Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol. I, Cartea Românească, București, 1989, 590 p.
I. Tragedia începuturilor
2.
37 (...) Citea cărți de istorie (inclusiv cartea de popularizare a lui Grote despre istoria Greciei antice).
2.
37 (...) Citea cărți de istorie (inclusiv cartea de popularizare a lui Grote despre istoria Greciei antice).
II. Despărțirea apelor
5.
251 Rolul României este, socotea, acela de avangardă a Europei spre Orient.
5.
251 Rolul României este, socotea, acela de avangardă a Europei spre Orient.
III. Amăgirile victoriosului
1.
301 (...) Să facem ce a făcut Ulise când a trecut cu corabia pe lângă insula farmecelor... Să nu ne clintim de pe tărâmul sănătos pe care ne aflăm”(2).
2 = Dezbaterile Adunării Deputaților din 2 decembrie 1901, nr. 12, p. 79.
301 (...) Să facem ce a făcut Ulise când a trecut cu corabia pe lângă insula farmecelor... Să nu ne clintim de pe tărâmul sănătos pe care ne aflăm”(2).
2 = Dezbaterile Adunării Deputaților din 2 decembrie 1901, nr. 12, p. 79.
2.
337 (...) [Iași 1905] Doar câteva clădiri monumentale: (...), băile turco-romane și o baie populară zidite în locul feredeului turcesc.
346 (...) (Inclusiv la noi, unde, după peregrinări tragice, crucișătorul [Potemkin] a ancorat, marinarii rămânând în țară sau emigrând aiurea; grija lor au avut-o socialiștii români în frunte cu Gherea și Rakovschi)
337 (...) [Iași 1905] Doar câteva clădiri monumentale: (...), băile turco-romane și o baie populară zidite în locul feredeului turcesc.
346 (...) (Inclusiv la noi, unde, după peregrinări tragice, crucișătorul [Potemkin] a ancorat, marinarii rămânând în țară sau emigrând aiurea; grija lor au avut-o socialiștii români în frunte cu Gherea și Rakovschi)
IV. Accidentata consolidare
1.
435 (...) [1905] Iar noua mișcare era constituită nu numai din muncitori, ci și din intelectuali proeminenți (Racovski, D. Voinov, dr. I. Cantacuzino, Paul Bujor, N. Leon, C. Graur, I. Sion) care participau (precum primii trei citați) la mitinguri și manifestări publice.
441 (...) [Stere] Și-a dat seama, imediat ce intrase în secretele Olimpului politic, că, fără insistență, reformele riscau să se atenueze până la a deveni de nerecunoscut.
446 (...) Primul studiu [Țară de latifundii, „Viața românească”, 10/1906] se încheia cu diagnosticul roman „Latifundia perdidere Romaniam”.
447 „(...); pentru a nu se atinge această homeopatie națională, regatul României, în loc să ajungă centru de atracțiune pentru milioanele de frați de peste hotare,a ajuns să le inspire groaza prin mulțimea oropsită de iloți, scufundată în întuneric și mizerie”(1).
1 = Apud C. Stere, Scrieri, p. 386.
469 (...) Și tocmai pe acest considerent conta Brătianu, atunci când depunea stăruințe pentru menținerea lui Stere în agitația agorei.
475 (...) [Stere, 13 decembrie 1908] „Deși multă vreme am fost învăluiți de Răsăritul întunecat , întotdeauna ne-am considerat ca o avangardă a Apusului la gurile Dunării”(1).
1 = Dezbaterile Adunării Deputaților, 1908-1909, p. 138-141.
502 (...) Aș adăuga că sacrificiul coborârii în agora vieții politice presupunea astfel de joase campanii compromițătoare.
