Istoria imediată (SOULET 1994)

Jean-Francois Soulet, Istoria imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), prefață F. Constantiniu, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 13, București, 2000, 140 p.

 

Prefață – Florin Constantiniu

5 (...) Autorul are dreptate când arată că istoria imediată este o ... istorie veche, în înțelesul că istoria însăși a însemnat la origine „ceea ce știm pentru că am fost martori” (p. 8) și că primii mari istorici din Antichitate au „făcut”, de fapt, istorie imediată. Exemplul cel mai concludent îl oferă, desigur, Tucidide, care, așa cum mărturisește el însuși, la începutul operei sale Războiul Peloponeziac, dându-și seama că acest conflict va depăși, prin însemnătatea lui, pe cele anterioare, a purces la elaborarea lucrării care l-a făcut celebru; grație lui, cunoaștem, poate, mai bine războiul dintre Sparta și Atena decât cel de-al doilea război mondial! (...)

6 (...) Pentru oricine va porni la studiul istoriei imediate sau se va interesa - prin lectură – de această parte terminală a istoriei, cartea lui Jean Francois Soulet va fi un vademecum indispensabil.

 

 

 

Capitolul I O istorie veche

 

8 (...) Istoria imediată este la fel de veche pe cât istoria. Ba s-a confundat chiar, de-a lungul unei mari părți din Antichitate și din Evul Mediu, cu Istoria...

 

I.Învățăturile părinților întemeietori

 

„Cel care știe pentru că a văzut”

8 Pentru a înțelege concepția inițială a disciplinei istorice, trebuie să revenim la etimologia elină a cuvântului istorie. Istoria este ceea ce știm pentru că am fost martori”; istoricul este „cel care știe pentru că a văzut”. (...)

(...) Scriind despre „timpul oamenilor”, pe care îl opune vremurilor mitice – asupra cărora nu dispune, după părerea lui, decât de fabule – Herodot, deși contemporan cu Pericle, își începe Istoriile de prin prima treime a secolului al VI lea.

9 Ceea ce dovedește că își bazează povestirea doar pe mărturia sa sau a generației sale, ci că a cules, direct sau indirect, amintiri din vremea tatălui său, a bunicului și a străbunicului... Tucidide, Polibius sau Tacitus procedează la fel.

O asemenea obsesie pentru „trăit” și mărturie orală, disprețul pentru munca de compilare cerută de studiul epocilor mai vechi și, mai ales, preocuparea acestor primi istorici de a face operă instructivă, ba deseori moralizatoare, au făcut să fie pus la îndoială spiritul lor critic. E adevărat, motivațiile și explicațiile evenimentelor sunt departe de cele ale istoricului secolului XX. Herodot, profund religios, nu ezită să scoată în evidență acțiunile zeilor pentru anumite evenimente. Mai putem să-i reproșăm – și nu e puțin lucru – că era certat pr și simplu cu cronologia și că s-a preocupat de civilizații mai curând ca un etnolog decât ca istoric. Totuși, în ciuda acestor serioase rezerve, suntem uimiți de calitatea demersurilor metodologice ale acestor primi discipoli ai lui Clio, fie ei greci sau romani.

 

O rigoare metodologică

9 La toți putem observa – în grade diferite – grija de a așeza într-un context mai larg (istoric, geografic, cultural) faptele trăite și povestite. Herodot a simțit nevoia de a face vaste cercetări asupra trecutului și vieții popoarelor implicate în conflict. De asemenea, Tucidide nu începe relatarea războiului peloponeziac decât în cartea a doua, consacrând-o pe prima (cea mai lungă din toate opt) nu numai circumstanțelor care l-au motivat, dar și condițiilor de viață ale populațiilor grecești încă din epocile numite „obscure”. O asemenea investigație nu a fost ușoară, trebuind să facă uz de orice: poemele lui Homer, rare vestigii arheologice....

10 Acești primi istorici ai timpului lor au avut, de asemenea, în comun preocuparea de a colecta maximum de documente; toți au un gust vădit pentru căutarea informațiilor lămuritoare. La Polibius și mai ales la Herodot devine chiar pasiune, atât e de curios și de avid de lămuriri acesta din urmă. În timpul călătoriilor sale interoghează pe toată lumea: pe principalele personaje ale vieții politice ca și pe simplii muritori. Cât despre Tucidide, el ne-a lăsat în cartea întâi un veritabil cod asupra metodei conversațiilor: „... Cât despre faptele petrecute în acest război, scrie el, n-am socotit că trebuie să le scriu așa cum le-am auzit de la cel dintâi venit, nici după impresia mea personală, ci și acelea la care eu însumi am fost martor și cele spuse de alții le-am scris numai după ce am cercetat cu toată rigurozitatea posibilă fiecare lucru în parte. A fost greu de găsit adevărul, fiindcă cei ce fuseseră de față nu se potriveau în spusele lor despre aceleași lucruri și fiecare le schimba din părtinire sau din lipsă de memorie.”

