Politica, o vocație și o profesie (WEBER 1919)

 Max Weber, Politica, o vocație și o profesie, trad. (germ. 1919) I. Alexandrescu, Anima, 1992

 

 (10) Occidentului îi este propriu însă un tip de conducere care ne mai este familiar: mai întâi, conducerea politică în persoana „demagogului” independent, apărut în contextul  orașului-stat specific civilizației apusene, îndeosebi mediteraneene, și (...).

 

(11) Dar în toate structurile politice, chiar în cele mai timpurii, găsim și o regie personală a stăpânului. (…) (…), aici el se sprijină fie pe oamenii casei, fie pe plebei, pe categorii sociale lipsite de avere sau rang, în întregime dependente material de el, neavând nici o putere proprie prin care să-l poată concura.

 

(11) Dar în toate structurile politice, chiar în cele mai timpurii, găsim și o regie personală a stăpânului. (…) Toate formele de dominație patriarhală sau patrimonială, stăpânirea despotică a sultanilor, orânduirile de stata birocratice aparțin acestui ultim tip.

 

(14) Sorgintea acestor comunități a fost, istoric vorbind, prin excelență în Occident, germenele lor fiind orașul ca formațiune politică, apărut ca atare în cadrul civilizației mediteraneene.

 

(17) Exemplul reformei administrative a împăratului Maximilian ne arată cât de greu au reușit funcționarii, chiar sub presiunea unei necesități imperioase și a amenințării otomane, să-l înlocuiască pe principe în acest domeniu [finanțe] (…).

 

(18) În Orient, nevoia de a-l degreva pe sultan de răspunderea personală pentru succesul guvernării a dus la apariția figurii tipice a „marelui vizir”.

 

(22) Imensa influență a dreptului roman, așa cum a fost ajustat de statul birocratic al perioadei romane târzii, s-a manifestat atât de pregnant, datorită faptului că pretutindeni revoluționarea sistemului politic în sensul dezvoltării statului rațional s-a făcut de juriștii cu școală. Chiar și în Anglia, deși acolo marile corporații de juriști au frânat preluarea dreptului roman. În nici o parte a lumii nu a putut fi găsit un fenomen analog. Cu toate implanturile de gândire juridică rațională în școala indiană Mimamsa și cu toată cultivarea gândirii juridice antice în Islam, năpădirea gândirii juridice raționale de diferite forme ale gândirii teologice nu a putut fi oprită. Procedura juridică nu a fost complet raționalizată. Acest lucru a putut fi realizat numai prin preluarea jurisprudenței romane – acestui produs întru totul specific al unei formațiuni politice devenite dintr-un oraș-stat, putere mondială – de către juriștii italieni, în acel „Usus modernus” al pandectiștilor (7) și (…) în acele teorii ale dreptului natural născute din gândirea juridică (…).

n. 7 = Interpreți ai unei culegeri din scrierile juriștilor romani clasici, alcătuită la porunca lui Iustinian (n. t.)

 

 

(24) „Demagogul” este – de când de există state constituționale și, până la urmă, de când există democrația – tipul conducătorului politic din Occident. Conotația peiorativă a cuvântului nu trebuie să ne facă să uităm că nu Cleon, ci Pericle a fost primul care a purtat acest nume. Neavând nici o funcție sau având singura funcție conferită în urma unor alegeri, cea de strateg suprem – celelalte funcții fiind repartizate prin tragere la sorți – el conducea adunarea poporului, suverană la Atena.

 

(49) Străvechea problemă a Theodiceei este tocmai asta: cum se face că o forță, prezentată ca fiind atotputernică și bună, a putut crea totuși o lume atât de irațională, o lume a suferinței nemeritate, a nedreptății nepedepsite  și a prostiei incorijibile.

 

În acțiune (BOJAN 1982)

Pavel Bojan, În acțiune, Albatros, București, 1982

 

III.La marină

(42) (...) Am avut noroc că am oprit în Grecia, la Pireu. După masă, echipajul a primit bilete de voie în oraș. După ancorare, am început să facem schimburi negustorești cu marinarii greci. Matrozi cu experiență se strecurau cu spiraiuri cu bărcile, aducând vin și țigări grecești, noi le dam în schimb pesmeți. Mai târziu am trecut prin Canalul Korintos, între maluri înalte, pe deasupra canalului trecea un tren, părea minuscul. Iar o doamnă care ne salută cu umbrela de pe pod, părea o gâză.