514 (...) A contribuit la aceasta redeschiderea afacerii Racovski. Acesta, fruntaș al mișcării socialiste reconstituite, era expulzat în 1907, când, plecat ca delegat al socialiștilor români la congresul de la Stuttgart al Internaționalei Socialiste, i se interzisese întoarcerea în țară, considerându-se că nu era cetățean român (deși era). În octombrie, Racovski a luat trenul și s-a îndreptat spre țară. Dar a fost oprit la graniță și silit să se înapoieze. Socialiștii au protestat vehement organizând întruniri, iar takiștii, din interese electorale, îi sprijineau cerând anularea deciziei de expulzare a lui Racovski. Stere - se spunea - nu era de acord cu decizia oficialității liberale, considerând că lui Racovski trebuie să i se îngăduie posibilitatea înfățișării înaintea justiției pentru a-și apăra controversata cetățenie, în deliberare la Curtea de Casație.
524 (...) Dar el [G. Ibrăileanu], ca și Stere mai înainte, proceda prin ignoratio elenchi.
529 (…) La 20 august 1910, Brătescu-Voinești îi scria de la Târgoviște lui Ibrăileanu că vizitase Iașul: „Știam că dumneata și Stere sunteți la mănăstirea Neamț și nu vă puteam cere nici unuia, nici celuilalt sacrificiul de a-misluji de Cicerone”(2).
2 = Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, ed. cit., p. 88.
435 (...) [1905] Iar noua mișcare era constituită nu numai din muncitori, ci și din intelectuali proeminenți (Racovski, D. Voinov, dr. I. Cantacuzino, Paul Bujor, N. Leon, C. Graur, I. Sion) care participau (precum primii trei citați) la mitinguri și manifestări publice.
441 (...) [Stere] Și-a dat seama, imediat ce intrase în secretele Olimpului politic, că, fără insistență, reformele riscau să se atenueze până la a deveni de nerecunoscut.
446 (...) Primul studiu [Țară de latifundii, „Viața românească”, 10/1906] se încheia cu diagnosticul roman „Latifundia perdidere Romaniam”.
447 „(...); pentru a nu se atinge această homeopatie națională, regatul României, în loc să ajungă centru de atracțiune pentru milioanele de frați de peste hotare,a ajuns să le inspire groaza prin mulțimea oropsită de iloți, scufundată în întuneric și mizerie”(1).
1 = Apud C. Stere, Scrieri, p. 386.
469 (...) Și tocmai pe acest considerent conta Brătianu, atunci când depunea stăruințe pentru menținerea lui Stere în agitația agorei.
475 (...) [Stere, 13 decembrie 1908] „Deși multă vreme am fost învăluiți de Răsăritul întunecat , întotdeauna ne-am considerat ca o avangardă a Apusului la gurile Dunării”(1).
1 = Dezbaterile Adunării Deputaților, 1908-1909, p. 138-141.
502 (...) Aș adăuga că sacrificiul coborârii în agora vieții politice presupunea astfel de joase campanii compromițătoare.
514 (...) A contribuit la aceasta redeschiderea afacerii Racovski. Acesta, fruntaș al mișcării socialiste reconstituite, era expulzat în 1907, când, plecat ca delegat al socialiștilor români la congresul de la Stuttgart al Internaționalei Socialiste, i se interzisese întoarcerea în țară, considerându-se că nu era cetățean român (deși era). În octombrie, Racovski a luat trenul și s-a îndreptat spre țară. Dar a fost oprit la graniță și silit să se înapoieze. Socialiștii au protestat vehement organizând întruniri, iar takiștii, din interese electorale, îi sprijineau cerând anularea deciziei de expulzare a lui Racovski. Stere - se spunea - nu era de acord cu decizia oficialității liberale, considerând că lui Racovski trebuie să i se îngăduie posibilitatea înfățișării înaintea justiției pentru a-și apăra controversata cetățenie, în deliberare la Curtea de Casație.
524 (...) Dar el [G. Ibrăileanu], ca și Stere mai înainte, proceda prin ignoratio elenchi.
529 (…) La 20 august 1910, Brătescu-Voinești îi scria de la Târgoviște lui Ibrăileanu că vizitase Iașul: „Știam că dumneata și Stere sunteți la mănăstirea Neamț și nu vă puteam cere nici unuia, nici celuilalt sacrificiul de a-misluji de Cicerone”(2).
2 = Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, ed. cit., p. 88.
3.
