățile logice și empirice ale conceptelor

(...)

Categorii de nivel mediu / Conceptualizări și taxonomii generale

– Comparații intrazonale între contexte relativ omogene (teoria de nivel mediu de generalizare) – Echilibru între denotație și conotație / Definiții cu ajutorul analizei, adică per genum et differentiam

(...)

 

A.Abordările empirice

 

Uzurile și abuzurile cuantificării

56 (...) Institute de cercetări sociale, fie și numai pentru investigarea opiniei publice, au fost înființate în Iugoslavia, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia(22), iar institutele de statistică din majoritatea statelor comuniste ai efectuat recensăminte presupuse a fi complete, amănunțite și demne de încredere. (...)

22 = Paul Shoup & David E. Powell, The Emergence of Political Science in Communist Countries, „American Political Science Review”, nr. 2 (iunie 1970).

62 (...) De asemenea, a existat ab initio o discrepanță totală între insuficiența și imperfecțiunea „datelor” empirice ce urmau a fi analizate și „ipotezele” cărora se spera că analiza le va găsi răspuns.

 

B.Reconceptualizarea

 

Birocrația

81 (...) Ce s-a câștigat în generalizările universaliste s-a pierdut în posibilitatea favorizării studiilor comparative referitoare la diferitele tipuri de organizări statale comuniste, începând cu China, continuând cu URSS și Iugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria. (...)

44 = Hugh Seaton-Watson, The East European Revolution, London, Methuen, 1970.

 

 

 

2. Studiul comparativ al statului socialist

 

A.Comparabilitatea statelor socialiste

 

a)Interzonală

 

Suveranitatea

89 (...) De atunci [Rusia Sovietică 1918/URSS 1922], toate celelalte state socialiste (republici socialiste sau democrații populare) proclamate între timp – Mongolia Exterioară (1940), Iugoslavia (1945), Bulgaria (1946), Albania (1946), Ungaria (1946), România (1946), Polonia (1947), Cehoslovacia (1948), China (1949), Republica Democrată Germană (1949), Coreea de Nord (1948), Vietnamul de Nord (1960), Cuba (1961) – sunt definite în constituțiile lor tot ca state suverane.

91 Doctrinei sovietice [Brejnev] i se opune doctrina suveranității majorității celorlalte state socialiste, dat mai cu seamă a Iugoslaviei, Albaniei, Chinei și României. (...)

 

Guvernul reprezentativ

91 La fel ca majoritatea statelor nesocialiste moderne, statele socialiste își întemeiază legitimitatea pe reprezentativitatea instituțiilor lor(49).

49 = (...) Și chiar în Constituția mai modernă și sofisticată a Iugoslaviei din 1963, în Articolul 47 se scrie: „Funcțiile puterii și administrarea problemelor sociale vor fi exercitate de organe reprezentative”. (...)

 

b) Intrazonal

 

Apariția în urma războiului

96 (...) (2) Republica Populară Federativă Iugoslavia, Republica Populară Albania și Republica Populară Chineză au înlocuit statele iugoslav, albanez și chinez anterioare, în timpul și după un război de eliberare a teritoriilor lor de sub ocupația invadatorilor străini. Partidul comunist a reușit, atât prin acțiuni militare directe împotriva ocupanților, cât și printr-un război civil dus împotriva altor organizații naționale, să preia conducerea acestui război de eliberare. Acesta a avut drept consecință directă faptul că ideologia partidelor comuniste respective a fost transformată din pacifismul internaționalist inițial în comunism național. O altă consecință a acestui fapt a fost că, pentru o lingă perioadă de timp, partidele comuniste respective au fuzionat cu și au fost eclipsate de Armata de Eliberare. (...) În cele din urmă, era firesc ca aceste trei state să fie cele mai nerăbdătoare să-și apere suveranitatea împotriva oricăror puteri, inclusiv și mai cu seamă împotriva URSS (iar în cazul Albaniei, inclusiv și mai cu seamă împotriva Iugoslaviei).

(3) Republica Populară Polonă, România, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germană și, într-o oarecare măsură, chiar și Cehoslovacia au înlocuit statele anterioare parțial sau pe suprafața întregului teritoriu din cauza trecerii trupelor sovietice prin aceste teritorii și a poziției dominante obținute din acest motiv și din altele de URSS asupra acestei zone a Europei.