În orașul Zante, de pe insula cu același nume, am ancorat în larg, deoarece nu avea un port cu chei, unde să putem acosta navele. Aici a trebuit să ne aprovizionăm cu apă potabilă; dar altă posibilitate de a transporta apa decât în bărci nu aveam.

 

XVIII.Compania de lucru 1058

(273) Erau companii de lucru românești, sârbești, evreiești, slovace etc, folosite la diferite munci: canalizare, linii ferate, șosele, fabrici, mine, moșii și pe front la deminări.

(283) Tot acolo [Komarom] erau cantonate vreo două-trei companii de muncă sârbești și croate. Pentru că eram divizați în grupe, în multe cazuri eram lăsați în timpul zilei fără supraveghere. (...). În asemenea condiții puteam lua contact cu concentrați sârbi și croați, care cunoșteau și ei limba maghiară. (...) Și partizanii iugoslavi de sub comanda lui Tito îi hărțuiau necruțător pe fasciști.

 

XXXII Strădanie și împliniri

(430) În martie 1964 am fost numit să conduc o delegație care urma să participe la solemnitatea dezvelirii unei plăci comemorative, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la rebeliunea armată a deținuților politici antifasciști din închisoarea Satoraljaujhely, orășel în nord-estul Republicii Populare Ungare. Cu ocazia reprimării rebeliunii își pierduseră viața 65 de deținuți politici maghiari, sârbi, slovaci și români.

(...) Am petrecut la Budapesta cinci zile plăcute, mai ales că atât cu iugoslavii cât și cu cehoslovacii ne înțelegeam în limba maghiară. Șeful delegației iugoslave fusese comisar politic al unui batalion de partizani și povestea episoade interesante din această perioadă.

 

Protejarea patrimoniului arheologic mobil (TIMOC 2015)

Călin Timoc, De la pasiune la infracțiune. Protejarea patrimoniului arheologic mobil,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

50 Piaţa de antichităţi din ţară, tot mai prosperă ca urmare a deschiderii oferită de internet și mai ales datorită intrării României în Uniunea Europeană a încurajat în ultimii ani mişcarea unor bunuri de patrimoniu până acum greu de vehiculat (şi de vândut): monumente masive din piatră, piese din diverse roci care, prin textura şi coloritul lor, devin atractive pentru decorarea unor spaţii verzi sau chiar a unor spaţii interioare generoase, anexe ale unor proprietăţi private. Un astfel de caz a apărut la Timişoara, oraş cosmopolit, departe de orice sit arheologic de epocă romană, dar cu o elită urbană cunoscătoare şi iubitoare de antichităţi romane.

În urma colaborării dintre Inspectoratul de Poliţie Judeţeană Timiş – Biroul de combatere a infracţiunilor contra Patrimoniului şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Timiş, a fost confiscată, în urma unei percheziţii domiciliare, o cantitate impresionantă de bunuri arheologice din piatră: o coloană votivă inscripţionată închinată zeului persan Mithras, 3 râşniţe şi o piatră de moară vechi, 6 sarcofage pentru copii sau urne funerare pentru depunerea cenuşii umane aparţinând epocii romane târzii, un pin funerar masiv din calcar cristalin precum și două dale romane de pavaj, scobite pentru acumularea apei de ploaie. Toate aceste piese au fost expertizate şi actualmente sunt păstrate în lapidariul Muzeului Banatului Timișoara, inscripţia votivă urmând a fi clasată ca bun de patrimoniu în categoria tezaur. Starea acestor piese este destul de bună, semn că timișoreanul colecţionar de astfel de obiecte avea bun gust în alegerea antichităţilor achiziţionate ilegal. Recuperarea acestor bunuri arheologice de patrimoniu din piatră impresionează, dar şi îngrijorează cercetătorii în domeniu în legătură cu diversitatea de piese antice braconate de căutătorii de comori. Inscripţia a fost analizată de mai mulţi specialiști din ţară şi străinătate, concluzia fiind că cel mai probabil a fost sustrasă din orașul roman Apulum (Alba-Iulia).

Majoritatea acestor piese vor fi expuse pentru vizitare publicului larg şi informaţiile despre acestea vor fi publicate în curând în reviste de specialitate cu o analiză completă (petrologică, epigrafică, istorică și stilistică).

