România în lumini și umbre. 1909-1919 (PANTAZZI 1921)

ETHEL GREENING PANTAZZI, România în lumini și umbre. 1909-1919, trad. C. Ardeleanu, cuv. înainte, note și comentarii C. Ardeleanu, Humanitas/Memorii & Jurnale, București, 2015 (Toronto 1921)

 

I.     Lumini

 

I.     apr.-aug. 1909

(22)         (...)Cât au ţinut petrecerile încântătoare date în onoarea noastră de ospitalierii gălăţeni, mi-am dat seama că românii sunt foarte sensibili când cineva se referă la ţara lor ca la un „stat balcanic“. (...) Ei socotesc România o insulă de latinitate într- o mare slavă. Într- adevăr, caracteristicile fizice ale românilor confirmă această afirmaţie, ei fiind scunzi şi bruneţi, cu capete rotunde şi în general extrem de diferiţi de slavii înalţi şi blonzi, cu ochi albaştri, din Serbia sau Rusia.

Am aflat că România este Dacia antică, „Dacia Felix“ a poeţilor latini. Acum mai bine de 1800 de ani, Dacia a fost cucerită de legiunile romane ale împăratului Traian. După cucerire, coloniştii romani trimişi din Italia s-au amestecat cu dacii şi au devenit strămoşii românilor de astăzi. Gradul ridicat de cultură atins în Dacia în timpul celor 150 de ani care au urmat cuceririi romane este atestat de un număr

mare de vestigii arheologice interesante.

(23)         (...) Constanţa, un port modern la Marea Neagră, este Tomisul din vechime, locul unde a fost exilat Ovidiu. Către finalul Imperiului Roman, Europa de Est a fost invadată de hoarde de barbari venite din Asia. (...)

(23) Ei amestecă tradiţiile creştine cu cele păgâne, ţesându-le în lungile lor poeme şi poveşti homerice, dintre care cele mai captivante sunt cele despre haiduci.  Aceştia erau personaje asemănătoare lui Robin Hood din tradiţia engleză, care, în timpul domniilor fanariote, se ascundeau în codri şi-i jefuiau pe cei bogaţi, împărţindu-le apoi prada celor săraci.(...)

Cultul eroilor şi martirilor supravieţuieşte şi prin numele cu care îşi botează copiii – Constantin (primul împărat creştin) este un nume preferat pentru băieţi. Pentru fete, Ileana (sau Elena), Maria, Ecaterina şi Sofia sunt nume tradiţionale de sfinte, pe când Cleopatra, Calypso, Urania şi Thalia ne reamintesc de vremurile păgâne. (...)

Despre Ştefan cel Mare, care a domnit pe la mijlocul secolului al XV- lea, profesorul K. mi- a spus o poveste care, după părerea mea, este la fel de captivantă ca acelea despre începuturile republicii romane.

(...)În Evul Mediu, a devenit câmpul de luptă al creştinătăţii împotriva turcilor, dar relatările despre acele vremuri sunt în general incerte şi neclare.

Profesorul K. îmi povesteşte cum lunga perioadă de asuprire din timpul dominaţiei otomane a lăsat o puternică amprentă asupra oamenilor de aici, dar că aceştia, deşi separaţi multe secole de lumea occidentală, şi-au păstrat legendele strămoşeşti, transmise prin viu grai până în ziua de azi.

(26)(...)Este cu neputinţă să mergi într- o vizită, fie şi numai pentru câteva minute, fără să nu fii servit cu ceva – acesta fiind, cred, un obicei turcesc. (...) După dulceaţă, se serveşte cafea turcească în ceşcuţe fără tortiţe, urmată de un vin dulce de desert.

 

II.sept.-dec.1909

(36)(...)Dif. dintre graiul moldovenesc şi cel muntenesc e cam ca aceea dintre accentul scoţian şi cel englezesc, deşi unele cuvinte ce denumesc lucruri cotidiene vin din ruseşte în Moldova şi din turceşte în Ţara Românească, într- o formă stâlcită.

 

III.ian.-apr. 1910

(46)(...)Grecii obişnuiesc să lanseze artificii de Anul Nou, şi cum la Galaţi există o importantă „colonie“ grecească, această tradiţie este practicată şi aici. Este frapant să auzi pocnitorile toată ziua, mai ales când nu te aştepţi.

 

V.dec. 1910

(64)(...)B., deşi este foarte plimbat şi cosmopolit, îmi spune că nimic nu-i dă senzaţia de curăţenie pe care o are după o baie turcească, cu care s- a obişnuit încă din copilărie.

 

VI.iul.-aug.1911

(71)(...)La prânz şi la cină mâncăm (...) şi bem cafea turcească.

(74)(...)Tarabele unde mititeii, condimentaţi din belşug cu usturoi, sfârâie pe grătare sau unde se vând halva (un desert turcesc preparat cu susan şi miere), rahat sau bragă (o băutură dulce, uşor fermentată, foarte populară). Vânzătorii sunt turci cu fesuri decolorate şi cămăşi albastre, care îţi vând braga direct din butoaiele de stejar cu cercuri de alamă, pe care le cară în spate. Ei încearcă să atragă atenţia muşteriilor

ciocnind două cupe metalice, în competiţie cu vânzătorii zgomotoşi de baloane.

