Județul Timiș. Cetăți, castele, conace (BARBU 2015)

Dinu Barbu, Județul Timiș. Cetăți, castele, conace, Eurostampa, Timișoara, 2015

 

(3) Ioan Hațegan/Academia Română, Timișoara – Prefață

Dominația otomană de 164 de ani le[cetăți]-a folosit, dar în 1699 cele mai multe au fost distruse, în urm a unui acord între otomani și habsburgi.

Castelele ridicate din piatră, cu șanțuri cu apă, erau locuri de adăpost cu prilejul incursiunilor de jaf otomane, dar și ele au fost distruse începând din 1699.

 

Cetatea Făgetului

(14) După căderea Timișoarei (1552), cetatea a fost ocupată de otomani, care au așezat o garnizoană de 200 de soldați. În 1594 corpul de armată transilvănean al lui Moise Szekely atacă cetatea. În 1595, banul Lugojului, Gheorghe Pantelici, atacă și el cetatea. Aflând vestea, begul de Timișoara, însoțit de mii de spahii și ieniceri, se îndreaptă spre Făget. Banul, ajutat de sași, îi învinge pe otomani în zona satelor Begheiul Mic și Bichigi. Otomanii sunt alungați, iar garnizoana măcelărită. În 1602, cetatea a fost recucerită de otomani, așa că în 1661 călătorul otoman Evlia Celebi scria: „E o construcție de formă pătrată, frumoasă și tare. La apus se află o poartă care dă spre câmpie. Are un dizdar, trei sute de ostași aleși și material de război îndeajuns (...) nu are piață și bazar. Este doar un turn de serhat.” După pacea de la Karlowitz (Carlovița) din 1699, otomanii învinși de habsburgi au distrus zidurile Făgetului, dar ruinele se mai văd și azi.

 

Cetatea Ciacovei

(16) Cucerită de otomani fără luptă, în urma unei trădări, după 1521 cetatea a fost refăcută de noii stăpâni, care au construit alte câteva turnuri. În 1701, după pacea de la Karlowitz, zidurile au fost dărâmate de otomani, fiind păstrat donjonul.

 

Cetatea Morisena – Cenad

(22) Distrugerea de către otomani, la sfârșitul secolului XVII, a fortificației din piatră și a celei de pământ, ridicarea satului Cenad, au făcut să nu se mai păstreze la suprafață dovezi ale fortificațiilor medievale.

 

Cetatea Mănăștiur

(24) În 1554, comitele Petru Popovici o revendică de la de la conducătorului pașalâcului Timișoarei, Gazi Kasim-pașa (1552-1554). După acest moment, nu se mai cunosc informații despre perioada otomană. (...) Nu se știe când a fost dărâmată după 1699, mărturie a existenței fiind un șanț rotund numit de băștinași „Mănăstire”.

 

Cetatea Margina

(26) Este ocupată între 1550-1557 de către otomani, pentru ca între 1658-1718 ținutul Icuș-Margina să se afle sub dominația otomană. Cetatea (castellum) a fost dărâmată imediat după pacea de la Karlowitz. Zidurile de piatră ale fundației au putut fi văzute până nu demult.

 

Cetatea Lugojului

(28) Presiunile otomane asupra Banatului au făcut ca în 1658, la cererea banului Acațiu Barcsai, Lugojul să cedeze cetatea, care este ocupată de o garnizoană otomană. Călătorul Evlia Celebi  scria în 1661 că Lugojul „Are o cetățuie pătrată, din piatră, întărită cu palisade și înconjurată de râul Zeppel, având o poartă spre E și un pod ce se poate ridica”. După războiul cu habsburgii (1683-1697), otomanii învinși au dărâmat zidurile cetății Lugoj. Vestigiile zidurilor s-au putut vedea în albia Timișului până spre sf. sec. XX.

 

Castelul Huniade – Timișoara

(34) Între 1552-1716, sub ocupația otomană, a fost reședința begelebegilor vyaletului de Timișoara. În timpul asediului habsburgilor din 1716, castelul a suferit deteriorări.

 

Castelul Karacsony

(40) În 1935, moșia și castelul sunt cumpărate de Elisabeta, sora regelui Carol II și regină a Greciei. După abolirea monarhiei în 1947, Elisabeta ia calea exilului (1948).

 

Castelul Episcopului – Biled

(44) În urma unor schimburi de terenuri din Croația, necesare armatei austriece, Episcopatul romano-catolic de la Zagreb a primit în Banat 6 așezări printre care și Billiet-Biled. Pământul țăranilor a fost reîmpărțit, Episcopatul luându-și partea leului. Administratorul a avut sediul în Biled, în clădirea Kastell. În Kastell a funcționat până în 1848 Judecătoria Episcopiei din Zagreb, de care aparțineau și Cărpiniș, Șandra, Variaș, Periam.