Istorie, tradiții și civilizație (RASID 2014)

Selghiul Rasid, Istorie, tradiții și civilizație, clasa IX, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(121) (...) De la a treia generație, patria este cea în care te-ai născut. (...)

Așezarea primilor tătari în Dobrogea a fost în același timp cu cei din Crimeea. „Prima mențiune a orașului Babadag datează din 1330-1331 de la călătorul arab Ibn Battuta, care îl consemnează ca ultima localitate stăpânită de tătari, fapt consemnat și de descoperirea pe dealul Uzumbair (15 km N de Babadag) a unuia din cele mai mari tezaure tătaro-bizantine.” Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu peste 23.000 de monede de argint emise de trei hani, descoperit în 1962 la Mihail Kogălniceanu (Tulcea). Celebrul călător musulman Ibn Battuta completează în mod sugestiv imaginea așezării și a prezenței tătarilor în Dobrogea secolelor XIII-XIV: „orașul Baba-Saltîk este cel din urmă pe care îl stăpânesc tătarii. Între ei și începutul Împărăției grecești (bizantine) sunt 18 zile de mers printr-un pustiu lipsit în întregime de oameni.”

(...) Mănunchiuri de flori galbene, luminoase, punctează iarba verde a fostului cimitir musulman. Nici măcar nu se știe ale cui au fost mormintele: unii vorbesc de o așezare de tătari de pe lângă o fostă garnizoană otomană, alții de un vechi sat turcesc. (...) Nu mai poartă nicio amintire că au fost cândva gravate. (...)

În fapt, provenim din cumani (kîpceak), populație turcică formată între gurile Dunării și Urali, înainte de a fi cucerită de mongoli și au făcut parte din Hoarda de Aur, imperiu medieval creat de urmașii lui Ginghis-Han, care și-au întins stăpânirea și peste partea estică a României, inclusiv Dobrogea. (...)

Am înțeles că nu suntem acceptați de populația turcă întrucât noi nu avem o țară a noastră, cucerind teritorii și migrând de pe unul pe altul. Cu toate acestea, noi, tătarii din România de astăzi provenim din Crimeea. Am fugit din calea războaielor ruso-turce, evitând conflictele, mai ales după 1783, când hanatul și-a încetat existența și teritoriul a fost anexat de Rusia. În 1877, numărul tătarilor din Dobrogea atingea 100.000-125.000, dovada unei populații numeroase, dar majoritatea au plecat mai departe, spre Anatolia, după trecerea provinciei sub stăpânire românească. (...)

 

(123) Eden Mamut își amintește că s-a născut în satul Tătaru, fost Azaplar, care, în perioada de înflorire culturală dintre războaie, a găzduit o parte dintre liderii tătari. Își amintește că satul avea o uliță românească, o familie de găgăuzi și 300 de familii de tătari. (...)

Osman Nihat, unul din puținii absolvenți de [limbă] tătară și profesorul celor patru elevi din Lumina, crede în ceea ce face. „(...) Turca și tătara nu s-au amestecat sute de ani, în ciuda asemănării și proximității, tocmai pentru că există conștiința propriei identități.”

Muftiul cultului musulman, Yusuf Murat, tătar de origine, explică alegerea din `90: „Ca să se predea limba tătară sunt importanți profesorii. Cei care există sunt în vârstă. Cine va urma? Unde să-i trimitem să se pregătească? Unde se învață tătara crimeeană foarte bine? Așa, copiii – și tătari, și turci – învață turca. E mai ușor, au cărți, au cadre, au un loc unde se vorbește limba pură.” Învățarea limbii turce în defavoarea celei tătare va avea, într-un final, un efect devastator pentru cultura tătară. „La fiecare generație se pierde 20% din limbă. Pericolul e foarte mare. Acum nu e prea târziu să motivăm tinerii să învețe tătara la facultate, dar în 5-10 ani va fi.”

De nenumărate ori am auzit faptul că turcii și tătarii sunt totuna. Am înțeles că aceasta este promovarea cultului musulman. „Noi nu suntem turci și tătari, suntem cu toții musulmani”.  Imamul, el însuși tătar, spune că e „cel mai naționalist”, dar că și așa îi e greu să se lupte cu dezbinarea produsă de organizațiile islamiste venite în țară cu ajutoare și hrană, atrăgându-i pe credință spre o formă de religie mult mai strictă decât se practică în România. (...)