97 Utilizându-și dominația directă și indirectă în acea parte a Europei , guvernul sovietic a instalat și a menținut la putere guvernele „prietene” ale partidelor comuniste care au transformat statele respective în state socialiste (noțiune care cuprinde în mod egal „republicile populare” și republicile socialiste – România și Cehoslovacia). (...) De asemenea, ea a influențat în mod direct relațiile dintre aceste state [Europa de Est] și URSS și dintre aceste state între ele, ținându-se seamă dacă propriul lor comunism național era mai bine adaptat internaționalismului sub patronaj sovietic, ca în cazul statului socialist polonez, bulgar și german, sau apărării directe a suveranității lor împotriva tuturor, ca în cazul statului român, maghiar sau cehoslovac. (...)

 

Abolirea proprietății private a mijloacelor de producție

98 (...) În Iugoslavia și Polonia pământul aparține încă fermierilor. (...)

99 (...) În Iugoslavia avem de-a face cu noțiunea de „proprietate socială”, al cărei corolar este exprimat după cum urmează: „Din moment ce nimeni nu are dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție ce constituie o posesiune de tip social, comunitatea social-politică, organizația muncitorească sau omul muncii nu își pot însuși sub nici o formă de proprietate produsul muncii social organizate, nu pot conduce și dispune de muncă sau de mijloace de producție aflate în proprietate socială și nu pot determina arbitrar termenii distribuției”(51). Această definiție oarecum negativă este, totuși, cheia sistemului iugoslav de autoconducere, care, la rândul său, prezintă o mare importanță pentru sistemul politic socialist iugoslav.

51 = În Principiile de bază ale Constituției din 1963.

100 (...) Însă atât comuniștii chinezi, cât și cei iugoslavi, contestă viziunea sovietică asupra controlului și proprietății mijloacelor de producție, indiferent dacă sunt sau nu proprietatea statului. În opinia lor și în acea a opoziției comuniste contra doctrinei (și mai ales practicii) sovietice staliniste și poststaliniste, o nouă birocrație sau, în termenii folosiți de Gilas, „o nouă clasă” a monopolizat conducerea societății, lipsind astfel pretinsa „proprietate a poporului” de orice înțeles veritabil.

 

State teleologice

101 (...) Aceasta înseamnă că: a) ele [statele socialiste] servesc un scop direct – transformarea societății, precum și a indivizilor care o alcătuiesc, prin mijloace revoluționare; b) se autocaracterizează ca fiind de tranziție și destinate în mod intenționat propriei lor anihilări; c) văd, de asemenea, acest scop cuprins în ideologia (marxist-leninistă), care, prin interrelația dintre teoria și practica sa, este de fapt motorul transformării spre scopul final (teleos) al societății lipsite de clase și de aparat.

102 (...) Faptul că acest deux et machina al înlăturării proprietății mijloacelor de producție nu a reușit să producă instantaneu o schimbare totală a relațiilor sociale, a determinat noi probleme legate de organizare, ordine și ierarhie. (...) În sensuri diferite și prin mijloace diferite, cele trei principale școli de gândire ale ideologiei marxist-leniniste – sovietică, chineză și iugoslavă – sunt de acord cu privire la întâietatea educației „culturale”, „politice” și „sociale” a maselor. (...)

103 (...) În vreme ce al XXII lea Congres al PCUS a proclamat că trecerea de la „dictatura proletariatului” la „statul întregului popor” a fost efectuată în URSS, iugoslavii își descriau propria lor formă de societate ca fiind deja „o comunitate federală socialistă a oamenilor muncii... bazată pe relațiile dintre oameni care acționează ca producători și creatori liberi și egali”. (...)

 

State fără opoziție

104 (...) Candidaților din afara partidului, în URSS, la fel ca și un anumit procentaj de candidați suplimentari, în Iugoslavia și Ungaria, li se permite să se prezinte în alegeri. (...)

 

 

B. Studiul comparativ al statului socialist ca formă de tranziție și ca anomalie ideologică

 

105 Al doilea motiv pentru care analiza statului socialist este recomandabil să fie un reper al studierii comparative a sistemelor comuniste este că, din punct de vedere logic, existența continuă a statului după revoluție este o contradicție in adjecto. (...) Pentru cel care analizează comparativ politica partidelor comuniste nu există unghi mai potrivit din care să observe: (...); c) profundele diferențe ideologice dintre școlile de gândire care intră în conflict în mișcările din lumea comunistă, mai cu seamă dintre cele rusă, chineză și iugoslavă.