Dacă mărturia orală constituie inima informației lor, ea nu e, totuși, decât un element. Nici unul dintre ei nu neglijează - atunci când există și câne le sunt cunoscute – documentele scrise. Dacă Herodot nu are acces la cronici, consultă, în schimb, arhivele (oracole și dedicații), sanctuarele de la Delphi și Samos, listele fiscale și militare și se arată interesat de inscripții. De câte ori poate, Tucidide se referă la documentele scrise pentru a preciza resursele și efectivele militare ale unui oraș. În epoca romană, Tacitus și Suetonius se înfruptă și mai mult din arhivele oficiale și secrete.

Astfel, departe de a fi simple culegeri de mărturii, lucrările acestor primi autori sunt veritabile studii fondate pe mai multe tipuri de surse. Faptul că naratorul a trăit unele evenimente nu apare ca un handicap.

11 Din contră, acest lucru îi permite lui Tucidide o transcriere fidelă – în spirit, dacă nu în formă – a unor discursuri, un inventar precis al distrugerilor săvârșite în Atica în primăvara lui 427 î. H. și o mai bună înțelegere a punctelor de vedere contrarii. Mai întâi ca actor (în 424 î. H. a fost ales comandant al escadrei din nordul Mării Egee), apoi ca observator și, în sfârșit, ca martor (revenit la Atena după amnistie), el a văzut multe, a ascultat multe și, mai ales, a reflectat mult: „Vârsta mea, mărturisește el, mi-a îngăduit să asist la întreg conflictul cu maturitatea de spirit necesară, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă și am putut să urmăresc atent cursul evenimentelor pentru a-mi face o idee exactă. În plus, izgonit din cauza comandamentului meu în regiunea Amphipolis, am trăit douăzeci de ani departe de patrie și astfel am putut avea legături cu oameni din ambele tabere, mai ales din cea a Peloponesului. Am avut răgaz să observ ce se întâmplă...”

 

O concepție aparte despre istorie

11 Cei mai buni dintre acești istorici ajung, datorită unei perfecte stăpâniri a experienței personale și a documentației, datorită, de asemenea, modului în care înțelegeau situația, să propună nu numai o reconstituire coerentă și nuanțată a evenimentelor, dar și o schemă explicativă graduală (cauze imediate și profunde) și convingătoare. Uneori, au dovedit că au dobândit și reculul necesar pentru a separa din această spumă a istoriei – care e prezentul – durabilul și efemerul. Tucidide are intuiția că luptele care opun cetățile grecești între 431 și 404 î. H. nu sunt independente, ci verigi ale aceluiași lanț. El dovedește „aptitudinea de a metamorfoza aproape imediat <trăitul> în istorie, în obiect de cunoaștere” (D. Roussel), care este una din marele calități ale istoricului timpului prezent.

12 Am comite, totuși, un grav un grav anacronism dacă le-am atribui istoricilor antici concepțiile istoricilor din vremurile noastre. Istoria este, înainte de orice, reflexul mentalităților unei anumite epoci. Or, vechile societăți au cel puțin două particularități în raport cu cele contemporane. Ele sunt procedurale și, pentru ele, a câștiga o cauză este mult mai important decât stabilirea adevărului. În plus, sunt foarte sensibile la formă, mai ales la tehnicile de expresie și de persuasiune, astfel încât maniera de a scrie e considerată, până la urmă, mai importantă decât faptele descrise. Pe scurt, istoricul acelor timpuri e mai apropiat de avocatul în căutarea de argumente și de dovezi „folositoare”, de scriitorul preocupat de stil, decât de savantul care caută adevărul.

 

Lunga supremație a oralității

12 (...) Sunt cele [izvoare ale Evului Mediu] care se confundă cu „opinia publică” (fama, vulgaris opinio...) sau (...).

 

II. În serviciul prinților și al patriei

 

Vremea cronicarilor și a istoriografilor

14 (...) Cea a lui Villehardouin, care participă la inițierea celei de a IV a Cruciade, luptă în Orient și devine sfetnic al regelui Tesalonicului, constituie o mărturie prețioasă pentru cunoașterea evenimentelor, dar este mai ales o pledoarie în favoarea deturnării cruciadei. (...) Departe de a fi simple pledoarii pro domo sau insipide texte propagandistice, aceste opere, oricât ar fi de angajate, (...).