(124) Basarabia a fost cucerită de la tătari. Aceasta împreună cu nordul Dobrogei făceau parte din hanatul Buceag [Bugeac]. Când pe teritoriul românesc de azi se aflau Pecheneg Khaganate și Cumania Neagră, Dobrogea se afla în imperiul bizantin și apoi în țaratul vlaho-bulgar.

Pe râul Volga (Rusia) a existat Bulgaria Mare, popor turcic înaintea tătarilor, care a migrat în sudul Dunării coabitând cu vlahii și a întemeiat în 681 Primul Imperiu Bulgar, care s-a încheiat în 1018 prin cucerirea de către bizantini. „La apogeul puterii sale, se întindea până la Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (Ucraina) până la Marea Adriatică”, adică inclusiv teritoriile românești și Dobrogea.

(...)

Istoricii români sar de la Imperiul Roman direct la Dobrotici. (...) Dobrotici beneficiază de aceleași premise datorită cărora a fost posibilă întemeierea Ungrovlahiei, decăderea bizantinilor, slăbirea ungurilor, ba mai mult, cucerirea B. de către Basarab. Astfel că și-a obținut indepența până la căderea sub otomani și anexarea la imperiu. Dar conform descoperirilor și descrierii lui Ibn Battuta, Dobrogea era deja o țară a tătarilor, aspect omis de istoricii români.

 

(125) Înaintea de a apărea dacii, vlahii sau românii în Dobrogea, mai întâi au fost grecii, romanii, sciții și tătarii.

 

 

 

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (MAUCHI 2014)

Belchiz Mauchi, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Pedagogic „Constantin Brătescu”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(94) Un element semnificativ al formării limbii și tradiției spirituale a tătarilor este cel etnic turc. Limba tătară ajunsese la o maturitate lexicală și gramaticală și a fost ușor asimilată de mongoli, astfel încât limba turcă a devenit limba curentă de comunicare, mai întâi oficială și apoi populară, în Hoarda de Aur. Odată cu procesul de turcizare, religia islamică a devenit oficială în Hoarda de Aur.

(95) Azi, cei mai mulți t. se aflăîn Rep. Tatarstan și Turcia.

 

Tătarii în Dobrogea

Tătarii au ajuns în Dobrogea în a doua parte a secolului XIII odată cu Hoarda de Aur.

Instalați în Dobrogea, au descoperit nu numai resurse, dar și o amplasare perfectă pentru comerțul intercontinental. Autoritatea Hoardei de Aur scade după 1316, când izbucnește un război civil pentru două decenii și care are ca efect ruinarea Hoardei de Aur și pierderea pozițiilor în Dobrogea.

(...)

După declanșarea Războiului Crimeii, populației turco-tătare dobrogene  s-a mai adăugat un nou val de tătari din Crimeea, care s-a stabilit în mijlocul Dobrogei și au întemeiat orașul Medgidia. Astfel, locurile părăsite din Dobrogea au început să devină populate de tătarii din Crimeea. Preocupările principale era creșterea bovinelor și mai puțin agricultura.

 

Folclor

(96) Muzica instrumentală veche manifestată prin zurna și daul este înlocuită de influențe turcice în care partea vocală este estompată de execuția instrumentală. (...)

Limba tătară este o limbă cu caracteristici turcice. Limbile turcice sunt numeroase și răspândite pe un teritoriu foarte vast în Europa și Asia. Ele sunt clasificate de Nicholas Poppe în cinci grupe: iacuta, tuva-hacas (NE), chipceac (NV), ceagatai (SE) și oguz (SV).

Tătara dobrogeană face parte din grupul chipceac, dar are și asemănări cu grupul oguz.

(...)

Obiceiurile la nașterea copilului sunt multe și variate. Timp de 40 de zile mama nu trebuie să se spele. La sfârșitul intervalului, aceasta face o spălare rituală musulmană completă. În această perioadă, mama și copilul nu trebuie lăsați singuri și dacă totuși trebuie, trebuie să aibă un obiectul protector cum ar fi Coranul.