550 (...) Dar în volumul al șaselea al romanului În preajma revoluției (1935) acest episod se poate regăsi, firește transfigurat; eroii (Vania Răutu și Yvonne Vasilescu, dintre care bărbatul e „liber”, iar doamna e căsătorită având și doi copii) trăiesc fericirea comuniunii depline și se despart - după câteva zile - din voința destinului. „Răutu numai acum înțelese mitul platonician. Omul se zbate în goana năprasnică după plenitudinea vieții. Dar aceasta nu poate fi găsită decât în fuziunea desăvârșită a două suflete, în armonioasa contopire într-o singură ființă a soților predestinați la veșnicie.”
579 (...) Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. (...) Va apărea în numărul pe septembrie al „Vieții românești”. Se intitula Războiul balcanic și atitudinea României (și va fiu reprodus în foileton în ziarul „Mișcarea”). Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. De fapt - argumenta - războiul este o consecință a disputei dintre cele două imperii (habsburgic și țarist), care dominau sau voiau să-și extindă zona de influență asupra Europei de est. (...) Evoluția spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa până acum pentru că a fost înglobată într-un conflict mondial. Se întreba care dintre cele două imperii ar fi mai interesat în a tutela țările balcanice. Și răspundea că, dacă acesta ar fi imperiul țarist, care agita panslavismul și se arăta protectorul luptei pentru eliberarea acestor popoare, țările balcanice n-ar avea nimic bun de așteptat.
580 (...) Triumful politicii externe țariste, care țintea spre controlul zonelor orientale europene până departe la Dardanele, ar fi lovit în forțele progresiste ale poporului rus și n-ar fi asigurat decât o fațadă de independență popoarelor balcanice, ce n-ar fi schimbat o tutelă cu alta. Dar nici ideea că imperiul habsburgic e interesat în progresul, modernizarea și independența popoarelor balcanice mu era mai validă. (...) În acest conflict, România nu trebuia să stea în calea aspirațiilor pentru independență a popoarelor balcanice, pentru că și noi avem „revendicări naționale la cari nu putem renunța...” Și mai încolo: „Avem dreptul să pretindem rectificarea acestei granițe și după cum cere dreptatea și după cum considerații strategice elementare ne povățuiesc.” De aceea, „suntem gata a ne spune cuvântul și de a-l susține, la nevoie, prin puterea armelor”. În aceste condiții, „noi trebuie să stăm cu arma la picior pentru ca nici o hotărâre să nu poată fi luată de nimeni, fără de noi și împotriva noastră”.
581 (...) [21 octombrie 1912] București În cuvântul său, Stere începu prin a se referi la războiul balcanic, repetând opiniile din articolul publicat în septembrie. Declara că PNL se solidarizează cu opinia regelui, făcându-și datoria și din opoziție. Nu se putea obține să aprecieze că victoria obținută de Serbia și Bulgaria se datorează faptul că acestea sunt state de țărani, unde latifundiile nu există.
582 (...) Ba chiar, la 18 iunie 1913, când izbucnirea celui de-al doilea război balcanic devenise iminentă, Brătianu a comunicat că acceptă constituirea uni guvern național, sub președinția lui I. Kalinderu.
585 (...) În februarie 1913, în plină dispută între politicienii de frunte din cele trei partide în chestiunea balcanică (la începutul lui februarie, Brătianu comunicase regelui că, dată fiind indecizia guvernului, e gata să ia el puterea(2)), Stere se afla la Iași în centrul de interes al universitarilor.
2 = Al.Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 149.