(75)Părerea mea este că românii au un temperament asemănător cu cel al italienilor pe care i-am cunoscut şi, deşi minţile lor posedă logica şi claritatea caracteristice raselor latine, au aceeaşi înclinaţie spre misticism şi fatalism ce poate fi întâlnită la ruşi sau turci.

 

VII.noi. 1911

(77)[București] Contrastul dintre modernismul febril şi medievalismul evident este izbitor. Pe de o parte, este occidental, parizian, elegant, pe de alta, este oriental, provincial şi de o mizerie pitorească. Este întocmai oglinda ce reflectă cu fidelitate imaginea acestei ţări vechi şi noi în acelaşi timp, aflată la hotarul dintre Occident şi Orient.

(81)(...)[Muzeul de Etnografie] Portretele prinţilor fanarioţi îi înfăţişează în somptuoasele lor veşminte orientale, cu mantii lungi de catifea tivite cu blănuri scumpe şi prinse în broşe bătute cu pietre preţioase. Pe cap purtau fie turbane, fie căciuli înalte de blană, împodobite cu egrete prinse cu un diamant. Fanar (un cuvânt turcesc ce înseamnă „felinar“) era numele unui cartier din Constantinopol şi pentru că marii negustori greci locuiau în acest cartier, pe malul asiatic al Bosforului(1), erau numiţi „fanarioţi“.

1 = Cartierul Fanar se afla pe malul european al Bosforului.

(82)Istoria domniilor fanariote este o lungă şi tragică povesteÎn urma intrigilor de la Constantinopol mulţi dintre ei au dispărut în circumstanţe misterioase sau au fost rechemaţi pe ne aşteptate la Poartă, unde deseori au plătit cu capul pentru abuzuri de putere mai mult sau mai puţin adevărate. Domniile lor n-au fost niciodată lungi – doar câteva luni în unele cazuri. Fiecare dintre ei plătea o avere Înaltei Porţi ca să ajungă domnitor al unuia dintre principatele româneşti, în speranţa că-şi va recupera investiţia şi se va îmbogăţi pe timpul domniei. Ştiind bine că prietenii „loiali“ de acasă complotau pentru a-i înlocui, fanarioţii făceau tot ce le stătea în putere să se îmbogăţească grabnic. Pentru asta dădeau pământul în arendă armenilor, grecilor şi evreilor. Aceştia puneau taxe înrobitoare, storcând cu cruzime şi ultimul bănuţ de la bieţii români, care, nevoiţi să trăiască în ignoranţă şi sărăcie, deveniseră şerbi. Ţiganii, ţinuţi în robie vreme de secole, n- au fost eliberaţi decât acum vreo şaizeci de ani. Pentru a-şi proteja familiile, nobilii autohtoni (boierii) n-au avut încotro şi s- au aliat cu fanarioţii, acceptând funcţii la curţile lor de paie. M-am mirat să aflu că românii nu-i urăsc pe turci şi că ostilitatea lor este în bună măsură îndreptată împotriva evreilor şi grecilor care i-au exploatat în trecut. Explicaţia e că turcii n-au intrat niciodată în contact direct cu ei, tributul fiind adunat de reprezentanţii Porţii. Deseori, nemulţumirile oamenilor serveau ca pretext pentru înlăturarea unui domnitor şi înlocuirea lui cu unul preferat de ţară, care le promisese în secret că va micşora dările şi va domni cu mai multă îngăduinţă.

(83)         (83)Citind impresionanta istorie a României scrisă de profesorul Iorga, mi s-a făcut milă de şcolarii care trebuie să memoreze lista interminabilă a domnitorilor fanarioţi şi a anilor de domnie. (...)

Trebuie menţionat că nu toţi domnitorii greci au fost lacomi şi cruzi. Unii dintre ei [fanarioți] au fost drepţi şi luminaţi, iar acestora România le datorează cea mai adâncă recunoştinţă, căci ei au adus cultura franceză pe aceste meleaguri; prin contactul cu idealurile latine, România s-a găsit pe ea însăşi. Imnul naţional începe astfel: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte / În care te-adânciră barbarii de tirani“.

 

VIII.mar.-mai 1912

(86)(...)Numele sunt lungi şi complicate şi niciodată nu pot să-mi amintesc care e evreu, creştin, grec sau austriac.

(87-8)(...)Galaţii au un farmec aparte; oraşul este diferit de alte oraşe româneşti prin faptul că este reşedinţa Comisiei Europene a Dunării(2). Cei opt delegaţi reprezintă Marea Britanie, Franţa, Italia, Austria, Germania, Turcia, Rusia şi România. Cu excepţia delegatului francez, toţi au rezidenţa în Galaţi, unde rămân tot anul. Ei sunt consideraţi conducătorii coloniilor pe care le reprezintă şi organizează frecvent petreceri; aceste evenimente au deseori farmecul necunoscutului, întrucât oferă şansa de a cunoaşte oameni veniţi din toate colţurile lumii. În afară de vizitele pe care le primesc la reşedinţele personale, în fiecare primă vară şi toamnă, reprezentanţii organizează baluri şi serbări la Palatul Comisiei(1), o clădire impozantă unde se ţin şedinţele lor. De asemenea, ei sunt proprietarii în comun ai unui frumos iaht cu aburi,

Carolus Primus, pe care îşi invită prietenii apropiaţi pentru excursii pe Dunăre. Fiecare dintre ei preia preşedinţia comisiei timp de şase luni, iar când îşi încep mandatul, un stationaire aflat sub pavilionul ţării respective vine de la Constantinopol pentru inaugurare.