15 (...) Recursul la asemenea istorici oficiali era foarte vechi; obiceiul exista la romani, dar și la monarhiile Orientului. (...)

 

Sprijin al propagandei napoleoniene

19 (...) Până atunci, manualele de „istorie modernă” erau consacrate mai ales Antichității și Evului Mediu timpuriu – de la căderea Imperiului roman la moartea lui Ludovic cel Sfânt – trecând foarte repede peste perioada ulterioară. Fapt care îl făcea pe Napoleon să declare, în aprilie 1807: „Tineretului nostru îi e mai ușor să înțeleagă războaiele punice decât războiul din America din 1783...” (...)

 

...și al patriotismului republican

20 (...) În alocuțiunea pe care a ținut-o studenților Facultății de Litere din Paris la 4 noiembrie 1884, Ernest Lavisse vorbește extrem de clar despre datoria „civică” de a trata cât mai bine perioada istoriei contemporane: „(...) E bine să știți istoria Cruciadelor, dar și <chestiunea Orientului> are importanța sa. (...)”

 

 

Capitolul II O istorie cu drepturi depline

 

43 (...) Cofondatorul „Analelor” [Lucien Febvre] a știut, cu umor, să regăsească acel ton sigur și dramatic pe care-l folosesc virtuoșii păzitori ai templului lui Clio pentru a-i goni pe periculoșii neguțători ai prezentului. (...)

 

II. ,,, Două avantaje

49 (...) Credeți că epigonii lui Mignet, care, peste cincizeci de ani, vor lua Rezistența ca subiect sa ca țintă a exercițiilor lor academice – vor exista întotdeauna jocuri academice! – vor fi capabili să formuleze o asemenea remarcă? (...)

 

Sursele orale

72 (...) De asemenea, ea mai distinge cu mare justețe „marii martori” – care au sentimentul de a fi jucat un rol important și ale căror vorbe par a priori de mare importanță – și „micii martori”, modești și fără grade, mirați că sunt luați în considerare. (...)

 

III. Și câteva principii metodologice de bază

 

73 (...) Principiile sale metodologice sunt cele ale tuturor istoricilor începând cu Tucidide: definirea clară a unei problematici, critica surselor, luarea în calcul a factorului timp ca principal instrument de analiză, practica „enunțării distanțate” (H. I. Marrou) a căilor și rezultatelor cercetării... aceste reguli elementare sunt suficient de cunoscute – chiar dacă nu totdeauna aplicate – pentru a nu le mai aminti aici. (...)

 

Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate

77 (...) Astfel, interesul pentru ceea ce pe drept cuvânt se numește „tragedia iugoslavă”, adică pentru divergențele interne, apoi pentru implozia acestui stat, începând cu sfârșitul anilor 80, ne conduce inevitabil la o scufundare în timp. (...) Împărțirea Imperiului Roman între Occident și Orient, în 395, ruptura între Patriarhatul de Constantinopol și Episcopatul Romei, invazia din secolul VI a popoarelor slave, vorbind dialecte apropiate, dar diferite, ocupația turcă începând cu a doua jumătate a secolului XIV, împărțirea populațiilor sub dominație austriacă între Cisleithania și Transleithania în 1867... tot referințe istorice, care, fiecare în felul ei, mărturisesc despre vechimea și numărul împărțirilor acestor popoare brusc regrupate la sfârșitul primului război mondial – prin voința elitelor naționale și a marilor puteri internaționale ale epocii – într-un singur „regat al sârbilor, croaților și slovenilor”. (...)

78 (...) Ajutorul occidental acordat în 1990 popoarelor din estul Europei poate fi mult mai ușor caracterizat dacă, ascultându-l pe G. Bossuat, îl vom pune sistematic în paralel cu planul Marshall din 1947. (...) Prima a avut drept obiectiv analiza comparativă a diferitelor experiențe reformiste făcute în țările comuniste începând din 1948 și formularea unor observații generale: practica „la cald” a reformelor, polarizarea pe economie, eșecul rarelor încercări de reformare globală a sistemului, intransigența birocrației, pasivitatea societății...

 

Punerea în perspectivă „orizontală”

80 (...) Dacă, pentru istoria clasică, recursul la științele sociale a reprezentat un adevărat balon de oxigen care a contribuit la reînnoirea metodelor și punctelor de vedere, pentru istoria imediată a fost o condiție sine qua non de supraviețuire. (...)

81 (...) Astfel, pentru a obține o primă tipologie a mecanismelor desatelitizării celor șase state comuniste est-europene situate pe orbita Uniunii Sovietice (1989), ni s-a părut practică și sugestivă elaborarea unei „grile”. (...): (...); și cea a Bulgariei și României, țări care, neavând opoziție organizată, s-au trezit, la sfârșitul „revoluției”, în mâinile comuniștilor „reformatori”. (...)