(97) Obiceiurile de înmormântare erau strict legate de religie. Decedatul trebuia înmormântat cât mai repede posibil pentru ca sufletul lui să ajungă cât mai repede pe lumea cealaltă. (...) Un hoge era chemat pentru a citi rugăciuni. (...) Invitații nu trebuiau să jelească, ci să se bucure pentru că acesta a ajuns la Allah.

 

A emigrat bezmetic... în Ungaria (TANCZOS 1991)

Tanczos Vilmos, A emigrat bezmetic... în Ungaria. Pe marginea unei călătorii colective, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

Parcă până și refugiul ar fi o sărbătoare            

181 (...) Dar sărăcia balcanică greu poate fi camuflată, mizeria ivindu-se și ici, și colo; locurile mai greu accesibile sunt îngrozitor de murdare, sub scaune se rostogolesc sticle goale de bere, iar de sub husele destrămate, trag cu ochiul bucăți de burete.

Granițe culturale cu turle de biserică

182 (...) „Cultura este salvată de micile reflexe” – afirma Marai și eu nu pot să cred că șaptezeci de ani de Balcani ar fi putut șterge din genele noastre reflexele apartenenței la Apus.

Secuii eroico-ironici ai lui Tamasi

183 (...) În jurul celor din spatele autobuzului s-a aciuiat un grup numeros și, lângă Oradea, radioul șoferului putea deja să anunțe orice, optimismul era de nezdruncinat. – Na. Joszi, mâine iarăși luăm cu asalt Serbia! – comenta cineva știrea referitoare la luptele din Croația, dar în această invitație la băutură, nu atitudinea de „cine mi-s eu” am descoperit-o, ci autoironia. De altfel, aici s-a făcut referire la un proverb rar folosit, pe care îl cunoașteam întâmplător de la tata. În vara anului 1914, în vremea însuflețirii ce însoțea trenurile militare tezauriere, stând lângă o supă de cartofi, în care nici măcar brânză nu era, se găsea în fața următoarei dileme: - Strecoar-o! N-o strecura! Totuși, strecoar-o, să fie două feluri de mâncare caldă, să se sature Janos, că mâine luăm cu asalt Serbia!

Sloganul „Stai, stai numai, Serbie câinească!” nu le lipsea secuilor care trăiau cu supă de cartofi visând America, la fel cum nu le lipsește nici noilor bezmetici emigranți de la sfârșitul secolului.

Mitul decolorat al Ardealului

187 (...) Știu despre staționarea noastră din Piața Lehel, de pe Corsoul dunărean, din Strada Vaci, din pasajele subterane, știu despre comerțul cu forța de muncă a oamenilor din Piața Moscovei, despre infinitele noastre milogeli, despre problemele în legătură cu cazarea, despre abuzurile legate de pachetele cu ajutoare umanitare trimise în România, despre metodele calificate drept balcanice din viața comercială – dar, înainte de toate, știu despre portmoneele noastre goale, despre situațiile delicate-neplăcute-incomode create de noi înșine. (...)

188 Nuanțând imaginea românului descrisă de tânărul muncitor – un cunoscut de-al meu - am improvizat un întreg studiu despre spiritul popular românesc, despre insensibilitatea culturilor balcanice față de formele europene, despre existența mai directă a relațiilor interumane, despre alteritatea formelor de comportament – dar nu prea am reușit să-l conving. Ba, mai mult, în final, eu însumi a trebuit să recunosc că civilizația europeană, în formele sale mai rafinate, mai sensibile, mai raționale, este, de fapt, lipsită de orice apărare în fața răspândirii lipsei de pretenții tipic balcanică.

Balcanizarea periclitează deja văzând cu ochii unele locuri din Budapesta. În Gara Keleti am fost martorul ocular al unei scene, când, din spatele unui stand comercial, un vânzător zdravăn a pus mâna pe un ciomag – gest însoțit de înjurături alese – și a început să lovească un grup de patru-cinci zdrențăroși care, sosiți din nu se știe ce țară, s-au raportat, bineînțeles, cu co cumpătare nu tocmai europeană, la marfa expusă.