586-7 (...) Lumea politică (și nu numai ea!) participă cu fervoare la disputele complicațiilor războiului balcanic. După cum evoluaseră lucrurile, marile puteri ( și cele implicate în noul conflict dintre țările - Serbia și Bulgaria - foste aliate) ajung la încheierea că arbitrul situației nu poate fi decât România. (...) La 20 iunie, guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda interesatelor demersuri pacificatoare ale Austro-Ungariei, iar la 26 iunie se hotărăște intrarea României în război. La 3 iulie, parlamentul, convocat în sesiune extraordinară, ascultă Mesajul regal citit grav de primul ministru Titu Maiorescu, în care sunt prezentate motivele intrării României în război. Se votează declararea stării de asediu până la demobilizarea armatei. România intră în război pentru a aduce pace în zona balcanică, unde imperiul austriac incitase Bulgaria să atace Serbia. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare împotriva Serbiei și Greciei. Armata română trece granița de sud și înaintează până la 15 km de Sofia. Bulgaria anunță România, la 8/21 iulie, că acceptă tratative de armistițiu cu toți beligeranții, propunând să aibă loc la București conferința de pace. România primește oficial cererea Bulgariei, invitând țările implicate în conflict să-și trimită reprezentanții la București. La 14/27 iulie 1913, aceștia încep să sosească și la 17/30 iulie se deschide Conferința de pace de la București, primul ministru al României fiind ales președinte. Conferința se încheie, cu bine, la 28 iulie, când are loc solemnitatea semnării tratatului. România obține o rectificare a graniței de sud, pe linia, cerută dinainte, Turtucaia-Balcic. De peste veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace de la București, declarând că numai un război general va aduce, în această zonă, o soluție convenabilă (firește, pentru imperiul habsburgic). (...)
În timpul războiului balcanic, Ionel Brătianu, în calitate de maior de artilerie, se înrolează. La Cartierul general de la Orhanie creează un alt mic stat major, al liberalilor. (...) Marghiloman notase în jurnal la 12 iulie 1913: „Am raportat lui Maiorescu spusele lui Ionescu venit de la Orhanie, că la statul major, Crăiniceanu, Brătianu și Duca - acesta ca secretar al generalului - sunt factorii cei mari”(1)
588 Pe drum, pe o ploaie cumplită, [Stere] l-a întâlnit pe Topârceanu, mobilizat, și-a azvârlit, din goana automobilului, bani. Apoi a relatat amicilor de redacție, cu lux de amănunte, de parcă stătuse în Bulgaria zile în șir, această rapidă călătorie.
1 = Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 178.
589 1 = C. S., Învățămintele războiului balcanic, „Viața românească”, VIII, 1913, nr. 1, p. 106-107.
550 (...) Dar în volumul al șaselea al romanului În preajma revoluției (1935) acest episod se poate regăsi, firește transfigurat; eroii (Vania Răutu și Yvonne Vasilescu, dintre care bărbatul e „liber”, iar doamna e căsătorită având și doi copii) trăiesc fericirea comuniunii depline și se despart - după câteva zile - din voința destinului. „Răutu numai acum înțelese mitul platonician. Omul se zbate în goana năprasnică după plenitudinea vieții. Dar aceasta nu poate fi găsită decât în fuziunea desăvârșită a două suflete, în armonioasa contopire într-o singură ființă a soților predestinați la veșnicie.”
579 (...) Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. (...) Va apărea în numărul pe septembrie al „Vieții românești”. Se intitula Războiul balcanic și atitudinea României (și va fiu reprodus în foileton în ziarul „Mișcarea”). Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. De fapt - argumenta - războiul este o consecință a disputei dintre cele două imperii (habsburgic și țarist), care dominau sau voiau să-și extindă zona de influență asupra Europei de est. (...) Evoluția spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa până acum pentru că a fost înglobată într-un conflict mondial. Se întreba care dintre cele două imperii ar fi mai interesat în a tutela țările balcanice. Și răspundea că, dacă acesta ar fi imperiul țarist, care agita panslavismul și se arăta protectorul luptei pentru eliberarea acestor popoare, țările balcanice n-ar avea nimic bun de așteptat.
580 (...) Triumful politicii externe țariste, care țintea spre controlul zonelor orientale europene până departe la Dardanele, ar fi lovit în forțele progresiste ale poporului rus și n-ar fi asigurat decât o fațadă de independență popoarelor balcanice, ce n-ar fi schimbat o tutelă cu alta. Dar nici ideea că imperiul habsburgic e interesat în progresul, modernizarea și independența popoarelor balcanice mu era mai validă. (...) În acest conflict, România nu trebuia să stea în calea aspirațiilor pentru independență a popoarelor balcanice, pentru că și noi avem „revendicări naționale la cari nu putem renunța...” Și mai încolo: „Avem dreptul să pretindem rectificarea acestei granițe și după cum cere dreptatea și după cum considerații strategice elementare ne povățuiesc.” De aceea, „suntem gata a ne spune cuvântul și de a-l susține, la nevoie, prin puterea armelor”. În aceste condiții, „noi trebuie să stăm cu arma la picior pentru ca nici o hotărâre să nu poată fi luată de nimeni, fără de noi și împotriva noastră”.
