Tratat de dezinformare (VOLKOFF 1999)

Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, trad. M. Columbeanu (fr. 1999), Antet, București, 2009

 

III. De la gură la ureche

 

Calul Troian

(26) Nu ne interesează, în cazul de față, să știm dacă Troia a existat – conform ultimelor descoperiri, da, deși în epoca scientismului existau îndoieli – nici dacă aheii din secolul XII î. H. s-au luptat pentru frumoșii ochi ai Elenei, sau cum este la modă să se afirme acum, din motive economice (această hachiță a istoricilor contemporani), nici dacă au introdus un comando ascuns în burta unui cal de lemn. Ceea ce ne interesează aici este sindromul Calului Troian, cu condiția de a nu fi fost un berbec perfecționat, cum susține Pausanias. Să-l credem mai curând pe Virgiliu, sursa noastră cea mai completă.

După zece ani de asediu, grecii nu reușiseră să ocupe Troia prin forță. S-au hotărât să recurgă la ceea ce nu este, în primă instanță, decât un șiretlic de război: au simulat îmbarcarea și s-au ascuns într-un golf din apropierea cetății. Au lăsat un cal gigantic de lemn, „mare cât un munte, cu coastele făcute din brazi împletiți”. Fără nici cea mai mica explicație.

Această absență a explicației e foarte importantă, căci troienii care, încântați că asediul încetase, au venit să viziteze tabăra grecilor, s-au pierdut în supoziții, împărțindu-se în două tabere: partizanii și adversarii prăzii de război, adică a suportului dezinformării.

 

(27) Thymetes recomandă să fie introdus în oraș, până în mijlocul citadelei; Laocoon, dimpotrivă, „se teme de greci, chiar și atunci când aduc daruri”: aruncă o lance în coasta animalului și peste burta cu scânduri bombate. Lancea se împlântă vibrând: burta răsună, iar din adâncurile sale goale se aude un geamăt”. Enea, care istorisește întâmplarea, remarcă: „Fără orbirea noastră, el (Laocoon) ne-ar fi împins să înfigem fierul în acel ascunziș al grecilor”.

Este o observație foarte importantă. În realitate, întotdeauna există mijloace de apărare împotriva dezinformării. Dar, cel mai adesea, se preferă să se cadă pradă orbirii, ceea ce, în termeni tehnici, echivalează cu consimțirea țintei. Să reținem această noțiune.

Deci, troienii ezită.

Sosește Sinon, agentul de influență. Fie-ne îngăduit un joc de cuvinte care nu este un simplu un calambur: în franceză, Sinon este un nume predestinat. Toți agenții de influență s-ar putea numi monsieur Sinon (dacă nu): „Ascultați ce vă spun eu – dacă nu…”. Este formula pe care agenții de influență o repetă continuu, explicit sau implicit.

Sinon explică originea calului. Grecii, care se făcuseră vinovați în fața protectoarei lor, zeița Pallas Atena, au construit calul pentru a aduce o ofrandă de ispășire. Calchas, oracolul, a cerut ca lemnăria „să se înalțe până la cer, pentru a nu putea să intre pe poartă, nici să fie introdusă între zidurile Troiei”, mod în care – iar aici părăsim vicleșugul de război pentru a intra în plină dezinformare – ofranda ar fi putut „să readucă poporul troian sub protecția vechiului său cult”. Rețineți: grecii nu vor cu nici un preț să ajungă calul lor în Troia!. Iar Sinon insistă: „Dacă mâinile voastre profanează această ofrandă adusă lui Pallas, va fi o uriașă nenorocire pentru împărăția lui Priam. (…) Dar dacă îl duceți, cu propriile voastre mâini, în orașul vostru…” – atunci, vrea el să spună, vor fi îngăduite toate speranțele. Montajul e cât se poate de abil.

(28) În acel moment, fie că zeii conspiră pierderea  Troiei, fie că hazardul e de partea grecilor  -   ceea  ce, de asemenea,  este o idee importantă căci, la fel ca în cazul gazelor de luptă, nu e posibilă nici o acţiune de dezinformare fără un vânt istoric care să sufle în direcţia potrivită - vin nişte şerpi care îi sufocă pe Laocoon şi copiii lui, ceea ce este   interpretat  imediat ca o pedeapsă  pentru sacrilegiul pe care l-a săvârşit aruncându-şi lancea asupra calului consacrat lui Pallas Atena. Să zicem că e o manifestare a fatalităţii, care suflă adesea în pânzele dez-informatorilor competenţi.

Opinia publică, aflată în plină ezitare, basculează complet în tabăra optimiştilor şi cere să fie adus calul, nu numai în oraş şi în cetate, ci chiar în templul lui Pallas, căci - iar aici se află nodul întregii operaţiuni de dezinformare - şi troienii o adoră pe Pallas şi i-au înălţat un templu.

La care troienii îşi sparg singuri zidurile cetăţii! Da, ei înşişi, nu-i aşa că e jalnic? „Toţi se apucă de treabă. Sub picioarele colosului suntpuse roţi alunecoase. Se întind frânghii de cânepă. Maşina fatală trece dezidurile noastre, cu burta plină de oameni şi arme.” Şi - ceea ce este esenţial - „în jur, tineri băieţi şi fete cântă imnuri sacre, bucuroşi să atingă odgonul” ...care le va grăbi pieirea. Se vede bine că nu Lenin i-a inventat pe „idioţii folositori”, acei simpatizanţi naivi  ai   idealurilor comuniste,  care  l-au   ajutat  să răspândească revoluţia în lume. De altfel, fenomenul care constă în a aplauda, în a favoriza propria distrugere, se întâlneşte frecvent. Aşa-numitul sindrom Stockholm, care pecetluieşte complicitatea ostaticilor cu persecutorii lor, în noaptea de 4 august, harakiri ai nobilimii franceze, entuziasm al burgheziei ruse pentru revoluţia din februarie, participă la această atitudine de leming care constă, pentru o colectivitate, în a se precipita într-un neant crezut salvator.

Urmarea este previzibilă. Imediat ce populaţia este „cufundată învin şi somn”, grecii ies din burta calului, gâtuiesc santinelele şi deschid porţile oraşului în calea întregii armate, revenită în secret. Jaful începe.

Din   punct de vedere al dezinformării, această istorie este de-adreptul exemplară. Se regăsesc aproape toate elementele tehnicilor cu care ne vom familiariza pe parcursul paginilor  vor urma.

 

(29) Calul de lemn este un suport al dezinformării.

Tema este protecţia lui Pallas, pusă la dispoziţia troienilor.

Transmisiunea e asigurată de agentul de influenţă Sinon, care acreditează tema.Tinerii cântăreţi de ambele sexe (uneori, tinerii sunt mai creduli decât bătrânii) asigură cutiile de rezonanţă indispensabile acţiunii.

Rezultat: consimţământul populaţiei este obţinut şi se transformă într-o adevărată  psihoză  -   Enea  vorbeşte  el însuşi de „nebunie” şi „orbire”. Începând din acest moment, intră în joc autodezinformarea, printr-un fenomen care nu se poate să nu fie asociat cu vampirismul. La fel cum, conform legendei, orice om căruia i-a supt un vampir sângele devine el însuşi vampir, dezinformatul devine dezinformator, uneori din candoare, dar  adesea cu un entuziasm morbid,  debordant,  ca în propagandă şi publicitate, pentru irațional. (…)

Astfel, împotriva sfatului lui Laocoon şi al înţelepţilor cetăţii, troienii contaminaţi de dezinformarea care, iniţial, fusese numai opera lui Sinon, si-au contaminat concetăţenii şi s-au repezit cu toţii spre proprialor osândă.

Profunda semnificaţie a Calului Troian nu le-a scăpat celor care au reflectat asupra manipulării opiniei publice. Saint-Marc Girardin scrie: „Astfel înainta Revoluţia, era Calul Troian intrând în oraş, în aclamaţiile poporului.”  In acelaşi  spirit,  Hans Huyn  a  intitulat „Calul Troian”  o lucrare consacrată ingenioasei idei de mai jos: conform lui, „casa comună socialistă”  predicată  de elitele  comuniste în timpul  Perestroikăi  ar fi trebuit să fie un mijloc de penetrare şi învingere a Occidentului.

 

IV.E adevărat fiindcă am citit

 

Satele lui Potemkin

Multe cărţi de istorie, altminteri respectabile, ne asigură că în 1787, când Ecaterina cea Mare a călătorit în Crimeea pentru a vizita noile teritorii ruseşti cucerite de la Imperiul Otoman, favoritul ei, prinţul Potemkin, a ordonat ca pe traseul împărătesei să se dispună decoruri de teatru care erau deplasate pe măsură ce se deplasa şi ea, pentru a o face să creadă că ţara ar fi fost mai populată decât în realitate.

 

Propaganda de război

(63) Războiul în sine se relevă acum ca un rău şi nu se mai justifică decât dacă adversarul este prezentat ca un răufăcător. Idee complet nouă şi contra căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, Moliere, Corneille, Goethe şi, practic, toate marile spirite occidentale (fără a-i mai pune la socoteală şi pe chinezi), dintre care nici unul nu a condamnat războiul ca atare.

 

Marea Enciclopedie

(…) iar Louis Blanc a înţeles perfect ideea: „Cenzurată prin edictele Papei, atacată de deciziile consiliului, expusă furiei Parlamentului, Enciclopedia a  rămas în  picioare. Un nou Cal Troian intrase între zidurile cetăţii asediate. Vechea societate îl văzuse din capul locului cum, fără sfidare, se infiltra în mijlocul ei; şi, curând, conduşi de Ulise, filosofii au ieşit înarmaţi, pentru a devasta Ilionul”. Enciclopedia, Cal Troian al Revoluţiei Franceze - o idee văzută cu ochi de loc răi.

 

 

 

XI.Cum se practică

 

Amestecul între adevăr și minciună, cu diverse titluri

(129) Germania din timpul celui de-al Doilea Război Mondial ne apare ca agresoare la adresa Aliaţilor. Dar clauzele draconice şi umilitoare ale tratatului de la Versailles îi dădeau sentimentul că ea fusese cea agresată. Se va răspunde: tratatul de la Versailles a fost atât de draconic numai fiindcă Germania era deja  agresoare  în   momentul  Primului   Război Mondial. Iar Germania va răspunde că nu ea îl asasinase pe arhiducele

Austriei. Sârbii, la rândul lor vor răspunde că, dacă Austria nu coloniza Serbia...

 

Camuflajul

(132) Aceeaşi tehnică, aplicată sârbilor şi kosovarilor în 1998, a făcut ca rebeliunea kosovară să fie trecută sub tăcere, iar represiunea sârbească, scoasă în evidenţă.

 

 

XII.Accesorii verbale

 

Logomachia

(149) Sovieticii au pretins că „eliberau” ţările baltice, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, ale căror popoare se simţeau mai degrabă „cucerite” de ei.

 

 

XV.E adevărat fiindcă am văzut

 

Fotomontajele

(180) Pe pagina de ziar care anunţa punerea sub urmărire a lui Tito şi Mihailovici, fotografia lui Mihailovici a dispărut, pentru ca Tito să rămână singurul comandant al partizanilor.

 

Televiziunea

(181) Jacques Merlino povesteşte că se dusese să-l intervieveze pe cel mai mare scriitor de limbă sârbă, care în acel moment era şi preşedintele Republicii Iugoslave, Dobriţa Ciosici. I-a pus trei întrebări. Cele trei răspunsuri au totalizat cincisprezece minute. A ieşit „un  interviu  reuşit”, dar „cvasineexploatabil la televiziune”. Iar Jacques Merlino, un om care nu umblă cu ocolişuri, recunoaşte: „Orice gând care are nevoie de peste un minut ca să se dezvolte este exclus” într-un telejurnal. Ajutor, Socrate!

 

 

XVII.Războiul informațiilor

 

Aspectul cibernetic

(213) Dacă televiziunea este Paradisul dezinformării, cibernetica i-a devenit Olimpul, Walhalla,  Câmpiile Elizee, de când s-a inventat modemul şi a intrat în funcţiune Internetul,  această descoperire a militarilor americani care, la început, nu avea altă intenţie decât aceea de a   descentraliza posturile de comandă informatice.