O multiplă explicare a singularului

85 (...) [Rene Remond]: „(...) Istoricul este mereu tentat să introducă, a posteriori, în derularea istoriei o raționalitate, chiar dacă ea nu există. (...)”

 

 

Capitolul III O istorie necesară

 

I.Apelul la societate

Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei

96 (...) Pentru Nolte, naziștii nu sunt inventatorii genocidului (practicat deja de turci pe seama armenilor) și ei nu au făcut altceva decât să reacționeze la pustiitoarea amenințare sovietică. (...)

 

Vârtejul accelerării istoriei

106 (...) Astfel, în timpul războiului din Golf, o revistă franceză de televiziune nu a ezitat să consacre mai multe pagini unei convorbiri cu un istoric al Orientului arab, apoi, în momentul imploziei iugoslave, să recidiveze cu un specialist în țările din Europa meridională. (...)

107 (...) Același tip de cercetare, urmărind stabilirea anteriorităților în cazul sârbilor și albanezilor din Kosovo sau al irakienilor și iranienilor din Shat-el-Arab. (...)

 

II. Pași greșiți

 

De ce un asemenea „derapaj”?

117 (...) 2) Pe acest teren al tuturor pericolelor e ușor să cazi între Scylla și Charibda și să treci de la conformism la militantism. (...)

119 (...) De fapt, dacă vreți, Franța a avut dintotdeauna o școală marxistă de analiză a țărilor din Est, apropiată de PC, și o școală nonmarxistă, reprezentată de anticomuniști, care, de fapt, la început, erau imigranți. (...)

121 (...) [E. Todd, Prăbușirea finală. Eseu asupra descompunerii sferei sovietice, 1976] „(...) Blocajul definitiv al economiei sovietice și dezvoltarea schimburilor dintre Est și Vest ne-a permis să conștientizăm întârzierea crescândă a lumii comuniste. (...)” (...) Pentru a ajunge la concluzia finală – „În zece, douăzeci sau treizeci de ani, lumea va asista cu surprindere la dezagregarea sau la prăbușirea primului dintre sistemele comuniste” – E. Todd avusese îndrăzneala să facă tabula rasa cu toate afirmațiile specialiștilor și să repună în discuție pertinența metodologiei lor.

122 (...) Ce istoric al Antichității sau al Evului Mediu ar refuza să integreze – cu toată privirea critică de rigoare – asemenea surse [„documente nu întru totul verificate”]?

 

III. Schiță a unui bilan

 

În Franța...

131 (...) 1) Calitativ, istoria imediată suferă astăzi în Franța de două slăbiciuni. (...) De altfel, studiul anumitor arii geopolitice (Orientul Mijlociu, fostele țări comuniste, Asia de Sud-Est...) sunt prea puțin dezvoltate. (...)

 

... și în străinătate...

134 (...) La aproape douăzeci de secole după Herodot și Tucidide, iată că istoricul pare să fi regăsit – definitiv? – calea părinților fondatori.

Tratat de dezinformare (VOLKOFF 1999)

Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, trad. M. Columbeanu (fr. 1999), Antet, București, 2009

 

III. De la gură la ureche

 

Calul Troian

(26) Nu ne interesează, în cazul de față, să știm dacă Troia a existat – conform ultimelor descoperiri, da, deși în epoca scientismului existau îndoieli – nici dacă aheii din secolul XII î. H. s-au luptat pentru frumoșii ochi ai Elenei, sau cum este la modă să se afirme acum, din motive economice (această hachiță a istoricilor contemporani), nici dacă au introdus un comando ascuns în burta unui cal de lemn. Ceea ce ne interesează aici este sindromul Calului Troian, cu condiția de a nu fi fost un berbec perfecționat, cum susține Pausanias. Să-l credem mai curând pe Virgiliu, sursa noastră cea mai completă.

După zece ani de asediu, grecii nu reușiseră să ocupe Troia prin forță. S-au hotărât să recurgă la ceea ce nu este, în primă instanță, decât un șiretlic de război: au simulat îmbarcarea și s-au ascuns într-un golf din apropierea cetății. Au lăsat un cal gigantic de lemn, „mare cât un munte, cu coastele făcute din brazi împletiți”. Fără nici cea mai mica explicație.

Această absență a explicației e foarte importantă, căci troienii care, încântați că asediul încetase, au venit să viziteze tabăra grecilor, s-au pierdut în supoziții, împărțindu-se în două tabere: partizanii și adversarii prăzii de război, adică a suportului dezinformării.