581 (...) [21 octombrie 1912] București În cuvântul său, Stere începu prin a se referi la războiul balcanic, repetând opiniile din articolul publicat în septembrie. Declara că PNL se solidarizează cu opinia regelui, făcându-și datoria și din opoziție. Nu se putea obține să aprecieze că victoria obținută de Serbia și Bulgaria se datorează faptul că acestea sunt state de țărani, unde latifundiile nu există.
582 (...) Ba chiar, la 18 iunie 1913, când izbucnirea celui de-al doilea război balcanic devenise iminentă, Brătianu a comunicat că acceptă constituirea uni guvern național, sub președinția lui I. Kalinderu.
585 (...) În februarie 1913, în plină dispută între politicienii de frunte din cele trei partide în chestiunea balcanică (la începutul lui februarie, Brătianu comunicase regelui că, dată fiind indecizia guvernului, e gata să ia el puterea(2)), Stere se afla la Iași în centrul de interes al universitarilor.
2 = Al.Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 149.
586-7 (...) Lumea politică (și nu numai ea!) participă cu fervoare la disputele complicațiilor războiului balcanic. După cum evoluaseră lucrurile, marile puteri ( și cele implicate în noul conflict dintre țările - Serbia și Bulgaria - foste aliate) ajung la încheierea că arbitrul situației nu poate fi decât România. (...) La 20 iunie, guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda interesatelor demersuri pacificatoare ale Austro-Ungariei, iar la 26 iunie se hotărăște intrarea României în război. La 3 iulie, parlamentul, convocat în sesiune extraordinară, ascultă Mesajul regal citit grav de primul ministru Titu Maiorescu, în care sunt prezentate motivele intrării României în război. Se votează declararea stării de asediu până la demobilizarea armatei. România intră în război pentru a aduce pace în zona balcanică, unde imperiul austriac incitase Bulgaria să atace Serbia. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare împotriva Serbiei și Greciei. Armata română trece granița de sud și înaintează până la 15 km de Sofia. Bulgaria anunță România, la 8/21 iulie, că acceptă tratative de armistițiu cu toți beligeranții, propunând să aibă loc la București conferința de pace. România primește oficial cererea Bulgariei, invitând țările implicate în conflict să-și trimită reprezentanții la București. La 14/27 iulie 1913, aceștia încep să sosească și la 17/30 iulie se deschide Conferința de pace de la București, primul ministru al României fiind ales președinte. Conferința se încheie, cu bine, la 28 iulie, când are loc solemnitatea semnării tratatului. România obține o rectificare a graniței de sud, pe linia, cerută dinainte, Turtucaia-Balcic. De peste veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace de la București, declarând că numai un război general va aduce, în această zonă, o soluție convenabilă (firește, pentru imperiul habsburgic). (...)
În timpul războiului balcanic, Ionel Brătianu, în calitate de maior de artilerie, se înrolează. La Cartierul general de la Orhanie creează un alt mic stat major, al liberalilor. (...) Marghiloman notase în jurnal la 12 iulie 1913: „Am raportat lui Maiorescu spusele lui Ionescu venit de la Orhanie, că la statul major, Crăiniceanu, Brătianu și Duca - acesta ca secretar al generalului - sunt factorii cei mari”(1)
588 Pe drum, pe o ploaie cumplită, [Stere] l-a întâlnit pe Topârceanu, mobilizat, și-a azvârlit, din goana automobilului, bani. Apoi a relatat amicilor de redacție, cu lux de amănunte, de parcă stătuse în Bulgaria zile în șir, această rapidă călătorie.
1 = Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 178.
589 1 = C. S., Învățămintele războiului balcanic, „Viața românească”, VIII, 1913, nr. 1, p. 106-107.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu