vineri, 29 decembrie 2023

Uranus-Gherla, via Salcia (MIHALCEA 2005)

Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.

 

 (13) Comisesem însă grava eroare de a memora „La chanson d`un dadaiste”, recitată între patru ochi de un coleg și găsită, apoi, în rarisima bucoavnă a lui Călinescu: „(...)”.

Și făcusem tâmpenia să mă extaziez într-un cerc de colegi care ajunseseră studenți fără să fi trecut prin liceu. Și în fața câtorva studenți greci, foști soldați ai lui Markos, dintre care Petros Galupis, ex-căpitanul, mi-a reamintit că cine nu e cu noi e împotriva noastră. 


(15) (...), am bătut zi și noapte imensul și fascinantul combinat, (...) oțelarii, oameni duri, viguroși ca niște Hefaistoși, (...).

 

(16) Fata asta, solidă ca și știința ei de carte, de o cinste cristalină, nu poate suferi minciuna. (...); Hondroianis e fascinat de tonul rechizitorial și-a uitat căscată gura, trăsăturile lui grosolane devin și mai grosolane, numai frumos nu era, dar a devenit și mai urât, cu sclipiri de bucurie drăcească din priviri.

(20) Sunt impresionat de moartea copilului erou, de bestialitatea unchiului, la fel de mârșav ca și călăul Tito împreună cu clica formată din călăul Djilas și călăul Rankovici. Pe Tito îl văd toată ziua pe zidurile orașului, proptit în coada unei securi de pe care se prelinge sânge. Dacă aș putea, l-aș sugruma cu mâinile mele.

 

(21) (Pe atunci va fi scris Păstorel Teodoreanu celebra epigramă, contabilizată, bineînțeles, de securitate: „Caligula Imperator / Și-a făcut calul senator, / Petru Groza, mai sinistru / Și-a pus boul ministru”)

 

 

27Tudor Vianu se prezentă la bară drept, calm, și răspunde întrebării cu vocea pe care i-o cunoșteam în cel mai mărunte inflexiuni, de la duritatea bărbătească cu care citea extrasele din Iliada.

 

(34) Vestea sciziunii de la vârful partidului și materialele prelucrate atunci, care ni s-au prelucrat într-un lung șir de ore la UTM și dirigenție mi-au produs o stare ciudată, amestecată – de dezamăgire că tovarășii în care crezusem atâta, pe care-i aplaudasem când treceam, plimbându-le portretele, prin fața tribunei și cărora le scandasem numele în lozinci, sunt trădători, unelte criminale în slujba guvernelor imperialiste, a fasciștilor titoiști și a altor dușmani ai cuceririlor revoluționare ale poporului român (...).

(45) (…) m-a dus într-un birou [Uranus 1959] înalt luminat de o fereastră pusă sub tavan. Un bărbat scund, cadaveric, cu obrajii scobiți și linia bărbiei netă m-a privit îndelung. Te așteptam, Mihalcea. Ca pe un cireș în floare, i-am răspuns, idiot, nu mi-a venit altceva pe buze. Insul s-a uitat la mine batjocoritor, cu o iritare stăpânită, a tras sertarul, a scos un baston de cauciuc, l-a îndoit, fără să mă slăbească din ochi, l-a dezdoit, l-a pus la loc, a împins sertarul. S-a sprijinit cu podul palmelor de marginea biroului și a silabisit, cu aceeași privire pironită pe mine: Mă cheamă Voicu, sunt bulgar și încăpățânat ca un bulgar. N-ai vrut să ne ajuți, Mihalcea…

(49) Apoi politrucul, la un pahar de țuică, îi spune lui Virgil -  și de la le aflăm  noi că răposatul, locotenent-major de grăniceri pe la Săcălaz sau la Jebel, ar fi tras într-un fugar român care apucase să treacă, ziua în amiaza mare, pe pământ iugoslav. Soldatul sârb din mirador a pus pușca-mitralieră pe ofițer și l-a curățat.