 

(27) Thymetes recomandă să fie introdus în oraș, până în mijlocul citadelei; Laocoon, dimpotrivă, „se teme de greci, chiar și atunci când aduc daruri”: aruncă o lance în coasta animalului și peste burta cu scânduri bombate. Lancea se împlântă vibrând: burta răsună, iar din adâncurile sale goale se aude un geamăt”. Enea, care istorisește întâmplarea, remarcă: „Fără orbirea noastră, el (Laocoon) ne-ar fi împins să înfigem fierul în acel ascunziș al grecilor”.

Este o observație foarte importantă. În realitate, întotdeauna există mijloace de apărare împotriva dezinformării. Dar, cel mai adesea, se preferă să se cadă pradă orbirii, ceea ce, în termeni tehnici, echivalează cu consimțirea țintei. Să reținem această noțiune.

Deci, troienii ezită.

Sosește Sinon, agentul de influență. Fie-ne îngăduit un joc de cuvinte care nu este un simplu un calambur: în franceză, Sinon este un nume predestinat. Toți agenții de influență s-ar putea numi monsieur Sinon (dacă nu): „Ascultați ce vă spun eu – dacă nu…”. Este formula pe care agenții de influență o repetă continuu, explicit sau implicit.

Sinon explică originea calului. Grecii, care se făcuseră vinovați în fața protectoarei lor, zeița Pallas Atena, au construit calul pentru a aduce o ofrandă de ispășire. Calchas, oracolul, a cerut ca lemnăria „să se înalțe până la cer, pentru a nu putea să intre pe poartă, nici să fie introdusă între zidurile Troiei”, mod în care – iar aici părăsim vicleșugul de război pentru a intra în plină dezinformare – ofranda ar fi putut „să readucă poporul troian sub protecția vechiului său cult”. Rețineți: grecii nu vor cu nici un preț să ajungă calul lor în Troia!. Iar Sinon insistă: „Dacă mâinile voastre profanează această ofrandă adusă lui Pallas, va fi o uriașă nenorocire pentru împărăția lui Priam. (…) Dar dacă îl duceți, cu propriile voastre mâini, în orașul vostru…” – atunci, vrea el să spună, vor fi îngăduite toate speranțele. Montajul e cât se poate de abil.

(28) În acel moment, fie că zeii conspiră pierderea  Troiei, fie că hazardul e de partea grecilor  -   ceea  ce, de asemenea,  este o idee importantă căci, la fel ca în cazul gazelor de luptă, nu e posibilă nici o acţiune de dezinformare fără un vânt istoric care să sufle în direcţia potrivită - vin nişte şerpi care îi sufocă pe Laocoon şi copiii lui, ceea ce este   interpretat  imediat ca o pedeapsă  pentru sacrilegiul pe care l-a săvârşit aruncându-şi lancea asupra calului consacrat lui Pallas Atena. Să zicem că e o manifestare a fatalităţii, care suflă adesea în pânzele dez-informatorilor competenţi.

Opinia publică, aflată în plină ezitare, basculează complet în tabăra optimiştilor şi cere să fie adus calul, nu numai în oraş şi în cetate, ci chiar în templul lui Pallas, căci - iar aici se află nodul întregii operaţiuni de dezinformare - şi troienii o adoră pe Pallas şi i-au înălţat un templu.

La care troienii îşi sparg singuri zidurile cetăţii! Da, ei înşişi, nu-i aşa că e jalnic? „Toţi se apucă de treabă. Sub picioarele colosului suntpuse roţi alunecoase. Se întind frânghii de cânepă. Maşina fatală trece dezidurile noastre, cu burta plină de oameni şi arme.” Şi - ceea ce este esenţial - „în jur, tineri băieţi şi fete cântă imnuri sacre, bucuroşi să atingă odgonul” ...care le va grăbi pieirea. Se vede bine că nu Lenin i-a inventat pe „idioţii folositori”, acei simpatizanţi naivi  ai   idealurilor comuniste,  care  l-au   ajutat  să răspândească revoluţia în lume. De altfel, fenomenul care constă în a aplauda, în a favoriza propria distrugere, se întâlneşte frecvent. Aşa-numitul sindrom Stockholm, care pecetluieşte complicitatea ostaticilor cu persecutorii lor, în noaptea de 4 august, harakiri ai nobilimii franceze, entuziasm al burgheziei ruse pentru revoluţia din februarie, participă la această atitudine de leming care constă, pentru o colectivitate, în a se precipita într-un neant crezut salvator.

Urmarea este previzibilă. Imediat ce populaţia este „cufundată învin şi somn”, grecii ies din burta calului, gâtuiesc santinelele şi deschid porţile oraşului în calea întregii armate, revenită în secret. Jaful începe.