2 = Instituţie creată în anul 1856, prin prevederile Tratatului de pace de la Paris, pentru a executa lucrările tehnice şi a reglementa navigaţia pe sectorul Dunării maritime.

1 = Imobil construit în anul 1893, actualul sediu al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia“ din Galaţi.

(89)(...)La români şi la greci există o discrepanţă surprinzătoare între hainele, bijuteriile şi aspectul chic al unei persoane şi nivelul de confort şi bun- gust al casei. (...) O femeie elegantă, bine îmbrăcată, poate avea o casă anostă, mobilată într- un stil lipsit de originalitate şi, deşi e întotdeauna pusă la punct pe stradă, acasă poate sta

în capot şi bonetă!

(91)         (...)Anul acesta ne- am petrecut Paştele la Constantinopol. E atât de aproape de România, încât nu prea înţeleg de ce îl vizitează atât de puţină lume. Românilor le place să călătorească, dar preferă să se îndrepte către Vest.

(92)(...)Călătoria nu durează decât treisprezece ore şi, întrucât am plecat înspre seară,

n- ar fi contat foarte mult dacă vremea era urâtă – lucru care, după spusele marinarilor, pare să fie regula, şi nu excepţia.

Dimineaţa ne- am sculat la şase ca să vedem cum intră vasul pe Bosfor. Frumuseţea voiajului până la Stambul m-a um plut de emoţie. Este una dintre cele mai fermecătoare prive lişti pe care le- am admirat vreodată, mai cu seamă în acest anotimp, când pomii de pe coastele dealurilor sunt toţi în floare. Am avut noroc de vreme bună toată săptămâna şi cred că rareori am avut parte de zile atât de interesante. Marea plăcere a lui B. a fost să cutreiere bazarele, unde a petrecut ore întregi tocmindu- se pentru covoare şi broderii şi sorbind cafea după cafea cu negustorii.

Ne- am întors acasă cu câteva comori orientale, iar faptul că le- am cumpărat la cel mai mic preţ cu putinţă ne umple de satisfacţie. Nu a fost nevoie să tocmim un ghid, întrucât B. cunoaşte oraşul foarte bine, şi a fost foarte plăcut să ne plimbăm „de capul nostru“. În ciuda faptului că am vizitat „obiectivele turistice“ à l’américaine, sunt multe locuri de importanţă istorică pe care n- am apucat să le vedem, aşa că am început deja să planific o a doua excursie cât mai cu rând posibil. În atmosfera plină de romantism şi spirit de aventură a Constantinopolului, orice se poate întâmpla.

Din cauza aceasta, nici nu m- a mirat să mă întâlnesc cu prieteni din Canada, pe care- i credeam de cealaltă parte a lumii. Ne- am salutat de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume să ne întâlnim aici, pe străduţele înguste ale cartierului Scutari.

 

IX.sept. 1912-mai 1914

(102)(...), iar unii dintre proprietari, ca domnul Chrissoveloni din Ghidigeni (1), au construit sate-model şi au finanţat spitale.

1 = Referire la Jean Chrissoveloni (1880–1926), important bancher de origine greacă din România începutului de secol XX.

(...), când au ajuns de la Bucureşti veşti legate de război: România plănuia să intre în Bulgaria pentru a- şi forţa vecinii să respecte termenii tratatului cu foştii lor aliaţi, Grecia şi Serbia.

(105)(...)Dacă n-ar fi războiul şi zvonurile legate de război – acest trist conflict balcanic (1) –, totul ar fi perfect în lumea noastră. În fiecare săptămână are loc întâlnirea membrilor Crucii Roşii, în timpul căreia confecţionăm bandaje de toate

felurile; cămăşile de spital le croim acasă, iar cei care vin seara în vizită ne dau câte o mână de ajutor.

1 =Referire la războaiele balcanice. Primul a izbucnit în octombrie 1912, când Imperiul Otoman a fost atacat de micile state balcanice, Muntenegru, Serbia, Bulgaria şi Grecia. Nemulţumită de partea sa de câştig, Bulgaria şi- a atacat foştii aliaţi, declanşându- se astfel al doilea război balcanic, în care, în iulie 1913, s- a implicat şi România, dornică să păstreze echilibrul de forţe în Peninsula Balcanică.

(106)(...)B. este hotărât să se alăture detaşamentului naval de la Nicopole, deşi postul lui este aici. (...)Bulgaria nu poate fi într- o poziţie prea bună, dar cine ştie ce se poate întâmpla?

septembrie

„Totul e bine când se termină cu bine!“ Criza din Bulgaria s- a dovedit a fi une guerre en dentelle. Armata română a înaintat fără probleme până aproape de Sofia. Singura parte tragică a campaniei a fost epidemia de holeră, care a făcut multe victime în rândurile soldaţilor noştri.