106 (...) Acum ea [diferențierea] caracterizează nu numai lupta ideologică actuală dintre Noua Stângă (anarho-sindicalistă, troțkistă sau anarhistă) și partidele comuniste consacrate, ci și – la un nivel mult mai profund și cu implicații mult mai directe asupra structurilor politice concrete ale polemicii în trei – pe cea dintre cele trei principale școli de gândire politică marxist-leninistă. (...)

108 (...) Doctrina comunistă iugoslavă diferă și de cea sovietică și de cea chineză. Teoria politică a comuniștilor iugoslavi se poate dispensa deja de structurile controlului central de stat și a intrat în etapa superioară a autoconducerii și descentralizării, singura care, în ochii ei, poate fi considerată socialistă.

109 Doctrina comunistă iugoslavă denunță „dictatura proletariatului” ca pe un paravan pentru formele staliniste de birocrație, care duc, funcțional și inevitabil, la aberațiile monstruoase ale totalitarismului. În doctrina comuniștilor iugoslavi, statul și birocrația centrală au început să se deterioreze, iar puterea a fost deja răspândită în întreaga societate sau comunitate. Partidul însuși se crede că abdică de la dreptul de control și îndrumare directă și că este absorbit în organe deliberative din ce în ce mai largi până când, în cele din urmă, se integrează societății care se autoadministrează.

Este de înțeles că, din punct de vedere comparativ, studierea teoriei și practicii acestor trei interpretări marxist-leniniste ale problemei organizării politice, precum și a tuturor nuanțelor din spectrul acestei probleme, reprezentate de teoriile celorlalte partide marxist-leniniste, oferă câștigurile cele mai însemnate. (...)

 

C. Studiul comparativ al statului socialist în era industrial-tehnologică

 

a)Intrazonal

111 (...) Statele socialiste pot fi împărțite, la începutul anilor 70, din punct de vedere al dezvoltării economice în: puternic industrializate – URSS, RDG și Cehoslovacia; industrializate – Ungaria, Iugoslavia și Polonia; în curs de industrializare intensivă – România, China și Bulgaria; aflat încă la faza de început a industrializării – Albania, Cuba, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord și Mongolia Exterioară. (...)

113 (...) Ei [factori ai evoluției de la mobilizare la participare] sunt, printre alții: (...); gradul de participare obținut în fiecare stat socialist în parte din alte motive decât cele social-economice (ca, de exemplu, sprijinul popular obținut din pricini naționaliste de divers partide comuniste atunci când rezistă anumitor presiuni exterioare, venind fie din partea unor state nesocialiste, fie chiar din partea unor state comuniste: URSS în majoritatea cazurilor, dar și Iugoslavia în cazul Albaniei, Bulgaria în cazul Iugoslaviei etc)/, precum și mulți alți factori.

În general, însă, trecerea de la procesele politice ale mobilizării excesiv centralizate la procesele politice ale participării treptat descentralizate poate fi vizualizată în puncte de vedere de genul celor care urmează: (...); rolul modificat al partidului (atitudini ale întregului evantai al spectrului, de la URSS la China și Iugoslavia și, de pildă, de la partidele ce se pun pe ele pe primul plan din România, Bulgaria și RDG la partidul mai discret din Ungaria); rolul schimbat al magistraturii (gradul de autonomie garantat magistraturii, de la noua „legalitate socialistă” în URSS la introducerea Curții Constituționale în Iugoslavia); relațiile în curs de schimbare dintre legislatură și puterile executive (evantaiul de diferențe ce pot fi observate în legile electorale și procedurile parlamentare din Uniunea Sovietică și România sau din Iugoslavia, Polonia și Ungaria – și în perioade diferite în fiecare din aceste state); (...).

 

b)Interzonal

117 (...) În ambele grupuri de societăți socialist/nesocialist deosebirile dintre generații se accentuează din ce în ce mai mult, întrucât schimbările tehnologice rapide transformă nu numai acele mores specifice individului uman, ci și psihologia și chiar firea omenească. (...)

118 (...) Acest fapt [internaționalizarea economiei și comunicațiilor versus centralizarea reclamată de tehnologie] duce direct la problema suveranității pe ambele fețe ale acestui Ianus. (...)