Din   punct de vedere al dezinformării, această istorie este de-adreptul exemplară. Se regăsesc aproape toate elementele tehnicilor cu care ne vom familiariza pe parcursul paginilor  vor urma.

 

(29) Calul de lemn este un suport al dezinformării.

Tema este protecţia lui Pallas, pusă la dispoziţia troienilor.

Transmisiunea e asigurată de agentul de influenţă Sinon, care acreditează tema.Tinerii cântăreţi de ambele sexe (uneori, tinerii sunt mai creduli decât bătrânii) asigură cutiile de rezonanţă indispensabile acţiunii.

Rezultat: consimţământul populaţiei este obţinut şi se transformă într-o adevărată  psihoză  -   Enea  vorbeşte  el însuşi de „nebunie” şi „orbire”. Începând din acest moment, intră în joc autodezinformarea, printr-un fenomen care nu se poate să nu fie asociat cu vampirismul. La fel cum, conform legendei, orice om căruia i-a supt un vampir sângele devine el însuşi vampir, dezinformatul devine dezinformator, uneori din candoare, dar  adesea cu un entuziasm morbid,  debordant,  ca în propagandă şi publicitate, pentru irațional. (…)

Astfel, împotriva sfatului lui Laocoon şi al înţelepţilor cetăţii, troienii contaminaţi de dezinformarea care, iniţial, fusese numai opera lui Sinon, si-au contaminat concetăţenii şi s-au repezit cu toţii spre proprialor osândă.

Profunda semnificaţie a Calului Troian nu le-a scăpat celor care au reflectat asupra manipulării opiniei publice. Saint-Marc Girardin scrie: „Astfel înainta Revoluţia, era Calul Troian intrând în oraş, în aclamaţiile poporului.”  In acelaşi  spirit,  Hans Huyn  a  intitulat „Calul Troian”  o lucrare consacrată ingenioasei idei de mai jos: conform lui, „casa comună socialistă”  predicată  de elitele  comuniste în timpul  Perestroikăi  ar fi trebuit să fie un mijloc de penetrare şi învingere a Occidentului.

 

IV.E adevărat fiindcă am citit

 

Satele lui Potemkin

Multe cărţi de istorie, altminteri respectabile, ne asigură că în 1787, când Ecaterina cea Mare a călătorit în Crimeea pentru a vizita noile teritorii ruseşti cucerite de la Imperiul Otoman, favoritul ei, prinţul Potemkin, a ordonat ca pe traseul împărătesei să se dispună decoruri de teatru care erau deplasate pe măsură ce se deplasa şi ea, pentru a o face să creadă că ţara ar fi fost mai populată decât în realitate.

 

Propaganda de război

(63) Războiul în sine se relevă acum ca un rău şi nu se mai justifică decât dacă adversarul este prezentat ca un răufăcător. Idee complet nouă şi contra căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, Moliere, Corneille, Goethe şi, practic, toate marile spirite occidentale (fără a-i mai pune la socoteală şi pe chinezi), dintre care nici unul nu a condamnat războiul ca atare.

 

Marea Enciclopedie

(…) iar Louis Blanc a înţeles perfect ideea: „Cenzurată prin edictele Papei, atacată de deciziile consiliului, expusă furiei Parlamentului, Enciclopedia a  rămas în  picioare. Un nou Cal Troian intrase între zidurile cetăţii asediate. Vechea societate îl văzuse din capul locului cum, fără sfidare, se infiltra în mijlocul ei; şi, curând, conduşi de Ulise, filosofii au ieşit înarmaţi, pentru a devasta Ilionul”. Enciclopedia, Cal Troian al Revoluţiei Franceze - o idee văzută cu ochi de loc răi.

 

 

 

XI.Cum se practică

 

Amestecul între adevăr și minciună, cu diverse titluri

(129) Germania din timpul celui de-al Doilea Război Mondial ne apare ca agresoare la adresa Aliaţilor. Dar clauzele draconice şi umilitoare ale tratatului de la Versailles îi dădeau sentimentul că ea fusese cea agresată. Se va răspunde: tratatul de la Versailles a fost atât de draconic numai fiindcă Germania era deja  agresoare  în   momentul  Primului   Război Mondial. Iar Germania va răspunde că nu ea îl asasinase pe arhiducele

Austriei. Sârbii, la rândul lor vor răspunde că, dacă Austria nu coloniza Serbia...

 

Camuflajul

(132) Aceeaşi tehnică, aplicată sârbilor şi kosovarilor în 1998, a făcut ca rebeliunea kosovară să fie trecută sub tăcere, iar represiunea sârbească, scoasă în evidenţă.

 

 

XII.Accesorii verbale

 

Logomachia

(149) Sovieticii au pretins că „eliberau” ţările baltice, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, ale căror popoare se simţeau mai degrabă „cucerite” de ei.