(107)(...)Românii sunt mulţumiţi de rezultat şi toată atenţia este îndreptată spre Bucureşti şi spre conferinţa de pace (1).

1 = Referire la Conferinţa de pace de la Bucureşti, încheiată cu tratatul din 10/23 august 1913, care oferea României Cadrilaterul, regiunea strategică din sudul Dobrogei.

 

X.iul. 1914-ian. 1915

(113)(...)Pe Radu l-aş putea numi internaţional, căci bunicii săi erau de origine italiană, elveţiană, greacă şi austriacă. Bunicul patern (grecul) a obţinut cetăţenia română, iar tatăl său, domnul F., este acum parlamentar.

(114-5)(...)Deşi inevitabil vizita mea a fost scurtă, am făcut cunoştinţă cu mai mulţi membri ai acestei interesante familii; celelalte tinere soţii erau o franţuzoaică şi o grecoaică. (...) După ce vrând- nevrând am băut o cafea turcească, am plecat încărcată de flori din pitoreasca lor grădină.

(120)(...)Septembrie

Săptămâna următoare ne-am dus cu prietenii francezi, familia R., într-o excursie de o zi pe Dunăre până la Măcin, în Dobrogea, un orăşel pitoresc cu tradiţii turceşti, aproape de Brăila.

În timpul călătoriei cu automobilul ne- am petrecut ceasuri întregi discutând despre situaţia politică şi rezultatul ultimatumului austriac transmis Serbiei (1)

1 = După asasinarea prinţului moştenitor Franz Ferdinand la Sarajevo (15/28 iunie 1914), Austro- Ungaria a înaintat Serbiei un ultimatum (10/23 iulie 1914) cu zece cereri dificil de acceptat de către un stat suveran.

1 = Austro- Ungaria a declarat război Serbiei pe 15/28 iulie 1914, în următoarea săptămână puterile europene din cele două grupări politico- militare, Antanta şi Tripla Alianţă, declarându- şi reciproc război.

(121)(...)Chiar în acea noapte domnul R. a plecat cu câţiva compatrioţi spre Franţa prin Constantinopol, temându- se că dacă nu se grăbesc să se alăture armatei, strâmtorile se vor închide.

 

XI.iun.-iul. 1915

(125)(…) [Tulcea] Este un contrast izbitor între minaretele subţiri şi acoperişurile rotunde ale bisericilor pe cupolele cărora crucea se iveşte triumfătoare din semilună. (...)Cursul sinuos al fluviului [Delta] trece pe lângă mici comunităţi izolate de nemţi, turci, bulgari, sârbi, ruşi, români – orice vrei!

(126)(…)Nu de parte de Tulcea este o movilă imensă, sub care sunt îngropate ruinele unui oraş fundat de Traian, Civitas Tropensium, supranumit Adamclisi de către turci. Arheologii au găsit în această zonă urmele luptelor titanice dintre legiunile romane şi hoardele de sciţi. Povestea triumfurilor romane este neîndemânatic sculptată pe coloane şi frize sparte, dintre care cincizeci şi patru de piese au fost potrivite cu multă răbdare pentru a reconstrui povestea acestui trecut tumultuos. Când monitorul lui B.(2) a fost acolo anul trecut în exerciţiu de tragere, medicul navei şi- a petrecut timpul liber făcând prospecţiuni cu un hârleţ. A găsit cel puţin douăzeci de monede de argint şi cupru, unele foarte vechi, şi o statuetă de bronz de vreo cincisprezece centimetri înălţime, care credem că- l reprezintă pe Mercur. Este în stare perfectă, în afara unui picior lipsă, şi este foarte frumoasă.

(131)      [Sulina](…)Şi ce adunare pestriţă: turcoaice mititele cu pantaloni bufanţi,  greci cu priviri curioase, (…).

(132)(...)Mulţi vorbesc greceşte, turceşte, germană, italiană, franceză - engleza vine la urmă; (...)

(134)      Cel mai interesant personaj este maltez de origine, un ins de vreo şaptezeci de ani, puternic, cu pieptul lat şi cu privire de şoim, care vorbeşte prost câteva limbi străine. (...)Îşi asuma riscuri extraordinare să transporte la Constantinopol mărfuri în ambarcaţiuni avariate, ba chiar să tracteze şlepuri şi plute de buşteni pe mare cu un mic remorcher pe care el era şi căpitanul, şi echipajul – dacă e să dai crezare legendelor.

(135)      Eram curioasă să le cunosc pe femeile din familia lui, dar am fost dezamăgită când le- am văzut într- o prăvălie acum câteva zile. Soţia lui, grecoaică, şi fiica purtau pălării pariziene, inele cu diamant şi pantofi cu toc. Servitorul lui, un turc cu ochi blânzi, îl urmează pretutindeni cu un devotament de câine.

(136)(...)Cam pe la mijlocul străzii se înşiră vinărie după vinărie, fiecare cu câte o firmă convingătoare, fiecare în altă limbă. Una este PETER THE GREEK – THE OLD HOUSE AT HOME – WINE, SPIRITS, BEER, PORTER, ALE, GIN – un loc foarte atractiv pentru marinari, deşi nu arareori, în zilele de aur ale Sulinei, aceştia s- au trezit dimineaţa în stradă, după o noapte veselă, cu buzunarele întoarse pe dos.