Despre țară, despre război, despre berea Dreher și despre alunele sărate

190 Într-o seară, când la televizor se difuzau știri despre luptele din zona sudică a Voivodinei, despre zecile de mii de refugiați, despre mulțimea victimelor, prietenul meu budapestan a făcut următoarea remarcă: - Vezi, în timp ce noi stăm aici comod în balansoar, bem bere, ronțăim alune și flecărim, al o distanță de o oră, două de noi se distrug sate ungurești. Pe cine interesează astăzi în Ungaria că localitatea Korog – despre al cărei dialect Penavin Olga a editat in dicționar în trei volume – s-a distrus, probabil, pentru totdeauna? – În timp ce răsfoiesc cu oarecare duioșie volumele apărute între 1968-78 la Novisad, știrile de la televizor mă înștiințează că a fost interzisă adunarea din 19 octombrie de la Lutița. (...)

În iunie am considerat drept exagerare gazetărească și fugă după senzațional titlurile din presă, de genul Croația mobilizează, pentru că nu mi-am putut imagina că în „bazarul” iugoslav se va ajunge într-adevăr la lupte înarmate. Astăzi, războiul civil a cauzat peste zece mii de morți, mai multe orașe istorice din Croația se află în ruine, iar noi ne-am obișnuit cu războiul care devastează în vecini. Nici măcar nu clipim din ochi la auzul veștii că în armata federală numărul soldaților maghiari din Voivodina este cu mult mai mare raportat al proporția de maghiari care trăiesc, de fapt, în această zonă, nici când aflăm că sârbii îi obligă pe frații noștri din Voivodina să lupte în punctele cele mai periculoase. (...) Eu nu m-aș mira nici dacă maghiarii din Voivodina, cântând imnurile naționaliste ale Marii Serbii și rostind lozincile „adevărurilor celei mai sfinte istorii”, ar mărșălui spre câmpurile de luptă, unde apoi s-ar întâlni față în față cu maghiarii din zona Mur, trimiși, la rândul lor, în bătălie tot în numele unei sfinte idei naționale slave.

Familiaritate în cultură

191 (..) Știrile neliniștitoare în legătură cu războiul din Voivodina, cu cazul Lutița, aici, evident, nu interesează pe nimeni, muzica pisicească fiind colorată de hohotul râsetelor.

 

Miercurea Ciuc, 2-12 noiembrie 1991

(„Korunk”, 4/1992)

Tanczos Vilmos (1959) – folclorist, Cluj

Contrabanda cu opere de artă (NĂDĂȘAN 1985)

 Romeo Nădășan, Contrabanda cu opere de artă, „Lumea 85. Caiet de vacanță”, București, 1985

 

„Delicte onorabile”

136 (...) Din Egipt și din Irak, din Grecia și Turcia, Ceylon sau Africa de Vest, stăpânitorii și chiar cercetătorii au luat tone întregi de antichități rare, fără nici un respect față de cultul ce le era consacrat sau de proprietatea în care se aflau.

 

„Ce-ar spune Franța, dacă toate catedralele sale gotice ar fi transportate în Senegal?”

137 (...) Într-o dezbatere pe tema restituirii operelor de artă, publicată de revista „Forum” a Consiliului Europei, britanicul David Atkinson, membru al Adunării Parlamentare a Consiliului, arăta: „(...) Franța a fost obligată să redea cei patru cai de bronz din piața San Marco de la Veneția după înfrângerea lui Napoleon, dar venețienii au adus aceste frumoase opere de artă de la Constantinopol, în urma jefuirii orașului de către cruciați, în 1204”. (...)

Unul din militanții cei mai fervenți în favoarea restituirii obiectelor de artă țărilor lor de origine este ministrul grec al culturii, actrița Melina Mercouri, care nu scapă nici un prilej pentru a cere restituirea așa-numitelor „Elgin Marbles”, aflate printre cele mai prețioase exponate ale British Museum. Lordul Elgin, diplomat la Atena, a desprins, în perioada 1801-1803, circa 80 de metri de frize ale Parthenonului de pe Acropole și le-a vândut statului britanic, în schimbul sumei de 35.000 lire.

Zadar („LUMEA” 1985)

 C. V., Zadar, „Lumea 85. Caiet de vacanță”, București, 1985

 

Situat pe un promontoriu îngust ce avansează profund în apele mării, Zadarul dă impresia unei enorme nave, ancorate la țărmul iugoslav al Adriaticii.