 

 

XV.E adevărat fiindcă am văzut

 

Fotomontajele

(180) Pe pagina de ziar care anunţa punerea sub urmărire a lui Tito şi Mihailovici, fotografia lui Mihailovici a dispărut, pentru ca Tito să rămână singurul comandant al partizanilor.

 

Televiziunea

(181) Jacques Merlino povesteşte că se dusese să-l intervieveze pe cel mai mare scriitor de limbă sârbă, care în acel moment era şi preşedintele Republicii Iugoslave, Dobriţa Ciosici. I-a pus trei întrebări. Cele trei răspunsuri au totalizat cincisprezece minute. A ieşit „un  interviu  reuşit”, dar „cvasineexploatabil la televiziune”. Iar Jacques Merlino, un om care nu umblă cu ocolişuri, recunoaşte: „Orice gând care are nevoie de peste un minut ca să se dezvolte este exclus” într-un telejurnal. Ajutor, Socrate!

 

 

XVII.Războiul informațiilor

 

Aspectul cibernetic

(213) Dacă televiziunea este Paradisul dezinformării, cibernetica i-a devenit Olimpul, Walhalla,  Câmpiile Elizee, de când s-a inventat modemul şi a intrat în funcţiune Internetul,  această descoperire a militarilor americani care, la început, nu avea altă intenţie decât aceea de a   descentraliza posturile de comandă informatice.

(214) Internetul este în curs de a deveni, la fel ca limba lui Esop, cel mai bun lucru din lume şi   totodată cel mai rău, căci utilizatorul care se informează cu ajutorul displayului său îşi închipuie în mod firesc că informaţiile pe care le primeşte sunt „obiective”.

 

 

XVIII.Un mod de a trăi

 

Drepturileomuluismul

(231) Noţiunea de om este şi ea abstractă. Pe Pământ nu există nici un om care să nu se fi născut din anumiţi părinţi, care să nu aparţină unei anumite rase, unui anumit climat, unei anumite   culturi. Un aborigen australian din secolul XX nu este totuna cu un grec din secolul lui Pericle.

O, cât de bine se vede grandoarea ideii potrivit căreia aborigenii din Australia şi atenienii din secolul al V-lea au ceva în comun: natura umană - noi, creştinii, am spune: asemănarea cu Dumnezeu.

 

XIX.Ce e de făcut?

Sirenele lui Ulise

(239) Porniserăm de la mitul Calului Troian; vom încheia cu mitul sirenelor lui Ulise - căci grecii prevăzuseră totul: şi dezinformarea, şi antidezinformarea.

Corabia lui Ulise trebuie să treacă prin strâmtorile frecventate de Sirene: ,Acestea îi farmecă pe toţi muritorii care se apropie de ele. Dar vai de cel ce se opreşte să le asculte cântecele! Niciodată, în căminul său, nevasta şi copiii nu-i vor mai sărbători reîntoarcerea: căci, cu vocile lor ademenitoare, Sirenele îl vrăjesc, iar limanul, sălaşul lor, e mărginit cu o plajă înălbită de-a binelea de oase şi rămăşiţe omeneşti, pe care putrezeşte carnea”. Astfel prevenit de Circe, vicleanul Ulise nu are încredere nici întovarăşii săi de drum, nici chiar în el însuşi, pentru a le rezista seducătoarelor Sirene. Când se apropie de locurile periculoase, iată ce face: „Cu pumnalul meu de bronz, împart o turtă mare de ceară: cumâinile, rup şi frământ bucăţile. Nu peste mult, ceara se înmoaie între degetele mele puternice. De o parte şi de alta a corăbiei, le voi astupa urechile; apoi ei, în corabie, îmi vor lega braţele şi picioarele şi mă vor prinde de catarg, în picioare pe punte.” Dacă le porunceşte să desfacă nodurile, va trebui ca ei să le strângă şi mai tare!

(240) Ulise şi însoţitorii lui nu au spus: „Toţi se lasă dezinformaţi, numai noi suntem lucizi.” S-au pus în poziţie de apărare. Această apărare este posibilă datorită „coeziunii grupului”, ca să reluăm termenii lui Mucchielli. Funcţiile se repartizează: vâslaşii vâslesc pentru că nu aud nimic, căpitanul aude, dar a fost legat de vâslaşi şi deci nu poate răspunde chemării frumoaselor malefice.

Sirenele încep să cânte: „Vino încoace! Vino la noi!... Opreşte-ţi corabia: vino să ne asculţi vocile! Nici o corabie neagră nu a trecut vreodată de insula noastră fără a asculta fermecătoarele cântece care se înalţă de pe buzele noastre; vei pleca mai departe mulţumit şi mai bogat în cunoştinţe.”