(137)(...)Se pare că insula le era cunoscută vechilor greci şi se poate vedea fundaţia unui templu construit de aceştia. Multe fragmente de ceramică interesantă au fost găsite şi trimise muzeului din Bucureşti – însă nimic important din punct de vedere artistic.

(...)Apoi am căutat vestigiile templului grecesc, dar n- am reuşit să vedem nimic convingător.

(…)În timpurile moderne multe vase au naufragiat pe coastele ei stâncoase înainte ca inginerii Comisiei Dunării să construiască un far mare, supravegheat de şapte turci.

(138)(...)Cei şapte turci sunt foarte drăguţi. Unul dintre ei, cu o barbă argintie, locuieşte aici de vreo trei zeci de ani. Se pare că fusese pensionat şi trimis înapoi la Constantinopol, dar fusese atât de nefericit din pricina vacarmului de acolo, încât a cerut să fie trimis înapoi. Paznicii erau foarte respectabil îmbrăcaţi, fiecare purtând câte un ceas de buzunar destul de scump. S- au bucurat ca nişte copii să ne arate micile lor aranjamente casnice şi să ne audă cum le lăudăm grădina miniaturală, înveselită de cârciumărese, nemţişor şi ochiul-boului. Îşi petrec timpul jucând pachisi şi fumând ciubuce.

 

XII.aug-sep. 1915

(148)1 = Prima născută a principilor Ferdinand şi Maria, Elisabeta (1894–1956) s- a căsătorit în 1921 cu prinţul George, moştenitorul tronului Greciei, devenind regină în anul 1922.

2 = Maria (1900–1961) a fost al patrulea copil al cuplului princiar; s- a căsătorit în 1922 cu regele Alexandru al Iugoslaviei.

(151)(...)— Măi bulgarule, ori mă laşi să trec imediat, ori te bag cu cal cu tot în şanţ! a strigat înfierbântat.

Cuvintele păreau să- şi facă efectul; căruţaşul şi- a întors încet atelajul pe partea cu pietre a drumului. Spectatorii au râs.

— Aveţi dreptate, domnule, este un bulgar din satul nostru, a fost comentariul lor.

— Ce te- a făcut să crezi că e bulgar? am întrebat.

— Nici unul dintre ai noştri n- ar fi atât de încăpăţânat, a fost răspunsul satisfăcut al lui B.

(152)      (...), iar apéritif- ul, un degetar de ţuică rece ca gheaţa şi câteva măsline greceşti negre, era o gustare complet acceptabilă în vreme ce gazda de la restaurantul nepretenţios (...).

(...)[Mănăstirea Dealu] Biserica bizantină acoperită de muşchi şi purtând semnele trecerii timpului părea să se micşoreze cu cupola şi porticul ei modeste, (...).

 

 

 

II.   Umbre

 

I.     aug.-noi. 1916

(166)      (...)Dacă e să dăm crezare comunicatelor oficiale, armata înaintează mai rapid în Transilvania decât a făcut- o în Bulgaria în 1913 (2).

2 = Referire la participarea României la cel de- al doilea război balcanic, când armata română a înaintat rapid în Bulgaria, în iulie 1913. (...)

(167)(...)Zeppelinul este un vizitator mai puţin obişnuit decât avioanele Taube, care sosesc în general în grupuri de câte şase dinspre Dunăre, adică din Bulgaria.

(170)(...)Înfrângerea românilor la Turtucaia a fost un măcel cumplit (1). Cum mă temeam, tunurile cu bătaie lungă ale nemţilor i- au secerat pe bieţii noştri soldaţi.

1 = Bătălia de la Turtucaia s- a dat în perioada 1/14–6/19 septembrie 1916 pentru controlul punctului strategic de pe malul drept al Dunării. Românii au pierdut acolo 34.000 de soldaţi (peste 6.000 de morţi şi răniţi şi 28.000 de prizonieri). Înfrângerea de la Turtucaia a determinat oprirea ofensivei româneşti pe frontul din Transilvania şi a permis trupelor Puterilor Centrale să atace şi să ocupe Dobrogea.

(173)      (...)Citim zilnic ziarele, cu speranţa că Sarrail se mişcă de la Salonic. Conform înţelegerii, ar trebui s- o facă de-acum (1).

1 = Conform convenţiei militare prin care România accepta să intre în război (4/17 august 1916), forţele aliate din Balcani, sub comanda generalului Maurice Sarrail, trebuiau să atace, pentru a nu permite o ofensivă a armatelor bulgaro- turco- austro- germane împotriva României.

 

III.mar.-apr. 1917

(190)Odessa a fost proiectată de ingineri la indicaţiile Ecaterinei cea Mare cu mult înainte să fie construită vreo clădire pe locul ales pentru oraş (un fost cătun turcesc).

(192)(...)Casele erau decorate cu steaguri, iar covoare turceşti atârnau peste balcoane.

 

IV.aug.-sep. 1917

(195)(...)Este un vapor italian de pasageri, prins în portul românesc Constanţa în 1914 şi trimis aici pentru siguranţă, cu câteva sute de cetăţeni italieni la bord, care au scăpat astfel de jefuirea oraşului de către germano-bulgari(2).

2 = Referire la ocuparea Dobrogei de către trupele Puterilor Centrale şi excesele comise de acestea în Constanţa.

(198)Câţiva soldaţi nemulţumiţi, membri ai Partidului Socialist înainte de război, mulţi dintre ei evrei sau bulgari (adică din regiunea Dobrogei cedată României în 1913)(1), au dezertat şi sunt la Odessa, fiind foarte vocali şi reprezentând un ghimpe în coasta coloniei noastre. Ei speră să răspândească ideile revoluţionare în România

1 = Adică din Cadrilater.

 

V.nov. 1917-feb.1918

(214)28 ianuarie

Am aflat dimineaţa asta că a sosit Racovski(2), trimis de Lenin şi Troţki pentru a prelua controlul asupra Odessei acum, că este cu totul în mâinile bolşevicilor. Auzisem vag despre acest om, dar consternarea care a cuprins colonia noastră la aflarea veştii m- a făcut să încerc să aflflu cât mai multe detalii despre el. Este de origine bulgară, medic de profesie.

(215) Familia lui avea ceva proprietăţi în partea Dobrogei cedată României acum mai mulţi ani(1). A făcut clasele primare în şcoli româneşti şi e cetăţean român, deşi evident nutreşte o ură imensă faţă de România, ca orice fiu sincer al Bulgariei. Ca tânăr cu multe realizări intelectuale s-a afirmat în Partidul Socialist, dar din cauza activităţilor sale a fost exilat de la Constanţa, unde locuia. Fusese mulţi ani legat de mişcarea socialistă internaţională şi era prieten bun cu Lenin. După revoluţie făcuse imprudenţa să revină în România şi a făcut tot ce i- a stat în putinţă să- i convingă pe soldaţi să urmeze exemplul fraţilor lor ruşi. Văzusem cu ochii noştri rezultatele eforturilor sale. Oricum, a întrecut măsura şi a fost arestat şi închis la Iaşi. Cum a scăpat este un mister pentru toţi de aici. Nu ne putem aştepta să fie un dictator blând.

2 = Cristian Racovski (Krăstio Gheorghev Stancev, 1873–1941), important militant socialist, cu activitate internaţională. Născut în Bulgaria, a copilărit la moşiile familiei din Dobrogea (lângă Mangalia), teritoriu primit de România prin prevederile Păcii de la Berlin (1878). A făcut studii medicale în Elveţia, Germania şi Franţa, fiind atras de tânăr de ideile socialiste şi publicând în gazete de stânga. După ce a revenit în România, a fost unul dintre liderii grupării socialiste din ţara noastră, contribuind la organizarea sindicală a proletariatului industrial şi sprijinind publicarea de gazete muncitoreşti. A fost expulzat din România, dar a recâştigat în instanţă cetăţenia română şi şi- a făcut cunoscute viziunile comuniste internaţionaliste. A fost arestat în 1916 şi a fost transferat la Iaşi după retragerea în Moldova, dar a fost eliberat, cu prilejul unei demonstraţii pe 1 mai 1917, de Sovietul soldaţilor ruşi staţionaţi în capitala moldavă. Refugiat în Rusia, s- a alăturat bolşevicilor şi a fost colaborator apropiat al lui Lenin şi Troţki. Mai târziu a ocupat funcţii importante în Ucraina controlată de forţele bolşevice, a fost diplomat în slujba URSS, dar a intrat în opoziţie faţă de noua conducere stalinistă, fifiind arestat şi în cele din urmă executat alături de alţi „trădători“ ai cauzei bolşevice. Pentru detalii despre viaţa şi activitatea lui, a se vedea Racovski. Dosar secret, ediţie de Stelian Tănase, Polirom, 2008.

1 = Referire la Cadrilater, cedat României prin Pacea de la Bucureşti (1913).

 

VI.feb. 1918

(218)(...)Mi- a spus că nişte prieteni români care se ascundeau îl trimiseseră să- i ceară sfatul soţului meu dacă să se predea lui Racovski, care împânzise oraşul cu anunţul că dacă românii se predau de bună voie vor fifi bine trataţi, iar de nu, vai de ei când vor fi prinşi.

(219)(...)Credeam că bietul tânăr îşi ieşise din minţi, căci nu- l auzisem spunând vreun cuvânt în engleză, dar când i s- a solicitat, a scos din buzunar un document, dovedind că era supus britanic, născut în Malta, deşi naţionalitatea reală era cea greacă. Văzând dovada irefutabilă a cetăţeniei britanice, bolşevicii l- au lăsat în pace şi, deşi nu- l lăsa inima să mă lase acolo, a plecat numaidecât, îndreptându- se, cum am aflat mai târziu, spre biroul consulului american, pe care l- a informat despre ce se întâmpla.

(221)(...)Rezultatul întrevederii dintre Ray şi Racovski n- a fost pe cât de favorabil speram. Racovski este hotărât să- l ia prizonier pe B. I- a spus domnului Ray că nu putea garanta pentru viaţa lui dacă B. era găsit de „Batalionul morţii“, căci suspectau că se ascunde la unul dintre consulate şi ştiau că de fapt consulii nu se puteau apăra nici pe ei înşişi. A spus că B. va fifi mai în siguranţă în puşcărie decât afară şi tot aşa.  (...) N- am încredere în Racovski sau în vreunul dintre roşii.

Cum nu ne puteam da bătuţi fără luptă, ne- am dus după- amiază să- l vedem pe prinţul Sebastian Moruzzi, prieten cu B., care acum câţiva ani îl ajutase pe Racovski, care astfel ar fi trebuit să- i fifie recunoscător. (...)

(222)Domnul Ray [consul SUA] l- a întrebat dacă ne putem încrede în cuvântul lui Racovski şi dacă, după părerea lui, Racovski controla Sovietul. Domnul Moruzzi a fost prudent.(...)Avea îndoielile lui în privinţa influenţei lui Racovski pe lângă Soviet pentru a limita violenţele – punctul său forte era să încurajeze noi excese.

(223)(...)Domnul Ray mi- a spus că dimineaţă se dusese să- l vadă din nou pe Racovski şi primise noi asigurări şi promisiuni de la el. (...)

[B.]S- a dus numaidecât la Racovski. Nu speram clemenţă şi mă aşteptam ca B. să fie închis pe loc. A fost deci o mare surpriză să- i văd pe amândoi înapoi o oră mai târziu.

Racovski îi primise singur, vorbise rezonabil şi moderat despre situaţie. Rusia şi România erau în război, B., ca şef al Comisiei, era de drept prizonier de război; spera să- l poată elibera mai târziu etc. B. a spus că era gata să se alăture celorlalţi prizonieri şi că nu căuta favoruri, sperând că are s - tarea lui va face ca restul coloniei să fie lăsată în pace. Domnul Ray a intervenit şi a propus ca B. să rămână acasă în acea noapte. Racovski a primit pe loc, părând mulţumit să dea curs cererii.

(224)(…) Domnul Ray a revenit la prânz să- mi spună că- i însoţise pe Racovski şi B. la bordul navei Împăratul Traian, unde B. fu sese închis cu ceilalţi prizonieri, prietenii lui. În prezenţa domnului Ray, care înţelege şi vorbeşte bine ruseşte, Racovski le- a vorbit temnicerilor, arătând că B. era un prizonier important, singurul român care se purtase ca un patriot şi se predase de bunăvoie, şi că dorea să fifie tratat cu toată consideraţia. Arătându- l pe domnul Ray, a spus ca este consulul american, căruia îi dăduse cuvântul de onoare că lui B. nu i se va face rău.

(228)(…)Din clipa sosirii la Odessa, Racovski se străduise să găsească fondurile guvernului român – revoluţia avea nevoie de vaselină pentru a- şi ţine roţile în mişcare. B. pusese în circulaţie o poveste cum că banii fuseseră trimişi demult la Iaşi cu aeroplanul, dar Racovski nu şi- a diminuase eforturile auzind asta.

Cum a descoperit că o parte dintre bani fuseseră depozitaţi la Consulatul american este o poveste lungă şi urâtă despre teroare şi trădarea încrederii. Domnul Ray spune că a venit cu o hârtie care- l autoriza să folosească fondurile pentru „românii săraci“ din Odessa, dar era imposibil să i te opui, cu sau fără hârtie(1).

Stăpânită de dorinţa de a- i obţine acceptul, am intrat în biroul privat şi în faţa unui pupitru am văzut un bărbat subţire, cu barbă, ai cărui ochi strălucitori şi adânci s- au aplecat încruntaţi asupra mea. Când m- am adresat în engleză, faţa i s- a relaxat. A răspuns în aceeaşi limbă, vorbind fluent cu un accent excelent şi după câteva minute de discuţie m- a poftit să iau loc. Ochii mei priveau fascinaţi spre birou, acoperit cu un morman de bancnote de toate felurile şi culorile.

1 = Conform unor informaţii, Racovski ar fi luat de la Comisia română la Odessa suma de 2 000 000 lei şi 600 000 ruble – Racovski. Dosar secret, editor Stelian Tănase, Polirom, 2oo8, p. 91 (extras dintr- o telegramă a locotenentului Andrews, Odessa, 20 februarie 1918)

(229)      (229)Mi- a acordat permisiunea şi chiar am dat mâna la despărţire. Trebuie să fi fost milioane pe biroul acela.(…)

(...)Doamna K., soţia consulului grec, a venit să mă vadă după- amiaza asta.

(231)(…)Înfăţişarea soldaţilor şi a celorlalţi de la palat este extrem de neplăcută – tipul de inteligenţă mediocră indicat de privirea goală; frunţile şi bărbile teşite, părul neîngrijit şi uniformele murdare contribuiau şi ele la impresia asta. (…) Este clar că sunt nişte instrumente în mâinile unor oameni ca Racovski. (...)Arhimede, nava de război a ambasadorului italian la Constantinopol, fusese trimis aici la izbucnirea războiului şi stă la dispoziţia lor.