(50) (...) au venit șefii, ni se dă „de voie” să ascultăm cum a fost atacată ambasada noastră de la Berna, cum a fost ucis șoferul A. Șețu de către un legionar cu suflet hidos, unul din acei transfugi care fac spionaj fie pentru nemți, fie pentru englezi, fie pentru sârbi la alegere.

(51) Maiorul Andrieș, șeful ciclului științelor politice, are o metodă infailibilă cu care pui în fund orice spion. (...) Ca regulă generală, ei vin tocmai din America, unde e patria lor, ajung în Iugoslavia – aici se odihnesc, învață perfect românește în 3 săptămâni, dacă nu sunt fugari – apoi trec Dunărea înot sau folosesc plute pneumatice sau vin cu balonul, mai rar cu avionul.

 (57) La centrul universitar de tineret prim-secretar era Cornel Burtică. (...) pe urmă a început să zbiere Florian Dănălache. (...) Primul la care a țipat a a fost profesorul Pippidi. Nu semnase un apel în favoarea lui Manolis Glezos. Greci nu erau numai la noi, la ziaristică, mai erau și prin alte facultăți, mai erau și la licee. Probabil că și ei au avut o contribuție, mi-aduc aminte ce agresivi au fost cu tine Petros, Dumnezeu să-l ierte, și Hondroianis, care a devenit capitalist și vinde ceasuri prin Europa. Nu ți-e rușine, mă, să spui prostii: s-a răstit Dănălache la istoric. Umanist ești tu? Dionisie Pippidi explicase că nu poate semna fiindcă de-abia obținuse acordul grecilor pentru cercetare acolo.

(57) (...) Au luat câțiva studenți cuvântul, lista era făcută dinainte, vorbitorii au fost vehemenți, au vorbit dur, nu v-au scos nici ei din dușmani ai poporului, cozi de topor ai titoismului, unelte imperialiste.

 

(62) (...) chiar când lui Ceaușescu i se pregătea primirea triumfală în Hades.

(69) (...) Valeriu Ștefănescu, bătrân legionar luat încă de pe timpul lui Antonescu, doctor în litere de la București și în teologie la Atena, (...).

(75) Am înțeles repede că stăpânirea lor [Jilava 1959] asupra cui le cade în mâini este absolută, incomparabil mai mare decât puterea unui stăpân de sclavi roman, ținut să dea socoteală în caz de ucidere.

(80) Și aristocrații., „foștii” – (...) vijeliosul Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, șapte limbi.

(83) De acolo, prin Dr. Iatropol, ajungi în câteva minute, trecând pe podul Cotroceni, la biserica zveltă, cu registre albe și roșii, construcție bizantină elegantă, contrastând cu sfioșenia greoaie, coborâtă din veacul de mijloc valah, a vechiului paraclis așezat în mijlocul străzii, la o aruncătură de băț.

(84) Eu mi-am reluat lungile conversații despre francmasonerie, talmud și elocința greacă cu unchiul Ion (...).

 (90) (...) românul poartă cu sine și un blestem istoric, zămislit din vecinătatea cu frontiera Orientului. Un fel de falsă pudoare pe care mulți o confundă cu buna cuviință. Faptul a fost intuit de Matei Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, dar esența i-a deslușit-o Marin Preda într-o magistrală pagină din „Viața ca o pradă”: „Nu știam despre Iorga cu mult mai mult decât tatăl meu. (...)”

(94) Mi-aduc aminte că m-am ciondănit la Stoienești cu Miu, un învățător tânăr și inteligent, în privința lui Mucius Scaevola. El spunea că tânărul roman întruchipează gradul sublim al eroismului. Eu șarjam replicând că e foarte posibil ca cineva să bea cucută fiindcă știa că e indoră, consecința letală trecând pe planul doi, ori să-și pună liniștit gâtul pe eșafod, fiindcă oricum nu ai are altceva de făcut iar moartea e fulgerătoare, dar e absolut de neconceput să-și bagi mâna în jăratic și s-o ții acolo. Nu se poate conchideam, Scaevola nu e un caz de eroism, ci o bizarerie anatomică, nu avea terminații nervoase la mâna pe care a vârât-o în foc. Miu se înfuria, eu râdeam – și a trebuit să treacă anii, să ies din pușcărie și să văd tulburătorul film „Mondo Cane” ca să-mi dau sema că voința latinului n-a fost mit, echivalentul ei modern fiind călugărul budist care și-a turnat benzină pe roba de culoarea șofranului sau românul Nemeș, care și-a dat foc pe pârtia de ski, disperat de a trăi în raiul ceaușișt. Sau Jan Pallach, a cărui scârbă de imperialismul sovietic a transcens frica de moarte…

(128) (... Dacă socotelile mele sunt exacte, criminalul în cauză este o lepră care s-a umplut de aur și valută, iar acum, sub numele a patru escroci din bogata faună interlopă a Constanței, exploatează patru dughene cu fleacuri sclipitoare aduse din bazarul stambuliot de pe Mamut-pașa și așezate în țâfna târgului).

(130) Soare, flăcău când s-au petrecut întâmplarea, trecuse Dunărea cu trei inși, traversase, mergând doar noaptea, Iugoslavia și trecuse, prin Triest, în Italia.

 (235) Deci nu tabula cerata, ci tabula saponata. Asta ar fi diferența de formă. Cea de fond consta în faptul că alumnii Romei antice mâncau bătaie dacă nu-și scriau temele pe tăblițe.

 (242) Nae Ciota, avocat, își amintea de o seară când, vorbind despre conjurația anti-Cezar și uciderea marelui om politic, Ivasiuc l-a descris pe Brutus ca pe un individ sanguinar, cu porniri primare, predestinate și fizionomic crimei, cu fruntea lui îngustă. Avocatul, și el cu o solidă cultură istorică, zice că l-ar fi întrebat  - asta ați citit-o în Momsen sau o puneți de la dv.?

(243) Eram redactor la „Tomis, am cunoscut o ilegalistă care mi-a povestit că Ivasiuc o vizita și-i asculta relatarea despre anii 40, când naratoarea, de fel din Ialomița, făcuse parte dintr-o rețea comunistă clandestină care activa în Dobrogea. Printre membri – Pârvulescu, Coliu, Petre Borilă, Vâlcu, Constanța Crăciun.

(250) – (...) i-a lăsat mofluzi grecoteiu ăla bătrânu, vânduse grâul bine de tot la Pireu, când s-a întors cu teșchereaua plină l-a simțit una, Dorothee, că are o motoașcă barosană; cațaonul era de modă veche, n-avea încredere în bănci, o pățise o rudă, dăduse aia faliment, (...)

(253) -...unde vezi incompatibilitate dintre știință și religie? (...) Dacă-mi permiteți o analogie, m-aș gândi la aporiile lui Zenon... (...) Pardon, numai comuniștii mai cred în darwinism, fiindcă au interes, caută argumente pentru materialismul dialectic pe care Marx l-a furat de la greci și tot de acolo și Hegel, Marx erau un compilator de geniu, asta nu i-o putem nega, nu era evreu?!

(259) Care om, om rămâne, că e țigan, că e bulgar, ungur sau neamț.

(271) Securiștii de la Departamentul Cultelor știu că n-au a se teme decât de sectanți și de cei care păstrează în cugetul lor ideea apartenenței la Roma, care ține deopotrivă de Bizanț ca și de Sf. Scaun, uniații.

(273) – Și armenii ce sunt? Vreau să zic, ce religie...

-Ortodocși, ce vrei să fie? Ca grecii, ca românii!

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Răzvan și Vidra (HASDEU 1867)

B ogdan P. Hasdeu, Răzvan și Vidra, 1867 - B. P. H., Scrieri literare , Minerva/Arcade, București, 1989, 360 p.   Cântul I Un rob pentr...