 

Castelul Csito - Jimbolia

(48) Contele Joanos Csekonics (1809-1880) a fost cel mai înstărit nobil din Jimbolia. Construcțiile finanțate de el au rămas în legenda locului. Așa a fost castelul Csito, între 1863-1870.

(48) Jimbolia a fost ocupată de Regatul Serbiei până în 1924, iar statul sârb a expropiat averea familiei Cseconics.

 

 

(52) (…), la Rudna de un conac baroc sau de un castel, cu influență architecturală sârbească în cazul criptei familiei Nikolics?

 

Conacul Csekonics – Jimbolia

(56) Conacul din Jimbolia (castelul interior) poară numele familiei Csekonics de origine croată. Generalul Csekonics Jozsef ia în arendă moșia Hatzfeld în 1781 și o cumpără în 1800 cu 376.826 florini și 15 creițari. Domeniul familiei din comitatul Torontal avea 22.379 ha, iar moșia Hatzfeld ocupa 2,25%. Conacul neoclasic a fost ridicat în prima jumătate a secolului XIX. Comuna Jimbolia cumpără conacul în 1935, iar din 1937 clădirea adăpostește primăria.

 

Castelul Manase – Hodoni

(58) Familia Manase, originară din Grecia, probabil armeni, s-a stabilit la Sibiu. Gyorgy a fost înnobilat în 1813. Regele Ferdinand V îi recunoaște proprietatea de la Hodoni în 1836.

 

Conacul Uzbasic – Cenei

(64) În a doua jumătate a secolului XIX, printre marii proprietari din Cenei se numărau Adam Vucetic și Gaspar Gaio Uzbasic. În centrul satului Cenei era teren proprietatea lui Vucetic. În 1899, terenul este vândut lui Uzbasic, care va construe în 1902-1904 un conac. G. Uzbasic (prefect al plasei Cenei, după cum îl amintește Ignatie Ghiga Popov în lucrarea „… Ceneia, Bobde i Kece” de Milovan Liliana) (…). (…) Urmașii lui Uzbasic vând castelul lui Obrad Maletici în 1929. Proprietar este Gioca, fiul lui Obrad.

 

Conacul Gyeryanffy – Tolvadia-Livezile

(66) La sfârșitul secolului XIX, conacul ajuns în posesia familiei Cicală, venită din Banatul sârbesc.

 

Conacul Nikolics

(78) Domeniul Rudna a fost cumpărat în 1781 de Teodor Iancovici de Mirievschi (director al școlilor din Banat) și negustorul croat [?] Jovan Nikolics. După plecarea lui Mirievschi în Rusia, Nikolics cumpără de la soacra celui plecat, Natalia Socolovic, domeniul și conacul în 1782. Nikolics nu a avut urmași. L-a înfiat pe Jovan Belcici, care se va căsători cu contesa Elisabeta Obrenovici, fiica cneazului Serbiei, Miloș Obrenovici. Ultimul baron Nikolics a părăsit România în 1919. (…)

 

 

Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim (ȚIPLIC 2002)

Ioan Țiplic, Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 259 p. + 5 h.

în

„Acta Terrae Septemcastrensis”, I, Arheologie. Studii Clasice. Medievistică, Editura Economică București, Sibiu, 2002, p. 215-219

 

217 (...) În acest context, el argumentează faptul că este imposibil ca acel Gylas, ce se creștinează la Constantinopol și-l cheamă la curtea sa pe episcopul Hieroteus, să fie același cu Gylas cel Tânăr, care este înfrânt de Ștefan I. (...)

Discutând relația Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia Mare nu putea controla zona saliferă a Transilvaniei, deoarece, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în Moravia (p. 168), iar elementele de tip Kottlach se explică, în viziunea autorului, prin schimburile intense între spațiul transilvan și cel moravian. Afirmația este contrazisă de o alta: această dominație bulgară asupra teritoriului dintre Dunăre și Tisa este un fapt real... În 827, khaganul bulgar Omurtag (814-831) a atacat Panonia francă și a cucerit ținutul Srem, pe care Bulgaria l-a păstrat și după încheierea păcii în 832... (p. 35), iar pe de altă parte autorul admite prezența populației vest-slave la Sălacea. (...)