Ulise, singurul care nu are urechile astupate cu ceară, s-ar supune bucuros acestor voci admirabile care îi „umplu inima cu dorinţa de aasculta”, ar dori să fie „mai bogat în cunoştinţe”. Se încruntă, dându-le poruncă oamenilor lui să-l elibereze. Dar, în timp ce majoritatea trag la rame, doi se ridică pentru a-i „strânge şi mai tare” legăturile. Stratagema reuşeşte:  „Trecem şi, curând, nu se mai aud  nici strigătele,  nici cântecele Sirenelor. Vitejii mei se grăbesc atunci să scoată ceara pe care le-o înfundasem în urechi şi să mă dezlege.”

Această izbândă presupune luciditate,  umilinţă,  încredere reciprocă şi asceză faţă de consumul informaţiei în interiorul unui grup dat. Suntem şi noi capabili de aceste virtuţi?

 

 

 

 

 

Politica, o vocație și o profesie (WEBER 1919)

 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. (germ. 1919) I. Alexandrescu, Anima, 1992

 

 (10) Occidentului îi este propriu însă un tip de conducere care ne mai este familiar: mai întâi, conducerea politică în persoana „demagogului” independent, apărut în contextul  orașului-stat specific civilizației apusene, îndeosebi mediteraneene, și (...).

 

(11) Dar în toate structurile politice, chiar în cele mai timpurii, găsim și o regie personală a stăpânului. (…) (…), aici el se sprijină fie pe oamenii casei, fie pe plebei, pe categorii sociale lipsite de avere sau rang, în întregime dependente material de el, neavând nici o putere proprie prin care să-l poată concura.

 

(11) Dar în toate structurile politice, chiar în cele mai timpurii, găsim și o regie personală a stăpânului. (…) Toate formele de dominație patriarhală sau patrimonială, stăpânirea despotică a sultanilor, orânduirile de stata birocratice aparțin acestui ultim tip.

 

(14) Sorgintea acestor comunități a fost, istoric vorbind, prin excelență în Occident, germenele lor fiind orașul ca formațiune politică, apărut ca atare în cadrul civilizației mediteraneene.

 

(17) Exemplul reformei administrative a împăratului Maximilian ne arată cât de greu au reușit funcționarii, chiar sub presiunea unei necesități imperioase și a amenințării otomane, să-l înlocuiască pe principe în acest domeniu [finanțe] (…).

 

(18) În Orient, nevoia de a-l degreva pe sultan de răspunderea personală pentru succesul guvernării a dus la apariția figurii tipice a „marelui vizir”.

 

(22) Imensa influență a dreptului roman, așa cum a fost ajustat de statul birocratic al perioadei romane târzii, s-a manifestat atât de pregnant, datorită faptului că pretutindeni revoluționarea sistemului politic în sensul dezvoltării statului rațional s-a făcut de juriștii cu școală. Chiar și în Anglia, deși acolo marile corporații de juriști au frânat preluarea dreptului roman. În nici o parte a lumii nu a putut fi găsit un fenomen analog. Cu toate implanturile de gândire juridică rațională în școala indiană Mimamsa și cu toată cultivarea gândirii juridice antice în Islam, năpădirea gândirii juridice raționale de diferite forme ale gândirii teologice nu a putut fi oprită. Procedura juridică nu a fost complet raționalizată. Acest lucru a putut fi realizat numai prin preluarea jurisprudenței romane – acestui produs întru totul specific al unei formațiuni politice devenite dintr-un oraș-stat, putere mondială – de către juriștii italieni, în acel „Usus modernus” al pandectiștilor (7) și (…) în acele teorii ale dreptului natural născute din gândirea juridică (…).

n. 7 = Interpreți ai unei culegeri din scrierile juriștilor romani clasici, alcătuită la porunca lui Iustinian (n. t.)

 

 

(24) „Demagogul” este – de când de există state constituționale și, până la urmă, de când există democrația – tipul conducătorului politic din Occident. Conotația peiorativă a cuvântului nu trebuie să ne facă să uităm că nu Cleon, ci Pericle a fost primul care a purtat acest nume. Neavând nici o funcție sau având singura funcție conferită în urma unor alegeri, cea de strateg suprem – celelalte funcții fiind repartizate prin tragere la sorți – el conducea adunarea poporului, suverană la Atena.

 

(49) Străvechea problemă a Theodiceei este tocmai asta: cum se face că o forță, prezentată ca fiind atotputernică și bună, a putut crea totuși o lume atât de irațională, o lume a suferinței nemeritate, a nedreptății nepedepsite  și a prostiei incorijibile.