(214) Internetul este în curs de a deveni, la fel ca limba lui Esop, cel mai bun lucru din lume şi   totodată cel mai rău, căci utilizatorul care se informează cu ajutorul displayului său îşi închipuie în mod firesc că informaţiile pe care le primeşte sunt „obiective”.

 

 

XVIII.Un mod de a trăi

 

Drepturileomuluismul

(231) Noţiunea de om este şi ea abstractă. Pe Pământ nu există nici un om care să nu se fi născut din anumiţi părinţi, care să nu aparţină unei anumite rase, unui anumit climat, unei anumite   culturi. Un aborigen australian din secolul XX nu este totuna cu un grec din secolul lui Pericle.

O, cât de bine se vede grandoarea ideii potrivit căreia aborigenii din Australia şi atenienii din secolul al V-lea au ceva în comun: natura umană - noi, creştinii, am spune: asemănarea cu Dumnezeu.

 

XIX.Ce e de făcut?

Sirenele lui Ulise

(239) Porniserăm de la mitul Calului Troian; vom încheia cu mitul sirenelor lui Ulise - căci grecii prevăzuseră totul: şi dezinformarea, şi antidezinformarea.

Corabia lui Ulise trebuie să treacă prin strâmtorile frecventate de Sirene: ,Acestea îi farmecă pe toţi muritorii care se apropie de ele. Dar vai de cel ce se opreşte să le asculte cântecele! Niciodată, în căminul său, nevasta şi copiii nu-i vor mai sărbători reîntoarcerea: căci, cu vocile lor ademenitoare, Sirenele îl vrăjesc, iar limanul, sălaşul lor, e mărginit cu o plajă înălbită de-a binelea de oase şi rămăşiţe omeneşti, pe care putrezeşte carnea”. Astfel prevenit de Circe, vicleanul Ulise nu are încredere nici întovarăşii săi de drum, nici chiar în el însuşi, pentru a le rezista seducătoarelor Sirene. Când se apropie de locurile periculoase, iată ce face: „Cu pumnalul meu de bronz, împart o turtă mare de ceară: cumâinile, rup şi frământ bucăţile. Nu peste mult, ceara se înmoaie între degetele mele puternice. De o parte şi de alta a corăbiei, le voi astupa urechile; apoi ei, în corabie, îmi vor lega braţele şi picioarele şi mă vor prinde de catarg, în picioare pe punte.” Dacă le porunceşte să desfacă nodurile, va trebui ca ei să le strângă şi mai tare!

(240) Ulise şi însoţitorii lui nu au spus: „Toţi se lasă dezinformaţi, numai noi suntem lucizi.” S-au pus în poziţie de apărare. Această apărare este posibilă datorită „coeziunii grupului”, ca să reluăm termenii lui Mucchielli. Funcţiile se repartizează: vâslaşii vâslesc pentru că nu aud nimic, căpitanul aude, dar a fost legat de vâslaşi şi deci nu poate răspunde chemării frumoaselor malefice.

Sirenele încep să cânte: „Vino încoace! Vino la noi!... Opreşte-ţi corabia: vino să ne asculţi vocile! Nici o corabie neagră nu a trecut vreodată de insula noastră fără a asculta fermecătoarele cântece care se înalţă de pe buzele noastre; vei pleca mai departe mulţumit şi mai bogat în cunoştinţe.”

Ulise, singurul care nu are urechile astupate cu ceară, s-ar supune bucuros acestor voci admirabile care îi „umplu inima cu dorinţa de aasculta”, ar dori să fie „mai bogat în cunoştinţe”. Se încruntă, dându-le poruncă oamenilor lui să-l elibereze. Dar, în timp ce majoritatea trag la rame, doi se ridică pentru a-i „strânge şi mai tare” legăturile. Stratagema reuşeşte:  „Trecem şi, curând, nu se mai aud  nici strigătele,  nici cântecele Sirenelor. Vitejii mei se grăbesc atunci să scoată ceara pe care le-o înfundasem în urechi şi să mă dezlege.”

Această izbândă presupune luciditate,  umilinţă,  încredere reciprocă şi asceză faţă de consumul informaţiei în interiorul unui grup dat. Suntem şi noi capabili de aceste virtuţi?