218  Astfel, noi considerăm că Bulgaria era în măsură să blocheze transportul de sare din Transilvania, deoarece stăpânea sau deținea sub influență teritoriile aflate la confluența Mureșului cu Tisa, controlând astfel calea cea mai lesnicioasă de transport. (...) Însăși cererea lui Arnulf de Carintia către bulgari demonstrează existența unui control moravian asupra salinelor din Transilvania. Al. Madgearu consideră că descoperirile de tip Ciumbrud aparțin unui grup din arealul de cultură bizantină. Având în vedere faptul că descoperiri de acest tip au fost făcute în mai multe puncte de pe valea Mureșului Mijlociu, pe baza afirmațiilor lui A. Madgearu, putem presupune că Transilvania se afla sub o puternică influență bizantină în cursul secolului al IX lea sau, având în vedere că suntem în plină epocă a ascensiunii puterii bulgare, atunci avem de a face cu elemente bulgare. Ne pare curioasă această ipoteză, având în vedere lipsa materialului de tip Dridu B într-o cantitate mai mare, care să justifice existența unei comunități bulgare în centrul Transilvaniei. Dacă pentru sudul Transilvaniei avem documentată influența bulgară, pentru nordul regiunii este aproape imposibil de stabilit acest lucru și tocmai aici avem atestate materiale de tip Kottlach și prezența unor grupuri de slavi vestici. Nu vedem de ce în cazul culturii Dridu B nu putem face atribuiri etnice, iar în cazul grupului Ciumbrud, pe baza unor analogii atât în Europa centrală, cât și în cea nord-balcanică, atribuirea automată este cea în arealul bizantin. (...)

219 (....) Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu sunt verificate prin săpături arheologice, preluând idei mai vechi, consideră că cetatea de reședință a lui Gelu este la Cluj, iar acel castrum Clusa ar putea folosi parțial fortificațiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Cluj-Napoca. (...)

(...) În acest context, autorul apreciază că arealul sud-carpatic reprezintă din punct de vedere cultural un melanj între elemente de cultură bizantine, bulgare și slavo-române, iar cultura Dridu, care nu este răspândită pe tot teritoriul României, nu poate fi atribuită etnic, fiind caracteristică zonei Dunării de Jos în secolul VIII-X(p. 190). (...)

 

Between Cremation and Inhumation. The Re-Birth of Christianity in Transylvania (7th-10th Century AD) (ȚIPLIC & ȚIPLIC 2014)

Ioan Țiplic (Lucian Blaga’ University of Sibiu) & Maria Țiplic (Romanian Academy, Institute for Research in Social Sciences and Humanities), Between Cremation and Inhumation. The Re-Birth of Christianity in Transylvania (7th-10th Century AD),

in

„European Journal of Science and Theology”, June 2014, Vol. 10, No. 3, 171-177

 

Introducere

Limitele cronologice (secolele 7-10) fixate acoperă întreg  procesul de ”slavizare” și apoi treptată creștinare a spaţiului transilvănean, proces ce a dus în final la formarea unui specific cultural transilvan. (…)

(…) Pornind de la această potențială încărcătură etnică a obiectului arheologic a fost dezvoltată o teorie devenită axiomă a istoriei românești: romanii, ulterior daco-romanii având un nivel cultural superior alogenilor sunt ușor de identificat arheologic ca urmare a perpetuării unui ”conservatorism” al ritului funerar.

 

Discuție

(…)

În Transilvania cercetările arheologice au fost de timpuriu (imediat după primul război mondial) orientate spre două direcții: continuitatea daco-romană după așa numita retragere aureliană și respectiv căutarea unor dovezi ale prezenței generalizată a creștinismului. (…)

Perioada cronologică de după secolul al treilea poate fi sub-împărțită, din perspectiva autorității politice predominante, în trei perioade importante: perioada germanică, perioada slavă și perioada maghiară. O să ne oprim în special asupra celei numită generic perioada slavă, cuprinsă între secolele 6-10 și evidențiată arheologic predominant prin necropole de incinerație. Kurt Horedt a denumit acest orizont arheologic, ilustrat de ceea ce el a numit necropole birituale, drept grupul Mediaș.

Biritualismul a caracterizat societatea antică, el fiind documentat încă din secolul I BC în provinciile dunărene ale Imperiului, dar fiind abandonat începând cu secolul al 3-lea A.D., odată cu impunerea unor regate barbare în zonele fostelor provincii romane Moesia Inferior, Dacia și Pannonia. Revirimentul acestui rit funerar se constată odată cu impunerea autorității avare în câmpia Panonică și apariția comunităților slave în Europa centrală și de sud-est. Biritualismul este documentat prin cercetări arheologice în spațiul nord-dunărean românesc, Ungaria, Slovacia, Austria, pentru spațiul românesc el fiind atribuit pentru Transilvania grupului Mediaș, iar pentru teritoriile extracarpatice culturii balcano-dunărene (Dridu), ambele evoluând în partea de final a stăpânirii avare (prima jumătate a secolului al 8-lea) și după destrămarea kaganatului ca urmare a atacurilor convergente franco-bulgare de la sfârșitul secolului al 8-lea.

