Politica, o vocație și o profesie (WEBER 1919)

 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. (germ. 1919) I. Alexandrescu, Anima, 1992

 

 (10) Occidentului îi este propriu însă un tip de conducere care ne mai este familiar: mai întâi, conducerea politică în persoana „demagogului” independent, apărut în contextul  orașului-stat specific civilizației apusene, îndeosebi mediteraneene, și (...).

 

(11) Dar în toate structurile politice, chiar în cele mai timpurii, găsim și o regie personală a stăpânului. (…) (…), aici el se sprijină fie pe oamenii casei, fie pe plebei, pe categorii sociale lipsite de avere sau rang, în întregime dependente material de el, neavând nici o putere proprie prin care să-l poată concura.

 

(11) Dar în toate structurile politice, chiar în cele mai timpurii, găsim și o regie personală a stăpânului. (…) Toate formele de dominație patriarhală sau patrimonială, stăpânirea despotică a sultanilor, orânduirile de stata birocratice aparțin acestui ultim tip.

 

(14) Sorgintea acestor comunități a fost, istoric vorbind, prin excelență în Occident, germenele lor fiind orașul ca formațiune politică, apărut ca atare în cadrul civilizației mediteraneene.

 

(17) Exemplul reformei administrative a împăratului Maximilian ne arată cât de greu au reușit funcționarii, chiar sub presiunea unei necesități imperioase și a amenințării otomane, să-l înlocuiască pe principe în acest domeniu [finanțe] (…).

 

(18) În Orient, nevoia de a-l degreva pe sultan de răspunderea personală pentru succesul guvernării a dus la apariția figurii tipice a „marelui vizir”.

 

(22) Imensa influență a dreptului roman, așa cum a fost ajustat de statul birocratic al perioadei romane târzii, s-a manifestat atât de pregnant, datorită faptului că pretutindeni revoluționarea sistemului politic în sensul dezvoltării statului rațional s-a făcut de juriștii cu școală. Chiar și în Anglia, deși acolo marile corporații de juriști au frânat preluarea dreptului roman. În nici o parte a lumii nu a putut fi găsit un fenomen analog. Cu toate implanturile de gândire juridică rațională în școala indiană Mimamsa și cu toată cultivarea gândirii juridice antice în Islam, năpădirea gândirii juridice raționale de diferite forme ale gândirii teologice nu a putut fi oprită. Procedura juridică nu a fost complet raționalizată. Acest lucru a putut fi realizat numai prin preluarea jurisprudenței romane – acestui produs întru totul specific al unei formațiuni politice devenite dintr-un oraș-stat, putere mondială – de către juriștii italieni, în acel „Usus modernus” al pandectiștilor (7) și (…) în acele teorii ale dreptului natural născute din gândirea juridică (…).

n. 7 = Interpreți ai unei culegeri din scrierile juriștilor romani clasici, alcătuită la porunca lui Iustinian (n. t.)

 

 

(24) „Demagogul” este – de când de există state constituționale și, până la urmă, de când există democrația – tipul conducătorului politic din Occident. Conotația peiorativă a cuvântului nu trebuie să ne facă să uităm că nu Cleon, ci Pericle a fost primul care a purtat acest nume. Neavând nici o funcție sau având singura funcție conferită în urma unor alegeri, cea de strateg suprem – celelalte funcții fiind repartizate prin tragere la sorți – el conducea adunarea poporului, suverană la Atena.

 

(49) Străvechea problemă a Theodiceei este tocmai asta: cum se face că o forță, prezentată ca fiind atotputernică și bună, a putut crea totuși o lume atât de irațională, o lume a suferinței nemeritate, a nedreptății nepedepsite  și a prostiei incorijibile.