 

Importanța căilor de comunicație ce l-au străbătut dintotdeauna venind dinspre mare sau dinspre uscat, dimpreună cu avantajele naturale ale poziției sale, au făcut din Zadar nu numai o așezare înfloritoare și, în consecință, râvnit, dar și un bastion reputat al luptei pentru libertate și independență. Ultima oară, locuitorii săi au luat arma în mâna pentru a-i alunga pe cotropitorii fasciști italieni, în cursul celui de-al doilea război mondial. Orașul a plătit scump voința sa nestrămutată de libertate. A fost supus la peste 70 bombardamente, numărându-se printre localitățile europene cel mai greu lovite de război. Este suficient de amintit că 80% din clădirile acestei așezări, cu peste trei milenii de istorie, au fost prefăcute în ruine.

 

După eliberare, Zadarul a trecut la o intensă activitate de refacere edilitară. Au fost restaurate construcții datând din antichitate, iar vechiul nucleu al orașului, cu numeroase monumente culturale de mare valoare națională și mondială (un forum roman, complexul Sveti Frano, celebra colecție de obiecte medievale de aur și argint) a fost organizat ca muzeu în aer liber. S-a trecut la ridicarea unor edificii moderne, avându-se grijă ca amplasarea lor să evite stridențele în fizionomia urbanistică a Zadarului.

 

Un progres rapid a cunoscut orașul pe plan economic, cultural și, implicit, în viața socială. Au fost dezvoltate o serie de ramuri economice tradiționale și create altele noi, în conformitate cu exigențele pe plan național. Astăzi, orașul se mândrește cu întreprinderi din sectoare dinamice ale economiei, în Zadar fiind reprezentate industria de prelucrare a metalelor, industria chimică, textilă, alimentară, transporturile și turismul. Uzinele de mașini-unelte speciale, Fabrica de mașini de cusut, Combinatul textil, Fabrica „Vinilplastika”, Întreprinderea de prelucrare a soiei, Combinatul agricol „Zadar”, sunt nume ce au contribuit al creșterea prestigiului muncii depuse de locuitorii acestei frumoase așezări.

 

Activitatea de învățământ și cultural-artistică s-a dezvoltat la cote ridicate. Tradiții bogate există, întrucât Zadarul este cel mai vechi centru universitar de pe litoralul iugoslav, având o rețea de școli primare și secundare. Fondul bogat de cărți și documente aflat în Biblioteca științifică sau Arhiva istorică deschide largi posibilități studiului științelor, îndeosebi umaniste.

 

În Zadar a intrat în obișnuință unor manifestări culturale de înaltă ținută. Între acestea, concertele, frecvent oferite în ambianța clădirilor medievale, sunt apreciate de un larg auditoriu.

Europa culturii (KLEPSCH 1993)

Egon Klepsch (președintele Parlamentului European), Europa Culturii, Napoli, 5 septembrie 1993, „Tomis”, Constanța, noiembrie 1993

 

O moștenire supremă a fost, pentru Italia și Europa, aceea a școlilor de filosofie și gândire din Magna Grecia; și la fel de mare a fost aceea a vocației universaliste a civilizației elenice, a legiuitorilor săi și a fondatorilor de orașe, al proiectului, foarte uman chiar dacă nedesăvârșit, al polisului antic. (…) Spiritul european modern a trecut aici primele probe și, înaintea altor locuri, în sudul țării, în chiar regiunile care își trăseseră gloria din școlile din Magna Grecia și (…). (…)

E simptomatic să constatăm astăzi, în pragul celui de a treilea mileniu, când problema raportului dintre unitatea  europeană și identitatea Statelor naționale se pune cu tărie, s-a gândit să se ajungă la un concept  - subsidiaritatea - care își afundă rădăcinile departe în timp. Un astfel de concept are o tradiție în istoria ideilor politice și sociale; i se pot găsi urme în operele lui Aristotel și San Tommaso d Aquino. (…)

Pentru Europa au fost desăvârșite cercetările umaniste și versiunea latină a lui Marsilio Ficino care au făcut din gândirea lui Platon și Plotin patrimoniul tuturor țărilor din Occident și au întemeiat Republica literaria.

Italia meridională, și Napoli în special, au contribuit la constituirea acestei tradiții într-un mod determinant, de la primii zori ai lumii clasice, și pentru un lung arc de secole, au rămas reședința sa privilegiată, fără ca lumina ei să fi lipsit vreodată și să se fi întunecat de tot