(…)

 

Concluzie

Perioada menționată mai sus se suprapune cu durata de existență a kaganatului avar (567-797) și cu perioada de continuare a așezării unor populații slave în regiunea Europei Centrale și de Sud-Est, fapte ce au dus la impunerea unor rituri funerare specifice populațiilor de stepă (inhumația cu un ritual ce nu poate fi atribuit mediului creștin) sau populațiilor slave (incinerația ce a cunoscut o răspândire rapidă după secolul al 8-lea, devenind principalul rit funerar în spațiul nord-vest și est panonic, precum și în partea central sudică a Transilvaniei).

(…)

Se poate afirma că după destrămarea puterii militare avare la sfârșitul secolului al 8-lea s-a deschis calea pătrunderii misionarismului creștin în teritoriul intracarpatic, iar odată cu nașterea noului actor militar în regiune - țaratul bulgar creștinat din secolul al 9-lea - putem spune că avem toate condițiile pentru re-nașterea religiei creștine în teritoriile de la est de Dunărea Mijlocie și în cele de la nordul Dunării de Jos. Actorul principal al acestei renașterii a fost țaratul bulgar, exponent principal al culturii bizantine în regiunea nord-balcanică și în sudul teritoriului intracarpatic.

(...)

Discuția în jurul creștinismului generalizat la populația din jumătatea sudică a Transilvaniei a utilizat frecvent aceleași argumente: existența unor descoperiri de tip creștin (cruci, sarcofage cu însemne creștine ș.a.) în perioada anterioară secolului al 7-lea și referința documentară la episcopul Hierotheus - episcop al Tourkiei - presupus a se fi primit misiunea din partea curții imperiale bizantine de organizare administrativ-religioasă a teritoriilor de la nordul Dunării. Localizarea regiunii unde a activat episcopul Hierotheus s-a făcut pe baza descoperirilor arheologice de la Alba Iulia (capelă rotondă, cimitire cu obiecte de tip creștin) și a unor referiri la o vizită a conducătorului de la Alba Iulia - Gylas/Gyula - la Constantinopol cândva în preajma mijlocului secolului al X-lea. Alexandru Madgearu analizând posibilitatea localizării la Alba Iulia a ajuns la concluzia că este puțin probabilă această ipoteză, mai degrabă regiunea unde a activat Hierotheus trebuie căutată în spațiul dintre Mureș-Tisa-Dunăre. (...)

 

Bibliografie

(...) Aurel Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit și ritual funerar în Transilvania şi în Europa centrală şi de sud-est (secolele IX-XI p. Ch), Editura Altip, Alba Iulia, 2006.

(…) Alexandru Madgearu, Misiunea episcopului Hierotheus. Contribuţii la istoria Transilvaniei şi Ungariei în secolul al X-lea, in Revista Istorică, SN, 194, V, 1-2, 1994, p. 147-154. (...)

Ecleziologie și antroponimie în documentul “fundațional” al orașului Oradea (1113) (TURCUȘ 2014)

Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)

Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga, Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian  Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.

 

Rezumat:

Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de “naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda, Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.

 

Cuvinte cheie:

Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea, antroponimie, ecleziologie

 

(...) Reflectând acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi cel germanic. (...)

Chiar şi fără cercetări filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei, Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin ambelor tradiţii onomastice. (...)

Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a succesorilor lui Ştefan[1], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[2], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din primele 5-6 generații.

Întorcându-ne la confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o schimbare de natură adjectivală între Sixtus bichariensis din 1111 şi Sixtus varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit greco-slav. (...) În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ eparhial de fundație răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de rit grec. (...) Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică, în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a trei codexuri medievale, codicele Athon Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a diocezelor, aşa-numitul taxis, se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. (...) Sediul mitropoliei de Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a Europei, rămâne un model mai degrabă unic[3]. Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de Oradea (1259-1265), a unui Basilio cenadiensi, ca episcop de Cenad[4] în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[5]. Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea, multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian, Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.

(...)

 

---

[1] “L’influence du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile, évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec, les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005), représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.

[2] János Bak, Queens as Scapegoats in Medieval Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The Boydell Press, 1997, p. 224.

[3] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.

[4] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania, vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.

[5] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C. Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR, București, 1952, p. 58, 329.