 

VII.mar. 1918

(237)(...); el [col. Boyle], la rândul său, mi- a spus că după- amiază Sovietul, prezidat de Racovski, a acceptat schimbul de prizoneri şi a promis să- i predea pe românii din Turma în dimineaţa zilei de 12 martie, oferindu- i un tren pentru a- i duce la frontiera de la Bender, unde două dintre ajutoarele sale trebuiau să- i aştepte pe cei 400 de bolşevici reţinuţi de către armata noastră.

(238)(…)Coborând pe scări, l- am întâlnit pe Racovski care urca, urmat de aghiotantul său, Bujor*, un individ sinistru, cu o barbă mare şi neagră.

(242)(…)Racovski fugise în timpul nopţii cu o navă, luând cu el toţi banii confiscaţi de la români;

1 = Conform altei mărturii, deputatul Procopiu „izbuteşte să comunice fiicei sale, prin ochiul de geam al cabinei, cele aflate (despre intenţia lui Racovski de a- i duce pe prizonieri la Sevastopol, n.n.), rugând ca de urgenţă să fifie încunoştinţat colonelul Boyle. Prin intervenţia inimosului colonel, autorităţile portului opresc plecarea vaporului în acea noapte…“ – Henri Stahl, Cu parlamentul în URSS, 1916–1918,

Ed. Marvan, 2003, p. 204.

 

IX.mar. 1918

(257)(...)Trecând pe lângă casa consulului grec, m- am hotărât să intru, mânată în continuare de obsesia de a- i împiedica pe bolşevici să plece. Am urcat dintr-o suflare cele patru etaje pe scara de serviciu, căci scările din faţă erau închise. Servitoarea care a deschis uşa de la bucătărie a făcut un pas în spate când m- a văzut; apoi, recunoscându- mă, m- a luat cu compasiune de braţ şi m- a condus în salon, unde se aflau stăpâna ei şi câteva prietene. Împuşcăturile le atrăseseră atenţia celor din casă.

(258)Văzuseră de la geam vasele plecând. Nu era nevoie de alte explicaţii – au înţeles pe loc cauza neliniştii mele, dar nu- şi puteau explica de ce am capul bandajat. Pentru a- mi satisface dorinţa, doamna K. a sunat la consulul olandez în sărcinat cu afacerile britanice să- i spună ce se întâmplase.

(260)(...)Dimineaţă, pe la opt, a venit la noi domnul K., consulul grec. Consulul mi- a spus prin uşă că unele nave bolşevice nu dispăruseră, ci erau la ancoră pe mare. Părea să fi avut loc negocieri între ei şi nemţi – poate se vor întoarce. Dacă mai apărea ceva nou, o să- mi dea de ştire.

(266) 2 = (...) Preliminariile au fost acceptate pe 20 februarie/5 martie, însă tratatul de la Buftea– Bucureşti a fost semnat abia pe 24 aprilie/7 mai 1918. Condiţiile erau cu adevărat împovărătoare: armata română era demobilizată, Cadrilaterul şi părţi din Dobrogea erau cedate Bulgariei, (...).

 

X.apr. 1918

(275)(...)Am trecut printr- un sat numit Valul lui Traian, unde atenţia mi- a fost atrasă de vestigiile celebrului val din Antichitate (1)

1 = Referire la complexul de fortificaţii antice care se întinde pe o lungime apreciabilă în teritoriile din sudul Basarabiei.

(277)(...)Viceconsulul britanic din Teodosia (un negustor grec), informat că Boyle era cu prizonierii, l- a ajutat să pună la cale evadarea.

(279)(...)Cernomor era un remorcher ca vai de lume, cu găuri în bordaj, dar avea destul cărbune la bord ca să ajungă la Sevastopol. B. era uluit de îndrăzneala căpitanului grec care acceptase să plece cu acel vas, chiar şi pentru suma considerabilă (150 000 de ruble) pe care i- o plătise colonelul Boyle.

 

XI.iun.-noi. 1918

(284-5) (...)După sosirea lui Franchet d’Espèrey(3) la Salonic este incredibil cât de animate au devenit lucrurile pe acel front.

3 = Generalul francez François Franchet d’Espèrey (1856–1942)  a fost comandantul unei mari forţe aliate, alcătuită din divizii greceşti, franceze, sârbe, britanice şi italiene, care în septembrie 1918 a obţinut o victorie decisivă în Macedonia, fapt ce a forţat ieşirea Bulgariei din război şi astfel a apropiat sfârşitul conflictului.

 

XII.dec. 1918-mar. 1919

(298)(...)Menajera ne- a spus că din ziua ocupaţiei germane apartamentul fusese rechiziţionat – o succesiune de nemţi, austrieci şi turci stătuseră aici.

(300) (...)Printre oaspeţi se numărau şi câţiva ofiţeri britanici care mi- au po vestit ce paradis fuseseră Bucureştii pentru ei după ce veniseră de la Salonic prin Bulgaria.

1 = Conferinţa de pace a început la Paris pe 18 ianuarie 1919, când delegaţii participanţilor au fost repartizaţi în 52 de comisii de lucru, care să discute problemele fiecărui domeniu ce trebuia reglementat. Conferinţa s- a finalizat cu semnarea tratatelor de pace cu fiecare dintre cele cinci state învinse: Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria, Turcia.